16.09.26
Mai explic o dată, deși sunt foarte umflată la burtă de la otravă și mi-e rău și ei spun mereu că absolut nimeni nu mă crede. Unul mă întreabă din nou retoric: cum se face că, deși am fost binele desăvârșit și sursa binelui întotdeauna, toți oamenii mă urăsc și vor să mor, cum se explică, cum s-a putut așa ceva? Vă las pe dvs. să răspundeți la această întrebare, citind cu atenție întreg blogul meu. Sunt mai multe cauze probabil, plus ceva de genul ”When will they ever learn?”, cântecul Marlenei Dietrich.
Au fost mai demult niște porci în engleză peste mintea mea cu ideea că eu sunt un geniu provenind din lumea de jos (iar alții că eram bastard), și acest lucru e privit cu dușmănie și ei cred că astfel de genii sunt dăunătoare societății și ordinii deja instaurate și că sunt ceva rău în sine și trebuie distruse. Nu e adevărat, nimeni foarte inteligent și bun și nevinovat nu trebuie distrus și omorât, cum cred unii porci, asta e greșit întotdeauna. În plus, încă și mai mult (pleonastic), eu am crescut într-o epocă în care toți oamenii se presupunea că erau egali și cultura era gratuită pentru toți și ”sănătatea” la fel, ceva ce nu mai este exact așa acum. Repet, este mult mai bine să conteze dreptatea și să existe o ordine intelectuală după merite și nu după impostură și minciună și hoție și crimă. Citiți tot ce am scris. Am avut mereu dreptate. Repet, nu am greșit nimic, dar ei spun că oamenii au mințit și despre asta, deși eram izolată de mică și evident un om bun, și m-au măcelărit în permanență și m-au otrăvit și izolat și persecutat, prin minciună, întreaga viață, deși nu greșisem nimic. Repet, am avut doar câteva aparente greșeli în tinerețe, dar erau mici considerând contextul și adevărul despre viața mea, aproape inexistente, și erau numai câteva greșeli din cauza inocenței, naivității, dar nu prostie, din neștiință firească tinereții, și niciodată nu au fost păcate trupești sau de de alt fel și nu am avut nicio dorință sexuală nicidoată, în afară de câteva momente în copilărie, dar fiind un om cast și pur de fapt toată viața, abuzată de familie și de fapt acele lucruri nu contează deloc și nu trebuia să fiu omorâtă, fiind om normal și izolată și niciun fel de răutate sau altfel de lucru rău nu a fost în viața mea.
Repet, am fost măcelărită mai rău decât tot ce am putut scrie, ar fi fost de scris mii de ani și totul e adevărul și nu am fost niciodată ceva rău sau proastă sau nebună. Puteam dovedi totul, inclusiv inteligența mea. Am fost continuu izolată cu forța și măcelărită în permanență. Tot ce am scris despre mine e adevărul, dar poate că nu credeți, fiindcă vi se pare prea monstruos (așa au zis unii) - da, e adevărul și a fost încă și mai mult decât am putut povesti și nici acesta nu era un motiv să fiu omorâtă. Am devenit binele desăvârșit și un om foarte inteligent și înțelept și e greșit și a fost mereu greșit să mă omorâți sau să mă distrugeți. Repet ceea ce am spus de mii de ori, încât vi se pare blogul acesta prea greu de citit și nu mă credeți și mă vedeți proastă etc.: am fost un om extrem de bun și totodată extrem de inteligent și cu capacitate mare de dezvoltare, studiu și creație intelectuală, dovedibil. Normalitatea și binele absolut în permanență, întreaga viață, dovedibil, nicio iluzie sau delir, tot dovedibil, și nu am pierdut nIcio ocazie, nu am fost o ratată, pur și simplu nu au existat ocazii și mi-au luat drepturile forțat și nedrept. Repet, nu am avut nici cea mai mică greșeală sau delir și nu trebuie să fiu omorâtă sau lovită, și e greșit să mințiți, psihiatrii și psihologii au mințit despre mine, cum am explicat. Nu am avut nicio legătură cu politica, precum cei mai mulți oameni de cultură lucizi. Politica e doar o mică parte din cultură, nu politica e întregul și cultura partea, ci invers. Nimeni nu a vorbit și nu a fost cu mine întreaga mea viață și mi-au respins și poeziile complet, tot în mod greșit, aș fi progresat mult și am fost binele desăvârșit și au mințit. Este greșită și ideea unora de a șterge orice urmă a vieții mele, ca și cum eram ceva rău. În fine, poate că există un Dumnezeu, nu pentru a vă pedepsi, cum am explicat mereu, ci pentru a vă deschide ochii și a nu fi eu omorâtă în mod greșit. Azi a venit iar Florin al mamei la noi, pentru nu știu ce reparație la garaj și ca să vorbească cu mama în curte.
Ei spun că oamenii pur și simplu au mințit încontinuu despre mine și m-au măcelărit cu otravă și multă tortură simultan. Oamenii nu știu absolut nimic despre mine (în afară de ceea ce am scris eu, dar ei nu cred acestea și au interpretat totul greșit, spun ei, deși eu eram izolată mereu) și nu au înțeles nimic, spun ei, și totuși toți vor să mă omoare. Ei spun că ei nu cred ceea ce am povestit eu și de aceea mă omoară, ceea ce e total greșit și ilogic. Să omori un om că nu crezi ceva, gândiți-vă logic ce absurd! De fapt, ei cred ceva greșit, dar nu au nicio dovadă pentru acel lucru. Au intrat iar în engleză cu ideea ”cowards”, că adică ei sunt lași că nu mă măcelăresc. E greșit, sunt nebuni. Ei spun că eu trebuie să țin minte pentru viitor că militarii sunt toți proști și nu raționează niciodată, ci numai acționează, iar gândirea lor e doar un fel de acțiune la comandă, chiar și generalii lor etc. Au început apoi din nou să mă măcelărească în diverse locuri din corp (inghinal etc.). Au început iar să spună că trebuie să fiu prinsă cu forța și băgată la balamuc și măcelărită și acolo.
Altă definiție: deși am fost izolată și măcelărită brutal întreaga viață, oamenii au jucat un teatru hidos și dezmățat în jurul meu, ca și cum aș fi fost mereu altceva, alta, altcumva decât eram. Una din aberațiile lor frecvente e că eu trebuie să fiu omorâtă, fiindcă am suferit prea mult și m-au măcelărit prea monstruos. Au justificat asta în multe feluri, dar nu au dreptate, eram cu adevărat în stare de mult bine în continuare și aș fi dăruit numai binele și frumosul celorlalți oameni, din sufletul meu mereu bun și senin și m-aș fi dezvoltat mult ca om și ca intelectual și aș fi creat numai binele, nu sunt marcată de trecut și am gândit mereu binele și corect. E ceva extrem de bun și frumos, probabil că, dacă ați fi văzut adevărul, nu m-ați fi omorât, cu certitudine. Nu am fost niciodată ceva murdar sau rău, ci binele, prosperitatea, pacea, bucuria, seninul etc. Ceva foarte inteligent și bun. E adevărul. Unii au făcut tot acest rău încontinuu asupra mea, deși nu am greșit nimic și nimeni nu a comunicat cu mine vreodată, dar nu e vina mea deloc. Nici măcar cei proști nu au comunicat cu mine, dar ei erau oricum manipulați de intelectuali răi și mincinoși.
17.09.26
Azi am fost iar pe Lipscani, fiindcă am vrut să îmi repar 3 perechi de ochelari de soare la sf. Gheorghe, despre care Octavian Paler, din localitatea Lisa de lângă Făgăraș, scria că era locul de întâlnire al celor din Lisa. Nu prea înțeleg aceasta. Am intrat în câteva magazine și am privit românii și străinii la festin pe la terasele și barurile etc. din centrul vechi. Mi-am luat și un evantai, primul evantai bun, eficient, din viața mea.
Cum spuneam, ultima oară când am fost la medicul meu de familie, Monica Pană, i-am dat adresa acestui blog într-un plic. Ei spun iar că toți oamenii cred că trebuie să fiu omorâtă, fiindcă am fost f_tă și toți oamenii f_ți, indiferent de valoarea lor, trebuie omorâți neapărat. Nu au dreptate, eu știu poate mai multe ca ei din anumite puncte de vedere. Nu știam că ei așa procedează, e greșit. Unul a spus din nou că el, ca și Florin al mamei și alții, au fost plătiți să mă omoare. Au fost din nou câteva persoane tinere care s-au uitat cu ură la mine (dar aproape toți, ca întotdeauna, nici nu mă privesc, mă os-tracizează) , probabil că au fost mințite, nu a fost nimic rău din partea mea niciodată, și am fost chiar binele absolut, poate că sunt nebune care cred că altcineva se află în ochii mei, în spatele lor, adică ceva rău și de fapt conta mai mult valoarea binelui, adică eu.
Cum spuneam, nu de mult, mi-au dat otravă și mai puternică ca de obicei și m-am umflat mult de tot și mi-e tare greu. Am început să am și greață, deși eu am avut greață doar sporadic întreaga viață, foarte rar chiar, dată fiind otrăvirea mea monstruoasă de un sfert de secol. Nu știu dacă să merg la medicul de familie, am și sete mare și acum am început să am și ziua. Sunt și ținută de către ei de încheieturi ca să fiu f-tă în cap și acum nu mai pot să fac gimnastică ca să îi resping din corpul meu și să îmi revin, din cauza burții (odinioară mă ajuta, mama face, la aproape 80 de ani, fizioterapie des, mie nu mi-au dat nimic, pe ea o vor vie). M-am umflat destul de repede așa mult, cam în două-trei zile. Ei spun că prin ultima otrăvire mi s-a dat cel mai greu cancer cu putință. Tot ei spun că li se pare ciudat că eu mai am încredere în medici, după tot ce mi-au făcut - și da, m-au chinuit și mi-au făcut diverse figuri rele încă din copilărie. Citiți cu atenție, tot ce am povestit e adevărul. Unii cred că medicii sunt întotdeauna cei mai monstruoși intelectuali. (Și, într-o oarecare măsură, preoții, spun alții.) Nu știu. Ei spun că e greșit să mă dau pe mâna lor, mai ales după tot ce mi-au făcut și că e mai bine să mă las măcelărită cu otravă și restul ororilor de mamă și de restul brutelor monstruoase din jurul ei, dintre care mama a fost cea mai rea. Medicii sunt mai grețoși, spun ei, mai ales că au pretenția că sunt ”diplomați” și deștepți și cultivați și mereu au făcut răul, exact cum am povestit. Chiar și azi a intrat unul ca să îmi amintească că au zis demult că ei nu pot justifica așa ceva, așa o boală, mai ales că nu fumez de 2 ani jumătate și nu am consumat alcool niciodată, deci ca și cum ei vor să ascundă faptul că am fost și încă sunt otrăvită monstruos, și vor să mintă că e altceva, cum au făcut mereu. Ei spun să nu fiu proastă să merg la medic, să îmi amintesc din scrierile lui Paler chiar, ce a pățit tatăl lui, om așa deștept și bun, când l-au dus la spital în Fărăgraș. Nu știu ce să fac, poate mă voi duce, umflarea a fost brusc mare, în fine... unii zic că așa e mai bine, să merg la medic, să fiu măcelărită în mod științific, așa cum fac ei cu toți canceroșii. Unul din ei spune, au mai zis așa, dar nu am notat, că mama mea nu e mama mea, că mama a murit de mult și a fost înlocuită cu ceva rău. Nu am gândit așa niciodată, nu cred, și ea era oricum ceva foarte rău de când eram mică. Unii spun că poporul român a fost transformat într-un popor de monștri de către străini. Nici asta nu cred.
Ei spun că, prin măcelărirea mea, oamenii au măcelărit tot ce era bun și normal. I-au măcelărit pe cei buni pe toți și i-au aruncat la șobolani, spune unul. Eu evident eram binele și normalul și ei au crezut mereu răul. Totodată, au zis mereu că ei au înțeles că nu am avut nici cea mai mică greșeală și de aceea vor toți să mă omoare, ca să mușamalizeze totul. Ei spun că dvs. ați crezut inițial că eu delirez și, când ați înțeles că totul e adevărat, ați trecut fără regrete sau rezerve de partea monștrilor care mă otrăvesc, măcelăresc etc.
Acum, încă o dată, ceva important, poate ceva mai mult decât am scris până acum. Am promis de mai multe ori că nu voi mai nota nimic pe internet, cel puțin o lună de zile. (Azi și ieri, luna diurnă a fost extrem de slabă, abia vizibilă pe cer pentru mine.) M-aș fi ținut de cuvânt cu certitudine și au plusat cu foarte multă otravă (aer, apă, mâncarea toată). Oricum mă voi ține după ziua aceasta. Era să reușesc totul. Totodată, v-am promis că voi reveni peste o lună și voi scrie penultimul capitol și apoi ultimul cu adevărat, și apoi sigur nu aș fi mai scris și aș fi șters acest blog. Cu speranța că, dacă până acum ați tot vrut să loviți și să otrăviți, poate v-aș fi convins în penultima parte sau în ultima măcar. Apoi ei mi-au stricat scrisul la tastatură prin masacru cerebral probabil sau al nervilor periferici totodată, e foarte greu să scriu și durează mult. În penultimul capitol intenționam să scriu foarte multe lucruri frumoase și inteligente, chiar înălțătoare și molipsitoare. V-am rugat să dați tot ce am scris unor oameni foarte inteligenți și cultivați. În fine, poate au citit, măcar atât. Și restul, nu doar jurnalul și memoriile mele. Probabil că v-au mințit că scrierile mele nu au valoare și că erau scrieri de nebună, dar nu era așa. Nimeni nu m-a respectat și nu le-a respectat, fiindcă am fost masacrată de nebuni și un fel de militari sau tehnicieni - care mereu sunt proști și mereu nu gândesc - și tot felul de proști și nebuni politici, care știți că au ochelari de cal pentru alte lucruri, eu fiind izolată complet de zeci de ani. Aș fi scris ceva foarte frumos despre biologie și filozofie și altele de genul acesta, lucruri bune și frumoase și senine și foarte inteligente etc. Cei care mă înconjoară trăiesc doar pentru măcel și tehnici de distrugere și otravă și creierele lor sunt configurate pentru nebunie și aberații politice, cu care eu nu am avut nicio legătură și de asemenea ei configurează un fel de arme de distrugere - ei sunt răul, nu eu, așa cum unul spunea azi că mă omoară ca să distrugă armele nucleare - nucleul meu cerebro-spinal a existat ca inteligență filozofică și lirică și a binelui. Ei sunt un fel de animale care nu cred în cultură, ci doar în civilizație, ceea ce e greșit, nu doar nedrept. Între timp mi-au masacrat și intelectul din ce în ce, și recent, deși am fost mereu binele desăvârșit. Cu puțin înainte de această ultimă otrăvire hidoasă, deci, mă pregăteam evident de viață, și nu de moarte sau boală, și eram gata să mă apuc de desenat și de scris poezii din nou ulterior, și de scris în caietele mele din bibliotecă, aveam niște planuri clare de viață bună și m-aș fi refăcut poate și fizic complet, deși de un an și ceva sunt încontinuu otrăvită. Mă resemnasem perfect să trăiesc în izolare completă (după 42 de ani de izolare crudă) și eram iar fericită deplin. Repet, am fost mereu perfecțiunea și tot ce am scris e adevărul și eram în stare de viață perfect fericită și bună, am rămas un om curat și bun și fără nicio pată, ei sunt murdari, nu eu, și nu trebuiau să mă omoare. Aș fi avut și multă treabă și mișcare fizică și nu trebuie să fiu omorâtă, nu sunt deloc marcată de suferință și nici contagioasă în rău, fiindcă am fost un om foarte inteligent și bun și perfect nevinovat. Aș fi reușit să clădesc și pentru alți oameni ceva frumos intelectual. Gândiți-vă puțin logic: ei au mințit mereu, și m-au izolat, dar eu am fost un fel de corn al abundenței de gândire bună și senină și puteam dialoga multe lucruri frumoase mici și mari cu oricine, chiar și cu proștii, și aveam capacitate mare de creștere intelectuală, căci mai aveam multe de aflat și de învățat și de creat în viață. Conta tinerețea mea spirituală și intelectuală, mai importantă decât vârsta. Și am fost numai binele, citiți și veți găsi urmele întregi ale frumuseții sufletești și de gândire și tot ce e bun. Ce contează că m-au masacrat? Repet, eram evident un om foarte inteligent, o fibră sensibilă, dar și de rezistență, în societate și în lume, eram evident ceva valoros, și acești oameni, prin simplul lor intelect, înseamnă ceva bun și sunt ceva de bază și de vârf sau axial, chiar dacă scriu poezii sau pictează, căci în fiecare tușă de culoare sunt codificate marea și cerul și fericirea uneori. Eu nu am transmis răul și nu aș fi fost niciodată ceva rău. Au mințit. Unii spun că eu nu sunt (sau am fost, spun alții!) doar un mare geniu al României, ci al lumii întregi, dar eu nu cred asta, nu am motive să cred așa ceva, dar e greșit să fiu omorătă. Ei spun că nu am reușit să vă conving să am o viață, asta e tot. Păcat, dacă aș fi reușit, ar fi existat șanse să nu se mai repete oroarea. Așa însă...
Tocmai mi-a spus mama că tocmai acum medicul meu de familie e în concediu...
18.09.26
M-am trezit imediat, au început să împroaște cu ură și răutate, și idei de moarte, ca în fiecare zi imediat ce mă trezesc, că ei stau noapte de noapte să mă lovească, să stea pe mine, ca nu cumva să mă vindec, ceea ce e greșit. Repet, am fost perfecțiunea și dovedibil nu am fost nebună niciodată și am avut mereu dreptate și nu trebuia să fiu masacrată nici acum. Ulterior, mama a venit la mine în cameră să vorbească fără rost, ca să mă lovească. Apoi a venit de la Nicu cu două sticle de 2 litri de apă și eu mi-am băut cu acea apă medicamentele. Apoi mi-a fost extrem de greață, și acum îmi este, mai mult ca în tot trecutul. Nu am putere să merg să îmi iau o apă de undeva aiurea, la întâmplare. Nu știu sigur dacă apa asta e otrăvită, poate voi reuși să merg să iau alta mai încolo. Marinică, vecinul, a făcut iar fum în curte, uneori el face țuică.
Repet e greșit, v-au păcălit, nu trebuie să mă omorâți, am fost mereu binele și frumosul și adevărul și cu drag e viață și oameni și chiar bucurie și plăcere a vieții, nu doar înțelepciunea și bunătatea. Iată ce mai aveam de adăugat, deși îmi este foarte greață.
Sunt unii care cred că poporul m-a măcelărit întreaga viață fiindcă au fost manipulați de străini rapace să mă distrugă, străini care nu privesc poporul român ca și cum ar fi propriul lor popor, care au alte limbi vorbite și deci se plasează pe poziție de străini față de români, pe care îi folosesc ca pe un fel de carne de tun, de distrus, sau ceva similar ca energie etc., străini care au alte limbi și vorbesc tare pe străzi în calea mea, în mod ciudat, poate și ei au fost manipuilați de proști sau de minciuni. Eu nu am avut nimic cu străinii, am povestit în detaliu viața mea și cum m-au masacrat unii și în engleză și în franceză și în română în 2007.
Ei spun că în România intelectualii nu sunt deloc acceptați (tehnicienii, medicii și militarii etc. da), în afară de cei proști sau cei care se ocupă cu politica și tot de aceea m-au respins și pe mine. Sunt acceptați numai intelectualii destul de proști încât să fie doriți de alte popoare (de unul sau altul sau de unele grupări) și care obțin un loc greșit în societate datorită patronilor lor din alte țări și astfel îi persecută și îi distrug în continuare pe cei valoroși din țară. Sau că sunt acceptați doar cei care sunt vasali celorlalte popoare, și deci inferiori lor, mai proști deci, și care astfel creează diverse povești și mituri politice în România. Unii cred că popoarele lumii s-au unit ca să mă măcelărească, să ocupe România în totalitate și de aceea se războiesc cu mine încontinuu și sunt ținută de mică în totală izolare. Nu prea are logică. Ei au mai spus mai demult că dacă i se distruge unui popor geniul, vârful adică, acel popor e distrus și el și astfel ei au distrus poporul român, care a fost și foarte prost și m-a măcelărit la comanda porcilor din alte țări și a crezut că eu sunt sursa răului. Și care nu m-a vrut așa-zis, și de aceea a vrut să mor, deși nu eram ceva politic și nici ceva rău, cum credeau ei, și, repet, m-aș fi dezvoltat mult. Acel medic meditator mi-a spus la 17 ani că societatea e ca un copac și trebuie tăiate și ramurile care cresc prea mult, care se dezvoltă mult - ceea ce e greșit (întotdeauna), el era nebun și ceva rău. Nu mai explic mai mult. Și tatăl meu era nebun (nu era tatăl meu biologic) și mă bătea extrem de violent și urla rău de tot că el a distrus toate geniile din România și de ce rezist eu și nu îngenunchez etc. De-a dreptul ridicol și hidos, adică grotesc. Ei au spus că eu am fost geniul și vârful României și deci stăpâna acestei țări (nu ceva politic) și toți porcii m-au măcelărit în permanență și acum mă omoară, ceea ce, repet, e greșit. Familia mea m-a măcelărit de mică, de dragul unor aberații politice urâte, spun ei. Ei spun că idioții credeau că acest lucru bun și de vârf erau rudele mele și de fapt am fost eu, nu am devenit ceva fiindcă au murit ei. Alții credeau că era bunicul meu și că eu am devenit asta după moartea lui, căci el juca teatru că era țăran și de fapt era cel mai deștept om din țară, deși muncea ca un rob multe ore pe zi, din zori până în seară, ca să mă poată crește pe mine, spun ei. În fine, cei mai mulți spun că eu am fost mereu, dar, fiind foarte tânără, deci fără să fi apucat să am cunoaștere a lumii, care funcționează ca un scut în fața f_terii, m-au măcelărit sexual etc.
Un alt aspect se referă la marea mea inteligență. Ea a existat și încă există, păcat că ei o fac praf. A fi inteligent înseamnă de fapt a evolua, a fi capabil să te dezvolți, fără să ți se bage cunoașterea în cap, și deci să fi hoț, cum au spus ei că fac ei cu armatele lor de monștri. Eu am fost în permanență binele desăvârșit, așa cum sunt și acum, ați fost în permanență mințiți. Am fost mereu inteligentă, chiar dacă mama îmi vorbește mereu pe un ton de voce care indică că aș fi nebună și proastă etc. Chiar și zilele trecute am reușit să urc încă o treaptă în cunoaștere și înțelegere a lumii - ceea ce m-a ridicat firesc și natural asupra lor (această evoluție nu e a lor și nimeni nu mi-a spus nimic niciodată, totul a fost valoarea și munca mea proprie) și atunci ei, ca și în alte dăți, m-au măcelărit înfiorător, de data asta cu otravă. În felul acesta, ei au distrus tot ce era bun și și-au însușit cu forța munca și realizările mele, ei fiind proști, și au pus forțat la putere răul și impostura și eventual pe unii străini rapace. Eu am fost deci dalta și sculptorul realității și al lumii și ei mereu au lovit, ca să fure marmura. Evident, am fost un om foarte inteligent și bun, și ei mereu au mințit că eram nebună și altceva. Unii credeau că eu trebuia să fiu mereu Retezatul și să nu fiu lăsată să fiu Moldoveanu, ceea ce eram de fapt din naștere. De aceea, spun ei, m-au măcelărit cu otravă în permanență, ca să reușească să mă măcelărească monștrii proști din jurul meu, care erau mai proști decât mine și slujbași ai unor alți monștri, și ei ceva mai proști ca mine și totodată o parte din mine. Ceea ce înțelesesem zilele trecute, înainte de otrăvirea mai gravă, era de asemenea ceva bun și adevărat. Nu am apucat să scriu, dar oricum am scris - uneori abia schițat - diverse lucruri de acest gen de-a lungul acestui blog și al celorlalte. Aceste lucruri sunt într-adevăr foarte inteligente și sunt în realitate vârful lumii și cunoașterea profundă a realității și sunt cu adevărat binele și adevărul și frumosul, și nu sunt iluzii, cu certitudine sunt adevărul și ceva foarte bun, care creează o stare de fericire perfectă. Sunt ceva normal și bun, nu doar ceva inteligent, nu sunt utopie sau fantezie. Acum - arsură puternică în stomac, sete mare, amețeală, greață. Deci ei spun că au pus otravă ca să mă poată călca în picioare și omorî monștrii proști din jurul meu (care de fapt m-au folosit și lovit de mică), fiind și complet izolată, la fel cum și alți pacienți psihiatrici sunt măcelăriți cu litiu și alte otrăvuri (unii spun că și Eminescu la fel și unii cred că Eminescu e o metaforă care se referă la mine) ca să fie masacrați de medicii care sunt mai proști ca ei. Ei spun că m-au ”condamnat” al moarte sau cred că frumusețea și binele meu intelectual și sufletească trebuie măcelărite de dragul unora mai proști ca mine și care au mințit și de dragul politicii, care e o doar o convenție și o iluzie, în timp ce eu eram binele și adevărul profund despre lume. Am urcat de demult singură această scară celestă și filozofică spre adevăr și am fost binele și în restul vieții și lucrurile pe care le-am înțeles au fost înțelese de mine și au fost valoroase intelectual, nu e iluzie sau delir, nu mi s-a sugerat nimic.
Mama a fost la Gheață și am rugat-o să îi transmită farmacistei simptomele mele grave de azi (am scris pe o hârtie) și să îmi dea ceva bun, și ea a venit cu un fel de dicarbocalm, care nu ajută și care îmi făcea rău când l-am luat în tinerețe. Ei spun că așa se procedează cu nebunii, dacă le e rău, fiindcă toți știu că ei sunt otrăviți și au dreptate în tot ce spun și că sunt condamnați la moarte. De aceea, spun ei, deși nu am avut nicio relație cu alți oameni, deși tot ce am spus despre mama e adevărul, deși cu forța m-au măcelărit și izolat, farmaciștii s-au purtat evident, pe față, ciudat cu mine în farmacie, cum am mai explicat, deși nu am fost nebună sau ceva ciudat eu, fiindcă ei cred orbește - repetă ei - de la stăpânii lor, sau superiorii lor în diversele lor armate și alte organizații, ei cred deci orbește că eu sunt ceva rău și trebuie să fiu tratată inuman și rău, ca un animal. În realitate am fost doar binele și chiar perfecțiunea ca normalitate și bunătate etc. Ei spun că poporul e îndobitocit de veacuri să mă omoare (adică pe cea din situația mea, un lung șir de genii, femei sfinte, dumnezeie, cum spunea Eminescu în Înger și demon etc.) și mereu a fost greșit și ei vor minți și după ce mă omoară. Unul gen Florin spune iar că el trebuie să mă omoare, fiindcă toți au mințit despre mine și aceste minciuni sunt mult mai importante decât viața mea de geniu bun și nevinovat etc. Repet, tot ce am povestit și zilele trecute și azi e adevărul, e greșit să fiu omorâtă, și totul a fost cum am explicat și binele foarte inteligent la care mă refeream azi e travaliul gândirii mele, nu este copie sau lectură, și acest travaliu a fost spre bine și adevăr și frumusețe. Niciodată nu am fost altfel. E vorba de ceva bun și normal și superior intelectual, nu doar moral, dar oamenii cred orbește și sigur în mod greșit că trebuie neapărat, cu forța, să fie deasupra intelectului meu și să mă calce în picioare, f_tă etc.
Ei spun că se tem că, dacă nu mă omoară, vor fi compromise hidoasele lor minciuni. În același timp, în mod logic, lovind încontinuu și incredibil pentru proști, în mine, au distrus multe alte lucruri bune și alți oameni și starea vrem-ii și natura, nu doar vegetația. Am explicat totul, degeaba. Inclusiv azi. Iar a intrat una din nebunele care mă hăituiesc în gând, cu ideea că eu nu voi accepta niciodată niciun compromis - nu a fost niciodată vorba de niciun compromis, ea spune așa poate de dragul puterii ei în societate prin nebunii ei politici, prin astfel de minciuni (fabulații clar fantasmagorice) despre mine, lucruri care nu aveau cum să aibă legătură cu mine în mod clar. Nu am fost nebună și nu a fost niciodată vorba de vreun compromis și nu va fi niciodată vorba de așa ceva și am fost binele absolut mereu și așa voi fi mereu.
Am ieșit să stau puțin afară pe scaun, sub cireș. A venit acolo se pare vecinul Marinică să mă chinuiască de la spate, din curtea lui, cum a mai făcut. Cu diverse zgomote. Mai întâi, a strigat ceva tare o vecină care locuiește la colțul străzii, unde era stația de butelii de aragaz, cu cozi mari și acest vecin are garduri de piatră și poartă foarte înaltă. Unii spun că acei vecini sunt considerați ”nemții”. Nu știu. Marinică a oftat și apoi a pus radioul ca să mă lovească, căci știe că radioul îmi face rău. El e total nebun și a făcut tot ce am povestit, deși nu am avut nimic cu el și cu nimeni, și era clar că el era ceva rău, după mutra pe care a făcut-o când mi-a tăiat trandafirul din fața geamului. Eu aveam și trandafir și iasomie, ca în aria celebră din Lakme. Extrem de multe lucruri frumoase din cărți și din opere muzicale, piese de teatru și tot restul erau complet legate de viața mea. Nu e delir, e adevărul, și de fapt absolut toate. Și am fost binele absolut și numai frumosul și binele, deși izolată complet cu forța. Marinică a dat radioul tare cu niște proaste care urlau politică, ceva despre economie și energie și prețul facturii parcă. Ele tocmai acum urlau așa, din cauză că acești vecini din colț stau pe locul unde era centrul de butelii, de energie deci. Aceasta e cauza, în mod sigur, și eu am explicat adesea, și ei la fel, anume că toate aceste lucruri, nu doar dialogurile oamenilor între ei, au fost întotdeauna și în întregime legate de mine - cel puțin în jurul meu și jur, e greșit să mă omorâți, chiar dacă mi-ați făcut mereu răul și nu m-ați acceptat niciodată. Întotdeauna eu am fost toate aceste lucruri, ar fi durat prea mult să vă explic în detaliu totul. Mereu lucrurile concrete, reale, au fost legate între ele în acest mod. Ulterior a intrat altă brută feminină, gen Lucica vărului mamei, care a început să mă bajocorească că acele femei sunt cățele etc., ca și cum credea că eu eram nebună și rea și proastă și, prin urmare, diprețuiam cățelele politice - adică proastele educate ca să vorbească la televizor cu vehemență și tare și iute diverse aberații, în contradictoriu. Pentru spectacol și spectatori. În realitate, dovedibil, am fost toată viața un om cu dragoste și apreciere față de oameni și respect și iubire reală, fără dispreț și nici cu ideea că erau doar păpuși proaste. Repet, am zis poate o dată sau de două ori această idee, dar era vorba de altceva, am fost un om foarte inteligent și am fost mereu perfecțiunea în bine, citiți tot ce am scris. Repet, mereu au mințit și m-au măcelărit și izolat și m-au tratat drept nebună și proastă în puținele momente când au vorbit cu mine. Apoi altă brută, care a spus că politica este singurul rău și va fi din nou distrusă și va fi din nou altă pai-ață cum a fost Ceaușescu și care va rosti tot timpul lucruri fără noimă pentru popor, așa cum făcea el, căci lucrurile acelea sunt prea înalte pentru oameni și proștii înțeleg doar politica mai inferioară ca idee, așa cum au făcut din 89. Poate că ea așa vrea ea (nu eu) să fie - adică politica distrusă, sau vrea să dea vina pe mine pentru această viitoare distrugere, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă împroaște cu aceste idei și să intre în capul meu de la distanță și să lovească deci, fără să mă abordeze direct, și deci vorbind ca și cum eu eram proastă și nebună, și cu intonație agresivă și de lipsă de respect. Repet, ei nu rezolvă nimic lovind în mine, nu eu am fost politica, ci ei, aceste brute și mama și cele câteva rude ale mele și faptul că ei lovesc în mine. Oricum nu rezolvă nimic, chiar dacă nu vrea să lovească politica, nu face decât răul oricum. Făcându-mi-se tot mai rău, a trebuit să intru în casă. Marinică, spune unul di nou, nu este decât un nebun politic, de aceea te-a lovit mereu, de aceea vorbește cu mama politică, etc. Și, în plus, nu este politica singurul lucru rău, cum spune ea, dar pare a fi cel mai rău.
Altul spune că Marincă mă lovește fiindcă a murit nevasta lui, nu știu nimic despre ea, dar el mă lovește de mulți ani, cum am povestit. Repet, am fost perfecțiunea mereu și ceva foarte bun, dovedibil, în ciuda izolării și torturilor monstruoase și orăvii și sărăciei lucii.
Greață și sete înfiorătoare întreaga zi, de dimineață până seara, nu am pățit niciodată așa ceva. Am uitat să notez ieri că, și în centrul vechi (și pe Magheru - generalul, cu nume ce înseamnă ma-guerre, adică războiul meu, adică nu al meu, ci al lor, greșit, și minciunile lor că eu sunt răul) și în alte locuri chiar, sunt duhori înfiorătoare din loc în loc. Vă spun iar adevărul, aceste duhori nu sunt din vina mea, ci fiindcă mă loviți, în mod greșit și vă încăpățânați în rău și minciună. (Sau în iluzia ce v-au creat-o porcii precum mama, citiți tot ce am scris!) Unii spun că, dacă eu nu sunt omorâtă, Dumnezeul genial și adevărat nu mai poate să se nască și că acesta a fost motivul pentru care m-am născut, ca să fiu omorâtă și să se nască el odihnit, după anii cât a dormit, și m-a lăsat pe mine pe Pământ, ca să se refacă el: nu au nicio dovadă de acest lucru! E doar un delir, ca milioane de alte deliruri. Ceea ce am scris eu e binele și am scris tot, și aș fi reușit cert să creez multe lucruri frumoase în continuare. Nu sunt slabă în fața celor care mă scuipă, v-au păcălit, sunt numai binele și acum. Ar fi trebuit să se comporte după legile Domnului, cele bune și drepte. Repet, dovedibil am fost mereu binele absolut, încă de mică, se și vede în unele poze, nu am avut greșeli sau păcate deloc, nu am fost proastă sau nebună niciodată, v-au mințit poate. Au băgat iar muzică lugubră tare peste tot. Ei spun din nou că acele duhori din oraș sunt puse intenționat de niște monștri, care astfel controlează totul și îi lovesc pe cei vii, dacă nu sunt supușii lor în întregime. Altul zice ceva ilogic iar - că ei vor să mor, indiferent de orice distrugere în lume(!), fiindcă ei nu acceptă ca oamenii să înțeleagă rușinea că ei au fost proști și au crezut-o pe mama, sau nu m-au crezut pe mine. (!)
19.09.26
După 2 zile de crunte torturi, mă simt ceva mai bine. Burta e la fel de umflată. Nu mănânc, deocamdată e singura soluție. Greață ușoară. Spuneam adesea despre bunătatea și frumusețea mea sufletească, despre bucuria de a fi, de a vedea oamenii și lumea - mereu am fost așa, din fragedă copilărie. Nu sunt lăudăroasă, dar mă miram că toți mă resping în izolare totală și se poartă ciudat, ba chiar mi-au luat drepturile, ca nu cumva să fiu cu alții, să dovedesc ce eram, deși nu am greșit nimic. A fost un fel de apologie normală și oricum nu a fost nimeni vreodată să mă cunoască sau să mă apere. Iar mama era așa de monstruoasă și crudă de când eram copil și oamenii păreau să o respecte. (Și ieri unii au spus că ei întotdeauna au acoperit-o pe mama când se dezlănțuia și mă lovea, ca să nu vadă proștii adevărul și că au și mințit despre mine și despre ea și despre mine arătau cele foarte puține lucruri rele, care de fapt nu erau rele, dar ei acopereau cauzele reale și interpretau greșit etc.) Nu înțelegeam de ce pentru toți eram doar un animal de măcelărit în mod crud, din moment ce nu am greșit nimic și am fost astfel de om - de aceea am tot repetat despre calitățile mele, care așa au fost. Ei probabil au crezut că sunt ceva ce trebuie distrus și omorât, din cauza unor influențe biologice ale mele asupra altora, și totuși eu știu că nu trebuia să fiu omorâtă. Influențele dure și brutale le aveau ceilalți asupra mea, iar eu am fost un om foarte pur și bun. Mi-am amintit de cineva din puținele mele contacte cu alți oameni, ceva care confirmă autoportretul meu. Când am fost internată la psihiatrie ultima oară, la începutul lui 2024, am stat în rezervă cu o femeie în vârstă care era foarte bolnavă, avea picioarele umflate și varice mari parcă, și dormea mult, mai și sforăia rău. Această femeie (simplă, de la țară) a fost una din bucuriile vieții mele, căci nu am avut decât foarte puține șanse să fiu cu alții. Era o femeie bună, cu vorbă blândă și îmi vorbea cu o tandrețe jucăușă, dacă puteți ghici ce fel de tandrețe jucăușă are o femeie proastă și în vârstă de la țară. Am fost întotdeauna la fel, citiți toate poeziile mele și tot restul, și niciodată nu am fost ipocrită, nici față de mine însămi. Într-una din zilele în spital, rătăcind pe aleile din jurul pavilionului, am zărit un melc pe jos și avea cornițele la înălțime și cred că m-am jucat puțin cu el, sau, oricum, l-am privit mai mult. În rezervă îi povesteam bunicuței despre melc și am mimat cornițele lui cu două degete, ca un semn al victoriei.
Am fost la plimbare la parcurile Fabrica de Gheață, Plumbuita. M-au lovit din nou. Și la dus și la întors am așteptat mult și ambele mașini au fost aglomerate rău, așa cum fac ei cu mine aproape mereu, de când eram mică, cu scopul de a mă lovi. Peste tot, și când stăteam pe Moșilor, erau aruncați proștii asupra mea pe străzi, eu fiind izolată. E greșit. Ei spun mereu că poporul e complet îndobitocit și crede orbește că nu mă ”vrea”, sau că trebuie să fiu omorătă, aceasta fiind o chestiune biologică, nu politică. Este și a fost mereu greșit. Reept, nu am făcut niciun rău și nu am avut niciun delir și nu am fost niciodată nebună și nici măcar nu am dorit răul cuiva și am fost mereu un om bun și, în ciuda izolării de o viață, nefiind nebună, nu am vorbit niciodată în gând - și nici nu aveam cu cine. Acești oameni răi care intră peste mintea mea mă atacă și mă scuipă, nu a încercat decât de câteva ori să dialogheze cu mine, ei doar lovesc și acum, și, chiar dacă vreodată vor vorbi, eu nu voi vorbi cu ei în gând în vecii vecilor. Nici nu știu cine sunt ei. Repet, am fost perfecțiunea. Eu am spus tot adevărul la timp, inclusiv despre izolarea mea monstruoasă, practic din 84, și completă în ultimii 20-30 de ani, și despre otrăvirea mea greșită și monstruoasă. Dar, spun ei, cei mai mulți au gândit că niște porci politici au mințit despre mine (eu nu știu și nu bănuiesc cine, când și ce) și ”puterea” lor politică se bazează, cred unii, pe minciunile despre mine și măcelărirea și persecutarea mea o viață întreagă și practic aproape omorârea în ultimii 25 de ani cu otravă, în ciuda a tot ce am fost. Repet, puterea lor nu are cum să se bazeze pe minciuni despre mine, ci doar reputația, imaginea lor publică, adică un rahat (mincinos) într-o vitrină, într-o oglindă strâmbă. Puterea lor reală ar fi avut de câștigat, poate, dacă m-ar fi acceptat. De aceea, cred ei, nimeni nu s-a apropiat de mine, ca nu cumva să se înțeleagă adevărul despre acei mincinoși (poate nu au existat), deci am fost izolată complet și toți cred că acei oameni sunt importanți și că oricine trebuie să moară chiar și numai pentru minciunile lor și că puterea lor providențială (care de fapt nu era ceva real poate) ar avea de suferit dacă lumea ar înțelege adevărul despre mine, de aceea m-au otrăvit mărșav, spun ei, în ciuda binelui din partea mea, și au făcut asta cu duritate și frevent, ca nu cumva să reușesc eu să scap, să durez ceva frumos și bun măcar ca scriitoare sau gânditoare (câteva lucruri am reușit totuși, dar...), să obțin și eu un loc în societate. De aceea, recent, fiindcă nimănui nu îi pasă de mine, m-au măcelărit în burtă cu otravă multă și acum e destul de rău, sunt foarte umflată, poate că va fi o cauză a morții mele, deci nu am reușit deloc. Asta e, cum o vrea Dumnezeu. Nicio putere politică valoroasă nu ar fi fost în mod real lezată sau diminuată dacă ar fi fost adevărul despre mine și aș fi avut drepturile umane fundamentale, sau măcar să nu fiu otrăvită rău. E ceva ilogic, de ce să mintă? Și tocmai despre mine? Putea fi adevărul și dreptatea pentru mine, nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Răul a fost fiindcă m-au lovit și otrăvit.
20.09.26
Știu că nu vă vine să credeți, dar unii oameni nebuni și răi continuă să inventeze aberații politice și altele peste capul meu, de peste 20 de ani și tot nu se satură de minciună și fantezii urâte, deși sunt izolată de mult, deși nu am greșit nimic și nu am avut nici cea mai mică legătură cu politica. E posibil, m-am gândit eu, să fie mereu antrenați alți și alți nebuni sau intelectuali tineri în aceste armate oculte, ale diavolului practic, indivizi noi în toată ciorba delirantă, sau veniți de peste hotare, care cred aberații și nu pot înțelege etc. și astfel toți lovesc încontinuu de zeci de ani și perpetuează minciunile și aberațiile despre mine sau cele politice. Adică cei noi ca lideri peste toată organizarea lor cu minciună și cu ura lor despre mine îi controlează și îi ațâță în continuare pe proști, îi aruncă asupra mea, deși e greșit și nu era necesar. Sunt, ce e drept, torturată de mică încontinuu și izolată aproape complet tot de atunci, dar nu am fost nebună. Ei spun că toți oamenii au fost păcăliți că eu sunt nebună și eu am inventat lucruri rele, deși nu e logic măcar, dar ei cred orbește în niște porci, nu în mine, mi se spune, porci care mă omoară. Ei spun mereu că li s-au dat bani să îmi facă răul. Ei spun că niște nebuni și asasini monstruoși s-au unit și au uneltit și au inventat minciuni despre mine și m-au condamnat așa-zis la moarte, deși nimeni nu m-a întrebat nimic și nu am greșit absolut nimic. Ei spun că poporul crede că eu am mințit ceva și de aceea mă omoară. Cum să omori un om pentru minciună?! Când cred ei că eu am mințit și ce? Nu aveam pe cine și când minți și blogul acesta e adevărul tot și oricum eram otrăvită și lovită de moarte și izolată dinainte de a îl scrie. Nu am mințit deloc toată viața, citiți tot ce am scris, e evident cum am fost și inteligența mea și nu aveam cum să greșesc sau să mint ceva și am fost binele desăvârșit. Oricum sunt otrăvită și torturată monstruos de mult timp și oricum izolată și chinuită de mică, când și ce au putut ei crede că eu am mințit?! În plus, nu am greșit nimic, ei nu au cum să aibă nici cea mai mică dovadă că aș fi greșit ceva, cum să mă condamne la moarte? Ei creează răul și mă otrăvesc și mă masacrează fizic brutal și mint, dar eu încă sunt capabilă să gândesc numai lucruri frumoase și bune și fericirea.
Mă gândeam zilele acestea la ideea de sferă sonoră, la includerea unui sunet într-o armonie și a acestei armonii în alta, ca un fel de sfere concentrice, ca o trecere gradată de la concret la abstract și apoi la un grad și mai mare de abstractizare. Ideea mi se pare frumoasă și legată de realitate, o notez aici pentru a o dezvolta, eventual, liric sau meditativ, altădată. Ascultam Caro mio ben. Căutam sunetul dinlăuntrul sunetului. Nu știu dacă s-a mai scris despre aceasta. Chiar dacă adesea am meditat asupra lumii în mod abstract și teoretic, totuși, tot ce am spus e adevărul, nu am fost cu capul în nori și stele. Mama a adus azi, nu știu de unde, acasă ziarul religios Lumina.
Am fost doar până la Troiță, și, deși era duminică seara și de obicei la ora asta era gol și liniște pe stradă, au ieșit multe mașini în calea mea să mă lovească și pietoni de asemenea. Și străini mulți, în ciuda colțului retras în care stau. Unul în italiană, arabii, unul în engleză, alții, probabil două popoare, asiatice. Toată grămada asta ciudată, relativ agresivă și belindu-se la mine. Unul a spus că mă vor omorî străinii, cum a mai spus ea/el și altădată. A intrat și bruta în engleză cu ideea că trebuie neapărat să mă omoare, că altfel moare întreaga omenire - e greșit, e o minciună, cu care oamenii au fost, se pare, manipulați și în trecut să mă lovească și poate și alți dumnezei să fie omorâți înaintea mea (după unii). Ei au spus că am fost în cele mai mici detalii urmărită și agresată și lovită - inclusiv cu camere de luat vederi în magazine, deși complet izolată și om bun și fără nicio pată și săracă. Astfel, brutele ticăloase au interpretat toate lucrurile legate de mine și de psihicul meu drept mașinații politice și m-au lovit după bunul lor plac și după teoriile și tehnicile lor monstruoase, la fel cum sunt și teoriile lor psihiatrice. Tot minciuni, ca și alte științe. În realitate, se pare că eu am fost geniu sau Dumnezeu de la naștere și nu am fost absolut niciodată ceva politic și toți m-au masacrat, inclusiv cu idei politice, fiindcă se ”luptau” peste mine ca să se ridice/cațere peste alții, ei deasupra altor oameni sau popoare etc., în mod greșit. Am fost binele în cele mai mici detalii, ei nu au dreptul să lovească ca să se simtă ei mai bine sau să fie la ”putere” nebunii lor pe care îi vor ei, sau să se ridice ei asupra altor popoare - au lovit încontinuu, de când eram mică, dar niciodată nu trebuiau să lovească și nici să mă otrăvească. Sunt proști și experiența lor cu distrugerea și omorârea altor genii (sau nebuni măcelăriți, dar ei mint și nu am fost nebună, ci doar închisă la spital), sau genii, cum spunea tata, e greșită sau minciună și nu au nici din alte crime dovezi că trebuie să mă omoare și nici să mă lovească, deloc. Dacă nu mă măcelăreau, era, desigur, mult mai bine pentru toți. Bruta a început iar să scuipe idei de genul că primii vor cădea nu știu care forțe politice sau popoare, apoi alții, așa cum a mai zis ea și în trecut, de multe ori. Ca și cum se folosește de măcelărirea mea pentru ca ea să creeze interpretări politice ale martiriului meu și tot așa vrea să mă omoare, în ciuda faptului că am dovedit că nu a fost niciodată așa ceva și nici eu ceea ce crede ea. Deși m-au măcelărit încontinuu de mică, totuși nici acum nu trebuiau să lovească și nici în trecut. Acum 2-3 săptămâni m-au otrăvit și mai rău ca de obicei și am burta umflată rău și alte rele, și pentru prima oară dureri în ficat sau pe aproape, dar poate că nici acum nu trebuie să mă omoare și nici să lovească, mereu în trecut au mințit. Azi mi-am amintit cum îl numea fratele mamei pe Cosmin când era încă în pântecul mamei sale - Freddy (american, el a spus că american încă de atunci) și Gyula, Gyula uitasem.
21.09.26
Repet, am fost mereu binele desăvârșit, normalitatea fără cusur și inteligența deosebit de frumoasă, de tip filologic-filozofic, am fost ținută izolată complet toată viața, zeci de ani, fără nici cea mai mică greșeală. În afară de faptul că nu mai pot scrie, otrava pe care mi-au dat-o, mai ales în ultimele luni, mi-a afectat foarte mult inima și acum abia mă mai aplec și nu mai pot face curat, nu mai pot smulge buruieni. Repet, dovedibil chiar, au mințit foarte mult despre mine și de aceea mă otrăvesc, cum au zis toți. Repet, este și a fost greșit, absolut tot ce am scris a fost mereu adevărul, și m-aș fi dezvoltat mult ca intelectual și veți găsi, chiar și așa, dovezi destule pe blogul meu, multe lucruri frumoase, bucurii sau lucruri sau bune în ceea ce am scris. Distrugerea inimii mi-a afectat toate celelalte lucruri, inclusiv bucuria de a trăi, care era datorată formei intelectuale bune și muncii fizice, care întotdeauna m-a încântat și m-a înviorat. Iar mama mă scuipă încontinuu cu vorbe și lovește în fiecare zi și azi mi-e foarte rău și am rugat-o să mă lase în pace, fiindcă mi-e rău și vine mereu la mine și vorbește vorbe fără niciun rost, nu are nimic de spus, vorbește doar ca să mă lovească. Ei spun că până și acum, după peste 50 de ani de josnicii și minciuni, poporul prost tot pe mama o crede, nu pe mine și pe celelalte brute proaste de genul psihiatrei și asistentei Carmen de la psihiatrie etc. (La policinica Vitan mi-au făcut multe analize și consultație la cardiolog, etc. dar nu mi-au dat rezultatele, posibil ca să îmă distrugă. La spitalul de psihiatrie la fel, cum am povestit mai demult.) Poate și ele sunt un fel de nebune politice (psihiatra e din Moldova), fiind proaste. Oricum, cred că vă dați seama cum am fost - mereu bună și dreaptă și calmă (ca orice om deștept) și niciodată nu am batjocorit proștii și nu le-am vorbit urât etc. și nu i-am disprețuit - și iată ce mi-au făcut ei! Oricum, ei nu mă puteau accepta, ceilalți, intelectualii, m-au respins.
Ei spun iar că intelectualii, cu excepția mea, sunt ținuți drept proști de către popor și nu au înțeles că tot ce am spus eu e adevărul, nu doar o parte și mă omoară ca proștii. Nu știu, poate că mă omoară ca să nu fie ei omorâți, ceea ce totuși e un păcat și ceva rău. Azi am fost iar în oraș, până la avion, locul unde era odinioară avionul roșu - amintind de numele străzii mele. În autobuz și pe stradă m-au lovit iar înfiorător cu mulți oameni, inclusiv străini, și multe mașini. Ei spun din nou că toți oamenii se bucură să sunt otrăvită și măcelărită monstruos și ies să lovească și ei zilnic. Altul zice că oamenii pur și simplu mă omoară fiindcă nu vor să mi se închine, fiindcă li s-au spus minciuni despre mine, că aș fi proastă și nebună și că am greșit de mai multe ori și de fapt eu nu am greșit niciodată. Repet, am fost nevinovăția absolută și nu am cauzat niciun rău și nu am mințit și nu am ascuns nimic. Nu am uitat nimic, dar ei spun mereu că toți au mințit despre mine, eu nu știu cine și ce. Mă simt destul de rău și sunt împroșcată de moarte iar, ceea ce au făcut des de acum 20 de ani, aproape zilnic. Și nopțile. Au spus iar că eu nu mai pot ”funcționa”, ceea ce nu e adevărat, chiar și acum aș putea funcționa, dar să nu fiu otrăvită monstruos, și să fiu acceptată cât de cât, dar nimeni nu m-a acceptat niciodată, de-a lungul întregii vieți, cu excepția bunicilor mei. Niciodată, nimeni. Și am fost binele desăvârșit și nu trebuie să fiu omorâtă, vi s-a creat un delir urât, eu am avut mereu dreptate. Azi iar au intrat în engleză și în română cu ideea că îmi vor simți lipsa etc., așa cum au spus de multe ori în situații similare, ca și cum în curând mor, în acea seară sau noapte etc., mereu au lovit monstruos de tot din când în când, cu ajutorul otrăvurilor, și mereu au vorbit ca și cum mai e puțin și mă vor omorî și au creat tensiune și emoții rele și grele. Femeia care mă măcelărește de zeci de ani deja minte că sunt nebună și că eu am mințit sau am uitat ceva, minte că am greșit și mă și masacrează, zic ei. Oamenii nu au nimic cu mine și nicio idee care să conteze, e doar o chestiune biologică, spun alții, după tot ce au spus și făcut, dar au mințit și au inventat povești ca să justifice rațional măcelărirea mea. De aceea sunt și izolată complet, practic din 84, și clar de tot de acum 20 de ani.
22.09.26
Azi e ziua mamei (a vorbit Nelu cu ea) și a plecat iar la medic, să își facă infiltrații la genunchi. În ultima vreme pleacă des la medic și vine si mă lovește astfel uneori, cum am explicat. Azi am avut mai multe ore greață și sete, acum în fiecare zi, după monstruoasa otrăvire recentă și toată otrava de zeci de ani - de 25 de ani, în mod greșit otrăvită, repet. Ei spun iar că poporul e nebun și vrea să mor, indiferent de orice, findcă nu mă ”vrea” și nu nu vrea să fiu eu. Alții spun că sunt proști, că mereu am fost eu și că eu sunt binele pe care ei îl doresc. Altul gen Ovidiu, că în sfârșit s-a găsit unul mai destoinic decât mine. E greșit, citiți toț blogul meu. Unii spun, ca mai demult, că poporul nu e așa monstruos cum pare, ci doar a fost mințit și crede aberații despre mine, ceea ce au zis de 20 de ani. Proștii chiar și acum cred că mama mea a avut dreptate și eu nu. Sunt măcelărită înfiorător de rău cu amețeală ușoară continuă și alte senzații neplăcute de mai multe ore și ei mă scuipă cu multe vorbe de moarte din nou. Adesea ei au jucat teatru pe creierul meu, ca și cum ei dialoghează între ei peste capul meu despre mine și, în felul acesta, aduc iar răul asupra mea. Am ieșit în curte și Marinică, vecinul a tușit semnificativ. Pe drum spre troiță am fost hidos scuipată cu idei rele și măcelărită, mi-era foarte rău. A intrat unul gen Florin etc. Ăla spunea că e adevărat că nu am avut nicio greșeală întreaga viață și nu am fost nebună, dar cei care nu se convertesc la rău și minciună și nu sunt cu ei sunt omorâți. Adesea au avut acest schimb de replici, în aparență sunt doi mereu și mereu au aceeași idee a distrugerii și omorârii mele și a minciunii despre mine și omorârii celor care sparg ”gașca” și tăinuirea adevărului. La întoarcere, Marinică a venit la mine în curte să tundă iarba, cum a zis mama că vrea. Eram la geamul mamei și l-am salutat cu puțin înainte să pornească mașina și nu mi-a răspuns, apoi l-am salutat din nou și tot nu mi-a răspuns, apoi i-am făcut semn cu mâna când se apropia cu mașina de tuns spre casă cu fața și iar nu mi-a răspuns și apoi am ieșit în curte să dau boabe la pisici și i-am spus clar bună ziua iar și el nu mi-a răspuns decât ”din cap”, dar nu în capul meu. Ei spun că mereu a fost așa, eu reușeam mereu singură să mă ”ridic” asupra celorlalți, prin propriul meu studiu asupra lumii, propria mea muncă și înțelegerea pas cu pas a lumii, ceea ce era valoare reală și nu vorbe goale și nici ilzuzii și nu puteam uita, fiind munca mea personală. Iar ei mereu mințeau josnic și urât și mă loveau cu diverse mașini și roboți sau soldați, gen Marinică, cu otravă și izolare totală, cu ideea că ei vor să fie deasupra lor hoții de cunoaștere și cei fără merite, care se decorează în văzul lumii cu bunătatea reală și puritatea celor ca mine, pe care îi calcă în picioare, adică cei ”sus-puși”. Iar ceea ce eram eu erau lucruri de valoare, și, pe deasupra, am avut mereu dreptate și am fost numai și numai binele și nu am greșit nimic, poate chiar meritam dreptul la studii și a fi cu alți oameni sau a face ceva, măcar dreptul la viață, poate că aveam totuși ceva bun de spus și de gândit. Măcar câteva scrisori sau emailuri, am primit doar câteva scrisori întreaga viață. Ei spun adesea că proștii și acum cred orbește că am fost nebună sau ceva rău, ceea ce era total imposibil. Este imposibil ca oamenii de genul acesta să greșească. Ei spun des de tot că ei au devenit monștri, că ei nu sunt ca mine și nu mă pot accepta din această cauză și, deci, mă omoară. Alții au mereu ideea că mie mi s-au ”dat” cei mai monstruoși și răi nebuni din istorie.
Măcelărită înfiorător de multe eore cum nu au mai făcut de mult timp. Dureri mari în fund, încontinuu. Repet, ei spun că este cancer în fază terminală - repet, au zis de mulți ani la fel și deci nu era. De fapt este otravă, au pus otravă multă și au torturat așa cum am povestit și astfel au creat eventual acest cancer. Și f_tul poate să creeze boli. De fapt este vorba de două fețe ale aceleiași monezi - azi e cancer, mâine nimic etc. Tinerii și proștii nici nu știu că vorba de otravă și cred orbește că e cancer și atâta. Eu meritam sprijinul societății, acceptarea și și viața.
Azi am făcut public complet profilul meu și acum oricine poate să vadă, să distribuie, să scrie comentarii etc. Poate că nu e prea târziu și veți înțelege. Repet, am fost mereu perfecțiunea și binele absolut. Din păcate, nu pot să fac publice postările din trecut, ele sunt setate pe prieteni ca audiență și nu găsesc cum, este ilogic, nu mai explic de ce și cum.,
Izolată complet de zeci de ani și de vreo câțiva ani și dvs.și toți cei de pe internet nici nu a a comunicat în scris măcar cu mine, deloc, deloc zi de zi și înainte de zeci de ani total hidos aproape izolare completă, deși binele perfect. Dureri mari anale, continuu de ore în șir, nu am mai avut așa. Ei spun că așa s-a stabilit - adică să mă omoare, deci asta vor face.Pot gândi încă tot binele, nu contează ce spun acești proci.
Bietul meu motănel frumos și bun, bolnav grav de tot. Nu l-am dus la veterinar din diferite motive, îl voi duce mâine, să sperăm că nu va muri.
Mă aflu între asasini monstruoși, și nimeni nu vrea să trăiesc, spun ei. Izolată de zeci de ani.
23.09.26
Aseară am fost cutremurător de tare și rău măcelărită în fund și în cap, până la ora 5 dimineața. Au intrat iar cu vorba lor frecventă – „ține-te bine” – ca să mă tortureze. Greață și sete. Ei spun că e așa din cauză că idioții cred că eu sunt nebună și, prin urmare, trebuie să fiu rasă și măcelărită în cap periodic, ca nu cumva să fac și eu ceva intelectual, să gândesc ceva. Am fost foarte inteligentă mereu și binele absolut, păcat că ei distrug așa brutal în ultimii ani. Aș fi devenit ceva mult mai inteligent și nu aș fi dăunat societății deloc. Sunt complet izolată de zeci de ani, ei spun că e așa ca să mă poată omorî, deși am fost bucuria vieții și echilibrul etc. totul a fost cum am povestit și ei mă consumă cerebral și trupește de la distanță, canibalic, în mod greșit. Absolut tot ce am scris a fost adevărat. Ei spun că așa vor face mereu, oricâte zile mai am de trăit și, imediat ce mă dezvolt, ei mă lovesc și, când nu voi mai putea să îmi revin în funcționare - ceea ce e o funcție utilă pentru ei, dar pe care ei nu o înțeleg și o tot lovesc - mă vor omorî de tot.
Azi greață persistentă și puternică, ieri a fost doar dimineața, și nu tare. Burta foarte umflată de la otrăvuri, disconfort abdominal puternic. Sete prelungită. Ei spun iar că toată lumea vrea neapărat să mă omoare. Bruta spune că prin idioți ei înțeleg copiii cuminți care memorează și cred orbește teoriile mincinoase sau chiar elucubrante din cărți sau din alte surse cu autoritate, deși ei nu cunosc nimic în mod real. Sunt monstruos masacrată și toți continuă să joace teatru că realitatea nu există sau că ei sunt oameni buni și relativ normali cu mine, cum a făcut mama de când eram copil.
25.09.26
M-am trezit și iar s-au băgat acele femei monstruoase. Am omis poate să scriu că, de multe luni de zile, poate chiar de câțiva ani, am burta extrem de fierbinte întreaga noapte - e ceva rău, de ei intenționat așa și ei stau noaptea peste mine și lovesc, cum am explicat. Acest lucru favorizează apariția cancerului sau cirozei sau agravarea acestora sau, pur și simplu, cum spun unii, în acest fel victima nu mai poate să se vindece în mod natural și să anihileze diversele otrăvuri din hrană sau apă în timpul somnului. Unii cunosc și tehnici de lovire în somn (când nu am cum să mă apăr) astfel încât se produce stază pe colon și rect, ceva foarte rău, zi de zi. Ei se opun eliminării scaunului, cum au și spus, iar acum trei zile a fost monstruos, și nu avusesem scaun de mai mult de o săptămână și m-au chinuit la defecație, cum au făcut de multe ori. Repet, nu era obstrucție pe rect, ci era clar opoziția lor brutală și ”tehnicile” lor frecvente de distrugere în acest fel (”tehnici” cum au și psihologii și psihiatrii, sau militarii etc., eu fiind binele desăvârșit), la fel cum au aplicat cu cruzime violul sexual de la distanță (inclusiv în somn anul acesta), la fel și aceste alte lucruri. Și aveam și inima slăbită tot de la otravă - acum nu mai sunt cum eram acum un an. Repet, e greșit și rău. Dimineața, burta revine la temperaturi normale. Bruta a intrat din nou cu ideea ei veche ”cum să fac?”, ceea ce ea spune de mult timp, și vrea să spună cum să facă să mă distrugă, să mă lovească, să mă omoare, ceea ce e greșit. Ea spune din nou: poporul român vrea neapărat să fii omorâtă (să te omorâm, spun ei des). E greșit, am fost perfecțiunea și tot ce am spus a fost mereu adevărul și am fost mereu izolată, nu am greșit nimic, fiind foarte inteligentă, și asta e deja dovedit în ceea ce am scris și totodată un om foarte bun. Ei spun că această brută și altele nu aparțin poporului român, ci altor popoare??!! Unii sugerează că ar fi nevasta lui Florin, care a făcut doi copii ”la bătrânețe”, cu ideea că astfel mă vor măcelări mai ușor, și nimeni nu îi va lovi, eventual, ca să evite crima asupra mea, fiindcă ei au doi copii mici. Nu știu nimic despre așa ceva și nu cred că oamenii sunt lăsați să facă orice rău dacă au copii mici. Știu că nu vă pot convinge, ei spun iar că dvs., toți, vreți să mor în numele unor hidoase minciuni și idei delirante pentru proști. E evident că nimeni nu îmi pune vreun comentariu măcar aici sau pe facebook și aproape nimeni nu a vorbit cu mine nici măcar la telefon o viață întreagă, nici când eram în liceu decât de câteva ori și am fost izolată complet de tot de peste 20 de ani și aproape complet din 84 și oricum nu primesc nici măcar o scrisoare electronică, un email, și nu am primit decât câteva întreaga viață. E evident că am scris numai adevărul, tot adevărul, și am dovedit deja bunătatea mea și inteligența mea și, în rest, în afară de adevăr, am scris lucruri bune și normale și raționale și logice, și frumoase, iar adevărul trebuia oricum scris. Ei spun că e imposibil să vă conving și că toți proștii cred orbește că sunt altceva decât sunt, și că nu exist ca om deloc, ei cred că aș fi altceva și că am greșit de mai multe ori.??! Sete înfiorătoare iar. Fiind izolată, ei mă pot măcelări mai monstruos și mama la fel și otrava la fel.
Arsuri extrem de puternice în stomac, am luat trei Emanera de 40 mg și nu trece deloc. Ei spun iar că întreaga lume a mințit despre mine (?!) și de aceea ei trebuie să mă omoare. Că toată lumea crede că sunt nebună în urma minciunilor, deși am fost izolată, deci ei trebuie să mă omoare. Că mama mea a fost un om prea monstruos și m-a măcelărit încontinuu de mică și ei nu vor ca lumea să înțeleagă nici măcar atât și deci trebuie să mă omoare. Toate aceste trei pretexte de omorâre ale lor sunt greșite.
De mai multe ori, inclusiv ieri-alaltăieri, vecinul Marinică a stat în curte în dreptul cireșului meu, unde stau eu să mă odihnesc, să iau aer, să fac integrame, exact când merg eu acolo și pune radioul tare cu politică, fiindcă am scris și unii știu că radioul îmi face rău. El vorbește cu mama mult timp politică uneori. Tocmai acum și de mai multe ori în trecut, el stă în dreptul geamului meu deschis și vorbește tare la telefon, probabil tot ca să mă lovească. El vorbește cu ton de voce cumsecade, ca și cum ar fi un om de treabă, adică ”cântă” cu intonație cumsecade, așa cum fac unii proști cumsecade - și lasă deci o impresie bună. De aceea, ei spun că Marinică crede că eu aș fi ceva rău și de aceea mă lovește și mă omoară, deși am fost perfecțiunea, a fost îndobitocit, și e prost, așa crede lumea în aparență. Și o crede pe mama mea etc. Mai adineaori, mama iar a deschis ușa la cămară de multe ori și a stat mult de fiecare dată, cum face ea mereu, ca să îmi facă rău, să intre duhoarea la mine. Nu știu sigur dacă Marinică e într-adevăr om bun care mă omoară crezând că sunt ceva rău, și fiindcă e prost și păcălit și plătit. Asta e scenografia. Oricum, proștii cumsecade nici măcar nu știu că unii oameni chiar au jucat teatru față de mine și pe la spate mă loveau monstruos și mințeau deci. S-ar putea ca Marinică să fie tot dintre aceia care joacă teatru și joacă îi pe degete la telefon pe proștii lui cumsecade. Unii nici măcar nu știu că unii porci f-t victimele rău de tot cu ajutorul telefonului, vorbind cu alții la telefon în prezența victimei. Și mama și vărul Cosmin m-au lovit groaznic prin vorbire la telefon, de multe ori, vorbind chiar ore în șir. Marinică pare prost și cumsecade, la fel ca psihiatra mea. Ei spun din nou că toată lumea vrea să mor din cauza răului făcut asupra mea de toți porcii aceștia. Una spune că Marinică pare prost și rău, nu bun. Da, are aer destul de rău uneori, dar eu mă refeream doar la anumite inflexiuni ale vocii, când vorbește la telefon. De fapt și psihiatra pare rea oarecum, poate numai față de mine, dar pare-mi-se că exclusiv acea răutate a omului mai prost sau neștiutor.
Au intrat din nou cu ideea care pare să îi roadă încontinuu, chiar dacă eu nu scriu și nu spun nimic și nu fac nimic. Anume: și încă nu a înțeles?! sau: bietul om nu a înțeles încă. Adică eu, asta îi roade chipurile, și încep, mereu și mereu, să lovească din senin - că eu nu dau semne să fi înțeles ceva despre ei. Abia azi e clar - ei spun că eu nu pricep că întreg poporul minte și a mințit mereu despre mine și de aceea trebuie să fiu omorâtă, ei nu pot să recunoască adevărul și nu vor recunoaște, indiferent de orice și poporul îi obligă să mintă și să mă omoare și nu cumva să spună adevărul, căci ar fi omorâți etc. Și cum să recunoască ei așa ceva, spunea unul, cum să le explice ei copiilor ce au făcut?! Ei cred că, dacă aș fi înțeles acest lucru, m-aș fi agitat sau nu știu ce aș fi făcut, aș fi înnebunit etc. Nu e adevărat, nu m-aș fi schimbat deloc, am fost un om foarte inteligent, era imposibil și oricum am trecut prin mii și mii de necazuri și nedreptăți în 42 de ani, de fapt în 55 fiindcă din naștere m-au lovit. Am fost un om cu suflet foarte frumos și cu deplină dreptate și moralitate superioară, nu aveam cum să mă schimb. Ei spun că poporul știe demult adevărul despre mine și a mințit în continuare și m-a masacrat în continuare ca să mă omoare. Ei spun iar că tuturor li se pare normal să mă omoare, nu să mă lase în viață, indiferent de tortură și minciuni, fiindcă au mințit despre mine și m-au masacrat extrem de crud și nedrept întreaga viață și nimeni nu vrea ca astfel de om să fie acceptat. Totuși, eu am rămas un om normal și nu sunt marcată negativ de trecut și nedrpretate și cruzime, am rămas și am devenit numai și numai binele și m-aș fi dezvltat în continuare intelectual și în bine și lumină, nimic rău, în vecii vecilor nu aș fi greșit nimic.
Acum câteva săptămâni, spun unii, mi-au distrus ficatul brusc cu mai multă otravă ca de obicei și, de acum înainte, fiindcă am ficatul distrus, ei vor putea să mă măcelărească și să mă omoare mult mai ușor. Eu m-am plâns des și am scris multe detalii, dar adesea am scos la lumină alt detaliu, care nu mai fusese explicat sau expus. De pildă, azi - despre barbaria folosirii telefoanelor mobile pentru a fi eu (și eventual alții) torturată, masacrată. Probabil că numai oamenii proști, citind adevărul scris de mine despre viața mea, pot crede că am mințit sau că am delirat, cum mint psihiatrii. Nu am făcut niciun rău scriind tot adevărul, dimpotrivă, și erau mai multe motive, în afară de faptul că mă omorau în mod greșit și monstruos. Orice om deștept în această situație trebuia să spună adevărul, exact cum am făcut eu. Ei spun că oamenii buni nu pot crede nici acum adevărul și au fost toți distruși sau păcăliți de cei răi, fiindcă ceea ce mi s-a întâmplat mie e extrem de monstruos și ei nu pot crede, pur și simplu, că există așa ceva. Alții cred și acum că întreg poporul a fost manipulat monstruos de străini și politicieni să mă măcelărească și să îmi vrea moartea. Alții au ideea că ei au făcut acum la fel cum au făcut cu alta înaintea nașterii mele toată viața mea etc.
Repet, am fost binele absolut și nici măcar nu am fost și nu sunt obsedată de trecut sau de suferință fizică sau psihică și tot ce am spus e adevărul. Am dăruit practic binele oamenilor (și chiar și adevărul despre mine nu era ceva rău) și am primit în schimb de la ei numai răul, chiar de mai multe ori în fiecare zi, și aproape cu orice ocazie cu putință, deși nu am greșit niciodată, toată viața. Repet, tot ce am scris e adevărul. Mă bucur că sunt în viață și mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că încă trăiesc. Îmi pare rău că mi-au ditrus ficatul, am fost binele absolut, a fost greșit. Asta e, nu am ce face. Ei spun că toți gândesc răul și vor să mor, la fel cum au gândit acum 20 de ani, ca să mușamalizeze tot ce mi-au făcut rău înainte, deși au făcut mult mai mult rău, extrem de mult rău prin măcelărirea mea și mai monstruoasă în ultimii 20 de ani. E greșit, am fost mereu și am rămas binele desăvârșit.
Voi încerca în continuare să scriu alte lucruri din nou, nu despre viața mea, dar din păcate, depind de otrava lor, nu pot face nimic dacă ei mă otrăvesc mai mult, și mă macelăresc în cap rău etc.
Azi m-au atins cu excitații sexuale aproape toată ziua, ceea ce e foarte rău, și distructiv. Ei zis că tot degeaba, că oricum nici măcar un singur om nu m-a acceptat toată viața - nu aveam când și unde să găsesc un om. Toți au jucat o mascaradă monstruoasă în jurul victimei, ca într-un cântec al Madonnei. Toate aceste lucruri erau deja scrise în cântece și cărți, dar nu trebuiau să mă omoare, ci invers, să mă accepte, să nu mă otrăvească, să spună adevărul, nu minciuna, să îmi dea drepturile.
Păpălașcă de lumină - documentar despre o fată bătrână
CONȚINUT ADULT NUMAI CÂTEVA CUVINTE VULGARE, ESTE UN BLOG PENTRU PESTE 18 ANI, FOARTE TRIST, NERECOMANDABIL PENTRU CEI INCULȚI SAU PREA TINERI
Vă vine să credeți că din țărână cresc trandafiri, copaci înalți, case și oameni? Atâta frumusețe incredibilă. Hai, recunoașteți... chiar puteți crede că toate cresc din pământ așa frumoase?
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
miercuri, 16 septembrie 2026
duminică, 6 septembrie 2026
Blogul meu cu poezii cu rimă, poezii pentru copii, rime diverse, rime în stil folcloric
RIME DIVERSE
Boabe de mură
Colo sus, în țintirim,
sub trei brazi uscați găsim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Anul rău, secera grea –
grâul a albit deja,
Iară șipotul din vale
abia curge în ulcioare.
Curtea-i netedă și-uscată
precum lemnul din obadă,
Bunii dorm acum în tindă
unde-i loc să se întindă.
Doar copiii, arză-i focul,
iuți la pas, încing iar jocul,
Se pitesc pe sub portițe,
stau ascunși în grădinițe.
Sar și poarta-n țintirim,
unde printre cruci zărim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Ca și hoții din poveste,
până ce nu prinzi de veste,
Ei culeg mura degrabă,
fericiți de-așa ispravă.
Sfântă-i moartea, dar și viața,
sfântă-i munca, dimineața,
Sfânt e un copil și jocul,
bătu-ne-ar pe toți norocul!
Paingul
un paing mic, din file de scriptură,
pe înnoptat, în casa unei fete,
plecă la drum ca într-o aventură,
către tavanul alb și fără pete
domnița îl privi ușor speriată
și se-ntrebă apoi cum a putut,
cum a-nvățat să urce dintr-odată
cînd firu-i foarte lung și nevăzut
apoi își spuse sieși că prea bine
se poate, doar cînd soarele-a apus,
ca luna să îl cheme către sine
pe pletele-i de-argint subțire-n sus
și poate orice gămălie vie,
ca omul, are drumul scris pe hartă
iar în a Domnului împărăție
cuvîntul ne unește laolaltă
Ninsoare
și ninge din preaplin pe-acoperiș
doar ceasul maculează iarăși liniști
cu-o inimă în tolbă, pe furiș,
se-ntoarce vânătorul dintre miriști
e cerul ca o bufniță pe creangă
nu mai e vânt, nici nechezat de cai,
pământul orb și surd noaptea întreagă
își caută feciorelnic un alt strai
parcă din lună ninge ca o ceață
ea e un pic cam grea pe-al lumii brâu
și se ascunde prinsă-n ciob de gheață
unde-s pești mari, sub pietrele de râu
înot din greu pe drumul vechi acum
căci podurile-au fost zidite-n maluri
iar gerul trage greu din hornuri fum
și-au amuțit pe ziduri albi balauri
doar șipotul metalic mă îngână
îngemănând cu moartea apă vie,
sunt logodită cu o stea păgână
și gândurile au intrat în vrie
tot ninge în tăcere ca pe-un rug
ori peste-un cal ce a murit în câmp
ca peste-o sperietoare lângă plug
ca peste-un clovn bătrân cu chipul tâmp
Hibernal
când iarna e mireasă, cresc iar muguri
sfârșitul se așază înainte
și ochii încropesc veșminte sfinte,
pe dos întoarse, lumii, peste ruguri
sub clopotele vii de luare-aminte,
logodna rupem, zălogind belșuguri
travaliul lumii ne aruncă-n cruguri
ori printre vechi icoane și cuvinte
fii sau părinți, dar fără vreun consemn,
cădem prin vreme, printre frați de lapte,
în bruma de pe crucile de lemn
prin scâncetul despărțitor de moarte
cad printre nimburi sfinți în mod solemn
și vin lumini și focuri a se naște
Schimnicie
Ai erei noastre prizonieri cu viața,
Luminii morții i-arătăm doar fața.
Și dacă pe pămînt nu-i loc de criptă
Un ochi de sus se rupe din orbită.
La treierișul stelelor plebee
Mi-azvîrle ceasul pleava din idee.
Și limbile adesea încurcate
Învie anticele postulate.
Desprinși din hău cu cheia unei taine
Vin înțelepții vechi în alte haine.
În neaua ce-a căzut din ieri pe azi,
Pe umeri le cresc puii unor brazi.
Cînd cumpăna de ape greu mă doare
Oare se nasc sub vatră noi izvoare?
Satiră
deci încă o rimă creață,
fără fard de dimineață,
despre cruda pandemie
ce-a cuprins întreaga glie.
glia noastră strămoșească,
zona preorășenească,
zona gri urbanizată,
satele și lumea toată.
nu-i de glumă, este trist
chiar și pentru optimist,
cu rapoarte și măsuri,
coduri și împunsături.
că-i vidat sau covidat,
cu virus încoronat,
omul stă ascuns sub mas(c)ă
și în țara românească.
emisiunea de-odinioară,
ce-o știa întreaga țară,
era plină de umor
cu actori și spectatori.
dar acuma nu-i de șagă,
căci o știe lumea-ntreagă:
toți declară azi în cor
situația dumnealor.
azi, fiind globalizare,
miza este mult mai mare,
doar vreo patru teritorii
nu fac rând ca muritorii
să expună ce-au văzut,
ce-au pățit, ce-au prevăzut.
restul, toți, sunt covidați
morți sau vii sau vaccinați.
spre victoria tuturor
contra nimănui, în cor,
spre confuzia generală
echipa ministerială
și armata implicată
într-o luptă ne-nfricată
ca-ntr-un fel de alt război
toți ca unul, între noi
zilnic dau public strigare
și ne dau asigurare –
un guvern de ”Sănătescu”
pe "scaunele" lui Ionescu.
primul val de vaccinare,
raportat cu mic cu mare
i-a luat pe cei mai mari,
pe bolnavi, pe sanitari,
iar acum dacă mă-nțeapă
oare nu iau și eu țeapă?
căci cu cine mă adun
cu cei slabi sau cu cei buni?
câți rămân în contra mea
cei nevaccinați sadea?
or mai fi ca mine, sper,
temători de ac și ser…
și ce mai poliloghie,
studii, virusologie!
Victor Babeș, bunăoară,
nu dădea sfoară prin țară.
oare n-o fi vorba iar
de acel dicton vulgar
care spune-n românește:
dezbină și stăpânește?!
Notă: eu m-am vaccinat și epidemia a fost înfrântă
Primăvară rece - satiră
Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.
Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.
Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.
Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.
Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.
Doar vreun "marș" strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.
Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.
Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.
Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro
Apocopă
Ca într-o gară, trenuri de cuvinte,
Mergând pe șinele gramaticale,
Ne trec prin spate sau pe dinainte,
Ori chiar dintr-un timpan în altul, goale.
Căci fără vorbe lumea e în haos,
Ca o biserică fără vreun sfânt,
În care intri doar până-n pronaos
Și nu poți să distingi cer de pământ.
Precum e focul ceea ce transformă
Gheața în apă, lemnele în scrum,
Cuvântul este a ideii formă
Ce sapă-n minte cărărui și drum.
Cuvântul poate crește-o avalanșă
Căzând dintr-un bogat vocabular,
Ori este-un fluviu care piere-n marșă
Și-a început fiind un șipot clar.
De-aceea înțelept este a tace,
Chiar dacă vorbele stau bine-n strofă,
Mai bine piatră, ramă pentru pace,
Decât nimicitoare catastrofă.
Lacrimi
Cerul ʼnalt și marea-amară
Îți sunt azi o grea povară,
Doar lumini de ceară-n casă
Te poftesc să stai la masă.
Bolta cerului susține
Ca un pește cu buline
Mii de stele ce-ntr-o clipă
I se prind de o aripă.
Și cu ochii plini de lacrimi
În a ta lume de patimi
Vezi cum prunci de stea înoată
Lângă mamă, noaptea toată.
Somnul s-a desprins de pleoape
Doar tăcerea ți-e aproape,
În înalt un pește mare,
În adânc o întrebare.
Unde sunt, aici, la mijloc,
În ce paradis și joc,
Cine-ntoarce susul jos
De văd stelele pe dos?
Flori
Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.
Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.
Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.
Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.
Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.
File și întrebări
Când răsfoind se face miezul nopții,
Când filele citite par troiene
Și ninge cu voroave și-alte semne,
Mergând pe firul vieții și al sorții,
O stea aprinsă ca un ciob în zare
Oglinda și-o întoarce către mine.
Mă-ntreb: sunt tânără, ori ce-i cu mine,
Astfel privind adâncul ca-ntr-o mare.
Răspunsuri la-ntrebări din necuprins
Cu sensul lor desprins dintr-o eclipsă
Rămân de fapt în noi aceeași lipsă,
Făclii de stea ce-n palmă ni s-au stins.
Departe și amețitoare-i luna
Cu mare tot tărâmu-i de lumină
Ce picură prin gene fum și smirnă
Cât Parcele torc soarta noastră-ntruna.
Și pier răspunsuri, pier și întrebări,
Căci vorbele-s ca morile de vânt
Și don Quijote are deci cuvânt
La fel ca noi, în țări din patru zări.
Și, solitari, ca stelele pierim,
Ne amăgim c-avem o contraparte
Un om ce ne răspunde de departe
Și înțelege ce adeverim.
Pretindem că am fi nemuritori,
Pretindem că am ști ce este viața
Și precum soarele ne-ntoarcem fața
Tot răsfoind aceleași file-n zori.
femeie
cerească e zidirea femeii preafrumoase
cu părul greu de ape, ebenic, moariu
cu bobi de soare viu în carne și în oase
de o-nfășoară parcă lințoliu auriu
femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri
pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt,
cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri
săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ
serafică și lină ca nourii spre seară,
când soarele și-ntoarce privirea către om,
femeia ce susține a pruncului povară,
prea blândă ca să guste fructul oprit din pom
ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi,
până ce lumânarea din candelabru piere,
sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi
ce își petrece viața în rugă și tăcere
astfel în lumea ei corolele nu pier,
chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste,
femeia se ridică pe vârfuri până-n cer –
amirosind a floare, ea vântul potolește
citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche –
în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar,
femeia-i pretutindeni cu soarele pereche
holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar
Amar
Unde vetrele sunt reci
Iar semințele sunt seci,
Tu, biet om pierdut pe drum,
Vraiște și praf și scrum,
Dor și amintiri duium,
Suflet, pustiu zi de zi,
Cu șuvițe argintii,
Plângând vremea care-a fost,
Fără căpătâi și rost,
Flămânzind din post în post,
Suflet, copt ca luna plină,
De stejar la rădăcină,
Noaptea – ochi de căprioară
Ziua – nucă verde-amară,
Iarnă fără primăvară,
O să-ți cos trei bumbi la spate
Din trei dinți mai vechi de lapte
Ca să nu uiți de alean
De pământ transilvănean,
De norodul pământean,
Să nu uiți crucea din deal,
Din împădurit Ardeal,
Clopotul de la răscruce,
Apa clară, vorba dulce,
Ce te duce și te-aduce…
Stare de fapt
copiii aplaudă și râd pe-nfundate
de bazaconii mult prea deocheate
vulturi de mare cu pește în ghiare,
colaje din seminud și ziare
cu damf dadaist sau psihedelic,
cu ștaif futurist și interbelic
iute și dulce, cu puțin prenandez,
bucătarul adaugă chili pe-orez,
parodii sau pamflete fără de preț,
pe-ogor bălegarul scos din coteț
poetul schimbat în crainic de circ,
sufleur și dublură la teatrul mic
poem garantat fără noeme,
ieftin ca braga vieții boeme
Floarea-soarelui
dimineți cu mure coapte
prea fierbinți sunt teii-n noapte
cresc ciuperci în cercuri albe
țes păianjeni între nalbe
chiar la sfânta Înălțare
de prin munți vine chemare
rochia ei de voal îmbie
fluturi mari și spini din vie
nici suflare, zi de-arșiță
din nori nicio fărâmiță
numai inima-i de fată
deocheată, răsfățată
de migdală și alună
fie-i noaptea cât mai bună
de-i mireasă, să danseze!
umbra să n-o întristeze
s-o moșească, să mai crească
vița ei împărătească
din strămoși cusută ie
din vii dulce razachie
și îmbătrânește-n vară
chipul ei de domnișoară
ochii - neastâmpărate stele
iar la tâmple albăstrele
Dor târziu
mă doare-n cer
mă doare pe pământ,
mă doare dealul in vestmânt de crâng
mă dor oglinzile cu-argintul sfărâmat
precum câmpiile cu giulgiul destrămat
și toamna, vaier de frunzare-n zori,
și iarna drumul greu pe tălpi de călători
mă doare pasul de om drept care-ntârzie
prin viituri și poduri rupte pe vecie
mă dori și tu, ce te-ai oprit în prag,
precum un mic mânz pag
ce-ți caută-n palmă zahăr candel și trifoi
când se deschide la fereastră caprifoi
mă doare și paingul mic și alb
singur în plasa lui de peste an
mă dor anii trecuți în calendar
filă cu filă aripi ca de fluturi mari
mă doare cerul,
cerul și pământul
tot doruri sunt și trupul și cuvântul
ca niște curcubeie aburcate-n spate
ca ploile cu margini cețoșate
RIME ÎN STIL POPULAR:
Oltule, lotrule
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Gheața de la mal s-a spart,
Podu-n plută s-a schimbat.
Nu-i nimeni să treacă vadul,
Făr’ de doi ficiori ca bradul,
Călare pe doi cai șargi,
Pentru mândre ce li-s dragi.
Muzicanții toți s-au dus
La Porumbacu de Sus.
Dar la noi, mai către vale,
Trec iar vacile agale.
Doar copilul de la stână
Are-un fluieraș în mână
Și le cere bani mărunți
Ca să cânte ca la nunți.
Nu le arde lor de șagă
Nici de vinul din desagă
Supărați, nevoie mare,
De așa o întâmplare.
Și-au plecat pe drum spre seară,
Și-or veni la primăvară.
Și-or juca mândrele fete,
Iute și pe îndelete.
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Doiniță
Am chemat, am tot chemat
Pe sărac, pe împărat,
De la colbul cel de jos
Cu miros de chiparos,
Până sus la curcubeu
Și la bunul Dumnezeu.
Nimeni n-a răspuns deloc
Toți credeau că este-un joc
Toți erau ca piatra rece
Care stă când apa trece.
Și pădurile preasfinte,
Desfrunzite de cuvinte,
Au zburat, se spune-n vânt,
Căutând celălalt pământ,
Tot fugind de duh și iele
Și de dorurile mele…
La cel timp de primăvară,
Când e frunzulița rară,
Fără sfori și fără scară
Oastea cerului coboară:
Sub căruță – mămăruță,
Sub picioare numai floare,
Funigei printre fuștei
Pe sub stele mai mulți miei,
Iar vreun înger mai slăbuț
Muguri lasă în brăduț.
Flăcăruică de lemnușe
Flăcăruică de lemnușe,
Duce-m-aș și nu m-aș duce
La mândruța de la stână,
Unde iarba nu-i bătrână.
Să plec încă de cu zori
Când e rouă peste flori,
Să cosesc pologi vreo zece
Lângă pârâiașul rece.
Ș-oi bea apă de la munte
Un’ s-adapă sub o punte
Căprioara din pădure
Printre tufe mari de mure.
Colo-n deal sub curmătură
Vin oile-n bătătură
Cu cojoacele pe spate,
Iar mândruța-i mai departe.
Cu trup nalt și subțirel,
Încinsă pe mijlocel.
Cu altița ei aleasă
Parcă-ar fi împărăteasă.
Geaba cânii-mi stau în cale.
De-o coborî mândra-n vale,
Merg s-o văz mai de aproape
Peste râpă și hârtoape.
A trecut și prânzul mare,
Iarba-i caldă la picioare,
Amu lucrul l-am gătat,
Mândra nu s-o arătat.
Flăcăruică de lemnușe,
Plin îi câmpul de brândușe,
Dar mândruța stă acas’
Arză-l focul de năcaz!
Fântâniță de haiduc
fântâniță de haiduc
eu rămas-am sângur cuc:
mândra mea de astă vară
o fugit în altă țară
cu un domn de la oraș
la poprire simbriaș
iar eu trag din greu la coasă
să găsesc altă mireasă
frunză verde de mohor,
greu îi dorul călător,
ea acolo, eu aice,
zică lumea ce va zice
oi pleca și eu departe
să învăț mai multă carte
și să uit de dor și-amar
la popii din seminar
iar de-o fi să nu mă-nsor,
mă alătur fraților,
sus la mânăstire-n deal,
frunzuliță de podbeal
Cucul
cuculeană, știmă sură,
pe la noi pe după șură
fie-ți vîntul vad de șoapte
și luceferi frați de lapte
și pe buze de fecioară,
cînd se face primăvară,
muguraș de cîntec dulce
să te doară, să te culce
de din sus, de pe la stînă
vine apa în fîntînă
luna cade în șiștare,
un om vine pe cărare
singurel și plin de jele,
izgonit de iele rele,
tu să-i cînți într-un alt grai
fiindcă e ficior de crai
glasul vezi de ți-l ascunde
printre codrii de pe munte,
să te duci vreo trei dumineci
vorba ta să ți-o cumineci
Vorbe-n vânt
Și săracul vînt, măi frate,
Cu cît șuier mi se zbate!
Fuge de pe drum prin scai,
Prins de frunze în alai.
Ocolește, ca să fugă,
Verzi-uscate tot îndrugă…
Dară vezi prea bine, soră,
Nime’ nu îl ia la horă.
Noaptea toată, lîngă moară,
Praf și fum îl înconjoară.
Să-i dea chip, de-o fi nălucă,
Ars de dorul ce-l usucă.
Numa că-i strein la grai,
Fluieră doar dintr-un pai.
Mi se pune greu la spate,
N-o fi om pe jumătate?
Ale cui doruri le duce
Din răscruce în răscruce?
Dormi, pădure
dormi, pădure, somn de-arin,
dacă frunza-ți cade lin,
când e vântul într-o dungă,
ciripit să nu te-ajungă
și mai dormi vreo trei ierni grele -
sprâncenate cucuvele
luminișul să-ți urzească
ursul fraga n-o găsească
dormi somn moale pe sub cețuri
înainte de înghețuri,
veverițe-n alunișuri
focuri-focuri în tufișuri
iarba-raiului foșnească,
somnul să te amuțească,
chiar când inima ți-e frântă
sau când gheața iar se zvântă
dormi, câmpie, somn de iască,
de praf și de rostopască
la răscrucea spre pădure
unde vin țigănci cu mure
unde nu se-arată ciute
apa iute s-o sărute,
ci doar pașii mei agale
mergând tot pe lângă cale,
lângă buturăul mare,
chiar de-i zi de sărbătoare,
dormi tu, apă, somn de pește,
ce în sân de fată crește
Descântec
șapte corbi cu cioc de cioclu
să-ți arate drumul oblu
fără tină sau răscruce
până sus în deal la cruce
la biserica cea albă
unde cresc flori mari de nalbă
și-o țarcă cu ciocul mare
să-ți descânte de uitare
niciun dor să nu te-ajungă
cât o fi noaptea de lungă.
iar când soarele răsare
să aprinzi o lumânare
lângă locul plin de fragă
unde mândra ți-a fost dragă
să-ți iei coasa în spinare
să tai iarba din cărare
și pe câmpul cu căpițe
trece-vor trei porumbițe
una pentru tinerețe
alta pentru bătrânețe
a treia pentru-al tău dor
să-i dai apă din ulcior
să nu zboare obosită
altfel moartea ți-e ursită
POEZII CU RIMĂ PENTRU COPII:
Cartea cu povești
Într-o carte colorată,
O fetiță nu prea mare
Desenase într-o seară
Floricele, inimioare.
Și, cu vîrful forfecuței,
A deschis două ferestre
Într-o carte colorată
Chiar la nunta din poveste.
Adormind nepieptănată,
Obosită dintr-o dată,
Ea pătrunse pe de-a-ntregul
Într-o carte colorată.
Și, pierzându-se în ceață,
Casa și întreaga fire,
Se văzu cu cartea-n poală
Și-auzi un glas subțire.
Cartea vorbea ca bunica
Despre viața ei de-acasă,
Despre mama, despre școală,
Și grădina lor frumoasă.
Până când iar se deschise
Chiar la pagina pe care
O-nțepase ieri în joacă.
Cartea spuse cu mustrare:
Orice carte colorată,
Chiar dacă nu o citești,
Te-nțelege ea pe tine
Fiindcă-i carte cu povești.
Crăciunul Ioanei și Danielei
Ioana este supărată,
Fiindcă și anu-acesta, iar,
Crăciunu-i în aceeași dată
Cu ziua ei din calendar.
Ea patru ani azi împlinește
Și sora ei are doar șapte.
Dacă zâmbește ștrengărește,
Vezi că-i lipsesc doi dinți de lapte.
E seara sfântă de Ajun,
Fetițelor mama le-a spus
Că vor avea brad de Crăciun
Fiindcă s-a născut Isus.
Și vor aprinde luminițe
Să ardă până dimineață
Vor prinde câteva fundițe
Și globuri albe ca de gheață.
Daniela vrea să o împace
Pe sora ei, cu gândul bun,
Fiindcă nimănui nu-i place
S-o vadă tristă de Crăciun.
Vor fi și lumânări în tort,
Vor fi și beculețe-n pom,
Vor face-n dormitor un cort,
Se vor juca până adorm.
Când becul din tavan e stins,
Brăduțul parcă are viață,
Ca și cum stele s-au aprins
Ca printr-o vrajă, în verdeață.
Astfel se spune că Isus
Vestit a fost la Betleem
De-o stea aprinsă pe cer, sus,
Pe care azi n-o mai vedem.
”Ce importanță are oare,
Dacă mai mulți sunt fericiți?
Că te-ai născut de sărbătoare,
Când toți creștinii sunt uniți?
E ziua multora, știi bine,
Copii sărmani, copii orfani,
Dar noi cântăm doar pentru tine:
Mulți ani trăiască, la mulți ani!”
Mai am de adăugat celelalte 20 și ceva de poezii, blogul meu de poezii cu rimă l-am închis, l-am scos din publicare, căci oricum pe nimeni nu îi interesa, decât ca să mă batjocorească și să mă tortureze și intraseră în postările mele și le distruseseră, acum trebuie să le corectez rând cu rând. Nu am mai scris din același motiv, deși aș fi putut progesa ca poetă pentru copii și mi-era sufletul bun și drag de copii și de viață. Un om absolut normal întotdeauna, dar ei toți vor să mor, în mod greșit.
Împărăție
doi ștrengari și o fetiță au venit astăzi în sat
buna șade pe băncuță, bunul doarme în iatac
ei acum au chef de joacă, au fugit toți în grădină
prin săbii de iarbă-naltă, pe drumul către stupină
pom cu pom și strat cu strat între ei au împărțit
o prințesă și doi prinți - trei copii frumoși, cuminți
printre tufe, printre vrejuri, luându-se în piept cu vântul,
au pornit război în glumă, să câștige tot pământul
lângă ciupercuțe albe, lângă o fântână rece,
au găsit doi melci maro, urcând gardul ca să plece;
lor le dau viză de tranzit, iar broscuța o îmbarcă
într-o arcă provizorie dintr-o minge mică spartă
cuibul de sub streașină, cu pui mici de rândunici
îl ia Marius, și-atunci George va rămâne c-un arici
dar Ioana vrea broscuța, cum a fost ca niciodată
un prinț preschimbat în broască, salvat de-o fată frumoasă
la cartierul general, semnând încetare foc,
își împart împărăția cu dalii și busuioc
stratul înflorit de ceapă, leușteanul, usturoiul
părul, mărul, buturuga, dovleceii și trifoiul
în final, mândri de toate, se îndreaptă spre portiță
cu scaieții prinși în ciucuri de tricouri și rochiță
chiar și George-i decorat cu trei-patru epoleți -
frunze lipicioase mari, de fasole, castraveți
bine c-ați venit acuma, vă spălați, mergem la masă,
mâine ne-apucăm de treabă, în grădină, lângă casă.
acasă
acasă, în micul meu borcănaș cu dulceață,
am prieteni stele și soare și prieteni cu aripioare,
am prieteni din pampas, deșert și landă cu înflorită lavandă,
care mă țin de mână când merg prin ceață.
căci, pe ici pe colo, mă întâlnesc cu cărți cu poze, cu atlase, cu enciclopedii
și cu literatură în care se vorbește despre aici sau oriunde, despre bătrâni și copii.
dar și despre lucruri venind din alte meleaguri, legume, fructe, ierburi sau flori,
care se hrănesc cu iubirea mea și ochii mei strălucitori.
deci probabil că asta e pacea și înțelepciunea tibetană
și ce frumos cântă cocoșii în limba lor sudamericană.
sau vrăbiile ca în atâtea locuri, căci multe lucruri sunt la fel,
greierii sau cosașii sau micuții brotăcei.
și pentru ca totul să fie cu rimă, mai sonor,
am și o pisică pe care o cheamă pisi, ca pe calculator.
tot ceea ce contează în borcănașul meu cu dulceață
este să te trezești vesel de dimineață.
Înviere
Este sâmbăta cea Mare,
Luminată sărbătoare.
Cald, frumos, e pretutindeni;
Este ziua de Armindeni.
În curte la moș Papuc
A înmugurit un nuc,
Și păianjenii sunt treji,
Gândăceii toți viteji.
Moșul curăță luleaua.
Roș cu galben, ca laleaua,
Un cocoș cântă întruna,
Iar în tindă șade buna.
Cele două nepoțele,
Iuți ca două rândunele,
Vin cu ouăle în poală
Din cuibar le pun în oală.
Astăzi, pe la miezul nopții,
În biserică, cu toții
Vestesc cu adevărat
Că Hristos a înviat.
Mai apoi toată suflarea
Își aprinde lumânarea,
Strălucire albă, vie,
Dusă-n mâini ca pe-o solie.
Chiar dacă mergând spre casă
Vântul taie ca o coasă,
De la un alt om primită,
Flacăra e întreită,
Pare gingașă, micuță,
Ca o floare pe crenguță,
Cu lumină diafană,
Praf de zâne din icoană.
***
În curte la moș Papuc
Buna șade azi sub nuc,
Iar fetițele tot cheamă
Pe un miel mic fără mamă.
Peste tot adie-o boare,
Cu parfum de lăcrămioare.
Clopotul din deal răsună,
Oamenii din nou se-adună.
Lumea-ntreagă s-a sfințit,
Chiar și ceru-i limpezit.
Sfinte-s apa și pământul,
Dar și focul și cuvântul.
Sus pe cer norii-s ca mieii,
Jos se joacă prichindeii.
Ca-ntr-o carte colorată
Toate-acestea-au fost odată.
Povestea cărții (2)
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
lângă sobă sau cuptor
și mireasma de pe plită
să m-adoarmă-ncetișor.
copilaș din sat de munte
să mă scoată dintre blocuri
să mă ducă peste iarnă
prin împădurite locuri.
din grămada aruncată
într-un sac, printre gunoaie,
să ajung într-o colibă,
pe laviță, în copaie.
și în visul meu cel tainic,
când ies stelele, s-aștept
să fiu numai eu în stână
cărticica lui la piept.
îl voi învăța să râdă
singur, când mă răsfoiește,
și să plângă în tăcere
când e prea trist ce citește.
și apoi să se privească
ca într-o oglindă-n mine,
printre rânduri să priceapă
ce e rău și ce e bine.
sus pe deal, ca doi prieteni,
la oițe luăm aminte
iar pe file mieii negri
curg în șiruri de cuvinte.
dar acum sunt ostenită,
singură și ferfeniță.
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
să pot fi de trebuință.
nu aici, ci mai departe,
unde aeru-i curat
unde-s mai cuminți copiii
decât cel ce m-a-runcat.
Doi urieși
Cu cizmele voinicești
Prin livadă, doi urieși
Au venit ca să culeagă
Mure, mere, câte-o fragă.
Ei împart totul frățește
Pâine, sare sau vreun pește
Ce l-au prins în râul mare
Și l-au fript pe jar la vale.
Nu-i ușor să fii puternic
Fără ca să fii nemernic,
Cât e rouă încă-n iarbă,
Cât mai ai fir negru-n barbă.
În desagă un ulcior
Cu vin acru, albior,
Ceapă, brânză bună, grasă,
Păinea frământat-acasă.
Ziua toată, pe pârjol,
Au dat cu coasa ocol
Să-și adune bani de pâine
Și pe ziua cea de mâine.
Către seară urcă-n vie
Să culeagă razachie.
N-au cuțit și nici briceag,
Unul altuia i-e drag.
Doi urieși, printre ponoare,
Au găsit un măr mai mare
Și-n seara cu lună nouă
Ca pe-o pâine-l rup în două.
Jucării
Într-o bărcuță din Oceanul Indian doarme un american,
Iar în trenulețul din insulele Cayman călătorește un businessman.
Am ascuns bărcuța într-un măr stufos și trenulețul sub un chiparos.
Sunt prea mare să mă joc cu păpuși și mașinuțe,
Voi întinde pe iarbă pătura cu pisicuțe,
Voi deschide o carte mare, colorată,
Cu povești care încep cu a fost odată.
Voi călări pe cai albi la turnir, voi primi de la prințesă un trandafir,
Voi doborî dragonul rătăcitor și voi avea o sabie de la vrăjitor.
În cufărul din lemn de stejar îmi va dormi calul ce înghite jar.
Sau poate o mașinuță lucrată pe bandă, să meargă cu telecomandă.
Waterloo
copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,
ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.
cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam
pe unde nimeni nu călca și chiar fugeam pe geam
noroi sau praf sau vreun podeț distrus
să ne întoarcă nu erau de-ajuns
și nici urzicile, căutând de mură
vreun crâng sau după zidul de la șură
căluții lui din plastic alb cu șa
pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,
și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,
Bismarck al meu cu un frumos baston…
jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,
cu soldăței și monștri și hipopotami,
căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,
iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul
furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,
ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.
copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,
trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.
apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,
tribut pentru toți porumbeii inamici,
și mai furam un strop de lapte acru din ulcică
pentru motanul amiral și contesa pisică
cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,
nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,
cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:
vreo două-trei mere crețești, să i le ascundă-n fân.
poezia
ca un bob de rouă mare,
ea nu are vreo culoare.
dimineața pare aur,
seara: un solz de balaur.
te trezești când ea apare
peste flori, lucind în zare,
vrei s-o prinzi în palme toată
și dispare dintr-o dată.
poezia nu e cântec,
nici poveste, nici descântec,
ci puțin din fiecare
ca o taină la culcare.
delfinul
ascuns sub creasta unui val,
plutește-n zare un delfin
cu numele de Afalin,
căutându-și mama lângă mal.
e singur și e trist de ieri
și nu mai vrea să se întoarcă
în larg, căci foamea îl încearcă
și mama lui nu-i nicăieri.
pe mama lui cum nu e alta
printre delfini cu botul gros
au prins-o într-un golf pietros
din Marea Neagră, lângă Yalta.
și Afalin încă o cheamă
flămând și singur tot mereu,
micuțul nostru cetaceu,
în voia sorții, fără mamă.
Vreau
Vreau să fiu mică, nu mare,
să țopăi în parc la plimbare,
și-n rest să merg pe drum o săptămînă
cu pas mic și încet, ca o doamnă bătrînă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să pot să întreb orice întrebare,
și să mă uit la flori și copii de pe stradă,
fără rușine că oamenii pot să mă vadă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi cumpăr beteală din galantare,
să vină Crăciunul cu brazi și cu sănii,
să citesc frații Grimm și alte pățănii.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi pun în spinare din voal aripioare,
și dacă vecina va coace plăcinte
să vină la noi cu-o bucată fierbinte.
Concert
Seara-n cartea mea s-așază
Un țânțar cu glas subțire,
Musafirul meu de vază
Dintr-un veac de amintire.
Ce-a fost colb acum e viață
Făr' să știe c-odinioară
Cîntărețul din piață
L-a suflat de pe-o vioară.
Să fi fost un Stradivarius,
Ori o scripcă oarecare?
Iată-n cer mai este Sirius,
Luna lunecă în mare.
Cînd CD-ul iarăși cântă
Las deschisă a mea carte –
Păstrând o tăcere sfântă,
Gâza zboară mai departe.
Livada
Mamă, oare când e soare,
Ca un gălbenuș fierbinte,
Pe copaci oare îi doare
Să recapete veșminte?
Zarzări, vișini, meri, gutui,
Toți pe rînd au înălbit,
Sîmburele amărui
Crește-n flori necontenit.
Oare-n miez de primăvară
Le e cald sub scoarța aspră?
Oare poate să îi doară
Ziua clară și albastră?
Și de ce, ca într-o taină,
Pomii toți de prin livezi
Își aruncă a lor haină
La ferestre, să îi vezi?
Cloșca cu pui
Către toamnă, în ogradă^Am o cloșcă înfuriată.^Ploaie, nor sau friguleț^Ea nu iese din coteț.^^De m-apropii, se înfoaie,^Aripile nu dezdoaie,^Roșcovană, mare, grasă,^Ouăle nu și le lasă.^^Trec așa trei săptămîni,^Bruma cade pe fîntîni^Vîntul șuieră-n portiță^Nu sînt flori în grădiniță.^^Ouăle sparte deodată,^Zece pui au ochi să vadă.^Gheme mici mustind de viață,^Ies afar' de dimineață.^^Patru roșii, unul negru,^Cinci sînt galbeni pe de-a-ntregul.^Cred că mama lor îi ține^Sub piept, să nu-i iau cu mine.^^Cel negruț e cocoșel,^Creastă mică, plin de el.^Încă de acum el cată^Vitejește în poiată.^^Fiindcă-i rece către seară,^Puiul meu, rămas afară,^Și-a găsit colțul de rai^În tindă, pe un vătrai
Răsadul
Luminiță-n miez de ghindă,
Un luceafăr te colindă
Să-ți șoptească, pe-nserat,
Ce ești tu cu-adevărat.
Să visezi că crești mai mare,
Din sămînță către soare.
Iar în casa ta, în noapte,
Foc va arde mai departe.
Vine iarna peste moară,
Luna pe pămînt coboară
Și te vede copiliță,
Cu căpșor de luminiță.
Tu, răsad, ieși azi în lume,
Omul îți va da un nume.
Iar pe cer o stea clipește
Tulpinița cînd îți crește.
Ghiozdanul
Îți mai pune mama-n traistă
Praf din drum și fir de iască,
Și amnar și cremene,
Două scoici ce-s gemene.
Pîinea frămîntată mult,
Și ulcica de băut.
Un cărbune și hîrtie
Și o rîndunică vie.
Uniforma și ghiozdanul,
Pînă cînd va trece anul.
Cartea ca un fagure,
Și trei bobi de strugure.
Astă toamnă cu lumină
Traista ți-e de soare plină.
Să-ți ajungă pînă-n vară,
Măsurat, a ta povară.
Dinozaurul albastru
Ieri a fost, azi nu mai este, Într-o casă ca-n poveste,^Fetiţa cu ochi căprui^Şi cu visele hai-hui. La etaj, în odăiță,^Totu-i ca la grădiniță:^Perne roz, păpuşi cu funde,^Floricele pe oriunde. Era frig şi zloată-afară,^Ea privea ca într-o doară,^Aşteptând pe Moş Crăciun,^Mâncând pâine cu magiun. Şi atunci, dorind fierbinte,^Spuse două-trei cuvinte:^„Moş Crăciun, e-adevărat,^De păpuşi m-am săturat. Vreau un dinozaur mare,^Auriu pe aripioare,^În albastru îmbrăcat,^Pielea de un alb curat. Eu de roz sunt plictisită,^Camera mea e ticsită,^Iar când văd cerul curat,^Nu vreau nori, că e păcat.” Dumnezeu cu-a sa putere^A-mplinit a fetei vrere:^Albă nea de sărbătoare,^Cerul bleu și galben soare.
Mâța cuminte
Pisi n-are nicio vină,
Fiindcă nici n-avea habar
Că în cursă-au pus slănină
Pentru şoareci, în hambar.
Şi s-a prins un şorecuţ,
Mama l-a dat la pisică,
Şi era foarte drăguţ
Dar cam tremura de frică.
Iar pisica cea zvârlugă,
După ce l-a mirosit,
A lăsat pe chiţ să fugă
Ca un vânător cinstit.
Culori de primăvară
Prin fereastra mea plină de culoare,^Lumea este astăzi ca un flutur mare.^Cerul tot e bleu, ca ochii păpușii^Care stă acuma în spatele ușii. Două vrăbiuțe iarăși povestesc.^De cafea cu lapte, penele-și zburlesc.^Caramel sau bej, mie mi-e totuna,^Ciripesc de parcă s-ar certa într-una. A-nflorit liliacul lângă poarta noastră^Forile-s lila și-am adus și-n glastră.^Nici verde, nici bleu, cred că e trucoaz^Perna mea micuță ce stă sub obraz. Ce culoare-ți place ?, mama mă întreabă.^Eu îi spun că toate și mă-mbrac în grabă^Cu rochița verde ca iarba-n april.^Am greșit, iertare. Rochia e vernil.
În sat la noi
Mai din jos de Făgăraș,
Printre dealuri răsfirat,
Dar departe de oraș
Satul nostru-i așezat.
Dacă urci pe dealul mare,
Pe cărarea dintre vii,
Poți zări în depărtare
Curți și case și copii.
De acolo tot se vede:
Merele de vară-s coapte.
Și în luncă crește verde
Grâușorul nou de lapte.
La pășune o cireadă,
Bivoli, vaci și cățeluș,
Iar la buna în ogradă
Este-n grajd un vițeluș.
Azi mă duc trifoi să-i duc,
Poate că și lui îi place.
Stă acolo singur cuc,
Ar vrea și el să se joace.
Bucătărie
Dacă-i zi de sărbătoare,
Scrisă roșu-n calendar,
Tata-i șeful bucătar
Și toți spun că-i de mirare!
Șorțul mamei cînd și-l leagă,
Din in de culoare albă,
Umple cu făină-o halbă
Și cu lapte cana-ntreagă.
Brânza dulce de burduf
Cu puțin mărar o freci,
Spargi trei ouă nu prea reci
Și-ai să uiți de-al tău năduf.
Fiindcă știe orișicare
Că gătitul nu-i ușor:
Ai nevoie de umor
Și un giga de răbdare.
Trei clătite împărțim,
Ciuperci albe gratinate,
Șnițele, și-s bune toate!,
Hotărâm noi unanim.
Anunțăm acum în casă,
Cu tingiri și făcăleț,
Prin hrisov pe șorțuleț:
Vrem tată bucătăreasă!
Hoțomanul
Într-o zi, în lipsa mamei,
Prăfuit și plin de scame,
Intră iute pe sub gard
Un motan cu ochi muștar.
N-are cine să-l răsfețe,
Încasează numai bețe,
E flămând și e murdar
Și convins celibatar.
Se hrănește când și când
Ca un hoțoman de rând:
La piață fură pește,
Iar prin curți tot ce găsește.
Pe la noi nu a mai fost
Și, sătul de-atâta post,
Trece ca un nătăfleață
În grădina cu verdeață.
Iar aici, surpriză mare
Îl așteaptă pe răzoare:
Melci plecați cu casa-n spate
După ploaia de azi noapte.
Și motanul, cam speriat,
Zburlit tot și înfuriat,
Calcă pe unde-i loc gol,
Și îi dă de-a rostogol.
Mai încolo, pe cărare,
Vede o rădașcă mare
Și, crezând că e gustoasă,
Bucuros de așa masă,
Tot încearcă s-o răstoarne
Până când ea-l prinde-n coarne
Și de blană i se ține,
Ba mai vin vreo trei albine
Din florile de urzică;
El le-alungă fără frică
Și se șterge pe mustață
Cu frunză de izmă creață.
Fuge-apoi prin pătrunjel,
Prin petunii, troscoțel
Și așa pân’ la amiază
Prânzul iarăși îl ratează.
Dar acum e parfumat
Și miroase cam ciudat:
Leuștean, ienibahar
Cimbru, ceapă și mărar.
Boabe de mură
Colo sus, în țintirim,
sub trei brazi uscați găsim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Anul rău, secera grea –
grâul a albit deja,
Iară șipotul din vale
abia curge în ulcioare.
Curtea-i netedă și-uscată
precum lemnul din obadă,
Bunii dorm acum în tindă
unde-i loc să se întindă.
Doar copiii, arză-i focul,
iuți la pas, încing iar jocul,
Se pitesc pe sub portițe,
stau ascunși în grădinițe.
Sar și poarta-n țintirim,
unde printre cruci zărim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Ca și hoții din poveste,
până ce nu prinzi de veste,
Ei culeg mura degrabă,
fericiți de-așa ispravă.
Sfântă-i moartea, dar și viața,
sfântă-i munca, dimineața,
Sfânt e un copil și jocul,
bătu-ne-ar pe toți norocul!
Paingul
un paing mic, din file de scriptură,
pe înnoptat, în casa unei fete,
plecă la drum ca într-o aventură,
către tavanul alb și fără pete
domnița îl privi ușor speriată
și se-ntrebă apoi cum a putut,
cum a-nvățat să urce dintr-odată
cînd firu-i foarte lung și nevăzut
apoi își spuse sieși că prea bine
se poate, doar cînd soarele-a apus,
ca luna să îl cheme către sine
pe pletele-i de-argint subțire-n sus
și poate orice gămălie vie,
ca omul, are drumul scris pe hartă
iar în a Domnului împărăție
cuvîntul ne unește laolaltă
Ninsoare
și ninge din preaplin pe-acoperiș
doar ceasul maculează iarăși liniști
cu-o inimă în tolbă, pe furiș,
se-ntoarce vânătorul dintre miriști
e cerul ca o bufniță pe creangă
nu mai e vânt, nici nechezat de cai,
pământul orb și surd noaptea întreagă
își caută feciorelnic un alt strai
parcă din lună ninge ca o ceață
ea e un pic cam grea pe-al lumii brâu
și se ascunde prinsă-n ciob de gheață
unde-s pești mari, sub pietrele de râu
înot din greu pe drumul vechi acum
căci podurile-au fost zidite-n maluri
iar gerul trage greu din hornuri fum
și-au amuțit pe ziduri albi balauri
doar șipotul metalic mă îngână
îngemănând cu moartea apă vie,
sunt logodită cu o stea păgână
și gândurile au intrat în vrie
tot ninge în tăcere ca pe-un rug
ori peste-un cal ce a murit în câmp
ca peste-o sperietoare lângă plug
ca peste-un clovn bătrân cu chipul tâmp
Hibernal
când iarna e mireasă, cresc iar muguri
sfârșitul se așază înainte
și ochii încropesc veșminte sfinte,
pe dos întoarse, lumii, peste ruguri
sub clopotele vii de luare-aminte,
logodna rupem, zălogind belșuguri
travaliul lumii ne aruncă-n cruguri
ori printre vechi icoane și cuvinte
fii sau părinți, dar fără vreun consemn,
cădem prin vreme, printre frați de lapte,
în bruma de pe crucile de lemn
prin scâncetul despărțitor de moarte
cad printre nimburi sfinți în mod solemn
și vin lumini și focuri a se naște
Schimnicie
Ai erei noastre prizonieri cu viața,
Luminii morții i-arătăm doar fața.
Și dacă pe pămînt nu-i loc de criptă
Un ochi de sus se rupe din orbită.
La treierișul stelelor plebee
Mi-azvîrle ceasul pleava din idee.
Și limbile adesea încurcate
Învie anticele postulate.
Desprinși din hău cu cheia unei taine
Vin înțelepții vechi în alte haine.
În neaua ce-a căzut din ieri pe azi,
Pe umeri le cresc puii unor brazi.
Cînd cumpăna de ape greu mă doare
Oare se nasc sub vatră noi izvoare?
Satiră
deci încă o rimă creață,
fără fard de dimineață,
despre cruda pandemie
ce-a cuprins întreaga glie.
glia noastră strămoșească,
zona preorășenească,
zona gri urbanizată,
satele și lumea toată.
nu-i de glumă, este trist
chiar și pentru optimist,
cu rapoarte și măsuri,
coduri și împunsături.
că-i vidat sau covidat,
cu virus încoronat,
omul stă ascuns sub mas(c)ă
și în țara românească.
emisiunea de-odinioară,
ce-o știa întreaga țară,
era plină de umor
cu actori și spectatori.
dar acuma nu-i de șagă,
căci o știe lumea-ntreagă:
toți declară azi în cor
situația dumnealor.
azi, fiind globalizare,
miza este mult mai mare,
doar vreo patru teritorii
nu fac rând ca muritorii
să expună ce-au văzut,
ce-au pățit, ce-au prevăzut.
restul, toți, sunt covidați
morți sau vii sau vaccinați.
spre victoria tuturor
contra nimănui, în cor,
spre confuzia generală
echipa ministerială
și armata implicată
într-o luptă ne-nfricată
ca-ntr-un fel de alt război
toți ca unul, între noi
zilnic dau public strigare
și ne dau asigurare –
un guvern de ”Sănătescu”
pe "scaunele" lui Ionescu.
primul val de vaccinare,
raportat cu mic cu mare
i-a luat pe cei mai mari,
pe bolnavi, pe sanitari,
iar acum dacă mă-nțeapă
oare nu iau și eu țeapă?
căci cu cine mă adun
cu cei slabi sau cu cei buni?
câți rămân în contra mea
cei nevaccinați sadea?
or mai fi ca mine, sper,
temători de ac și ser…
și ce mai poliloghie,
studii, virusologie!
Victor Babeș, bunăoară,
nu dădea sfoară prin țară.
oare n-o fi vorba iar
de acel dicton vulgar
care spune-n românește:
dezbină și stăpânește?!
Notă: eu m-am vaccinat și epidemia a fost înfrântă
Primăvară rece - satiră
Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.
Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.
Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.
Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.
Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.
Doar vreun "marș" strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.
Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.
Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.
Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro
Apocopă
Ca într-o gară, trenuri de cuvinte,
Mergând pe șinele gramaticale,
Ne trec prin spate sau pe dinainte,
Ori chiar dintr-un timpan în altul, goale.
Căci fără vorbe lumea e în haos,
Ca o biserică fără vreun sfânt,
În care intri doar până-n pronaos
Și nu poți să distingi cer de pământ.
Precum e focul ceea ce transformă
Gheața în apă, lemnele în scrum,
Cuvântul este a ideii formă
Ce sapă-n minte cărărui și drum.
Cuvântul poate crește-o avalanșă
Căzând dintr-un bogat vocabular,
Ori este-un fluviu care piere-n marșă
Și-a început fiind un șipot clar.
De-aceea înțelept este a tace,
Chiar dacă vorbele stau bine-n strofă,
Mai bine piatră, ramă pentru pace,
Decât nimicitoare catastrofă.
Lacrimi
Cerul ʼnalt și marea-amară
Îți sunt azi o grea povară,
Doar lumini de ceară-n casă
Te poftesc să stai la masă.
Bolta cerului susține
Ca un pește cu buline
Mii de stele ce-ntr-o clipă
I se prind de o aripă.
Și cu ochii plini de lacrimi
În a ta lume de patimi
Vezi cum prunci de stea înoată
Lângă mamă, noaptea toată.
Somnul s-a desprins de pleoape
Doar tăcerea ți-e aproape,
În înalt un pește mare,
În adânc o întrebare.
Unde sunt, aici, la mijloc,
În ce paradis și joc,
Cine-ntoarce susul jos
De văd stelele pe dos?
Flori
Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.
Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.
Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.
Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.
Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.
File și întrebări
Când răsfoind se face miezul nopții,
Când filele citite par troiene
Și ninge cu voroave și-alte semne,
Mergând pe firul vieții și al sorții,
O stea aprinsă ca un ciob în zare
Oglinda și-o întoarce către mine.
Mă-ntreb: sunt tânără, ori ce-i cu mine,
Astfel privind adâncul ca-ntr-o mare.
Răspunsuri la-ntrebări din necuprins
Cu sensul lor desprins dintr-o eclipsă
Rămân de fapt în noi aceeași lipsă,
Făclii de stea ce-n palmă ni s-au stins.
Departe și amețitoare-i luna
Cu mare tot tărâmu-i de lumină
Ce picură prin gene fum și smirnă
Cât Parcele torc soarta noastră-ntruna.
Și pier răspunsuri, pier și întrebări,
Căci vorbele-s ca morile de vânt
Și don Quijote are deci cuvânt
La fel ca noi, în țări din patru zări.
Și, solitari, ca stelele pierim,
Ne amăgim c-avem o contraparte
Un om ce ne răspunde de departe
Și înțelege ce adeverim.
Pretindem că am fi nemuritori,
Pretindem că am ști ce este viața
Și precum soarele ne-ntoarcem fața
Tot răsfoind aceleași file-n zori.
femeie
cerească e zidirea femeii preafrumoase
cu părul greu de ape, ebenic, moariu
cu bobi de soare viu în carne și în oase
de o-nfășoară parcă lințoliu auriu
femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri
pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt,
cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri
săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ
serafică și lină ca nourii spre seară,
când soarele și-ntoarce privirea către om,
femeia ce susține a pruncului povară,
prea blândă ca să guste fructul oprit din pom
ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi,
până ce lumânarea din candelabru piere,
sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi
ce își petrece viața în rugă și tăcere
astfel în lumea ei corolele nu pier,
chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste,
femeia se ridică pe vârfuri până-n cer –
amirosind a floare, ea vântul potolește
citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche –
în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar,
femeia-i pretutindeni cu soarele pereche
holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar
Amar
Unde vetrele sunt reci
Iar semințele sunt seci,
Tu, biet om pierdut pe drum,
Vraiște și praf și scrum,
Dor și amintiri duium,
Suflet, pustiu zi de zi,
Cu șuvițe argintii,
Plângând vremea care-a fost,
Fără căpătâi și rost,
Flămânzind din post în post,
Suflet, copt ca luna plină,
De stejar la rădăcină,
Noaptea – ochi de căprioară
Ziua – nucă verde-amară,
Iarnă fără primăvară,
O să-ți cos trei bumbi la spate
Din trei dinți mai vechi de lapte
Ca să nu uiți de alean
De pământ transilvănean,
De norodul pământean,
Să nu uiți crucea din deal,
Din împădurit Ardeal,
Clopotul de la răscruce,
Apa clară, vorba dulce,
Ce te duce și te-aduce…
Stare de fapt
copiii aplaudă și râd pe-nfundate
de bazaconii mult prea deocheate
vulturi de mare cu pește în ghiare,
colaje din seminud și ziare
cu damf dadaist sau psihedelic,
cu ștaif futurist și interbelic
iute și dulce, cu puțin prenandez,
bucătarul adaugă chili pe-orez,
parodii sau pamflete fără de preț,
pe-ogor bălegarul scos din coteț
poetul schimbat în crainic de circ,
sufleur și dublură la teatrul mic
poem garantat fără noeme,
ieftin ca braga vieții boeme
Floarea-soarelui
dimineți cu mure coapte
prea fierbinți sunt teii-n noapte
cresc ciuperci în cercuri albe
țes păianjeni între nalbe
chiar la sfânta Înălțare
de prin munți vine chemare
rochia ei de voal îmbie
fluturi mari și spini din vie
nici suflare, zi de-arșiță
din nori nicio fărâmiță
numai inima-i de fată
deocheată, răsfățată
de migdală și alună
fie-i noaptea cât mai bună
de-i mireasă, să danseze!
umbra să n-o întristeze
s-o moșească, să mai crească
vița ei împărătească
din strămoși cusută ie
din vii dulce razachie
și îmbătrânește-n vară
chipul ei de domnișoară
ochii - neastâmpărate stele
iar la tâmple albăstrele
Dor târziu
mă doare-n cer
mă doare pe pământ,
mă doare dealul in vestmânt de crâng
mă dor oglinzile cu-argintul sfărâmat
precum câmpiile cu giulgiul destrămat
și toamna, vaier de frunzare-n zori,
și iarna drumul greu pe tălpi de călători
mă doare pasul de om drept care-ntârzie
prin viituri și poduri rupte pe vecie
mă dori și tu, ce te-ai oprit în prag,
precum un mic mânz pag
ce-ți caută-n palmă zahăr candel și trifoi
când se deschide la fereastră caprifoi
mă doare și paingul mic și alb
singur în plasa lui de peste an
mă dor anii trecuți în calendar
filă cu filă aripi ca de fluturi mari
mă doare cerul,
cerul și pământul
tot doruri sunt și trupul și cuvântul
ca niște curcubeie aburcate-n spate
ca ploile cu margini cețoșate
RIME ÎN STIL POPULAR:
Oltule, lotrule
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Gheața de la mal s-a spart,
Podu-n plută s-a schimbat.
Nu-i nimeni să treacă vadul,
Făr’ de doi ficiori ca bradul,
Călare pe doi cai șargi,
Pentru mândre ce li-s dragi.
Muzicanții toți s-au dus
La Porumbacu de Sus.
Dar la noi, mai către vale,
Trec iar vacile agale.
Doar copilul de la stână
Are-un fluieraș în mână
Și le cere bani mărunți
Ca să cânte ca la nunți.
Nu le arde lor de șagă
Nici de vinul din desagă
Supărați, nevoie mare,
De așa o întâmplare.
Și-au plecat pe drum spre seară,
Și-or veni la primăvară.
Și-or juca mândrele fete,
Iute și pe îndelete.
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Doiniță
Am chemat, am tot chemat
Pe sărac, pe împărat,
De la colbul cel de jos
Cu miros de chiparos,
Până sus la curcubeu
Și la bunul Dumnezeu.
Nimeni n-a răspuns deloc
Toți credeau că este-un joc
Toți erau ca piatra rece
Care stă când apa trece.
Și pădurile preasfinte,
Desfrunzite de cuvinte,
Au zburat, se spune-n vânt,
Căutând celălalt pământ,
Tot fugind de duh și iele
Și de dorurile mele…
La cel timp de primăvară,
Când e frunzulița rară,
Fără sfori și fără scară
Oastea cerului coboară:
Sub căruță – mămăruță,
Sub picioare numai floare,
Funigei printre fuștei
Pe sub stele mai mulți miei,
Iar vreun înger mai slăbuț
Muguri lasă în brăduț.
Flăcăruică de lemnușe
Flăcăruică de lemnușe,
Duce-m-aș și nu m-aș duce
La mândruța de la stână,
Unde iarba nu-i bătrână.
Să plec încă de cu zori
Când e rouă peste flori,
Să cosesc pologi vreo zece
Lângă pârâiașul rece.
Ș-oi bea apă de la munte
Un’ s-adapă sub o punte
Căprioara din pădure
Printre tufe mari de mure.
Colo-n deal sub curmătură
Vin oile-n bătătură
Cu cojoacele pe spate,
Iar mândruța-i mai departe.
Cu trup nalt și subțirel,
Încinsă pe mijlocel.
Cu altița ei aleasă
Parcă-ar fi împărăteasă.
Geaba cânii-mi stau în cale.
De-o coborî mândra-n vale,
Merg s-o văz mai de aproape
Peste râpă și hârtoape.
A trecut și prânzul mare,
Iarba-i caldă la picioare,
Amu lucrul l-am gătat,
Mândra nu s-o arătat.
Flăcăruică de lemnușe,
Plin îi câmpul de brândușe,
Dar mândruța stă acas’
Arză-l focul de năcaz!
Fântâniță de haiduc
fântâniță de haiduc
eu rămas-am sângur cuc:
mândra mea de astă vară
o fugit în altă țară
cu un domn de la oraș
la poprire simbriaș
iar eu trag din greu la coasă
să găsesc altă mireasă
frunză verde de mohor,
greu îi dorul călător,
ea acolo, eu aice,
zică lumea ce va zice
oi pleca și eu departe
să învăț mai multă carte
și să uit de dor și-amar
la popii din seminar
iar de-o fi să nu mă-nsor,
mă alătur fraților,
sus la mânăstire-n deal,
frunzuliță de podbeal
Cucul
cuculeană, știmă sură,
pe la noi pe după șură
fie-ți vîntul vad de șoapte
și luceferi frați de lapte
și pe buze de fecioară,
cînd se face primăvară,
muguraș de cîntec dulce
să te doară, să te culce
de din sus, de pe la stînă
vine apa în fîntînă
luna cade în șiștare,
un om vine pe cărare
singurel și plin de jele,
izgonit de iele rele,
tu să-i cînți într-un alt grai
fiindcă e ficior de crai
glasul vezi de ți-l ascunde
printre codrii de pe munte,
să te duci vreo trei dumineci
vorba ta să ți-o cumineci
Vorbe-n vânt
Și săracul vînt, măi frate,
Cu cît șuier mi se zbate!
Fuge de pe drum prin scai,
Prins de frunze în alai.
Ocolește, ca să fugă,
Verzi-uscate tot îndrugă…
Dară vezi prea bine, soră,
Nime’ nu îl ia la horă.
Noaptea toată, lîngă moară,
Praf și fum îl înconjoară.
Să-i dea chip, de-o fi nălucă,
Ars de dorul ce-l usucă.
Numa că-i strein la grai,
Fluieră doar dintr-un pai.
Mi se pune greu la spate,
N-o fi om pe jumătate?
Ale cui doruri le duce
Din răscruce în răscruce?
Dormi, pădure
dormi, pădure, somn de-arin,
dacă frunza-ți cade lin,
când e vântul într-o dungă,
ciripit să nu te-ajungă
și mai dormi vreo trei ierni grele -
sprâncenate cucuvele
luminișul să-ți urzească
ursul fraga n-o găsească
dormi somn moale pe sub cețuri
înainte de înghețuri,
veverițe-n alunișuri
focuri-focuri în tufișuri
iarba-raiului foșnească,
somnul să te amuțească,
chiar când inima ți-e frântă
sau când gheața iar se zvântă
dormi, câmpie, somn de iască,
de praf și de rostopască
la răscrucea spre pădure
unde vin țigănci cu mure
unde nu se-arată ciute
apa iute s-o sărute,
ci doar pașii mei agale
mergând tot pe lângă cale,
lângă buturăul mare,
chiar de-i zi de sărbătoare,
dormi tu, apă, somn de pește,
ce în sân de fată crește
Descântec
șapte corbi cu cioc de cioclu
să-ți arate drumul oblu
fără tină sau răscruce
până sus în deal la cruce
la biserica cea albă
unde cresc flori mari de nalbă
și-o țarcă cu ciocul mare
să-ți descânte de uitare
niciun dor să nu te-ajungă
cât o fi noaptea de lungă.
iar când soarele răsare
să aprinzi o lumânare
lângă locul plin de fragă
unde mândra ți-a fost dragă
să-ți iei coasa în spinare
să tai iarba din cărare
și pe câmpul cu căpițe
trece-vor trei porumbițe
una pentru tinerețe
alta pentru bătrânețe
a treia pentru-al tău dor
să-i dai apă din ulcior
să nu zboare obosită
altfel moartea ți-e ursită
POEZII CU RIMĂ PENTRU COPII:
Cartea cu povești
Într-o carte colorată,
O fetiță nu prea mare
Desenase într-o seară
Floricele, inimioare.
Și, cu vîrful forfecuței,
A deschis două ferestre
Într-o carte colorată
Chiar la nunta din poveste.
Adormind nepieptănată,
Obosită dintr-o dată,
Ea pătrunse pe de-a-ntregul
Într-o carte colorată.
Și, pierzându-se în ceață,
Casa și întreaga fire,
Se văzu cu cartea-n poală
Și-auzi un glas subțire.
Cartea vorbea ca bunica
Despre viața ei de-acasă,
Despre mama, despre școală,
Și grădina lor frumoasă.
Până când iar se deschise
Chiar la pagina pe care
O-nțepase ieri în joacă.
Cartea spuse cu mustrare:
Orice carte colorată,
Chiar dacă nu o citești,
Te-nțelege ea pe tine
Fiindcă-i carte cu povești.
Crăciunul Ioanei și Danielei
Ioana este supărată,
Fiindcă și anu-acesta, iar,
Crăciunu-i în aceeași dată
Cu ziua ei din calendar.
Ea patru ani azi împlinește
Și sora ei are doar șapte.
Dacă zâmbește ștrengărește,
Vezi că-i lipsesc doi dinți de lapte.
E seara sfântă de Ajun,
Fetițelor mama le-a spus
Că vor avea brad de Crăciun
Fiindcă s-a născut Isus.
Și vor aprinde luminițe
Să ardă până dimineață
Vor prinde câteva fundițe
Și globuri albe ca de gheață.
Daniela vrea să o împace
Pe sora ei, cu gândul bun,
Fiindcă nimănui nu-i place
S-o vadă tristă de Crăciun.
Vor fi și lumânări în tort,
Vor fi și beculețe-n pom,
Vor face-n dormitor un cort,
Se vor juca până adorm.
Când becul din tavan e stins,
Brăduțul parcă are viață,
Ca și cum stele s-au aprins
Ca printr-o vrajă, în verdeață.
Astfel se spune că Isus
Vestit a fost la Betleem
De-o stea aprinsă pe cer, sus,
Pe care azi n-o mai vedem.
”Ce importanță are oare,
Dacă mai mulți sunt fericiți?
Că te-ai născut de sărbătoare,
Când toți creștinii sunt uniți?
E ziua multora, știi bine,
Copii sărmani, copii orfani,
Dar noi cântăm doar pentru tine:
Mulți ani trăiască, la mulți ani!”
Mai am de adăugat celelalte 20 și ceva de poezii, blogul meu de poezii cu rimă l-am închis, l-am scos din publicare, căci oricum pe nimeni nu îi interesa, decât ca să mă batjocorească și să mă tortureze și intraseră în postările mele și le distruseseră, acum trebuie să le corectez rând cu rând. Nu am mai scris din același motiv, deși aș fi putut progesa ca poetă pentru copii și mi-era sufletul bun și drag de copii și de viață. Un om absolut normal întotdeauna, dar ei toți vor să mor, în mod greșit.
Împărăție
doi ștrengari și o fetiță au venit astăzi în sat
buna șade pe băncuță, bunul doarme în iatac
ei acum au chef de joacă, au fugit toți în grădină
prin săbii de iarbă-naltă, pe drumul către stupină
pom cu pom și strat cu strat între ei au împărțit
o prințesă și doi prinți - trei copii frumoși, cuminți
printre tufe, printre vrejuri, luându-se în piept cu vântul,
au pornit război în glumă, să câștige tot pământul
lângă ciupercuțe albe, lângă o fântână rece,
au găsit doi melci maro, urcând gardul ca să plece;
lor le dau viză de tranzit, iar broscuța o îmbarcă
într-o arcă provizorie dintr-o minge mică spartă
cuibul de sub streașină, cu pui mici de rândunici
îl ia Marius, și-atunci George va rămâne c-un arici
dar Ioana vrea broscuța, cum a fost ca niciodată
un prinț preschimbat în broască, salvat de-o fată frumoasă
la cartierul general, semnând încetare foc,
își împart împărăția cu dalii și busuioc
stratul înflorit de ceapă, leușteanul, usturoiul
părul, mărul, buturuga, dovleceii și trifoiul
în final, mândri de toate, se îndreaptă spre portiță
cu scaieții prinși în ciucuri de tricouri și rochiță
chiar și George-i decorat cu trei-patru epoleți -
frunze lipicioase mari, de fasole, castraveți
bine c-ați venit acuma, vă spălați, mergem la masă,
mâine ne-apucăm de treabă, în grădină, lângă casă.
acasă
acasă, în micul meu borcănaș cu dulceață,
am prieteni stele și soare și prieteni cu aripioare,
am prieteni din pampas, deșert și landă cu înflorită lavandă,
care mă țin de mână când merg prin ceață.
căci, pe ici pe colo, mă întâlnesc cu cărți cu poze, cu atlase, cu enciclopedii
și cu literatură în care se vorbește despre aici sau oriunde, despre bătrâni și copii.
dar și despre lucruri venind din alte meleaguri, legume, fructe, ierburi sau flori,
care se hrănesc cu iubirea mea și ochii mei strălucitori.
deci probabil că asta e pacea și înțelepciunea tibetană
și ce frumos cântă cocoșii în limba lor sudamericană.
sau vrăbiile ca în atâtea locuri, căci multe lucruri sunt la fel,
greierii sau cosașii sau micuții brotăcei.
și pentru ca totul să fie cu rimă, mai sonor,
am și o pisică pe care o cheamă pisi, ca pe calculator.
tot ceea ce contează în borcănașul meu cu dulceață
este să te trezești vesel de dimineață.
Înviere
Este sâmbăta cea Mare,
Luminată sărbătoare.
Cald, frumos, e pretutindeni;
Este ziua de Armindeni.
În curte la moș Papuc
A înmugurit un nuc,
Și păianjenii sunt treji,
Gândăceii toți viteji.
Moșul curăță luleaua.
Roș cu galben, ca laleaua,
Un cocoș cântă întruna,
Iar în tindă șade buna.
Cele două nepoțele,
Iuți ca două rândunele,
Vin cu ouăle în poală
Din cuibar le pun în oală.
Astăzi, pe la miezul nopții,
În biserică, cu toții
Vestesc cu adevărat
Că Hristos a înviat.
Mai apoi toată suflarea
Își aprinde lumânarea,
Strălucire albă, vie,
Dusă-n mâini ca pe-o solie.
Chiar dacă mergând spre casă
Vântul taie ca o coasă,
De la un alt om primită,
Flacăra e întreită,
Pare gingașă, micuță,
Ca o floare pe crenguță,
Cu lumină diafană,
Praf de zâne din icoană.
***
În curte la moș Papuc
Buna șade azi sub nuc,
Iar fetițele tot cheamă
Pe un miel mic fără mamă.
Peste tot adie-o boare,
Cu parfum de lăcrămioare.
Clopotul din deal răsună,
Oamenii din nou se-adună.
Lumea-ntreagă s-a sfințit,
Chiar și ceru-i limpezit.
Sfinte-s apa și pământul,
Dar și focul și cuvântul.
Sus pe cer norii-s ca mieii,
Jos se joacă prichindeii.
Ca-ntr-o carte colorată
Toate-acestea-au fost odată.
Povestea cărții (2)
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
lângă sobă sau cuptor
și mireasma de pe plită
să m-adoarmă-ncetișor.
copilaș din sat de munte
să mă scoată dintre blocuri
să mă ducă peste iarnă
prin împădurite locuri.
din grămada aruncată
într-un sac, printre gunoaie,
să ajung într-o colibă,
pe laviță, în copaie.
și în visul meu cel tainic,
când ies stelele, s-aștept
să fiu numai eu în stână
cărticica lui la piept.
îl voi învăța să râdă
singur, când mă răsfoiește,
și să plângă în tăcere
când e prea trist ce citește.
și apoi să se privească
ca într-o oglindă-n mine,
printre rânduri să priceapă
ce e rău și ce e bine.
sus pe deal, ca doi prieteni,
la oițe luăm aminte
iar pe file mieii negri
curg în șiruri de cuvinte.
dar acum sunt ostenită,
singură și ferfeniță.
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
să pot fi de trebuință.
nu aici, ci mai departe,
unde aeru-i curat
unde-s mai cuminți copiii
decât cel ce m-a-runcat.
Doi urieși
Cu cizmele voinicești
Prin livadă, doi urieși
Au venit ca să culeagă
Mure, mere, câte-o fragă.
Ei împart totul frățește
Pâine, sare sau vreun pește
Ce l-au prins în râul mare
Și l-au fript pe jar la vale.
Nu-i ușor să fii puternic
Fără ca să fii nemernic,
Cât e rouă încă-n iarbă,
Cât mai ai fir negru-n barbă.
În desagă un ulcior
Cu vin acru, albior,
Ceapă, brânză bună, grasă,
Păinea frământat-acasă.
Ziua toată, pe pârjol,
Au dat cu coasa ocol
Să-și adune bani de pâine
Și pe ziua cea de mâine.
Către seară urcă-n vie
Să culeagă razachie.
N-au cuțit și nici briceag,
Unul altuia i-e drag.
Doi urieși, printre ponoare,
Au găsit un măr mai mare
Și-n seara cu lună nouă
Ca pe-o pâine-l rup în două.
Jucării
Într-o bărcuță din Oceanul Indian doarme un american,
Iar în trenulețul din insulele Cayman călătorește un businessman.
Am ascuns bărcuța într-un măr stufos și trenulețul sub un chiparos.
Sunt prea mare să mă joc cu păpuși și mașinuțe,
Voi întinde pe iarbă pătura cu pisicuțe,
Voi deschide o carte mare, colorată,
Cu povești care încep cu a fost odată.
Voi călări pe cai albi la turnir, voi primi de la prințesă un trandafir,
Voi doborî dragonul rătăcitor și voi avea o sabie de la vrăjitor.
În cufărul din lemn de stejar îmi va dormi calul ce înghite jar.
Sau poate o mașinuță lucrată pe bandă, să meargă cu telecomandă.
Waterloo
copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,
ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.
cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam
pe unde nimeni nu călca și chiar fugeam pe geam
noroi sau praf sau vreun podeț distrus
să ne întoarcă nu erau de-ajuns
și nici urzicile, căutând de mură
vreun crâng sau după zidul de la șură
căluții lui din plastic alb cu șa
pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,
și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,
Bismarck al meu cu un frumos baston…
jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,
cu soldăței și monștri și hipopotami,
căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,
iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul
furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,
ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.
copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,
trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.
apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,
tribut pentru toți porumbeii inamici,
și mai furam un strop de lapte acru din ulcică
pentru motanul amiral și contesa pisică
cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,
nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,
cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:
vreo două-trei mere crețești, să i le ascundă-n fân.
poezia
ca un bob de rouă mare,
ea nu are vreo culoare.
dimineața pare aur,
seara: un solz de balaur.
te trezești când ea apare
peste flori, lucind în zare,
vrei s-o prinzi în palme toată
și dispare dintr-o dată.
poezia nu e cântec,
nici poveste, nici descântec,
ci puțin din fiecare
ca o taină la culcare.
delfinul
ascuns sub creasta unui val,
plutește-n zare un delfin
cu numele de Afalin,
căutându-și mama lângă mal.
e singur și e trist de ieri
și nu mai vrea să se întoarcă
în larg, căci foamea îl încearcă
și mama lui nu-i nicăieri.
pe mama lui cum nu e alta
printre delfini cu botul gros
au prins-o într-un golf pietros
din Marea Neagră, lângă Yalta.
și Afalin încă o cheamă
flămând și singur tot mereu,
micuțul nostru cetaceu,
în voia sorții, fără mamă.
Vreau
Vreau să fiu mică, nu mare,
să țopăi în parc la plimbare,
și-n rest să merg pe drum o săptămînă
cu pas mic și încet, ca o doamnă bătrînă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să pot să întreb orice întrebare,
și să mă uit la flori și copii de pe stradă,
fără rușine că oamenii pot să mă vadă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi cumpăr beteală din galantare,
să vină Crăciunul cu brazi și cu sănii,
să citesc frații Grimm și alte pățănii.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi pun în spinare din voal aripioare,
și dacă vecina va coace plăcinte
să vină la noi cu-o bucată fierbinte.
Concert
Seara-n cartea mea s-așază
Un țânțar cu glas subțire,
Musafirul meu de vază
Dintr-un veac de amintire.
Ce-a fost colb acum e viață
Făr' să știe c-odinioară
Cîntărețul din piață
L-a suflat de pe-o vioară.
Să fi fost un Stradivarius,
Ori o scripcă oarecare?
Iată-n cer mai este Sirius,
Luna lunecă în mare.
Cînd CD-ul iarăși cântă
Las deschisă a mea carte –
Păstrând o tăcere sfântă,
Gâza zboară mai departe.
Livada
Mamă, oare când e soare,
Ca un gălbenuș fierbinte,
Pe copaci oare îi doare
Să recapete veșminte?
Zarzări, vișini, meri, gutui,
Toți pe rînd au înălbit,
Sîmburele amărui
Crește-n flori necontenit.
Oare-n miez de primăvară
Le e cald sub scoarța aspră?
Oare poate să îi doară
Ziua clară și albastră?
Și de ce, ca într-o taină,
Pomii toți de prin livezi
Își aruncă a lor haină
La ferestre, să îi vezi?
Cloșca cu pui
Către toamnă, în ogradă^Am o cloșcă înfuriată.^Ploaie, nor sau friguleț^Ea nu iese din coteț.^^De m-apropii, se înfoaie,^Aripile nu dezdoaie,^Roșcovană, mare, grasă,^Ouăle nu și le lasă.^^Trec așa trei săptămîni,^Bruma cade pe fîntîni^Vîntul șuieră-n portiță^Nu sînt flori în grădiniță.^^Ouăle sparte deodată,^Zece pui au ochi să vadă.^Gheme mici mustind de viață,^Ies afar' de dimineață.^^Patru roșii, unul negru,^Cinci sînt galbeni pe de-a-ntregul.^Cred că mama lor îi ține^Sub piept, să nu-i iau cu mine.^^Cel negruț e cocoșel,^Creastă mică, plin de el.^Încă de acum el cată^Vitejește în poiată.^^Fiindcă-i rece către seară,^Puiul meu, rămas afară,^Și-a găsit colțul de rai^În tindă, pe un vătrai
Răsadul
Luminiță-n miez de ghindă,
Un luceafăr te colindă
Să-ți șoptească, pe-nserat,
Ce ești tu cu-adevărat.
Să visezi că crești mai mare,
Din sămînță către soare.
Iar în casa ta, în noapte,
Foc va arde mai departe.
Vine iarna peste moară,
Luna pe pămînt coboară
Și te vede copiliță,
Cu căpșor de luminiță.
Tu, răsad, ieși azi în lume,
Omul îți va da un nume.
Iar pe cer o stea clipește
Tulpinița cînd îți crește.
Ghiozdanul
Îți mai pune mama-n traistă
Praf din drum și fir de iască,
Și amnar și cremene,
Două scoici ce-s gemene.
Pîinea frămîntată mult,
Și ulcica de băut.
Un cărbune și hîrtie
Și o rîndunică vie.
Uniforma și ghiozdanul,
Pînă cînd va trece anul.
Cartea ca un fagure,
Și trei bobi de strugure.
Astă toamnă cu lumină
Traista ți-e de soare plină.
Să-ți ajungă pînă-n vară,
Măsurat, a ta povară.
Dinozaurul albastru
Ieri a fost, azi nu mai este, Într-o casă ca-n poveste,^Fetiţa cu ochi căprui^Şi cu visele hai-hui. La etaj, în odăiță,^Totu-i ca la grădiniță:^Perne roz, păpuşi cu funde,^Floricele pe oriunde. Era frig şi zloată-afară,^Ea privea ca într-o doară,^Aşteptând pe Moş Crăciun,^Mâncând pâine cu magiun. Şi atunci, dorind fierbinte,^Spuse două-trei cuvinte:^„Moş Crăciun, e-adevărat,^De păpuşi m-am săturat. Vreau un dinozaur mare,^Auriu pe aripioare,^În albastru îmbrăcat,^Pielea de un alb curat. Eu de roz sunt plictisită,^Camera mea e ticsită,^Iar când văd cerul curat,^Nu vreau nori, că e păcat.” Dumnezeu cu-a sa putere^A-mplinit a fetei vrere:^Albă nea de sărbătoare,^Cerul bleu și galben soare.
Mâța cuminte
Pisi n-are nicio vină,
Fiindcă nici n-avea habar
Că în cursă-au pus slănină
Pentru şoareci, în hambar.
Şi s-a prins un şorecuţ,
Mama l-a dat la pisică,
Şi era foarte drăguţ
Dar cam tremura de frică.
Iar pisica cea zvârlugă,
După ce l-a mirosit,
A lăsat pe chiţ să fugă
Ca un vânător cinstit.
Culori de primăvară
Prin fereastra mea plină de culoare,^Lumea este astăzi ca un flutur mare.^Cerul tot e bleu, ca ochii păpușii^Care stă acuma în spatele ușii. Două vrăbiuțe iarăși povestesc.^De cafea cu lapte, penele-și zburlesc.^Caramel sau bej, mie mi-e totuna,^Ciripesc de parcă s-ar certa într-una. A-nflorit liliacul lângă poarta noastră^Forile-s lila și-am adus și-n glastră.^Nici verde, nici bleu, cred că e trucoaz^Perna mea micuță ce stă sub obraz. Ce culoare-ți place ?, mama mă întreabă.^Eu îi spun că toate și mă-mbrac în grabă^Cu rochița verde ca iarba-n april.^Am greșit, iertare. Rochia e vernil.
În sat la noi
Mai din jos de Făgăraș,
Printre dealuri răsfirat,
Dar departe de oraș
Satul nostru-i așezat.
Dacă urci pe dealul mare,
Pe cărarea dintre vii,
Poți zări în depărtare
Curți și case și copii.
De acolo tot se vede:
Merele de vară-s coapte.
Și în luncă crește verde
Grâușorul nou de lapte.
La pășune o cireadă,
Bivoli, vaci și cățeluș,
Iar la buna în ogradă
Este-n grajd un vițeluș.
Azi mă duc trifoi să-i duc,
Poate că și lui îi place.
Stă acolo singur cuc,
Ar vrea și el să se joace.
Bucătărie
Dacă-i zi de sărbătoare,
Scrisă roșu-n calendar,
Tata-i șeful bucătar
Și toți spun că-i de mirare!
Șorțul mamei cînd și-l leagă,
Din in de culoare albă,
Umple cu făină-o halbă
Și cu lapte cana-ntreagă.
Brânza dulce de burduf
Cu puțin mărar o freci,
Spargi trei ouă nu prea reci
Și-ai să uiți de-al tău năduf.
Fiindcă știe orișicare
Că gătitul nu-i ușor:
Ai nevoie de umor
Și un giga de răbdare.
Trei clătite împărțim,
Ciuperci albe gratinate,
Șnițele, și-s bune toate!,
Hotărâm noi unanim.
Anunțăm acum în casă,
Cu tingiri și făcăleț,
Prin hrisov pe șorțuleț:
Vrem tată bucătăreasă!
Hoțomanul
Într-o zi, în lipsa mamei,
Prăfuit și plin de scame,
Intră iute pe sub gard
Un motan cu ochi muștar.
N-are cine să-l răsfețe,
Încasează numai bețe,
E flămând și e murdar
Și convins celibatar.
Se hrănește când și când
Ca un hoțoman de rând:
La piață fură pește,
Iar prin curți tot ce găsește.
Pe la noi nu a mai fost
Și, sătul de-atâta post,
Trece ca un nătăfleață
În grădina cu verdeață.
Iar aici, surpriză mare
Îl așteaptă pe răzoare:
Melci plecați cu casa-n spate
După ploaia de azi noapte.
Și motanul, cam speriat,
Zburlit tot și înfuriat,
Calcă pe unde-i loc gol,
Și îi dă de-a rostogol.
Mai încolo, pe cărare,
Vede o rădașcă mare
Și, crezând că e gustoasă,
Bucuros de așa masă,
Tot încearcă s-o răstoarne
Până când ea-l prinde-n coarne
Și de blană i se ține,
Ba mai vin vreo trei albine
Din florile de urzică;
El le-alungă fără frică
Și se șterge pe mustață
Cu frunză de izmă creață.
Fuge-apoi prin pătrunjel,
Prin petunii, troscoțel
Și așa pân’ la amiază
Prânzul iarăși îl ratează.
Dar acum e parfumat
Și miroase cam ciudat:
Leuștean, ienibahar
Cimbru, ceapă și mărar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postare prezentată
Ultima parte – CONCLUZII - enumerare
Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...