Continui azi, 27 iunie 2016, partea a treia a povestirii despre ultimele săptămâni de suferință și tortură. Mai jos linkul spre partea a doua:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. A doua oară când am fost la mama, ea îmi tot repeta că vor fi în curând Zilele orașului Voluntari, un eveniment anual în acea comunitate, care ieri nu era încă menționat pe internet, probabil pe 28 mai. Când am plecat din București m-am înbrăcat cu fusta verde cea bună, găsită la mine în dulap. Mi-am luat câteva lucruri în sacoșă. Nu aveam bani să schimb tramvaiul cu maxi taxi la avion, adică la Fundeni cum se spunea pe vremuri, fiindcă acolo începea șoseaua Fundeni, care mergea și la spitalul Fundeni și tot pe acolo, pe ocolite, m-au dus nașu și tata cu mașina la spitalul de psihiatrie în 1992 când m-au închis prima oară. Acum acolo este de mult, un avion, care îmi amintește de numele străzii unde am copilărit în Voluntari, Aurel Vlaicu, personalitate care este din câte am văzut și pe bancnota de 50 de lei din România. A trebuit să merg până la capătul tramvaiului și apoi pe jos. În tramvai lumea era destul de bine îmbărcată și încălțată, până și oamenii din tramvai am constatat că au bani în aparență. Și accesorii (genți, telefoane scumpe, etc.). În spatele tramvaiului era o persoană blondă sau vopsită care era și grasă și semăna puțin cu Francesca Sauka, verișoara mea de a doua, care a refuzat la un moment dat să mai răspundă mailurilor sau telefoanelor mele, până când am renunțat. Intraseră mai demult niște porci peste mintea mea (în ultimii ani), care mi-au lătrat vorbe urâte care pot fi tot minciuni abominabile despre verii mei. Oricum vă spun sigur, repet, absolut tot ce spun ei în vorbe peste mintea mea e minciună (mai ales totul din ultimele luni de tortură) și absolut tot ce am spus eu e adevărul. În ultimele săptămâni și luni au intrat cu câteva vorbe adevărate, numai vreme de vreo câteva ore, restul a fost minciună încontinuu. Despre verii mei îmi spuseseră de vreo câteva ori mai demult că s-au futut împreună și apoi s-au sinucis și că Francisca a fost mai proastă decât mine. Nu cred, pur și simplu nu știu de ce refuză să vorbească cu mine, dar nici ceilalți nu vor să vorbească cu mine deloc. Așa a fost toată viața. Când am ajuns la podul peste calea ferată am fost fericită câteva momente. De atâția ani nu mai m-au lăsat să ies din casă și mi-era tare dor să miros iarba și florile sălbatice...dacă aș fi avut bani aș fi mers până într-un parc, dar abia aveam de pâine. Acum sunt palidă și umflată, obeză și în ultimele 3 luni nu doar că am albit mai rău, dar mi s-au accentuat absolut sigur ridurile la colțul gurii, și de vârstă și tot chinul... Mergând pe lângă pod, am fost de-a dreptul șocată de mirosul frumos al ierbii și floricelelor, deși erau și hârtii igienice folosite multe. Sub pod cineva curăța gunoiul la capătul dinspre oraș, dar erau gunoi mult încă exact la trecerea din București în Voluntari (azi semnalizată), cum fusese și în copilăria mea, când făceam uneori același drum. În oraș unii intraseră peste mine cu ideea că eram un înger printre ei și au continuat să mă lovească cu diferite lucruri mai urâte acolo. Inclusiv în enlgeză. La calea ferată de sub pod mi-era tare greu să trec peste pietrele mari colțuroase și linii, aproape mă împiedicam, nu aveam punct de sprijin. A apărut o femeie cu inimă bună și m-a ajutat și eu i-am mulțumit și am spus să o ajute Dumnezeu. După ce am trecut calea ferată mergeam încet și greu, de căldură, oboseală în trup și mi se tot lipea fusta de proteză și trebuia să o țin cu mâna stângă, ceea ce mi-a atras vorbe rele în minte din partea unora. A fost un adevărat calvar, fiindcă pe strada marginală, în mod de-a dreptul diabolic de ciudat, de parcă aveau ceva cu mine, veneau mereu mașini, una după alta, din spate și din față. Și nu era trotuar și eu mă clătinam, mergând cât mai pe margine pe stânga, oprindu-mă când veneau mașini câte două. După ce am dat primul colț, a fost la fel și abia aveam loc de mașini parcate pe trotuar. Mașinile care treceau pe stradă aproape mă agățau, treceau la câțăva centimetri, deci am riscat moartea, fiindcă eram obosită și puteam cădea. Câinii din curți lătrau urât de tot. Am mers apoi pe Mihai Viteazu, și acolo oamenii aveau casele renovate, dar nu mai erau atâtea mașini. La un moment dat am avut de ales între un câine legat pe trotuar și mersul pe stradă și desigur am ales cel mai mic rău și câinele nu m-a mușcat, dar a lătrat tare, și o mașină a trecut pe lângă mine din nou, în timp ce stăpânul câinelui parcă zâmbea. La colțul străzii mele era staționată o mașină de poliție. Dl. Marinică era la poartă, m-a salutat. Intrând în curte la mama eram așa de obosită încât am avut senzația greșită că îmbrăcasem fusta pe dos și m-am plâns mamei, în timp ce stăteam pe scaunul din curte la masă. Mama spunea să e pe față și s-a aplecat să se uite la fusta mea. În casă am privit și eu cu atenție și am dat-o jos și era pe față. Am povestit aceste detalii deoarece încă un obiect care mi-a fost luat sau a dispărut în ultimele zile a fost fusta aceea, nu știu unde poate fi. Precis nu am aruncat-o, mai am de căutat doar într-un dulap, să văd dacă nu a dosit-o careva pe acolo, eu nu țin minte să o fi pus acolo. Știam că o lăsasem mamei să o spele, fiindcă ea insistă să îi dau hainele la spălat, iar eu din păcate nu am mai avut bani și dero și de curent pentru mașina de spălat. Oricum durerea mea mai mare e că mi-au luat din sertar cărticica de rugăciuni din copilărie, unde aveam și rugăciuni scrise de mâna mea demult...Sau filmele de la toate pozele...
Va urma povestirea mâine, azi nu am mai putut. Oricum mesajul e clar -- vor toți să mă sinucid. Și nu știu ce vor câștiga, că precis nu cireșe sau roșii cum cultiva nașul meu, Dumnezeu să îl ierte, că numai la mai mulți ani după moartea lui au apărut pe piață roșii bune din soiurile lui sau multe cireșe sau vișine cum aveam în copilărie. Voi explica mai clar chestiunea cu filmele. Gândiți-vă că unii rămân fără casă după incendiu sau cutremur etc și pierd totul și apoi trebuie să trăiască din nou, fără bijuterii, poze, etc. Dar asta se întâmplă o dată sau de două ori pentru ei. Dar de ce trebuie eu să mă compar cu ei? De ce să fi fost eu cel mai nenoricit om din lume? Nu am greșit nimic, nu am făcut niciun rău și am făcut numai binele de fapt o viață de om. Și mi-au luat lucrurile începând din 1984! 32 de ani. Oare înțelegeți? Filmele acelea însemnau mult pentru mine -- erau o parte din viața mea, din identitatea mea. Chiar dacă aș fi plecat să trăiesc în Groenlanda, filmele acelea și încă vreo câteva lucruri le-aș fi luat cu mine. Am fost un om, înțelegeți? Un om foarte bun, dar un om normal. De ce o tortură așa inumană? Filmele erau o dovadă că eu le-am trăit și eu le-am făcut, că am fost un om bun și normal și că eram eu în ele. Deci mesajul e clar că îmi vor sinuciderea. Și eu nu mai pot răbda așa ceva. Veniți să faceți percheziție dacă nu mă credeți. Ce puteți inventa? Că le-am aruncat eu ca să mă dau mare sau fiindcă eram nebună?! Va urma.
Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a focut meditații și despre boala lui renală (am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil. Va urma continuarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
luni, 27 iunie 2016
duminică, 26 iunie 2016
Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a doua (postarea 232 în acest moment :(
Continuare a povestirii de ieri:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
5) Spre sfârșitul lunii mai am rămas din nou fără bani deloc, cum mi s-a întâmplat mereu. Deisgur că mama dă vina pe faptul că eu fumez, că altfel aș fi avut bani, dar nu are dreptate. Din suma de 1200 lei nu mi-ar fi rămas oricum, poate voi explica mai clar în altă postare, deși unii au intrat peste mintea mea că ei au calculat totul până la ultimul leu. Nu mai aveam bani de hrană, probabil iar am mâncat pâine cu apă dar nu mai aveam nici de așa ceva și nici un leu de țigări și mi-era rău. Înainte de acest moment, timp de vreo 2 săptămâni mama îmi spusese să merg la ea, insista să stau la ea vreo câteva zile și eu am refuzat, fiindcă o suport foarte greu. Până și când vine la mine e tare greu. Dacă înfulec ceva la bucătărie (din ce îmi aduce ea), vorbește tot timpul să mi se pună rău mâncarea. (Tata spunea că la masă nu se vorbește și eu eram de acord cu el). Se duce la WC să se pișe (așa zice ea) și se screme de două-trei ori să facă câteva picături, și în același timp vorbește și mă întreabă câteva lucruri câteva lucruri cu ușa deschisă. (Nu știu de ce, poate nu are intenții rele). Face scandal de multe ori (nervi și discuții) și eu nu o pot calma orice aș zice sau oricât i-aș da dreptate sau oricât tac. Eu nu o provoc niciodată. După ce se răcorește de nervi (făcea și mai urât când nu fumam în 2005-2007 și erau și bani atunci, dar ea tot făcea mereu scandal, eram și slabă și făceam toată treaba din casă singură) după aceea se destinde și zâmbește calm și fericită de parcă a trecut de un hop. Sunt condamnată de mult la sărăcie grea și ziolare totală, ea e singurul meu suport. Dar mă chinuie mereu, deci nu puteam merge la ea în vizită. Verii mei nu îmi scriu nici măcar un sms și refuză să vorbească cu mine. Societatea m-a obligat și s-o port în cârcă oarecum pe maică-mea, după tot ce am îndurat din 84. Verific cutia poștală și mailul pe calculator zi de zi și nu primesc niciun semn de viață din partea nimănui. Verișoara mea Irina s-a mutat din București îanpoi la Sibiu. I-a trimis o vedere mamei mele din Spania mai demult și cât timp a stat aici pe mama o vizita. Sunt unele guri rele care spuneau pe mintea mea că am fost sacrificată ca familia Șerban să își crească copilul (ceea ce nu cred) sau alții spun că am fost eu sacrificată pentru ca alte femei din țara asta să aibă ele tot ce vor, inclusiv copii (asta e discutabil, nu cred că e chiar așa sau numai asta). Mama a mers în ultimele luni la familia Șerban (vărul ei Ovidiu) din Pipera, care a avut mereu bani, fiind fiu de preot, etc. să îi viziteze, uneori cu Irina, alteori singură și de câteva ori ca să aibă grijă de mama bătrână a soției lui Ovidiu. Uneori contra cost. În ultimele săptămâni mama mi-a explicat, că având ea aproape 69 de ani și datorită restructurărilor în Europa (târgul de lângă Voluntari), ea își va pierde serviciul, o dau afară. Și mi-a spus că familia Șerban i-a oferit o slujbă contra unei sume frumușele de bani să meargă la ei să aibă grijă de bătrână. După câteva săptâmâni acei oameni s-au răzgândit. Nu știu ce va fi, dar mă tem că mă vor obliga să mă sinucid, că banii nu au cum să ajungă. Nu mă pot muta cu ea, pe lângă faptul că mă chinuie e și foarte cicălitoare și ce voi mai povesti. Cum spuneam eram fără bani și începusem să mă siomt rău de căldură, zgomote, lipsuri diverse, astfel încât am hotărât pe la 9-10 seara să merg la Voluntari, măcar pentru o singură țigară și un pic de liniște în casă după ce mama tace. Am telefonat la ea timp de vreo oră și nu a răspuns, telefonul era închis. Am riscat să mă duc, fiindcă mi-era rău și speram să o pot trezi dacă doarme, să îmi plătească cursa de taxi, cum a făcut și în alte dăți și cum îmi promisese în acele zile, în caz că mă duceam. Am ajuns acolo după ora 11 noaptea, dar nu era încă 11 jumătate, așa țin minte. Mama de obicei ațipea pe la 8-9 și se scula pe la 10 să se mai uite la tv. Am bătut în poartă în draci degeaba. Oamenii de acolo nu au sonerii la poartă și nici ea. Am telefonat de mai multe ori la Mădălina, vecina care are o cameră din casa noastră și nu mi-a răspuns, deși ei mereu se culcau târziu, fiind tineri. M-am dus și am bătut și am strigat tare la dl. Marinică, vecinul celălalt al mamei, care mereu vine pe la ea sau care o invită la ei la o țuică sau vin. (mama a cam început să tragă la măsea și mie mi-e milă totuși). Deși era lumină în camera din față și câinii lătrau tare, nici ei nu mi-au răspuns. Am și telefonat pe mobilul soției lui în zadar. M-am dus și am bătut și am strigat și la fosta noastră casă, acum reconstruită, unde stă fiul dlui Marinică și nepoțica. Nașii mei aveau sonerie, ei nu. Șoferul în final a plecat, luând în mașină o persoană care ședea pe o bancă pe strada mamei, după ce m-a muștruluit și m-a cam înjurat, nici nu mai țin minte cum. Oricum nu a fost foarte rău. E singura dată din viață când nu am putut plăti cursa. Rămasă singură în noapte și răcoare m-am dus la Fana, vecina care avusese grijă de grădina mamei într-o vreme, cu care mama s-a certat și i-a luat cheile înapoi. Culmea e că mama a găsit cheile Fanei undeva în grădină în ultimele zile, după vizita mea la ea. Din păcate, din cauza iritării și întunericului am confundat poarta Fanei cu alta și am strigat și bătut în zadar, de mă dureau palmele. Din fericire după un timp a ieșit Mihaela, fata Fanei la poartă, în pijama. M-a ajutat. Copilul ei a sărit gardul la mama și i-a bătut și a strigat la fereastră până când mama s-a trezit. Erau unii răi în București care intrau pe mintea mea cu ideea că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mă mut cu mama și s-o las pe mama să mă omoare, ca să trăiască ei. Repet, moartea mea nu cred că le-ar folosi. În cele câteva zile cât am stat acolo maam a fost cumsecade și bună. În noaptea aceea mi-a dat puțină mâncare și vreo două țigări și după aceea a făcut patul pentru mine, dar plapuma adusă de vărul meu Cosmin din Colun era plină de molii și deja roasă. Mi-a dat alta, mai avea cel puțin încă una din cele vreo 4 la un moment dat, printre care era și plapuma mea, pe care ea a luat-o de la mine din București acolo. Atunci am fost la mama îmbrăcată cu unica mea fustă maro și cam groasă pentru vară, veche din 2000-2002, care și ea începuse să aibă găuri de uzură. M-am plâns că nu am ce purta vara și nu vreau să stau închisă în casă și ea mi-a promis că vom merge la Europa să îmi iau vreo două-trei lucruri ieftine de purtat peste două zile, că ea va da o parte din bani și eu urmează să îi dau înapoi o parte după ce iau chiria la sfârșitul lunii. Într-adevăr am fost acolo și mi-am luat două fuste foarte ieftine și o bustieră, ca să nu ies pe stradă cu sânii atârnând. Ne-a dus dl Marinică cu mașina lui, și la dus și la întors. Mi-am mai luat și două bluze de vară. Oricum la Bucur Obor, care e de fapt magazin de cartier periferic, prețurile la fuste erau 180 de lei, de 5-6 ori mai mari ca acolo. Bluzele la fel. Eu nu mă puteam atinge de nimic. A rămas ca mama să îmi cumpere a doua zi o fustă care era mult mai bună decât cele două deja luate, pe care am găsit-o mai târziu, fiindcă primele două erau prea lungi și strâmte, dar nu am avut de ales. M-am întors în București cu mijloace de transport în comun desigur. În aceeași zi au început să mă scuipe unii peste mintea mea cu multe amenințări de moarte, minciuni și aberații, cum făceau ei uneori, dar foarte urât. Încontinuu. Plus chiuveta, plus celelalte torturi...A doua zi abia am convins-o pe mama la telefon să îmi cumpere acea fustă promisă. Desigur, ulterior i-am dat banii, dar și ea mi-a dat 200 lei (după ce am luat chiria) să îmi iau și niște teniși sau sandale, că nici încălțăminte de vară nu am de mult timp. Căutând în dulap am găsit o fustă verde mai veche, de vară, nepurtată, probabil tot un dar de la mama. Când am fost la Voluntari, mama purta în casă haine vechi de la mine, găurite ca vai de lume și ele, la fel ca mine în casă. Și ea a depus grăsime pe burtă. Apoi m-a vizitat iar și eu i-am oferit ei fusta aceea găsită în dulap, de milă că oricum nici ea nu prea are și fiindcă credeam că nu îmi e bună. Ea mi-a cerut să o încerc și când am pus-o pe mine îmi venea perfect și mama a insistat să o port eu. Era oricum mai bună decât celelalte. La ea acasă mama nu avea doar molii în plapumă ci și păianjeni negri mari pe tavan și pânze de păianjen la colțurile ușii de la dormitorul ei. Când a venit la București din nou, mi-a adus un cadou frumos -- o pereche de pantaloni de vară albaștri, din cei cu șnur, de pânză topită, de care unii spun că sunt pentru nebune, dar buni de căldură și care se decolorează rău la spălat.
6) Revenind în București din Voluntari, oamenii răi au început să mă scuipe cu gânduri extrem de morbide peste mintea mea. Voi nota aici câteva dintre ele (erau mii cu totul în aceste săptămâni de tortură și medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra lor și nici asupra fututului de mult, dar cel puțin îmi calmează oarecum organismul, trupul greu încercat. Sunt foarte grasă (127 kg), de vreo doi ani nu mai am șolduri (aripioare) și burta mea e imensă, mi se pare că e mai umflată pe dreapta, în zona ficatului. Am avut probleme fizice monstruoase (umflarea picioarelor -- de fapt tromboză venoasă gravă uneori -- probleme digestive cât cuprinde, greață, colici oribile, balonare chiar mai mare uneori, mâncărimi groaznice (prurit) pentru care mi s-a dat doar antialergic, sete până la 16 litri de apă pe zi, deși nu credeți, foame înfiorătoare, mai mult decât puteți să vă imaginați, etc. nu știu dacă voi apuca să mai descriu în viitor, scurgeri albastre mai ales în zona ganglionilor inghinali sau venelor, dureri și crampe musculare puternice, dureri de cap, scaun segmentat sau foarte subțire, rar cu sânge ) o parte din aceste probleme au fost și în ultimele săptămâni. De fapt m-au și otrăvit, am găsit melci lipiți de salată sau nisip în hrana semipreparată de la Mega Image, unde de patru ori am nimerit și hrană absolut cert amară tare din care am înghițit fără să știu (deci evident un fel de otravă) în alimentele pe care le cumpăram eu de obicei, fiind mai ieftine! E monstruos, mă omoară lent fără nicio vină și în torturi groaznice și oribile. Am cerut ajutorul medical în zadar. Orice, ei neagă adevărul și nu mi-au dat tratament, în afară de pastile pentru stomac și Lipantil pentru grăsimi crescute în sânge. Cum de vreun an am și neuropatie periferică, mi-au dat și Milgamma care nu se compensează fiindcă chipurile nu am diabet, deși am băut peste 10 litri de apă de mai multe ori...Și mi s-a dat Movalis pentru durerile de coloană vertebrală din timpul nopții. Și medicamentele costă. Încă o dată, repet: Despre ceea ce unii numesc în mod greșit ”somatizare” în boala așa zis psihică. Acesta e un eufemism. Înseamnă de fapt să fii chinuit sexual de la distanță (unicul simptom real în tinerețe de fapt) până când îți mănâncă oamenii răi corpul, și mai ales organele interne, nu doar sexul. Medicamentele psihiatrice te protejează la început de orori sexuale. După mulți ani își pierd efectul. Somatizare înseamnă tulburări fizice grave uneori și faptul că medicii nu dau tratament decât puțin pentru boala fizică și mai înseamnă să fii otrăvit cu alimente cumpărate la magazin, absolut cert pot spune că nu aveam amar în gură și erau ele amare de exemplu. Erau exact alimentele pe care le luam eu de obicei, fiind mai ieftine, sau cele la reducere, fiind expirate sau aproape expirate. Precis nu erau amare fiindcă erau vechi, ci fiindcă cineva le otrăvise intenționat. Mi s-a întâmplat și asta de mai multe ori.
7) Câteva din gândurile lor monstruoase cu care m-au chinuit le voi nota aici. Când m-am întors din prima mea recentă vizită în Voluntari au început să se ia de mine încontinuu. Cu gânduri în limba română. Întunecate și rele. Nici azi nu s-au oprit deși deocamadată e mai bine, încă mă amenință că poporul vrea să mă bage la balamuc sau la sanatoriu, etc., etc. Încontinuu mi-au spus numai minciuni și lucruri imposibile. Că poporul mă urăște (?! e imposibil), că poporul crede că eu Cristina sunt altcineva, nu cine sunt cu adevărat, că poporul crede că eu sunt exact opusul a ceea ce sunt. Că eu Cristina am avut o bunătate patologică (nu există bunătate patologică și orice om inteligent este un om bun). În curtea blocului urla unul cu voce tare, scandând cuvintele: ”Mai rău de atât nu se poate” și altul răspundea peste mintea mea ”O să le arăt eu că se poate și mai rău”: Încă de atunci unii sugerau că ei scuipă gânduri negative peste mintea mea ca să păcălească poporul că eu aș fi rea sau idioată sau nebună și că eu sunt cea care vrea să facă rău altora sau eu am făcut rău altora în trecut. Sau că am nu știu ce putere în sensul acesta. Enumăr câteva dintre aceste gânduri, pe care unii oameni răi le repetau foarte des peste mintea mea: stai liniștit că nimeni nu o să înțeleagă (? cine să stea liniștit?), o să îi distrug pe toți, din punctul meu de vedere poate să se ducă totul dracu, înțelegi acum?, înțelegi ce ai făcut?, când am înțeles ce am făcut m-am îngrozit/ mi-a venit să urlu/ mi s-a ridicat părul pe mine, înțelegi acum ce trebuie să faci?, mie îmi vine să urlu, iartă-ne Cristina (ca și cum unora le era frică de mine sau naiba știe ce voiau să sugereze), dacă nu taci din gură pierdem totul, adio Cristina (de vreo 5-6 ori pe zi), stimată doamnă....etc. (ăștia cu stimată doamnă au început când m-am dus a doua oară la Voluntari spunând aberații și au continuat multe zile până când în final au spus stimată doamnă poporul român e un popor de nebuni și noi nu avem ce face, etc. Alte gânduri ale lor au fost: Cristina te iubesc (?!) dar nu sunt de acord cu ce vrei tu să faci (Niciodată nu am fost vicleană și nu am avut planuri/intenții ascunse), trebuie să o înghițim și pe asta (când am ieșit pe stradă și oamenii erau amenințători cum voi povesti, ca și cum ei sunt balaur cu mai multe capete), nu are dreptate, hai mai dă-o dracu, fugi de-aici că cine ar crede așa ceva, acum încearcă să o zidească, lumea crede că tu ești strigoi, să o ia dracu, fato trebuie să te fuți (pe 1 Mai a fost Paștele Ortodox și m-am întâlnit cu Irina de la Constanța, care a fost drăguță și mi-a adus undeva lângă Foișor că ea refuză să intre la mine în casă, ca și toți ceilalți, dar mi-a adus alimente și m-am bucurat, e greu când nu ai bani. Nu știu de ce ea m-a luat cu ”fato” încât când mi se aruncau vorbe cu fato mă gândeam fără să vreau la ea, dar nu înseamnă că ea era), alte gânduri erau fato asta ți-a fost soarta, stimată doamnă acum vă vom omorî (înainte ca ei să mă lovească mai monstruos), nebuna aia are dreptate, nebuna aia tot n-a înțeles, asta se întoarce și din mormânt, sunt Pittiș..., votez pentru, lumea trebuie să creadă că a fost război, poporul de rând nu trebuie să înțeleagă, lumea nu trebuie să înțeleagă adevărul despre România, că eu Cristina aș fi singurul om normal din România, ți-au pus tot pământul pe umeri și de aia a trebuit să intervenim noi, țara ta de tâmpiți tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna, Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul, în România numai copii au dreptul să spună adevărul, etc. Au mai fost multe gânduri macabre și grețoase și amenințări de moarte sau rău mereu, plus aberații, lucruri complet ilogice. În plus, mai ales după a doua mea vizită la Voluntari m-au atacat cu multe gânduri în limba engleză, simultan cu cele în română. Că puternica Franță a capitulat, China și-a luat toate măsurile de precauție (era o chinezoaică sau asiatică într-o dimineață în calea mea pe stradă și ăia chiar atunci au zis aceste vorbe despre China), unde o să fie următorul cutremur?, că eu aș fi un geniu cu origini proletare/ modeste (grassroots genius), că maică-mea e regina lor foarte rea, că trebuiau să mă chinuiască că altfel nu puteau să elibereze Voluntariul, și multe alte aberații sau minciuni cu adevărat oribile, nu precum cele notate aici, pe care între timp, cum voi povesti, am reușit să le uit. Altă chestie era că ei mă numeau încuiată spunând că pentru ei încuiații sunt cei care nu percep gândurile altora cum fusesem eu până la 35 de ani și eventual, ca în Harry Potter, ei nu au cum să facă vrăji, nu au puteri ca ei. Mi-au mai spus că părinții tăi Cristina au fost idioți, fiindcă ei credeau că dacă cresc o încuiată....nu am înțeles restul propoziției, de multe ori spuneau jumătăți de propoziție. Uneori repetau nume din trecutul meu, inclusiv Popa, numele verilor mei de la Sibiu și spuneau că ei votează pentru/împotrivă. Eu am ripostat cu adevărul la toate minciunile lor, am ripostat cu glas tare între patru pereți (nu cât să audă vecinii) sau în gând, dar mereu în limba română, numai de câteva ori în engleză. Au fost unii în franceză peste mintea mea, dar foarte puțin. Alții spuneau că Cristina, eu, nu știe nimic, ea nu a înțeles nimic. Adesea e câte unul peste mintea mea cu gânduri în română care îmi spune ”proasto” mereu. Am întrebat de ce și a zis că el/ea așa spune tuturor femeilor. Altul spunea că el are ochi peste tot și ca dovadă îmi spunea că sunt furnici pe tavan unde eu nici nu privisem și ele chiar erau acolo, așa cum fuseseră furnici pe tavanul meu înainte de cutremurul mare din Japonia, absolut sigur. Acum erau trei sau patru. Și mai straniu a fost când mi-a arătat niște gâze foarte mici pe parchet, într-un colț ascuns. De fapt mai straniu e cu furnicile, că gâzele puteau să le pună acolo așa cum mi-au luat lucruri din casă, dar furnicile cum le-au pus pe tavan? Jur că e adevărat, deși unii poate în mod cert nu mă cred. Nu știu nici acum dacă ăștia sunt femei sau bărbați. Alte chestii de ale lor: o să ajungem din nou la noapte bună copii, o să ajungem din nou la triunghiul Bermudelor și OZNuri, etc.
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. Va urma în curând continuarea.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
5) Spre sfârșitul lunii mai am rămas din nou fără bani deloc, cum mi s-a întâmplat mereu. Deisgur că mama dă vina pe faptul că eu fumez, că altfel aș fi avut bani, dar nu are dreptate. Din suma de 1200 lei nu mi-ar fi rămas oricum, poate voi explica mai clar în altă postare, deși unii au intrat peste mintea mea că ei au calculat totul până la ultimul leu. Nu mai aveam bani de hrană, probabil iar am mâncat pâine cu apă dar nu mai aveam nici de așa ceva și nici un leu de țigări și mi-era rău. Înainte de acest moment, timp de vreo 2 săptămâni mama îmi spusese să merg la ea, insista să stau la ea vreo câteva zile și eu am refuzat, fiindcă o suport foarte greu. Până și când vine la mine e tare greu. Dacă înfulec ceva la bucătărie (din ce îmi aduce ea), vorbește tot timpul să mi se pună rău mâncarea. (Tata spunea că la masă nu se vorbește și eu eram de acord cu el). Se duce la WC să se pișe (așa zice ea) și se screme de două-trei ori să facă câteva picături, și în același timp vorbește și mă întreabă câteva lucruri câteva lucruri cu ușa deschisă. (Nu știu de ce, poate nu are intenții rele). Face scandal de multe ori (nervi și discuții) și eu nu o pot calma orice aș zice sau oricât i-aș da dreptate sau oricât tac. Eu nu o provoc niciodată. După ce se răcorește de nervi (făcea și mai urât când nu fumam în 2005-2007 și erau și bani atunci, dar ea tot făcea mereu scandal, eram și slabă și făceam toată treaba din casă singură) după aceea se destinde și zâmbește calm și fericită de parcă a trecut de un hop. Sunt condamnată de mult la sărăcie grea și ziolare totală, ea e singurul meu suport. Dar mă chinuie mereu, deci nu puteam merge la ea în vizită. Verii mei nu îmi scriu nici măcar un sms și refuză să vorbească cu mine. Societatea m-a obligat și s-o port în cârcă oarecum pe maică-mea, după tot ce am îndurat din 84. Verific cutia poștală și mailul pe calculator zi de zi și nu primesc niciun semn de viață din partea nimănui. Verișoara mea Irina s-a mutat din București îanpoi la Sibiu. I-a trimis o vedere mamei mele din Spania mai demult și cât timp a stat aici pe mama o vizita. Sunt unele guri rele care spuneau pe mintea mea că am fost sacrificată ca familia Șerban să își crească copilul (ceea ce nu cred) sau alții spun că am fost eu sacrificată pentru ca alte femei din țara asta să aibă ele tot ce vor, inclusiv copii (asta e discutabil, nu cred că e chiar așa sau numai asta). Mama a mers în ultimele luni la familia Șerban (vărul ei Ovidiu) din Pipera, care a avut mereu bani, fiind fiu de preot, etc. să îi viziteze, uneori cu Irina, alteori singură și de câteva ori ca să aibă grijă de mama bătrână a soției lui Ovidiu. Uneori contra cost. În ultimele săptămâni mama mi-a explicat, că având ea aproape 69 de ani și datorită restructurărilor în Europa (târgul de lângă Voluntari), ea își va pierde serviciul, o dau afară. Și mi-a spus că familia Șerban i-a oferit o slujbă contra unei sume frumușele de bani să meargă la ei să aibă grijă de bătrână. După câteva săptâmâni acei oameni s-au răzgândit. Nu știu ce va fi, dar mă tem că mă vor obliga să mă sinucid, că banii nu au cum să ajungă. Nu mă pot muta cu ea, pe lângă faptul că mă chinuie e și foarte cicălitoare și ce voi mai povesti. Cum spuneam eram fără bani și începusem să mă siomt rău de căldură, zgomote, lipsuri diverse, astfel încât am hotărât pe la 9-10 seara să merg la Voluntari, măcar pentru o singură țigară și un pic de liniște în casă după ce mama tace. Am telefonat la ea timp de vreo oră și nu a răspuns, telefonul era închis. Am riscat să mă duc, fiindcă mi-era rău și speram să o pot trezi dacă doarme, să îmi plătească cursa de taxi, cum a făcut și în alte dăți și cum îmi promisese în acele zile, în caz că mă duceam. Am ajuns acolo după ora 11 noaptea, dar nu era încă 11 jumătate, așa țin minte. Mama de obicei ațipea pe la 8-9 și se scula pe la 10 să se mai uite la tv. Am bătut în poartă în draci degeaba. Oamenii de acolo nu au sonerii la poartă și nici ea. Am telefonat de mai multe ori la Mădălina, vecina care are o cameră din casa noastră și nu mi-a răspuns, deși ei mereu se culcau târziu, fiind tineri. M-am dus și am bătut și am strigat tare la dl. Marinică, vecinul celălalt al mamei, care mereu vine pe la ea sau care o invită la ei la o țuică sau vin. (mama a cam început să tragă la măsea și mie mi-e milă totuși). Deși era lumină în camera din față și câinii lătrau tare, nici ei nu mi-au răspuns. Am și telefonat pe mobilul soției lui în zadar. M-am dus și am bătut și am strigat și la fosta noastră casă, acum reconstruită, unde stă fiul dlui Marinică și nepoțica. Nașii mei aveau sonerie, ei nu. Șoferul în final a plecat, luând în mașină o persoană care ședea pe o bancă pe strada mamei, după ce m-a muștruluit și m-a cam înjurat, nici nu mai țin minte cum. Oricum nu a fost foarte rău. E singura dată din viață când nu am putut plăti cursa. Rămasă singură în noapte și răcoare m-am dus la Fana, vecina care avusese grijă de grădina mamei într-o vreme, cu care mama s-a certat și i-a luat cheile înapoi. Culmea e că mama a găsit cheile Fanei undeva în grădină în ultimele zile, după vizita mea la ea. Din păcate, din cauza iritării și întunericului am confundat poarta Fanei cu alta și am strigat și bătut în zadar, de mă dureau palmele. Din fericire după un timp a ieșit Mihaela, fata Fanei la poartă, în pijama. M-a ajutat. Copilul ei a sărit gardul la mama și i-a bătut și a strigat la fereastră până când mama s-a trezit. Erau unii răi în București care intrau pe mintea mea cu ideea că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mă mut cu mama și s-o las pe mama să mă omoare, ca să trăiască ei. Repet, moartea mea nu cred că le-ar folosi. În cele câteva zile cât am stat acolo maam a fost cumsecade și bună. În noaptea aceea mi-a dat puțină mâncare și vreo două țigări și după aceea a făcut patul pentru mine, dar plapuma adusă de vărul meu Cosmin din Colun era plină de molii și deja roasă. Mi-a dat alta, mai avea cel puțin încă una din cele vreo 4 la un moment dat, printre care era și plapuma mea, pe care ea a luat-o de la mine din București acolo. Atunci am fost la mama îmbrăcată cu unica mea fustă maro și cam groasă pentru vară, veche din 2000-2002, care și ea începuse să aibă găuri de uzură. M-am plâns că nu am ce purta vara și nu vreau să stau închisă în casă și ea mi-a promis că vom merge la Europa să îmi iau vreo două-trei lucruri ieftine de purtat peste două zile, că ea va da o parte din bani și eu urmează să îi dau înapoi o parte după ce iau chiria la sfârșitul lunii. Într-adevăr am fost acolo și mi-am luat două fuste foarte ieftine și o bustieră, ca să nu ies pe stradă cu sânii atârnând. Ne-a dus dl Marinică cu mașina lui, și la dus și la întors. Mi-am mai luat și două bluze de vară. Oricum la Bucur Obor, care e de fapt magazin de cartier periferic, prețurile la fuste erau 180 de lei, de 5-6 ori mai mari ca acolo. Bluzele la fel. Eu nu mă puteam atinge de nimic. A rămas ca mama să îmi cumpere a doua zi o fustă care era mult mai bună decât cele două deja luate, pe care am găsit-o mai târziu, fiindcă primele două erau prea lungi și strâmte, dar nu am avut de ales. M-am întors în București cu mijloace de transport în comun desigur. În aceeași zi au început să mă scuipe unii peste mintea mea cu multe amenințări de moarte, minciuni și aberații, cum făceau ei uneori, dar foarte urât. Încontinuu. Plus chiuveta, plus celelalte torturi...A doua zi abia am convins-o pe mama la telefon să îmi cumpere acea fustă promisă. Desigur, ulterior i-am dat banii, dar și ea mi-a dat 200 lei (după ce am luat chiria) să îmi iau și niște teniși sau sandale, că nici încălțăminte de vară nu am de mult timp. Căutând în dulap am găsit o fustă verde mai veche, de vară, nepurtată, probabil tot un dar de la mama. Când am fost la Voluntari, mama purta în casă haine vechi de la mine, găurite ca vai de lume și ele, la fel ca mine în casă. Și ea a depus grăsime pe burtă. Apoi m-a vizitat iar și eu i-am oferit ei fusta aceea găsită în dulap, de milă că oricum nici ea nu prea are și fiindcă credeam că nu îmi e bună. Ea mi-a cerut să o încerc și când am pus-o pe mine îmi venea perfect și mama a insistat să o port eu. Era oricum mai bună decât celelalte. La ea acasă mama nu avea doar molii în plapumă ci și păianjeni negri mari pe tavan și pânze de păianjen la colțurile ușii de la dormitorul ei. Când a venit la București din nou, mi-a adus un cadou frumos -- o pereche de pantaloni de vară albaștri, din cei cu șnur, de pânză topită, de care unii spun că sunt pentru nebune, dar buni de căldură și care se decolorează rău la spălat.
6) Revenind în București din Voluntari, oamenii răi au început să mă scuipe cu gânduri extrem de morbide peste mintea mea. Voi nota aici câteva dintre ele (erau mii cu totul în aceste săptămâni de tortură și medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra lor și nici asupra fututului de mult, dar cel puțin îmi calmează oarecum organismul, trupul greu încercat. Sunt foarte grasă (127 kg), de vreo doi ani nu mai am șolduri (aripioare) și burta mea e imensă, mi se pare că e mai umflată pe dreapta, în zona ficatului. Am avut probleme fizice monstruoase (umflarea picioarelor -- de fapt tromboză venoasă gravă uneori -- probleme digestive cât cuprinde, greață, colici oribile, balonare chiar mai mare uneori, mâncărimi groaznice (prurit) pentru care mi s-a dat doar antialergic, sete până la 16 litri de apă pe zi, deși nu credeți, foame înfiorătoare, mai mult decât puteți să vă imaginați, etc. nu știu dacă voi apuca să mai descriu în viitor, scurgeri albastre mai ales în zona ganglionilor inghinali sau venelor, dureri și crampe musculare puternice, dureri de cap, scaun segmentat sau foarte subțire, rar cu sânge ) o parte din aceste probleme au fost și în ultimele săptămâni. De fapt m-au și otrăvit, am găsit melci lipiți de salată sau nisip în hrana semipreparată de la Mega Image, unde de patru ori am nimerit și hrană absolut cert amară tare din care am înghițit fără să știu (deci evident un fel de otravă) în alimentele pe care le cumpăram eu de obicei, fiind mai ieftine! E monstruos, mă omoară lent fără nicio vină și în torturi groaznice și oribile. Am cerut ajutorul medical în zadar. Orice, ei neagă adevărul și nu mi-au dat tratament, în afară de pastile pentru stomac și Lipantil pentru grăsimi crescute în sânge. Cum de vreun an am și neuropatie periferică, mi-au dat și Milgamma care nu se compensează fiindcă chipurile nu am diabet, deși am băut peste 10 litri de apă de mai multe ori...Și mi s-a dat Movalis pentru durerile de coloană vertebrală din timpul nopții. Și medicamentele costă. Încă o dată, repet: Despre ceea ce unii numesc în mod greșit ”somatizare” în boala așa zis psihică. Acesta e un eufemism. Înseamnă de fapt să fii chinuit sexual de la distanță (unicul simptom real în tinerețe de fapt) până când îți mănâncă oamenii răi corpul, și mai ales organele interne, nu doar sexul. Medicamentele psihiatrice te protejează la început de orori sexuale. După mulți ani își pierd efectul. Somatizare înseamnă tulburări fizice grave uneori și faptul că medicii nu dau tratament decât puțin pentru boala fizică și mai înseamnă să fii otrăvit cu alimente cumpărate la magazin, absolut cert pot spune că nu aveam amar în gură și erau ele amare de exemplu. Erau exact alimentele pe care le luam eu de obicei, fiind mai ieftine, sau cele la reducere, fiind expirate sau aproape expirate. Precis nu erau amare fiindcă erau vechi, ci fiindcă cineva le otrăvise intenționat. Mi s-a întâmplat și asta de mai multe ori.
7) Câteva din gândurile lor monstruoase cu care m-au chinuit le voi nota aici. Când m-am întors din prima mea recentă vizită în Voluntari au început să se ia de mine încontinuu. Cu gânduri în limba română. Întunecate și rele. Nici azi nu s-au oprit deși deocamadată e mai bine, încă mă amenință că poporul vrea să mă bage la balamuc sau la sanatoriu, etc., etc. Încontinuu mi-au spus numai minciuni și lucruri imposibile. Că poporul mă urăște (?! e imposibil), că poporul crede că eu Cristina sunt altcineva, nu cine sunt cu adevărat, că poporul crede că eu sunt exact opusul a ceea ce sunt. Că eu Cristina am avut o bunătate patologică (nu există bunătate patologică și orice om inteligent este un om bun). În curtea blocului urla unul cu voce tare, scandând cuvintele: ”Mai rău de atât nu se poate” și altul răspundea peste mintea mea ”O să le arăt eu că se poate și mai rău”: Încă de atunci unii sugerau că ei scuipă gânduri negative peste mintea mea ca să păcălească poporul că eu aș fi rea sau idioată sau nebună și că eu sunt cea care vrea să facă rău altora sau eu am făcut rău altora în trecut. Sau că am nu știu ce putere în sensul acesta. Enumăr câteva dintre aceste gânduri, pe care unii oameni răi le repetau foarte des peste mintea mea: stai liniștit că nimeni nu o să înțeleagă (? cine să stea liniștit?), o să îi distrug pe toți, din punctul meu de vedere poate să se ducă totul dracu, înțelegi acum?, înțelegi ce ai făcut?, când am înțeles ce am făcut m-am îngrozit/ mi-a venit să urlu/ mi s-a ridicat părul pe mine, înțelegi acum ce trebuie să faci?, mie îmi vine să urlu, iartă-ne Cristina (ca și cum unora le era frică de mine sau naiba știe ce voiau să sugereze), dacă nu taci din gură pierdem totul, adio Cristina (de vreo 5-6 ori pe zi), stimată doamnă....etc. (ăștia cu stimată doamnă au început când m-am dus a doua oară la Voluntari spunând aberații și au continuat multe zile până când în final au spus stimată doamnă poporul român e un popor de nebuni și noi nu avem ce face, etc. Alte gânduri ale lor au fost: Cristina te iubesc (?!) dar nu sunt de acord cu ce vrei tu să faci (Niciodată nu am fost vicleană și nu am avut planuri/intenții ascunse), trebuie să o înghițim și pe asta (când am ieșit pe stradă și oamenii erau amenințători cum voi povesti, ca și cum ei sunt balaur cu mai multe capete), nu are dreptate, hai mai dă-o dracu, fugi de-aici că cine ar crede așa ceva, acum încearcă să o zidească, lumea crede că tu ești strigoi, să o ia dracu, fato trebuie să te fuți (pe 1 Mai a fost Paștele Ortodox și m-am întâlnit cu Irina de la Constanța, care a fost drăguță și mi-a adus undeva lângă Foișor că ea refuză să intre la mine în casă, ca și toți ceilalți, dar mi-a adus alimente și m-am bucurat, e greu când nu ai bani. Nu știu de ce ea m-a luat cu ”fato” încât când mi se aruncau vorbe cu fato mă gândeam fără să vreau la ea, dar nu înseamnă că ea era), alte gânduri erau fato asta ți-a fost soarta, stimată doamnă acum vă vom omorî (înainte ca ei să mă lovească mai monstruos), nebuna aia are dreptate, nebuna aia tot n-a înțeles, asta se întoarce și din mormânt, sunt Pittiș..., votez pentru, lumea trebuie să creadă că a fost război, poporul de rând nu trebuie să înțeleagă, lumea nu trebuie să înțeleagă adevărul despre România, că eu Cristina aș fi singurul om normal din România, ți-au pus tot pământul pe umeri și de aia a trebuit să intervenim noi, țara ta de tâmpiți tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna, Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul, în România numai copii au dreptul să spună adevărul, etc. Au mai fost multe gânduri macabre și grețoase și amenințări de moarte sau rău mereu, plus aberații, lucruri complet ilogice. În plus, mai ales după a doua mea vizită la Voluntari m-au atacat cu multe gânduri în limba engleză, simultan cu cele în română. Că puternica Franță a capitulat, China și-a luat toate măsurile de precauție (era o chinezoaică sau asiatică într-o dimineață în calea mea pe stradă și ăia chiar atunci au zis aceste vorbe despre China), unde o să fie următorul cutremur?, că eu aș fi un geniu cu origini proletare/ modeste (grassroots genius), că maică-mea e regina lor foarte rea, că trebuiau să mă chinuiască că altfel nu puteau să elibereze Voluntariul, și multe alte aberații sau minciuni cu adevărat oribile, nu precum cele notate aici, pe care între timp, cum voi povesti, am reușit să le uit. Altă chestie era că ei mă numeau încuiată spunând că pentru ei încuiații sunt cei care nu percep gândurile altora cum fusesem eu până la 35 de ani și eventual, ca în Harry Potter, ei nu au cum să facă vrăji, nu au puteri ca ei. Mi-au mai spus că părinții tăi Cristina au fost idioți, fiindcă ei credeau că dacă cresc o încuiată....nu am înțeles restul propoziției, de multe ori spuneau jumătăți de propoziție. Uneori repetau nume din trecutul meu, inclusiv Popa, numele verilor mei de la Sibiu și spuneau că ei votează pentru/împotrivă. Eu am ripostat cu adevărul la toate minciunile lor, am ripostat cu glas tare între patru pereți (nu cât să audă vecinii) sau în gând, dar mereu în limba română, numai de câteva ori în engleză. Au fost unii în franceză peste mintea mea, dar foarte puțin. Alții spuneau că Cristina, eu, nu știe nimic, ea nu a înțeles nimic. Adesea e câte unul peste mintea mea cu gânduri în română care îmi spune ”proasto” mereu. Am întrebat de ce și a zis că el/ea așa spune tuturor femeilor. Altul spunea că el are ochi peste tot și ca dovadă îmi spunea că sunt furnici pe tavan unde eu nici nu privisem și ele chiar erau acolo, așa cum fuseseră furnici pe tavanul meu înainte de cutremurul mare din Japonia, absolut sigur. Acum erau trei sau patru. Și mai straniu a fost când mi-a arătat niște gâze foarte mici pe parchet, într-un colț ascuns. De fapt mai straniu e cu furnicile, că gâzele puteau să le pună acolo așa cum mi-au luat lucruri din casă, dar furnicile cum le-au pus pe tavan? Jur că e adevărat, deși unii poate în mod cert nu mă cred. Nu știu nici acum dacă ăștia sunt femei sau bărbați. Alte chestii de ale lor: o să ajungem din nou la noapte bună copii, o să ajungem din nou la triunghiul Bermudelor și OZNuri, etc.
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. Va urma în curând continuarea.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
discuția mea pe facebook cu un fost coleg de la psihologie, Daniel Constantinescu
Dl. Daniel Constantinescu, fost coleg cu mine în facultatea de psihologie, mi-a cenzurat ”moral” faptul că am postat pe facebook în grupul promoției 1995 de la facultatea de psihologie, un link către postarea mea anterioară pe acest blog al meu. Redau mai jos întocmai conversația purtată cu el, care pare un om obosit și nu se sinchisește de reguli de ortografie în limba română:
Dan:
Noi toți copii sărmani , altfel radeam lumea. Acest grup este unul de întâlnire al celor ce vrem. Nu e grup de suport terapeutic , de blamare, de povesti mai mult sau mai puțin triste pe care le avem toți dintre noi. În cazul în care dorești ajutor ( si am văzut oferte) , solicita.l Cristina.
Eu:
Nu are rost să îți bați joc de mine. Nu am primit nicio ofertă de ajutor, nu știu de ce faci pe diavolul. Chiar crezi că vei ajunge mai departe? Așteaptă să citești tot ce voi scrie în ultima mea postare sau dă-mă afară din grup dacă te doare adevărul (habar nu am de ce). Acest grup e chiar pentru așa ceva -- sau trăiți toți în turnuri de fildeș? În facultate nu erați așa. Cele vreo 200 de lei primiți de la voi oricum mi-au fost furați. De ce ți-e frică? Cum adică radeati lumea? Pe cine am blamat eu?
el:
Nu îmi bat joc, era un sfat sincer
el:
Nu te voi da afară , nu sunt administrator grup. As dori sa ai rezolvări. Nu vreau să ajung departe. As dori sa.ti fie mai bine si sa nu.ti blamezi părinții. Noi am cunoscut unul din ei când ai avut amabilitatea sa ne inviți la tine
eu:
Eu, repet, nu am blamat pe nimeni. Am spus numai adevărul curat și am avut de-a lungul anilor dovezi certe pentru tot ce am spus începând cu 1984. Nu înțeleg de ce tu numești a spune adevărul curat ”blam”. Nu am avut nicio amabilitate, nu înțeleg de ce îți bați joc de mine. A fost un gest firesc și normal și cu sufletul bun și luminos.
eu:
eu de o săptămână mă lupt în tot apartamentul cu gândaci și molii și păianjeni mari și multe altele -- a trebuit să cumpăr insecticid scump pentru mine. Numai la începutul șederii mele aici am mai pățit așa ceva, dar nu chiar ca acum. De toate... :( Înțeleg de ce unele mame cu bebeluși suferă, poate fără greșeală ca și mine, dar nu cred că dacă spun ce e curat și adevărat ele suferă mai mult. Am și scris despre aceste lucruri deja.
tot eu:
Da, îmi amintesc că ai fost și tu la ziua mea în 1993, împlineam 22 de ani, părinții mei au avut amabilitatea să plece atunci de acasă. Nu țin minte pe cine și cum ai cunoscut. În poza de mai jos (pe care încă nu mi-au luat-o, dar au luat filmele) ești tu și Sebastian, zis Sebi. (nu sigur Sebi). Mama mea încă mai are acel lampadar. O așez aici ca dar pentru tine, eu nu îmi bat joc, sunt sinceră.
Daniel Constantiescu este cel de lângă lampadar. Eu nu înțeleg la cine se referă ei drept ”noi” și mai sus ”cei care vrem”. Cum adică noi cei care vrem?
După mai mult timp el, din nou:
Acolo sunt eu si Bogdan. De.aia spun parintii tai au avut si lucruri bune, amabilitati. Sa fii sanatoasa, Cristina, si cauta rezolvari la probleme nu invinuiri . toate cele bune iti doresc !
eu:
sunt fericită că m-ai prins cu mâța în sac și mi-ai amintit că acela era Bogdan Ion, adineaori eram cum am scris pe blogul meu deja, cam obosită și am transcris discuția noastră de aici acolo, dar recunosc că m-am grăbit și am scris Sebi și acolo. De fapt îl încurcasem pe Bogdan Ion cu Cezar Ion, care era membru al corpului didactic al facultății și pe care l-am întâlnit după mai mulți ani de la absolvire acolo, e mai greu să îți explic. În rest, blogul meu l-am verificat de zeci de ori în întregime și nu are greșeli și de fiecare dată când nu eram 100% sigură scriam că nu sunt. Acum voi modifica și acolo -- și apoi voi continua postarea mea anterioară, pe care tu ai blamat-o mai sus. În rest poți citi totul cu încredere dacă dorești, sunt poate doar 2-3 greșeli neintenționate în tot blogul meu :) Nici acum nu sunt 100% sigură că acesta de mai sus e Bogdan, deci voi scrie ca atare.
el:
Bogdan Dragoescu il cheama, fericirea nu trebuie sa stea sa sa o credem in asta. Sincer, cred ca ai nevoie de ajutor. Dumnezeu sa-ti ajute! Bogdan Ion este un alt coleg cu expertiza psihoterapeutica, ar putea fi de ajutor .
eu:
Acum aproape că îmi amintesc :) că era Bogdan Dragoescu, mă bucur, fiindcă atunci când îți amintești câte ceva mai moare un drac (glumeam). Mult noroc și ție! Tot restul corect ce am scris din copilărie. Dar sincer nu știu de ce îți bați joc din nou că eu caut învinuiri sau că părinții mei ...etc.
______________________________
Adaug acum că numele Bogdan Ion și Bogdan Dragoescu mi-au fost date de programul/ soft al facebook. Dintre toți patru de mai sus, numai de Daniel Constantinescu și Cezar Ion îmi amintesc cu precizie. Pe Bogdan Ion l-am uitat total sau nu a existat în anturajul meu deloc atunci. De Bogdan Drăgoescu îmi amintesc, dar nu îi mai țineam minte numele.
Acum e ora 1 noaptea, duminică, am mai omorât un gândac mare negru la bucătărie și am observat, de fapt mi s-a părut, că luna a răsărit cu greu și foarte târziu în noaptea aceasta față de celelalte, nu de mult. Mâine voi continua să scriu povestirea din postarea anterioară, dacă mă ajută Dumnezeu. Cât despre lună, știți că ea are ore diferite de răsărit și apus și se tot plimbă pe cer în diverse colțuri. Poate nu veți crede, dar mie îmi face rău, adică are o ușoară influență rea asupra mea, mai ales dacă e plină saua proape plină, mă obosește. În grădina și curtea de la Colun, la bunici, nu țin minte să fi văzut vreodată luna, fiindcă într-adevăr erau un deal și niște obstacole în fața privirii acolo, încât rotirea lunii nu o puteam vedea. Ori poate am fost protejată, glumesc. Stelele aveau o influență energizantă asupra mea. Și acolo era cerul spuzit de stele și curat ca lacrima.
Dan:
Noi toți copii sărmani , altfel radeam lumea. Acest grup este unul de întâlnire al celor ce vrem. Nu e grup de suport terapeutic , de blamare, de povesti mai mult sau mai puțin triste pe care le avem toți dintre noi. În cazul în care dorești ajutor ( si am văzut oferte) , solicita.l Cristina.
Eu:
Nu are rost să îți bați joc de mine. Nu am primit nicio ofertă de ajutor, nu știu de ce faci pe diavolul. Chiar crezi că vei ajunge mai departe? Așteaptă să citești tot ce voi scrie în ultima mea postare sau dă-mă afară din grup dacă te doare adevărul (habar nu am de ce). Acest grup e chiar pentru așa ceva -- sau trăiți toți în turnuri de fildeș? În facultate nu erați așa. Cele vreo 200 de lei primiți de la voi oricum mi-au fost furați. De ce ți-e frică? Cum adică radeati lumea? Pe cine am blamat eu?
el:
Nu îmi bat joc, era un sfat sincer
el:
Nu te voi da afară , nu sunt administrator grup. As dori sa ai rezolvări. Nu vreau să ajung departe. As dori sa.ti fie mai bine si sa nu.ti blamezi părinții. Noi am cunoscut unul din ei când ai avut amabilitatea sa ne inviți la tine
eu:
Eu, repet, nu am blamat pe nimeni. Am spus numai adevărul curat și am avut de-a lungul anilor dovezi certe pentru tot ce am spus începând cu 1984. Nu înțeleg de ce tu numești a spune adevărul curat ”blam”. Nu am avut nicio amabilitate, nu înțeleg de ce îți bați joc de mine. A fost un gest firesc și normal și cu sufletul bun și luminos.
eu:
eu de o săptămână mă lupt în tot apartamentul cu gândaci și molii și păianjeni mari și multe altele -- a trebuit să cumpăr insecticid scump pentru mine. Numai la începutul șederii mele aici am mai pățit așa ceva, dar nu chiar ca acum. De toate... :( Înțeleg de ce unele mame cu bebeluși suferă, poate fără greșeală ca și mine, dar nu cred că dacă spun ce e curat și adevărat ele suferă mai mult. Am și scris despre aceste lucruri deja.
tot eu:
Da, îmi amintesc că ai fost și tu la ziua mea în 1993, împlineam 22 de ani, părinții mei au avut amabilitatea să plece atunci de acasă. Nu țin minte pe cine și cum ai cunoscut. În poza de mai jos (pe care încă nu mi-au luat-o, dar au luat filmele) ești tu și Sebastian, zis Sebi. (nu sigur Sebi). Mama mea încă mai are acel lampadar. O așez aici ca dar pentru tine, eu nu îmi bat joc, sunt sinceră.
Daniel Constantiescu este cel de lângă lampadar. Eu nu înțeleg la cine se referă ei drept ”noi” și mai sus ”cei care vrem”. Cum adică noi cei care vrem?
După mai mult timp el, din nou:
Acolo sunt eu si Bogdan. De.aia spun parintii tai au avut si lucruri bune, amabilitati. Sa fii sanatoasa, Cristina, si cauta rezolvari la probleme nu invinuiri . toate cele bune iti doresc !
eu:
sunt fericită că m-ai prins cu mâța în sac și mi-ai amintit că acela era Bogdan Ion, adineaori eram cum am scris pe blogul meu deja, cam obosită și am transcris discuția noastră de aici acolo, dar recunosc că m-am grăbit și am scris Sebi și acolo. De fapt îl încurcasem pe Bogdan Ion cu Cezar Ion, care era membru al corpului didactic al facultății și pe care l-am întâlnit după mai mulți ani de la absolvire acolo, e mai greu să îți explic. În rest, blogul meu l-am verificat de zeci de ori în întregime și nu are greșeli și de fiecare dată când nu eram 100% sigură scriam că nu sunt. Acum voi modifica și acolo -- și apoi voi continua postarea mea anterioară, pe care tu ai blamat-o mai sus. În rest poți citi totul cu încredere dacă dorești, sunt poate doar 2-3 greșeli neintenționate în tot blogul meu :) Nici acum nu sunt 100% sigură că acesta de mai sus e Bogdan, deci voi scrie ca atare.
el:
Bogdan Dragoescu il cheama, fericirea nu trebuie sa stea sa sa o credem in asta. Sincer, cred ca ai nevoie de ajutor. Dumnezeu sa-ti ajute! Bogdan Ion este un alt coleg cu expertiza psihoterapeutica, ar putea fi de ajutor .
eu:
Acum aproape că îmi amintesc :) că era Bogdan Dragoescu, mă bucur, fiindcă atunci când îți amintești câte ceva mai moare un drac (glumeam). Mult noroc și ție! Tot restul corect ce am scris din copilărie. Dar sincer nu știu de ce îți bați joc din nou că eu caut învinuiri sau că părinții mei ...etc.
______________________________
Adaug acum că numele Bogdan Ion și Bogdan Dragoescu mi-au fost date de programul/ soft al facebook. Dintre toți patru de mai sus, numai de Daniel Constantinescu și Cezar Ion îmi amintesc cu precizie. Pe Bogdan Ion l-am uitat total sau nu a existat în anturajul meu deloc atunci. De Bogdan Drăgoescu îmi amintesc, dar nu îi mai țineam minte numele.
Acum e ora 1 noaptea, duminică, am mai omorât un gândac mare negru la bucătărie și am observat, de fapt mi s-a părut, că luna a răsărit cu greu și foarte târziu în noaptea aceasta față de celelalte, nu de mult. Mâine voi continua să scriu povestirea din postarea anterioară, dacă mă ajută Dumnezeu. Cât despre lună, știți că ea are ore diferite de răsărit și apus și se tot plimbă pe cer în diverse colțuri. Poate nu veți crede, dar mie îmi face rău, adică are o ușoară influență rea asupra mea, mai ales dacă e plină saua proape plină, mă obosește. În grădina și curtea de la Colun, la bunici, nu țin minte să fi văzut vreodată luna, fiindcă într-adevăr erau un deal și niște obstacole în fața privirii acolo, încât rotirea lunii nu o puteam vedea. Ori poate am fost protejată, glumesc. Stelele aveau o influență energizantă asupra mea. Și acolo era cerul spuzit de stele și curat ca lacrima.
sâmbătă, 25 iunie 2016
Oroare în viața mea : primăvară-vară 2016, partea întâi
M-au masacrat monstruos ]n ultimele 3 luni, ei au spus că oamenii cred că eu Cristina-Monica Moldoveanu sunt nebună de legat (e drept că mă legau urât în spital fiindcă eram foarte calmă și ziceau că trebuie să mă agite ca să prindă medicamentele alea oribile psihiatrice. Bineînțeles că nu am fost niciodată nebună, am fost doar un copil foarte normal și fără bani, masacrată monstruos de părinți și am spus tot adevărul din 1984 și cred că trebuie să fie tot adevărul spus și să am copil și dreptul de a face o facultate. Fiind acum prea târziu, mă voi omorî în curând. Toți știau de 32 de ani că fără copil și drepturi mă voi omorî. Am așteptat destul 32 de ani. Azi voi scrie pe blogul meu o parte din ce mi-au făcut în ultimele 3 luni, când ei au tot spus că trebuie să mă chinuiască cerebral rău de tot, fiindcă acesta e interesul lor înainte să mă sinucid eu, chiar dacă eu nu înțeleg de ce. A fost oribil, mi-au scuipat numai minciuni, amenințări de moarte și înjurături. Mi-au spus în derâdere ”Stimată doamnă noi suntem de acord că aveți dreptate, dar nu putem aduce un popor întreg la înapoiere pentru dreptatea DUMITALE”. Nu cerusem decât dreptul de a trăi, nu înțeleg ce credeau ei. În engleză mi-au scuipat milioane de aberații de asemenea. O să îmi ia vreo 2 ore doar ca să scriu pe scurt adevărul despre ultimele 3 luni de oroare. Nu voi scrie decât ceea ce e adevărul despre cruzimea cu care m-au masacrat și o mică parte din invențiile lor morbide cu care mi-au împuțit creierul. Ei și azi mi-au spus din nou în engleză că eu Cristina-Monica Moldoveanu am fost mielul lui Dumnezeu dar oamenii nu trebuie să înțeleagă asta că ar fi un dezastru. Ăștia cam au dreptate, dar nu știu ce dezastru, cred că dezastru nu ar fi. Povestirea aceasta o continui aici în vreo 2 ore, sper să am puterea de a scrie, deși mă simt obosită, deși iar s-au băgat unii porci peste mine cu ideea ”Ce pula mea mai vrea”. Oricum mai am puțin și voi muri. Vor fi cel puțin 15 puncte, în ordine, până voi reuși să scriu totul.
1) Voi începe cu data de 15 mai când am fost la Tramvaiul 26, o casă pentru întâlniri între poeți, din cauza suferinței de izolare completă și insuportabilă de atâția ani. M-am îmbrăcat cu pantalonii de plastic negru, vechi, cumpărați de la second hand, care abia mă încap. M-am întâlnit pe Moșilor cu doamna Kiss, vecina de la etajul doi din blocul în care stăteam cu părinții, cea care mi-a salvat viața după ce am sărit pe fereastră. Era cu fata ei Taina venită din Italia și cu un bebeluș în cărucior. Mama îmi transmisese că soțul ei a murit. I-am transmis condoleanțe, ea a lăcrimat. Mi-a spus că fata ei acum s-a pornit cu copiii, că acel nepoțel nu e singurul...Nici Taina nu mai e tânără din câte știu, eu am 45 de ani, ea trebuie să fi fost cu vreo 5 ani mai mică, dar arăta foarte tânără încă. Mă tem că doamna Kis m-a întrebat din nou de mama, dar am uitat...e tare dureros cum am mai spus să fii întrebată de un monstru care ți-e mamă de fiecare dată când vorbești cu alții și să fii tratată drept nebună, deci condamnată la moarte, în timp ce scroafa infectă sau fiara și scorpia dacă preferați de maică-mea a avut tot ce a vrut toată viața. Din fericire după ce 2-3 ani am umblat cu pantofi rupți, aceeași pereche vară și iarnă, mama mi-a dat 135 de lei pentru o pereche de pantofi pe care am luat-o de la Bucur Obor (poate cei mai ieftini pentru mine) de la bărbați. La tramvaiul 26 am dăruit un exemplar din cărticica mea de poezii unui artist plastic care mi-a spus că era prietenul lui Claudiu Komartin, organizatorul cenaclului de acolo, care era plecat în străinătate. Locul era foarte aproape de mine, pe o stradă cu case vechi, strada Cercului, pe unde mă plimbam în tinerețe. A fost relativ bine acolo, chiar dacă toată viața am fost o exclusă din cauza condiției sociale modeste. Am cerut să nu fiu fotografiată și am dat mâna cu ezitare cu Anca Toma. Nu prea mi-a plăcut ce se discuta acolo, fiindcă unul din cei doi poeți convocați tot timpul spunea ceva despre pârțuri, accentuând cuvântul acesta care mie nu mi-a plăcut niciodată. Pârțurile sunt sănătoase, mai ales dacă ai probleme digestive cum am eu. La pauză m-am întors acasă. Oricum după câteva săptămâni unul a intrat pe mintea mea cu ideea că tot răul care a urmat e din cauză că eu m-am dus atunci acolo și deci am ieșit din colivie, că chipurile altfel nu m-ar fi torturat așa groaznic. Mă îndoiesc, tot așa ar fi fost, cred eu. În seara când m-am întors am cumpărat de la chioșcul de jos o punguță cu alune. Acolo la cenaclu cumpărasem un ceai verde și o cafea mică. În noaptea care a urmat, nu știu precis din ce cauze, am avut probleme digestive urâte (poate de la alune), nu am dormit deloc, am avut grețuri puternice, mâncărimi puternice peste tot corpul încontinuu și dureri de abdomen și de cap. M-am dus la farmacia non stop și am cerut ceva de greață, dar mi-a dat Motilium. Am luat și bomboane Halls mentolate să îmi mai schimb gustul. Cred că mă și ustura sotmacul rău, am luat pastile Esomeprazol că mai aveam. Alunele îmi tot veneau înapoi, etc..a fost oribil. Rău a fost și în ziua care a urmat, mai ales fiindcă nu dormisem și probabil m-au futut urât, cum zic unii. Cum spuneam criză hepato-biliară posibil, dar de atâția ani medicii nu mi-au dat nimic nici pentru bilă...În ultimele săptămâni am mai avut probleme uneori grave digestive, mi-a fost atât de rău noaptea încât am vomat pe parchet și pe covor în dormitor și mi-era groază că exact în acele momente câte un porc îmi scuipa să vărs pe jos...eu nu ascultam de el, ci mergeam la baie de câte ori puteam.
2) O altă nenorocire a fost că mi s-au terminat pastilele psihiatrice de Seroquel cam în aceeași periaodă și a trebuit să rabd fără, fiindcă mama nu a putut să meargă când am rugat-o eu, am îndurat vreo 2 săptămâni...mi-a spus să mă duc eu dacă vreau, dar mi-era tare greu și m-ar fi costat prea mult. Pe la începutul lunii iunie mi-a adus o cutie cu 60 și mi-a spus că doctorița a zis să iau câte 2 seara. Acum mai am numai două, sper ca mama să recunoască adevărul de data asta și doctorița la fel și să îmi aducă încă o cutie măcar joia viitoare. Oricum, pastilele nu m-au mai ajutat prin chinurile și atacurile abjecte asupra mea care au urmat. Dar le-am luat. Fiind neuroleptice, sunt aproape convinsă că m-au ajutat inhibând sistemul nervos parasimpatic și calmând fenomenologia digestivă în consecință, deși eu cred că medicația propriuzis pentru digestie ar fi fost de preferat.
3) Un lucru oribil a fost că au început lucrările de reabilitare termică la blocul din vecinătate, în spatele blocului meu, unde deschid ferestrele. Chiar dacă poate nu mă credeți, au început demult, fie din aprilie, fie din mai și de atunci se tot câcâie sau o lălăie, cum au spus destui peste mintea mea. A fost de fapt ca un fel de război blitz asupra sistemului meu nervos. Nu știu câți dintre proprietari erau în interiorul blocului, fiindcă noaptea nu erau multe ferestre luminate. A fost inuman. Azi de exemplu unul țipa altuia că trebuie să asculte de comanda lui (de două ori a țipat ”comandă”) și apoi îi spunea că trebuie să aștepte dacă el spune așa. Au lucrat cu zgomot foarte mare, au urlat încontinuu porcării, aberații diverse și foarte multe înjurături grețoase. Lucrurile pe care ei le scuipau nu făceau parte din viața mea sau din trecutul meu, doar câteva înjurături erau din cele pe care le folosea tata (mai ciudate). Uneori făceau pe morții sau adormiții exact când priveam pe fereastră, apoi se ridicau. Încă nu au terminat, deși când au făcut la blocul meu au terminat în 1-2 săptămâni și fără nicio înjurătură, eu fiind înăuntru. La un moment dat mi s-a întâmplat ceva grotesc. Mă chinuiseră monstruos cum voi explica mai încolo, eram epuizată și fizic și nervos și proferau amenințări de moarte încontinuu peste mintea mea plus foarte multe minciuni. Eram singură și mi-era rău în tot corpul. Mi-a fugit mintea aiurea și pentru moment am crezut că e adevărat că vecinii vor să mă taie cu cuțitele, așa cum spuneau unii pe mintea mea. Repet, eram foarte slăbită...foarte. Vă spun cu certitudine, deși nu credeți, că ăia care lucrau la bloc tocmai tăiau poliester sau cum s-o numi acel material nu știu. Era ca zgomotul ascuțirii unor cuțite. Când mă duceam în sufragerie din dormitor să privesc pe geam dacă erau ei, atunci se opreau! Ca și cum cineva îmi urmărea mișcările și fiecare intenție. Din dormitor și din sufragerie zgomotul era ca și cum venea de pe holul din bloc de la intrare. Absolut sigur. Și apoi priveam iar pe fereastră și zgomotul înceta, muncitorii se opreau din tăiat. De vreo 10 ori. Trăiam o stare de confuzie și mi-au trebuit vreo câteva ore până când am înțeles că muncitorii aceia care urlau înjurături făceau așa dinadins și că zgomotul era de la ei, nu de la vecinii mei, fiindcă muncitorii se ascundeau de mine. În final am deschis ușa de la intrare, fiindcă eu sunt genul care preferă să își privească moartea în față. Ați putea spune că nu e logic ca un om să creadă că vecinii vor să îl taie. În momentele acelea era oarecum logic, din mai multe motive. Vecinii mei m-au respins de 10 ani de când m-am mutat aici, voi povesti mai încolo, în altă postare ce mi-au făcut unii dintre ei, cei foarte puțini care au vorbit cu mine. Oricum ei au statut de oameni acceptați în societate și au avut chiar în ultimele săptămâni convocări ale asociației de proprietari, unde eu nu am loc. Nu cunosc numele nici unuia, față de mine nu se prezintă și eu degeaba am încercat să mă apropii de ei. Toți știu că nu am bani aproape deloc. Mulți nu mă salută, deși tineri sau bărbați tineri. Unii își bat joc și mă salută uneori și alteori nu. Femeia de serviciu din bloc mă salută cu juma de gură când e singură și nici nu se uită la mine dacă e alt vecin/vecină alături de ea, chiar dacă eu salut. Unii mai în vârstă nu îmi răspund la salut. Unii mai tineri mă salută după ce mă depășesc sau abia deschid gura șoptind cu voce joasă sau doar cu buzele, încât eu nu apuc sau nu am de ce să le răspund când ei mă batjocoresc. Alții uneori mă salută alteori nu. Alta, de la altă scară, are o altă tactică: de fiecare când o salut, ea însăși, nu știu cum naiba, îmi spune bună ziua chiar în același moment, deși ea e mai în vârstă. Alții, când mă mai întâlnesc cu ei, îmi vorbesc pe un ton total lipsit de respect, fac bășcălie și mă tratează de parcă aș fi idioată sau copil de 5 ani. Eu niciodată nu am greșit față de ei și m-am comportat ca un om matur. În timp ce ăia ”lucrau” la blocul de alături, vecinii de la baie îmi făceau periodic zgomot cu apa, în timp ce eram futută sau chinuită și în timp ce doamna Ioana, vecina bătrână de jos, dădea televizorul tare în draci, uneori în foc continuu de la 7 dimineața la 1 noaptea. Zi de zi. Acum în acest moment unii fac baie, dar Ioana s-a liniștit, nu știu dacă mai e acasă, de câteva zile. Copiii, în afară de unul, nu mă salută. Grupuri de petrecăreți tineri ocupă noapte de noapte spațiul verde din spatele blocului, înjurând și ei, râzând tare, cântând cântecul vechi ”fac țiganii foc...etc.” sau altele, bătând tobe sau aplaudând mereu tare. Copiii, încă de mici, scuipă înjurături pe care eu nu le auzeam în copilăria mea. Grupuri de adolescenți au trecut pe aici săptămânile din urmă, vorbind tare ceva din viața mea personală, am uitat acum ce, dar e absolut sigur, în mod foarte agresiv. Mai demult, când eu începusem să scriu povestea vieții mele, copiii repetau în mod ciudat cu voce tare unele cuvinte de-ale mele. Vă dau un exemplu ciudat: eu scrisesem odată despre cum făceam papalașcă la țară din praful de pe uliță împreună cu alți copii -- este un cuvânt rar, și copiii de aici au început să urle tocmai atunci (nu era halucinație!) ”papalașcă de lumină”, ceea ce era cel puțin ciudat! Au fost destule din astea. Un alt lucru din ultimele săptămâni e că vecinii (ceea ce mi-au făcut și în trecut) apar în mod straniu în calea mea, în mod repetat, într-un mod care exclude coincidența sau simpla întâmplare în mod sigur. Mereu aceiași, uneori foarte mulți deodată...etc. zi de zi, nu mai explic. De asemenea, unii care mă salutau în mod normal după ce m-am mutat aici, după un timp nu m-au mai salutat, deși eu nu m-am schimbat niciodată și nici nu am greșit nimic, nu doar de când sunt aici, ci întreaga viață. Ei sunt cei care mereu se schimbă, dar fără motiv real.
4)Un lucru înfiorător, care începuse de când m-am mutat aici, dar s-a agravat, este faptul că nu am dreptul să am niciun obiect al meu în casă, obiect personal la care țin. Este o tortură monstruoasă, după tot ce mi-au făcut toți din 84 încoace. În luna mai mi s-a stricat și yala de la intrare și a trebuit să încui numai jos. Nu aveam bani de reparații și maică-mea mă tot presa să o repar. Până la urmă ea mi-a adus în casă pe tatăl băiatului cu care ea face meditații la franceză. Băiatul este bolnav și grăsun și învață la școala franceză. M-am îngrozit când maică-mea mi-a spus că acel copil se tot freacă pe scaune când vine la ea și că ea a văzut sânge sau ceva roșu la WC după ce copilul s-a dus să facă pipi. M-am gândit că poate are o boală gravă renală. Copilul a făcut o lecție cu mine anul trecut sau acum doi ani, așa mi s-a cerut și eu am acceptat, nu am avut de ales -- aritmetică. Într-adevăr se freca de scaun. Mi-a explicat că medicii vor să îl opereze, dar părinții lui și el refuză așa ceva, că le e frică și nu cred ei că este bine. L-au dat la școala centrală unde se studiază în franceză și când au venit părinții lui a început să repete vulgar, după ce făcuse meditația cu mine -- Notre poule est dans votre cour. Părea tare fericit. Adulții se distrau. A fost dezgustător, unii sugerau că poate au făcut o înscenare împotriva mea, mai ales că eu urăsc dintotdeauna vulgaritățile. Taică-su a venit la mine de două ori. Și prima oară, și acum săptămânile trecute, cineva m-a futut oribil și m-a obligat să mă frec de două ori, în ciuda împotrivirii mele. Și rândul trecut, și acum, unii au intrat în gândurile mele cu ideea că ăla e vicios irecuperabil și că asta are el nevoie și că acum chipurile îi plătise maică-mii. Mă îngrozesc ce au făcut ăia (părinții și alte influențe) din copilul lor, așa cum m-am îngrozit când am văzut cum o fostă chiriașă a noastră își nenorocea bebelușul. Aceasta din urmă avea animale exotice în apartamentul nostru, trăia cu molii multe ( a stricat toate trei covoarele de lână), avea viermi lungi care se urcau pe pereți (foarte mulți în hol și la bucătărie) și nu îi păsa. I-am spus că a infestat casa și că își chinuiește copilul și a privit în tavan și a zis că nu are ce face. Eu eram scârbită la culme, mai ales când am văzut că avea și bani mulți și bonă și modul în care trata copilul. Aș fi chemat o autoritate medicală dacă nu aș fi fost considerată nebună -- știam că până ar fi venit eventual (și poate nu ar fi venit) ele ar fi curățat eventual viermii. Acei viermi erau lungi și roz la culoare, nu știu ce erau, urcau pe pereți. Nu știu dacă copilul mai e în viață, dar mi-a părut rău că a luat cu ea și biroul meu de la tata când a plecat și mamei nu i-a păsat. Tatăl micului Marius, pe nume Florin, s-a chinuit sau s-a prefăcut că se chinuie la broasca mea de la intrare vreo două ore, spunând că el se pricepe și de aia s-a băgat, dar nu a reușit să o instaleze. Sunt unii idioți care intră pe mintea mea cu ideea că nu e adevărat. Absolut tot ce am spus timp de 45 de ani de viață e adevărul. Unii în enlgeză au intrat adesea cu ideea că eu am fost glasul adevărului de atâția ani. Deci încă o dată am fost și futută și cu banii luați. Unii au intrat mai apoi peste mintea mea cu ideea că eu Cristina, am poftit la carne de copil. Nu am înțeles deloc la ce se refereau, dar m-a scârbit acea idee, ca și ideile lor despre cum mă vor îmbălsăma sau că îmi vor face giulgiu din broderia de la mamaia la care eu țineam, fiind vorba de amintire de suflet, în singurătatea mea și toate lipsurile. Obiectele din casă mi-au dispărut de mult timp, am o listă întreagă și precis nu aș fi aruncat acele obiecte, am fost un om lucid, erau lucruri fără valoare bănească dar cu mare valoare sentimentală pentru mine, mai ales că altceva bun nu mi-a fost lăsat în viață. În ultimele săptămâni mi-au luat singura fustă bună de vară (voi povesti mai încolo, în această postare), mi-au luat poze la care țineam din albume (unele chiar scanate mai demult de mine și altele de asemenea), mi-au luat o farfurie de plastic de care aveam nevoie, etc. Mai demult, printre altele, mi-au luat obiectele ceramice din bibliotecă, fără valoare bănească, dar prețioase ca amintire dragă, luate de mine de la un târg de Florii unde fusesem cu o fostă vecină. Cu ele încă am multe poze. Și alte lucruri pe care le voi menționa dacă mai apuc într-o postare ulterioară. Astfel de abuzuri și torturi sunt și ele inumane câteodată. Pozele făcute de mine cu apartamentul închiriat, biroul meu de la tata și covoarele de lână, le-au luat și pe alea. Tot în aceste săptămâni am început să îmi fac din nou ordine în sertare și hârtii vechi și am descoperit că mi-au băgat acte mizerabile și aiureli în sertare și chiar că mi-au falsificat actele mele, fiindcă de exemplu mi-au scris codul numeric personal ca și cum eu aș fi născută pe 15 februarie, nu pe 16 cum sunt de fapt. Oricine ar fi deschis sertarele mele postmortem sau oricând ar fi spus că sunt fie idioată, fie nebună, fie amândouă. Am aruncat tot ce nu era necesar dar sunt conștientă că oricând ei pot să îmi ia și actul de proprietate (de fapt de vânzare-cumpărare, că altceva nu mi-au dat) și să mă arunce în stradă dacă vor. Sau să scoată o lege că numai actul de propretate pe care nu îl pot avea contează, adică să inventeze ceva. Un exemplu e că mi-au pus în sertar un act de analize medicale chipurile din 2008, la o clinică privată din sectorul 4, cu numele medicului meu de familie pe el -- dna Pană Monica -- când eu precis nu am avut bani de clinică privată și analizele le-am făcut de când m-am mutat aici la policlinica Ardeleni, gratuit, și această policlinică e în apropiere, oricum nu m-aș fi deplasat în altă parte. Acum îmi pare rău că nu am păstrat ca exemplu cele cu data nașterii 15 în loc de 16, că poate mai sunt ”idioți” care nu cred. Pe lângă poze mi-au luat și îmi pare tare rău, și filmele vechi developate la fotograf, toate. Un alt lucru oribil e că de foarte multe ori când merg la bucătărie să iau masa (noaptea trecută chiar la 2 noaptea) unii dintre vecinii de țeavă dau drumul la apă la bucătărie exact când mănânc și apoi opresc, adică lasă apa să curgă spasmodic de fiecare dată, ceea ce m-a iritat nervos și e probabil una din cauzele faptului că stomacul meu e bolnav sau a altor probleme digestive. Da, sunt torturi inumane. Săptămânile trecute, după ce m-am întors din Voluntari unde am vizitat-o pe mama cum voi povesti, am găsit chiuveta din bucătărie stricată (devenise arteziană și se pare că a umblat cineva la sită, era perfectă înainte să plec acolo și mă îndoiesc că se putea strica singură. Și am bani foarte puțini de reparații.
5)Voi continua cu punctul 5 în postarea care urmează după cea cu discuția de ieri noapte cu Daniel Constantinescu.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
1) Voi începe cu data de 15 mai când am fost la Tramvaiul 26, o casă pentru întâlniri între poeți, din cauza suferinței de izolare completă și insuportabilă de atâția ani. M-am îmbrăcat cu pantalonii de plastic negru, vechi, cumpărați de la second hand, care abia mă încap. M-am întâlnit pe Moșilor cu doamna Kiss, vecina de la etajul doi din blocul în care stăteam cu părinții, cea care mi-a salvat viața după ce am sărit pe fereastră. Era cu fata ei Taina venită din Italia și cu un bebeluș în cărucior. Mama îmi transmisese că soțul ei a murit. I-am transmis condoleanțe, ea a lăcrimat. Mi-a spus că fata ei acum s-a pornit cu copiii, că acel nepoțel nu e singurul...Nici Taina nu mai e tânără din câte știu, eu am 45 de ani, ea trebuie să fi fost cu vreo 5 ani mai mică, dar arăta foarte tânără încă. Mă tem că doamna Kis m-a întrebat din nou de mama, dar am uitat...e tare dureros cum am mai spus să fii întrebată de un monstru care ți-e mamă de fiecare dată când vorbești cu alții și să fii tratată drept nebună, deci condamnată la moarte, în timp ce scroafa infectă sau fiara și scorpia dacă preferați de maică-mea a avut tot ce a vrut toată viața. Din fericire după ce 2-3 ani am umblat cu pantofi rupți, aceeași pereche vară și iarnă, mama mi-a dat 135 de lei pentru o pereche de pantofi pe care am luat-o de la Bucur Obor (poate cei mai ieftini pentru mine) de la bărbați. La tramvaiul 26 am dăruit un exemplar din cărticica mea de poezii unui artist plastic care mi-a spus că era prietenul lui Claudiu Komartin, organizatorul cenaclului de acolo, care era plecat în străinătate. Locul era foarte aproape de mine, pe o stradă cu case vechi, strada Cercului, pe unde mă plimbam în tinerețe. A fost relativ bine acolo, chiar dacă toată viața am fost o exclusă din cauza condiției sociale modeste. Am cerut să nu fiu fotografiată și am dat mâna cu ezitare cu Anca Toma. Nu prea mi-a plăcut ce se discuta acolo, fiindcă unul din cei doi poeți convocați tot timpul spunea ceva despre pârțuri, accentuând cuvântul acesta care mie nu mi-a plăcut niciodată. Pârțurile sunt sănătoase, mai ales dacă ai probleme digestive cum am eu. La pauză m-am întors acasă. Oricum după câteva săptămâni unul a intrat pe mintea mea cu ideea că tot răul care a urmat e din cauză că eu m-am dus atunci acolo și deci am ieșit din colivie, că chipurile altfel nu m-ar fi torturat așa groaznic. Mă îndoiesc, tot așa ar fi fost, cred eu. În seara când m-am întors am cumpărat de la chioșcul de jos o punguță cu alune. Acolo la cenaclu cumpărasem un ceai verde și o cafea mică. În noaptea care a urmat, nu știu precis din ce cauze, am avut probleme digestive urâte (poate de la alune), nu am dormit deloc, am avut grețuri puternice, mâncărimi puternice peste tot corpul încontinuu și dureri de abdomen și de cap. M-am dus la farmacia non stop și am cerut ceva de greață, dar mi-a dat Motilium. Am luat și bomboane Halls mentolate să îmi mai schimb gustul. Cred că mă și ustura sotmacul rău, am luat pastile Esomeprazol că mai aveam. Alunele îmi tot veneau înapoi, etc..a fost oribil. Rău a fost și în ziua care a urmat, mai ales fiindcă nu dormisem și probabil m-au futut urât, cum zic unii. Cum spuneam criză hepato-biliară posibil, dar de atâția ani medicii nu mi-au dat nimic nici pentru bilă...În ultimele săptămâni am mai avut probleme uneori grave digestive, mi-a fost atât de rău noaptea încât am vomat pe parchet și pe covor în dormitor și mi-era groază că exact în acele momente câte un porc îmi scuipa să vărs pe jos...eu nu ascultam de el, ci mergeam la baie de câte ori puteam.
2) O altă nenorocire a fost că mi s-au terminat pastilele psihiatrice de Seroquel cam în aceeași periaodă și a trebuit să rabd fără, fiindcă mama nu a putut să meargă când am rugat-o eu, am îndurat vreo 2 săptămâni...mi-a spus să mă duc eu dacă vreau, dar mi-era tare greu și m-ar fi costat prea mult. Pe la începutul lunii iunie mi-a adus o cutie cu 60 și mi-a spus că doctorița a zis să iau câte 2 seara. Acum mai am numai două, sper ca mama să recunoască adevărul de data asta și doctorița la fel și să îmi aducă încă o cutie măcar joia viitoare. Oricum, pastilele nu m-au mai ajutat prin chinurile și atacurile abjecte asupra mea care au urmat. Dar le-am luat. Fiind neuroleptice, sunt aproape convinsă că m-au ajutat inhibând sistemul nervos parasimpatic și calmând fenomenologia digestivă în consecință, deși eu cred că medicația propriuzis pentru digestie ar fi fost de preferat.
3) Un lucru oribil a fost că au început lucrările de reabilitare termică la blocul din vecinătate, în spatele blocului meu, unde deschid ferestrele. Chiar dacă poate nu mă credeți, au început demult, fie din aprilie, fie din mai și de atunci se tot câcâie sau o lălăie, cum au spus destui peste mintea mea. A fost de fapt ca un fel de război blitz asupra sistemului meu nervos. Nu știu câți dintre proprietari erau în interiorul blocului, fiindcă noaptea nu erau multe ferestre luminate. A fost inuman. Azi de exemplu unul țipa altuia că trebuie să asculte de comanda lui (de două ori a țipat ”comandă”) și apoi îi spunea că trebuie să aștepte dacă el spune așa. Au lucrat cu zgomot foarte mare, au urlat încontinuu porcării, aberații diverse și foarte multe înjurături grețoase. Lucrurile pe care ei le scuipau nu făceau parte din viața mea sau din trecutul meu, doar câteva înjurături erau din cele pe care le folosea tata (mai ciudate). Uneori făceau pe morții sau adormiții exact când priveam pe fereastră, apoi se ridicau. Încă nu au terminat, deși când au făcut la blocul meu au terminat în 1-2 săptămâni și fără nicio înjurătură, eu fiind înăuntru. La un moment dat mi s-a întâmplat ceva grotesc. Mă chinuiseră monstruos cum voi explica mai încolo, eram epuizată și fizic și nervos și proferau amenințări de moarte încontinuu peste mintea mea plus foarte multe minciuni. Eram singură și mi-era rău în tot corpul. Mi-a fugit mintea aiurea și pentru moment am crezut că e adevărat că vecinii vor să mă taie cu cuțitele, așa cum spuneau unii pe mintea mea. Repet, eram foarte slăbită...foarte. Vă spun cu certitudine, deși nu credeți, că ăia care lucrau la bloc tocmai tăiau poliester sau cum s-o numi acel material nu știu. Era ca zgomotul ascuțirii unor cuțite. Când mă duceam în sufragerie din dormitor să privesc pe geam dacă erau ei, atunci se opreau! Ca și cum cineva îmi urmărea mișcările și fiecare intenție. Din dormitor și din sufragerie zgomotul era ca și cum venea de pe holul din bloc de la intrare. Absolut sigur. Și apoi priveam iar pe fereastră și zgomotul înceta, muncitorii se opreau din tăiat. De vreo 10 ori. Trăiam o stare de confuzie și mi-au trebuit vreo câteva ore până când am înțeles că muncitorii aceia care urlau înjurături făceau așa dinadins și că zgomotul era de la ei, nu de la vecinii mei, fiindcă muncitorii se ascundeau de mine. În final am deschis ușa de la intrare, fiindcă eu sunt genul care preferă să își privească moartea în față. Ați putea spune că nu e logic ca un om să creadă că vecinii vor să îl taie. În momentele acelea era oarecum logic, din mai multe motive. Vecinii mei m-au respins de 10 ani de când m-am mutat aici, voi povesti mai încolo, în altă postare ce mi-au făcut unii dintre ei, cei foarte puțini care au vorbit cu mine. Oricum ei au statut de oameni acceptați în societate și au avut chiar în ultimele săptămâni convocări ale asociației de proprietari, unde eu nu am loc. Nu cunosc numele nici unuia, față de mine nu se prezintă și eu degeaba am încercat să mă apropii de ei. Toți știu că nu am bani aproape deloc. Mulți nu mă salută, deși tineri sau bărbați tineri. Unii își bat joc și mă salută uneori și alteori nu. Femeia de serviciu din bloc mă salută cu juma de gură când e singură și nici nu se uită la mine dacă e alt vecin/vecină alături de ea, chiar dacă eu salut. Unii mai în vârstă nu îmi răspund la salut. Unii mai tineri mă salută după ce mă depășesc sau abia deschid gura șoptind cu voce joasă sau doar cu buzele, încât eu nu apuc sau nu am de ce să le răspund când ei mă batjocoresc. Alții uneori mă salută alteori nu. Alta, de la altă scară, are o altă tactică: de fiecare când o salut, ea însăși, nu știu cum naiba, îmi spune bună ziua chiar în același moment, deși ea e mai în vârstă. Alții, când mă mai întâlnesc cu ei, îmi vorbesc pe un ton total lipsit de respect, fac bășcălie și mă tratează de parcă aș fi idioată sau copil de 5 ani. Eu niciodată nu am greșit față de ei și m-am comportat ca un om matur. În timp ce ăia ”lucrau” la blocul de alături, vecinii de la baie îmi făceau periodic zgomot cu apa, în timp ce eram futută sau chinuită și în timp ce doamna Ioana, vecina bătrână de jos, dădea televizorul tare în draci, uneori în foc continuu de la 7 dimineața la 1 noaptea. Zi de zi. Acum în acest moment unii fac baie, dar Ioana s-a liniștit, nu știu dacă mai e acasă, de câteva zile. Copiii, în afară de unul, nu mă salută. Grupuri de petrecăreți tineri ocupă noapte de noapte spațiul verde din spatele blocului, înjurând și ei, râzând tare, cântând cântecul vechi ”fac țiganii foc...etc.” sau altele, bătând tobe sau aplaudând mereu tare. Copiii, încă de mici, scuipă înjurături pe care eu nu le auzeam în copilăria mea. Grupuri de adolescenți au trecut pe aici săptămânile din urmă, vorbind tare ceva din viața mea personală, am uitat acum ce, dar e absolut sigur, în mod foarte agresiv. Mai demult, când eu începusem să scriu povestea vieții mele, copiii repetau în mod ciudat cu voce tare unele cuvinte de-ale mele. Vă dau un exemplu ciudat: eu scrisesem odată despre cum făceam papalașcă la țară din praful de pe uliță împreună cu alți copii -- este un cuvânt rar, și copiii de aici au început să urle tocmai atunci (nu era halucinație!) ”papalașcă de lumină”, ceea ce era cel puțin ciudat! Au fost destule din astea. Un alt lucru din ultimele săptămâni e că vecinii (ceea ce mi-au făcut și în trecut) apar în mod straniu în calea mea, în mod repetat, într-un mod care exclude coincidența sau simpla întâmplare în mod sigur. Mereu aceiași, uneori foarte mulți deodată...etc. zi de zi, nu mai explic. De asemenea, unii care mă salutau în mod normal după ce m-am mutat aici, după un timp nu m-au mai salutat, deși eu nu m-am schimbat niciodată și nici nu am greșit nimic, nu doar de când sunt aici, ci întreaga viață. Ei sunt cei care mereu se schimbă, dar fără motiv real.
4)Un lucru înfiorător, care începuse de când m-am mutat aici, dar s-a agravat, este faptul că nu am dreptul să am niciun obiect al meu în casă, obiect personal la care țin. Este o tortură monstruoasă, după tot ce mi-au făcut toți din 84 încoace. În luna mai mi s-a stricat și yala de la intrare și a trebuit să încui numai jos. Nu aveam bani de reparații și maică-mea mă tot presa să o repar. Până la urmă ea mi-a adus în casă pe tatăl băiatului cu care ea face meditații la franceză. Băiatul este bolnav și grăsun și învață la școala franceză. M-am îngrozit când maică-mea mi-a spus că acel copil se tot freacă pe scaune când vine la ea și că ea a văzut sânge sau ceva roșu la WC după ce copilul s-a dus să facă pipi. M-am gândit că poate are o boală gravă renală. Copilul a făcut o lecție cu mine anul trecut sau acum doi ani, așa mi s-a cerut și eu am acceptat, nu am avut de ales -- aritmetică. Într-adevăr se freca de scaun. Mi-a explicat că medicii vor să îl opereze, dar părinții lui și el refuză așa ceva, că le e frică și nu cred ei că este bine. L-au dat la școala centrală unde se studiază în franceză și când au venit părinții lui a început să repete vulgar, după ce făcuse meditația cu mine -- Notre poule est dans votre cour. Părea tare fericit. Adulții se distrau. A fost dezgustător, unii sugerau că poate au făcut o înscenare împotriva mea, mai ales că eu urăsc dintotdeauna vulgaritățile. Taică-su a venit la mine de două ori. Și prima oară, și acum săptămânile trecute, cineva m-a futut oribil și m-a obligat să mă frec de două ori, în ciuda împotrivirii mele. Și rândul trecut, și acum, unii au intrat în gândurile mele cu ideea că ăla e vicios irecuperabil și că asta are el nevoie și că acum chipurile îi plătise maică-mii. Mă îngrozesc ce au făcut ăia (părinții și alte influențe) din copilul lor, așa cum m-am îngrozit când am văzut cum o fostă chiriașă a noastră își nenorocea bebelușul. Aceasta din urmă avea animale exotice în apartamentul nostru, trăia cu molii multe ( a stricat toate trei covoarele de lână), avea viermi lungi care se urcau pe pereți (foarte mulți în hol și la bucătărie) și nu îi păsa. I-am spus că a infestat casa și că își chinuiește copilul și a privit în tavan și a zis că nu are ce face. Eu eram scârbită la culme, mai ales când am văzut că avea și bani mulți și bonă și modul în care trata copilul. Aș fi chemat o autoritate medicală dacă nu aș fi fost considerată nebună -- știam că până ar fi venit eventual (și poate nu ar fi venit) ele ar fi curățat eventual viermii. Acei viermi erau lungi și roz la culoare, nu știu ce erau, urcau pe pereți. Nu știu dacă copilul mai e în viață, dar mi-a părut rău că a luat cu ea și biroul meu de la tata când a plecat și mamei nu i-a păsat. Tatăl micului Marius, pe nume Florin, s-a chinuit sau s-a prefăcut că se chinuie la broasca mea de la intrare vreo două ore, spunând că el se pricepe și de aia s-a băgat, dar nu a reușit să o instaleze. Sunt unii idioți care intră pe mintea mea cu ideea că nu e adevărat. Absolut tot ce am spus timp de 45 de ani de viață e adevărul. Unii în enlgeză au intrat adesea cu ideea că eu am fost glasul adevărului de atâția ani. Deci încă o dată am fost și futută și cu banii luați. Unii au intrat mai apoi peste mintea mea cu ideea că eu Cristina, am poftit la carne de copil. Nu am înțeles deloc la ce se refereau, dar m-a scârbit acea idee, ca și ideile lor despre cum mă vor îmbălsăma sau că îmi vor face giulgiu din broderia de la mamaia la care eu țineam, fiind vorba de amintire de suflet, în singurătatea mea și toate lipsurile. Obiectele din casă mi-au dispărut de mult timp, am o listă întreagă și precis nu aș fi aruncat acele obiecte, am fost un om lucid, erau lucruri fără valoare bănească dar cu mare valoare sentimentală pentru mine, mai ales că altceva bun nu mi-a fost lăsat în viață. În ultimele săptămâni mi-au luat singura fustă bună de vară (voi povesti mai încolo, în această postare), mi-au luat poze la care țineam din albume (unele chiar scanate mai demult de mine și altele de asemenea), mi-au luat o farfurie de plastic de care aveam nevoie, etc. Mai demult, printre altele, mi-au luat obiectele ceramice din bibliotecă, fără valoare bănească, dar prețioase ca amintire dragă, luate de mine de la un târg de Florii unde fusesem cu o fostă vecină. Cu ele încă am multe poze. Și alte lucruri pe care le voi menționa dacă mai apuc într-o postare ulterioară. Astfel de abuzuri și torturi sunt și ele inumane câteodată. Pozele făcute de mine cu apartamentul închiriat, biroul meu de la tata și covoarele de lână, le-au luat și pe alea. Tot în aceste săptămâni am început să îmi fac din nou ordine în sertare și hârtii vechi și am descoperit că mi-au băgat acte mizerabile și aiureli în sertare și chiar că mi-au falsificat actele mele, fiindcă de exemplu mi-au scris codul numeric personal ca și cum eu aș fi născută pe 15 februarie, nu pe 16 cum sunt de fapt. Oricine ar fi deschis sertarele mele postmortem sau oricând ar fi spus că sunt fie idioată, fie nebună, fie amândouă. Am aruncat tot ce nu era necesar dar sunt conștientă că oricând ei pot să îmi ia și actul de proprietate (de fapt de vânzare-cumpărare, că altceva nu mi-au dat) și să mă arunce în stradă dacă vor. Sau să scoată o lege că numai actul de propretate pe care nu îl pot avea contează, adică să inventeze ceva. Un exemplu e că mi-au pus în sertar un act de analize medicale chipurile din 2008, la o clinică privată din sectorul 4, cu numele medicului meu de familie pe el -- dna Pană Monica -- când eu precis nu am avut bani de clinică privată și analizele le-am făcut de când m-am mutat aici la policlinica Ardeleni, gratuit, și această policlinică e în apropiere, oricum nu m-aș fi deplasat în altă parte. Acum îmi pare rău că nu am păstrat ca exemplu cele cu data nașterii 15 în loc de 16, că poate mai sunt ”idioți” care nu cred. Pe lângă poze mi-au luat și îmi pare tare rău, și filmele vechi developate la fotograf, toate. Un alt lucru oribil e că de foarte multe ori când merg la bucătărie să iau masa (noaptea trecută chiar la 2 noaptea) unii dintre vecinii de țeavă dau drumul la apă la bucătărie exact când mănânc și apoi opresc, adică lasă apa să curgă spasmodic de fiecare dată, ceea ce m-a iritat nervos și e probabil una din cauzele faptului că stomacul meu e bolnav sau a altor probleme digestive. Da, sunt torturi inumane. Săptămânile trecute, după ce m-am întors din Voluntari unde am vizitat-o pe mama cum voi povesti, am găsit chiuveta din bucătărie stricată (devenise arteziană și se pare că a umblat cineva la sită, era perfectă înainte să plec acolo și mă îndoiesc că se putea strica singură. Și am bani foarte puțini de reparații.
5)Voi continua cu punctul 5 în postarea care urmează după cea cu discuția de ieri noapte cu Daniel Constantinescu.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
vineri, 24 iunie 2016
Actualizarea "Sinelui"
O altă poveste misterioasă și adevărată, adevărată cum numai o poveste poate fi. Una dintre aceste fotografii de mai jos este o imagine în oglindă a realității, ea a ieșit așa după developare la fotograf, nu știu nici eu de ce. Cred că ați ghicit deja care din aceste poze e originalul. Cealaltă este modificată digital de mine, pentru a dezvălui locul băncuței și al ferestrelor față de poartă și a contura mai bine chipurile copiilor. Eu am fost acel copil gras (regret acum modul în care m-au îngrășat, ca pe un porc înainte de tăiere, cum spunea Irina Vișoiu, o colegă din clasa a 8-a) și numele celeilalte fetițe era Mihaela. Eram în satul bunicilor mei. Ea a fost un copil obraznic comparativ cu mine și am fost șocată atunci când ea mi-a povestit despre sex sau faptul că ea a văzut rudele ei în acea casă din poză cum fac asta și mi-a spus că stăteau în picioare. (Îmi pare rău dacă par să jignesc pe cineva povestind acest adevăr neplăcut, dar am spus tot adevărul despre mine pentru că am crezut că a fost o crimă cu circumstanțe agravante asupra mea, am explicat de ce. După prima mea închidere la psihiatrie, am fost foarte moale și chinuită din cauza medicamentelor foarte puternice din spital și de acasă (și injecții). Astfel, un instructor de la o școală de șoferi m-a abuzat sexual - a fost rapt, nu viol - exact așa cum acea fetiță îmi povestise demult și eu uitasem, stând cu spatele sprijinit de un copac într-o pădure din apropierea Bucurestiului, pe linia de centură. Vă asigur că societatea a început să repete trecutul meu cu mult timp în urmă, incă din copilarie - cărți, filme, cântece, faptele mele reale, etc. Dupa internarea mea psihiatrică au repetat sinele meu inconștient, adică înlăturat din ceea ce îmi puteam aminti. Numai după mai mulți ani am reușit să îmi amintesc cu precizie faptele din trecut care stăteau la baza faptelor care se întâmplau în viața mea. Înainte de diagnosticul psihiatric - în viața mea erau repetate amintiri prezente în ego-ul meu adevărat. Evident că lumea a respins ambele părți ale ființei mele, dar cu toate acestea era mai bine în general înainte de spital). Nici un alt copil nu mi-a mai spus de atunci lucruri de genul acesta și, din momentul în care Mihaela mi-a spus, am reprimat acea amintire urâtă în mintea mea inconștientă. Fetița venea de la București, a fost poate singurul copil, în afară de mine, care venea din București în satul bunicilor mei, ea venea la unele rude mai îndepărtate. Împreună cu ea au venit două persoane surdo-mute în vârstă, soț și soție, rudele ei. Oricum am fost fericită atunci, am fost fericită chiar jucându-mă cu ea, pentru că eram îndrăgostită de tot ce trăiam și îmi plăcea totul. Aveam o natură fundamental pozitivă, eram genul de copil sărac care e recunoscător pentru ceea ce i-a lăsat Dumnezeu. Puteti vedea că numărul de peste poarta de la intrare era 31, dar casa era cea mai apropiată casă de casa noastră, pe aceeași parte a drumului principal, iar casa noastră avea numărul 4 pe poartă și în actele oficiale. Cam ciudat. Din întâmplare, casa unde am crescut aproape de București avea tot numărul 4 la poartă când eram mică. Alte fapte interesante sunt că o dată, înainte de Paști, am dat foc, din greșeală, (era un vânt foarte puternic în acea noapte) părului lung al acelei tinere femei care a trăit acolo la vecinii noștri de la numărul 31, odată când m-am străduit să duc lumânarea în jurul bisericii din sat, așa cum era tradiția ortodoxă în Vinerea Mare. Mi s-a spus că acea tânără femeie a fost spionată pe străzile orașului Sibiu și urmărită de omul care a luat-o de nevastă, care era întâmplător un bărbat dintr-un alt sat din aceeași zonă. Am considerat acest fapt interesant, pentru că mi s-a întâmplat și mie așa ceva (încă o repetare), după mai mulți ani, din cauza unui profesor care m-a sedus, de care m-am îndrăgostit și care apărea misterios pe străzile Bucureștiului în calea mea. După ani de zile cele două fetițe născute de vecina din sat, Raluca și Ana, au fost lăsate să vină și să se joace cu mine la noi acasă, sau mergeam eu la ele, când aveam cam 17-18 ani, în ciuda diferenței de vârstă. Raluca era deja născută când am cunoscut-o pe Mihaela, de Ana nu îmi amintesc. Am primit din partea lor fotografii în dar (desigur, eu încă mai am acele fotografii, erau în apartamentul meu cu câteva zile în urmă) și dedicații frumoase pe dosul acelor fotografii. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc cu copiii și am avut grijă și de copii mici în timpul vieții mele, uneori. Am fost răbdătoare și calmă și atunci copiii păreau să mă placă.
P. S. Mărturisesc că abia acum am înțeles poate elementele de bază ale psihiatriei (”Elementary, Watson!”), de exemplu jocul psihiatrilor între conștient și mintea inconștientă a celor condamnați. Dar eu am fost condamnată la moarte fiind în mod evident cu totul bună și inocentă. Mintea mea conștientă era frumoasă și sufletul meu asemenea, ceea ce pot dovedi și acum că așa era, și eu nu știu exact de ce m-au torturat prin repetarea lucrurilor din trecutul meu (trecut conștient) înainte de spitalizare. Metaforic vorbind, ce au încercat să uite? Oare vremea războiului rece, când am crescut eu, sau altceva?
Aceasta este adevarata poveste ”Frumoasa si Bestia”. (jocul dintre ego și inconștient - din acest punct de vedere consider că psihanaliza are dreptate, deși nu îmi plac termenii psihologici sau psihiatrici pentru explicarea vieții unui om. Viața nici nu trebuie explicată și nimeni nu are "căderea" să judece pe altcineva, cum spunea Dostoievski.) Poate că de data asta m-am pripit - poate fi o pură coincidență, dar aproape întotdeauna mi s-au întâmplat așa multe lucruri în ceea ce privește perioadele de timp dinainte și de după psihiatrie, pentru atât de mulți ani în viața mea. Din nou spun: generalizarea poate că a fost pripită ... eu aș spune acum cu ușor cinism, precum unele dintre rudele mele mi-au spus când eram mică: "lasă-mă în durerea mea".
Mi-am amintit acum cel mai bun lucru pe care l-am auzit când eram studentă la psihologie: "O persoană devine nebună în momentul în care el / ea nu mai este capabil de a munci și de a iubi. "(citat imperfect). Ar mai fi doar de adăugat, pentru ca povestea să fie completă, că, în special după moartea tatei în 2005, ceilalți m-au chinuit zilnic tot în închisoare de fapt, de data aceasta cu alte lucruri și cuvinte, aproape deloc repetiții din viața mea personală, conștientă sau inconștientă. Explicația o aflați în postarea mea mai veche -- 21 iunie 2016 -- unde puteți citi și traduce adevărul despre ceea ce eu am numit de multe ori ”iluminare și revelare și fericire” din nou în viața mea. Și mi-au distrus foarte urât organismul, poate pentru că ”psihicul” redevenise puternic...eu nu știu de unde proveneau ura și violența clare ale celorlalți, inclusiv pe străzi ( nu e fantezie), fiindcă eu și conștient și inconștient oferisem calm, blândețe, iertare și iubire celorlalți o viață întreagă. De ce nu au vrut adevărul, de ce nu m-au acceptat?
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
P. S. Mărturisesc că abia acum am înțeles poate elementele de bază ale psihiatriei (”Elementary, Watson!”), de exemplu jocul psihiatrilor între conștient și mintea inconștientă a celor condamnați. Dar eu am fost condamnată la moarte fiind în mod evident cu totul bună și inocentă. Mintea mea conștientă era frumoasă și sufletul meu asemenea, ceea ce pot dovedi și acum că așa era, și eu nu știu exact de ce m-au torturat prin repetarea lucrurilor din trecutul meu (trecut conștient) înainte de spitalizare. Metaforic vorbind, ce au încercat să uite? Oare vremea războiului rece, când am crescut eu, sau altceva?
Aceasta este adevarata poveste ”Frumoasa si Bestia”. (jocul dintre ego și inconștient - din acest punct de vedere consider că psihanaliza are dreptate, deși nu îmi plac termenii psihologici sau psihiatrici pentru explicarea vieții unui om. Viața nici nu trebuie explicată și nimeni nu are "căderea" să judece pe altcineva, cum spunea Dostoievski.) Poate că de data asta m-am pripit - poate fi o pură coincidență, dar aproape întotdeauna mi s-au întâmplat așa multe lucruri în ceea ce privește perioadele de timp dinainte și de după psihiatrie, pentru atât de mulți ani în viața mea. Din nou spun: generalizarea poate că a fost pripită ... eu aș spune acum cu ușor cinism, precum unele dintre rudele mele mi-au spus când eram mică: "lasă-mă în durerea mea".
Mi-am amintit acum cel mai bun lucru pe care l-am auzit când eram studentă la psihologie: "O persoană devine nebună în momentul în care el / ea nu mai este capabil de a munci și de a iubi. "(citat imperfect). Ar mai fi doar de adăugat, pentru ca povestea să fie completă, că, în special după moartea tatei în 2005, ceilalți m-au chinuit zilnic tot în închisoare de fapt, de data aceasta cu alte lucruri și cuvinte, aproape deloc repetiții din viața mea personală, conștientă sau inconștientă. Explicația o aflați în postarea mea mai veche -- 21 iunie 2016 -- unde puteți citi și traduce adevărul despre ceea ce eu am numit de multe ori ”iluminare și revelare și fericire” din nou în viața mea. Și mi-au distrus foarte urât organismul, poate pentru că ”psihicul” redevenise puternic...eu nu știu de unde proveneau ura și violența clare ale celorlalți, inclusiv pe străzi ( nu e fantezie), fiindcă eu și conștient și inconștient oferisem calm, blândețe, iertare și iubire celorlalți o viață întreagă. De ce nu au vrut adevărul, de ce nu m-au acceptat?
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
joi, 23 iunie 2016
micile mele gândulețe
Este clar ca lumina zilei că Prometeu a fost pedepsit de zei mai înainte ca focul să fie dăruit oamenilor, eventual chiar de sine însuși.
În aceeași ordine de idei este evident că sărăcia și singurătatea nu sunt păcate ale omului și că progresul civilizației omenești, chiar dacă schimbă treapta de viteză din când în când, nu poate fi oprit, cel puțin până când creierul omului există.
Este evident ceea ce până și copiii știu (unii): mai întâi pedeapsa, după aceea fapta.
Nu m-am întrebat niciodată cum și de ce mor stelele, dar mă îndoiesc dacă ele încă se nasc și unde. Sau până când. Dar știu precis că nu voi căuta niciodată un răspuns. Am fost doar o femeie umilă și inocentă și nu am avut păcatul curiozității.
Am îmbătrânit de-a dreptul. Dovadă că mă simt mirată că viața omului la microscop se schimbă din generație în generație. (Și desenele din cărțile de anatomie ca atare.)
Cred că o cunoaștere pură nu există pentru oameni sau creaturi omenești (cum preferați). Tot ce există e o sămânță plantată undeva. Dacă nu o îngrijești, nu crește. Doar Dumnezeu e atoateștiutor.
Cred că gnoseologia și ontologia se intersectează, mai mult sau mai puțin metafizic. Spre deosebire de gnoseologie, epistemologia se referă mai mult la validitatea cunoașterii omenești.
Personal, câteodată mi-aș dori să nu mai apară nici alte teorii antropologice, nici alte forme de (mass)-media. Dar, atât timp cât nici măcar Biblia sau alte cărți sfinte nu se transmit aidoma mai departe...atât timp cât există atâtea acte de auto-da-fe impuse gândirii omenești în toate formele ei, nimic nu e sigur. Întotdeauna plecăm de la Adam și Eva și ajungem la Adam și Eva la puterea infinit. Apoi o luăm de la capăt. Eu mă îngrozesc puțin când mă gândesc ce ar fi dacă omul ar trebui să comunice nu doar cuvinte, imagini și sunete, ci și senzații olfactive, gustative, tactile, etc. prin alte forme de mass-media. Dar totodată cred că stă în puterea omului să nu își imagineze astfel de lucruri și să gândească ceea ce e bun. Îmi amintesc versurile lui Lucian Blaga prin care poetul se întreabă dacă va mai îndrăzni vreodată soarta să înceapă lupta cu un alt visător.
Pentru mine contemplarea tăcută a lumii este net superioară oricărei întrebări și oricărui răspuns. Cineva spunea că Dumnezeu a murit. Eu spun că Dumnezeu este inconștient, dar viu. Și atât timp cât nu se actualizează, cât timp nu devine cognoscibil, putem spune ”necunoscute sunt căile Domnului” și ”mare e puterea lui Dumnezeu”. Dumnezeu este și în mine și în orice om, dar tace.
În aceeași ordine de idei este evident că sărăcia și singurătatea nu sunt păcate ale omului și că progresul civilizației omenești, chiar dacă schimbă treapta de viteză din când în când, nu poate fi oprit, cel puțin până când creierul omului există.
Este evident ceea ce până și copiii știu (unii): mai întâi pedeapsa, după aceea fapta.
Nu m-am întrebat niciodată cum și de ce mor stelele, dar mă îndoiesc dacă ele încă se nasc și unde. Sau până când. Dar știu precis că nu voi căuta niciodată un răspuns. Am fost doar o femeie umilă și inocentă și nu am avut păcatul curiozității.
Am îmbătrânit de-a dreptul. Dovadă că mă simt mirată că viața omului la microscop se schimbă din generație în generație. (Și desenele din cărțile de anatomie ca atare.)
Cred că o cunoaștere pură nu există pentru oameni sau creaturi omenești (cum preferați). Tot ce există e o sămânță plantată undeva. Dacă nu o îngrijești, nu crește. Doar Dumnezeu e atoateștiutor.
Cred că gnoseologia și ontologia se intersectează, mai mult sau mai puțin metafizic. Spre deosebire de gnoseologie, epistemologia se referă mai mult la validitatea cunoașterii omenești.
Personal, câteodată mi-aș dori să nu mai apară nici alte teorii antropologice, nici alte forme de (mass)-media. Dar, atât timp cât nici măcar Biblia sau alte cărți sfinte nu se transmit aidoma mai departe...atât timp cât există atâtea acte de auto-da-fe impuse gândirii omenești în toate formele ei, nimic nu e sigur. Întotdeauna plecăm de la Adam și Eva și ajungem la Adam și Eva la puterea infinit. Apoi o luăm de la capăt. Eu mă îngrozesc puțin când mă gândesc ce ar fi dacă omul ar trebui să comunice nu doar cuvinte, imagini și sunete, ci și senzații olfactive, gustative, tactile, etc. prin alte forme de mass-media. Dar totodată cred că stă în puterea omului să nu își imagineze astfel de lucruri și să gândească ceea ce e bun. Îmi amintesc versurile lui Lucian Blaga prin care poetul se întreabă dacă va mai îndrăzni vreodată soarta să înceapă lupta cu un alt visător.
Pentru mine contemplarea tăcută a lumii este net superioară oricărei întrebări și oricărui răspuns. Cineva spunea că Dumnezeu a murit. Eu spun că Dumnezeu este inconștient, dar viu. Și atât timp cât nu se actualizează, cât timp nu devine cognoscibil, putem spune ”necunoscute sunt căile Domnului” și ”mare e puterea lui Dumnezeu”. Dumnezeu este și în mine și în orice om, dar tace.
marți, 21 iunie 2016
21 iunie 2016
Câteodată scriu adevărul direct în engleză, am și bloguri în engleză, dar prioritatea mea sunt cele în română. Puteți traduce dvs ce am scris mai jos...era ceva frumos, cum au fost toate lucrurile din viața mea, ceilalți au fost ceea ce e rău sau urât. Azi au intrat din nou peste mintea mea cu ideea lor repetată: ”Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul”. Ei îmi repetă această propoziție în română. Vedeți cât sunt de porci? Tot ei spun că în România numai copiii au dreptul să spună adevărul. Și repetă din nou ”Foarte bine i-au făcut!”, ca și cum oamenii răi se bucură că îmi fac mie rău, deși nu am greșit nimic toată viața
It is the law of life or the law of existence -- if you bestow a little peace upon a human creature like I was, naturally and inevitably it blooms -- maybe you don't get the meaning of what I say, maybe you are like many others against human potential or beauty&wisdom according to the human fate's surrendering people, but I always felt like a flower -- the same feeling of wholeness and light without anything wrong or dark or evil or proud. Only that calmness and peace, that feeling that skies are pure, that stars are the real power, whoever sees them....I know that you can call that bliss or insanity and no one respects those like this and very few understand. I will share with you a part of my experience: I had this feeling when I was 18 and then they crushed me into pieces. But the seed did not die. It was pure good and happiness. I was restored in 2005-2006 at a higher level of interior peace and wisdom by chance. I walked into the city and saw an old and poor mansion with its walls embraced by vines and grapevines not picked in autumn, mummified grapes and on the same street, nearby -- a kindergarten with a tall tree (I forgot the species) in the yard. That precise moment I felt that I understood and I was a whole again. I was around 35 years of age, almost reborn after so many years and I expressed my feelings of awe in my journal back then, I still have it written down. Then someone entered my mind with the ugly thought that that's exactly what they tried to avoid, and that I ruined their plans .... and then so many years of an orgy of evil and massacre upon my body&soul happened starting with 2005-2006, exploding in 2007 and followed by evil day and night afterwards. I was only a flower, not even carnivorous. Maybe you know that tale about the dream to be forever young and immortal....in my country it was a story about an emperor's son...thanks God I never dreamed of that...I never wished something for myself, apart from having a child, but for the child's sake. There are people repeating me since 2005 that I lost everything, but the truth is that I lost everything the moment I was conceived in my mother's womb -- or never. I had nothing of my own and only torture continuously since 1984 when I was 13 and I was totally imprisoned since then, so I could not have lost a thing, I was a woman in chains and under whip, a soul filled with altruistic feelings, so they stole everything forcefully while I had no rights at all. Regardless of others' fight and devilry around me, I believe that my suicide would not have helped the good ones survive or bring something good to others. I repeat, I am and essentially I always was a human fate surrendering person. I was contemplating this beautiful world since I was a child and my attitude was pure and good and of course I loved peace and goodness --- I never uttered thoughts in my own mind, like they said that evil people did around me, in order to fool others that I was evil or insane or stupid. I simply offered others goodness and purity and love and maybe sometimes beauty, without dreaming of fame or money or anything else.....I was not a titan, I was not titanic, I never stole something from Gods, etc. Poverty and misfortune combined with higher education and natural law observance and goodness education always leads to this result in women in my humble opinion.
It is the law of life or the law of existence -- if you bestow a little peace upon a human creature like I was, naturally and inevitably it blooms -- maybe you don't get the meaning of what I say, maybe you are like many others against human potential or beauty&wisdom according to the human fate's surrendering people, but I always felt like a flower -- the same feeling of wholeness and light without anything wrong or dark or evil or proud. Only that calmness and peace, that feeling that skies are pure, that stars are the real power, whoever sees them....I know that you can call that bliss or insanity and no one respects those like this and very few understand. I will share with you a part of my experience: I had this feeling when I was 18 and then they crushed me into pieces. But the seed did not die. It was pure good and happiness. I was restored in 2005-2006 at a higher level of interior peace and wisdom by chance. I walked into the city and saw an old and poor mansion with its walls embraced by vines and grapevines not picked in autumn, mummified grapes and on the same street, nearby -- a kindergarten with a tall tree (I forgot the species) in the yard. That precise moment I felt that I understood and I was a whole again. I was around 35 years of age, almost reborn after so many years and I expressed my feelings of awe in my journal back then, I still have it written down. Then someone entered my mind with the ugly thought that that's exactly what they tried to avoid, and that I ruined their plans .... and then so many years of an orgy of evil and massacre upon my body&soul happened starting with 2005-2006, exploding in 2007 and followed by evil day and night afterwards. I was only a flower, not even carnivorous. Maybe you know that tale about the dream to be forever young and immortal....in my country it was a story about an emperor's son...thanks God I never dreamed of that...I never wished something for myself, apart from having a child, but for the child's sake. There are people repeating me since 2005 that I lost everything, but the truth is that I lost everything the moment I was conceived in my mother's womb -- or never. I had nothing of my own and only torture continuously since 1984 when I was 13 and I was totally imprisoned since then, so I could not have lost a thing, I was a woman in chains and under whip, a soul filled with altruistic feelings, so they stole everything forcefully while I had no rights at all. Regardless of others' fight and devilry around me, I believe that my suicide would not have helped the good ones survive or bring something good to others. I repeat, I am and essentially I always was a human fate surrendering person. I was contemplating this beautiful world since I was a child and my attitude was pure and good and of course I loved peace and goodness --- I never uttered thoughts in my own mind, like they said that evil people did around me, in order to fool others that I was evil or insane or stupid. I simply offered others goodness and purity and love and maybe sometimes beauty, without dreaming of fame or money or anything else.....I was not a titan, I was not titanic, I never stole something from Gods, etc. Poverty and misfortune combined with higher education and natural law observance and goodness education always leads to this result in women in my humble opinion.
duminică, 19 iunie 2016
19 iunie 2016
Am fost și azi la biserica Silvestru. Am mai fost de două ori în ultimele săptămâni. M-am cuminecat din frumusețea naturii din spațiul verde din fața școlii generale (gimnazială azi) unde am absolvit eu clasa a 8-a în 1985. Am mai fost și la biserica Sf. Pantelimon și la Olari. Pe clopotniță cred că nu au modificat data în cifre romane -- MDCCCLXXIX. Dar au reparat ceasul care arată acum prezentul (ori poate arăta și mai demult). Adică acum ține timpul. Azi era sărbătoarea de Rusalii, erau oameni înăuntru. Mâine e tot zi liberă pentru cei care muncesc, a 2-a zi de Rusalii. M-am simțit mai bine mergând la biserică zilele acestea, dar îmi pare rău că am fumat totuși, tot de necaz. Vreo câteva zile am fumat foarte puțin, dar într-un fel îmi e frică să mă las și într-un fel sunt încă prea amărâtă după tot ce am pățit zilele trecute. Am fumat țigări foarte slabe. Când am intrat rândul trecut în biserică nu era decât un bărbat. Azi am aprins 2 lumânări, una pentru mine, alta pentru mama. Și ea a fost la biserică azi, la ea în Voluntari. Cred că vă imaginați ce am văzut în biserică. Nu am stat foarte mult. Cel mai mult m-a impresionat un scaun vechi, așezat printre cele pentru credincioși, aidoma unui scaun pe care îl știam bine în copilărie, scaunul bunei mele parcă, la Colun. Din nefericire nu prea dormisem noaptea trecută și am adormit peste zi după ce m-am întors de la biserică și am avut coșmaruri. Mâine voi fi mai cumpătată și cred că nu voi mai fuma și voi mânca mai puțin. În definitiv merit și eu o sărbătoare, adică să fiu cumpătată, fiindcă aceasta (cumpătarea) e sărbătoare pentru omul bun. La noapte mă culc mai devreme. În definitiv viața e atât de frumoasă. Și bună. Eu nu îi înțeleg pe cei care spun mereu ”eu când am înțeles tot mi s-a făcut scârbă”. Cum să îți fie scârbă de lume care este ceea ce este, cum să îți fie scârbă de ceea ce este realitatea? Dumnezeu a lăsat lumea să fie așa cum este și omul să se minuneze și să se lumineze.
La fine del cielo
Nimeni nu mai ascultă cântece precum acesta în ziua de azi. Eu aveam abia 14-15 ani când am ascultat prima oară colecția de melodii a tatei, înregistrate pe casete BASF germane. Acest cântec de mai jos era printre ele. Așa precum și mama mea spune mereu ”că nu cade cerul ” la fel spun și eu dacă acum fac public (partajez) aici și pe facebook acest cântec cu doar câteva vizionări pe youtube. În momentul în care scriam aceste rânduri exact dulapul unde mai am o parte cel puțin din casetele tatei, poate acum demagnetizate, pocnește. Dar acum nu mi-e frică, am trecut prin momente mult mai groaznice, odată m-am internat la psihiatrie eu însămi din cauză că pocnea toată mobila în casa cu otrăvuri descrisă în povestirea mea Scrinul negru. Acum cred că celelalte piese de mobilier de aici nu vor pocni și nici pereții nu vor crăpa. Glumesc. Am ce e drept cam multe obiecte în cele două camere ale mele, dar vă asigur că nu e defel vina mea. Mai demult am cerut să mi se ofere o viață simplă drept călugăriță, dar am fost respinsă ca întotdeauna, datorită diagnosticului psihiatric nedrept. Lumea nu mi-a permis nici să am bani și să îmi cumpăr mobilă nouă și simplă, așa cum visasem odată în tinerețe, când aveam 18 ani în 1989. Vrând-nevrând am visat, printre altele, decorațiuni interioare (ca un joc al imaginației) și apoi...după ani și ani, spre marea mea surpriză, acele lucruri au fost dăruite altor oameni, care poate nici nu visau acele lucruri, dar aveau bani spre deosebire de mine. Becuri, lustre, geamuri, carpete, mobilă, jaluzele verticale, etc. Acum, când îmi pot aminti unele din acele lucruri, înțeleg ceea ce psihiatrii numesc deja-vu. Toate acele vise mi-au fost mâncate de alții, dar încă îmi amintesc unele lucruri -- viziuni sădite în creierul meu sau pur și simplu lucruri visate de mine -- erau lucruri bune și frumoase, nu altceva. Numai Dumnezeu știe de ce. Oricum, chinuită, singură și săracă toată viața, mă simt ca sărmanul Dionis al lui Eminescu sau ca bietul Ioanide al lui Călinescu, sau ca un om simplu cum am fost de fapt, căruia i-a fost folosit creierul pentru a clădi și zidi o parte din lume, pentru binele comun prin sacrificarea persoanei cuminți, eu adică. Un alt fel de Ană a lui Manole, sau poate singurul fel care există în lumea femeilor simple, cum și tatăl meu insinua uneori. Pentru tata eram fie Ifigenia, fie Ana lui Manole, fie Penelopa. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un alt lucru puțin ciudat: am deschis din întâmplare o carte și ea s-a deschis exact la gândul meu (un vers de Rilke) pe care mi-l amintisem cu vreo trei zile înainte să deschid cartea. Știu că puteți considera explicații pozitiviste și simple, dar vă asigur că în tinerețe acest lucru mi se întâmpla într-un mod care excludea clar orice coincidență sau cauză fizică simplă, ca un fel de magie albă sau neagră, cum preferați. Când eram studentă la psihologie, colegii au votat să facem un curs de parapsihologie (eu am votat împotrivă) și acel profesor ne-a oferit o carte scrisă de el (încă o am) în care el descria exact acest gen de fenomen așa zis paranormal de deschidere ciudată a unor cărți, chiar și atunci când nu le cunoaștem conținutul deloc. Sau, pentru a fi mai exactă, a precizat într-unul din cursurile lui, pe care poate le mai am în debara, unde am ținut cursurile din facultate, în eventualitatea că mi s-ar fi acordat o a doua șansă. Cărțile sunt și ele vehicule, nu doar muzica sau alte fenomene mediatizate. Ceea ce la început mi s-a părut ciudat a fost modul în care oamenii din viața mea, inclusiv acel profesor, puneau mereu pe scena vieții lor lucrurile din trecutul meu, ca și cum pomul crescut în creierul meu din sămânța lui (divină) poate încă de când m-am născut, sau chiar din viața intrauterină, cum susțin unii psihanaliști, era obligatoriu să crească prin eforturile și viețile celorlalți. Țin minte astfel de lucruri din copilărie chiar, când familia îmi aducea cărți cu povești în care erau descrise fapte din existența mea -- dar eu am rămas un copil bun și lucid -- de pildă o poveste cu o domniță de 7 ani răpită de un duh rău și închisă pentru alți șapte ani într-o pădure de liliac. Grădina mea era aproape în întregime înconjurată de tufe de liliac. Iar eu am crescut printre multe obiecte vechi. Cred că sunt multe persoane cărora li s-au întâmplat lucruri precum scrise de mine mai sus, dar martirizarea mea timp de 45 de ani în închisoare fără vreun drept a fost cred eu una din cele mai oribile crime ale celor păcătoși. Mai jos cântecul de care vorbeam la început, Întâmplător solista se numește tot Cristina. ”La fine del cielo” în italiană, deoarece nu l-am uitat și deoarece în ultimele zile multe persoane pe internet (dintre cei care există pe rețelele sociale unde am și eu conturi) au postat diverse gânduri ale lor de-a dreptul apocaliptice, lucru care m-a îndurerat. Adaug și eu ceea ce a spus odată un mare poet: ”Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.
În cu totul altă ordine de idei, pentru a vă descreți sau încreți frunțile, notez aici niște versuri cu care tata obișnuia să mă tachineze, Dumnezeu să îl ierte. El avea un gen de umor cazon vulgar, dar uneori acceptabil, care era și util adesea în fața necazurilor inevitabile. Fie-mi cu iertare dacă nu vă place:
Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ și-a scos un mic.../ Tutankamon
În cu totul altă ordine de idei, pentru a vă descreți sau încreți frunțile, notez aici niște versuri cu care tata obișnuia să mă tachineze, Dumnezeu să îl ierte. El avea un gen de umor cazon vulgar, dar uneori acceptabil, care era și util adesea în fața necazurilor inevitabile. Fie-mi cu iertare dacă nu vă place:
Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ și-a scos un mic.../ Tutankamon
joi, 16 iunie 2016
16 iunie 2016
De data asta nu mai suport și scriu din nou adevărul aici -- după toate că în ultimele 2 luni m-au chinuit monstruos sexual, trupește și cerebral, că m-au scuipat cu tot felul de minciuni și amenințări de moarte în gânduri peste creierul meu, după toate că m-au hărțuit efectiv pe stradă și mi-au râs de exemplu în nas că eu, Cristina-Monica Moldoveanu, sunt înapoiată fiindcă nu am avut bani niciodată și nu știu nici să deschid portierele unor mașini mai noi (când eram în taxi), plus multe alte abuzuri și atacuri directe pe stradă....după tot ce a fost mă scuipă încontinuu cu ideea ” când am înțeles ce am făcut mi s-a făcut părul măciucă/ m-am îngrozit” și mi sugerează că ei aruncă asupra mea această idee fiindcă oamenii ( nu știu care) trebuie să creadă că eu, Cristina, aș fi făcut ceva rău și că m-aș îngrozi. Ei spun că așa au făcut mereu și că pentru ei rostul meu era ca ei să arunce gunoiul asupra mea de când eram copil și ca oamenii proști să creadă aberații despre mine. Oricum, repet, eu am fost mereu o femeie umilă și modestă și nu am nicio legătură cu ideile lor urâte și cred că de fapt nimeni nu are cum să fie păcălit așa cum spun ei despre persoana mea. Și nici nu contează pentru nimeni. Unii spun că acum mă vor moartă fiindcă sunt prea bătrână pentru scopurile lor de a arunca gunoiul asupra mea, dovadă faptul că nu mai rezist, fiind și închisoare și tortură și izolare încontinuu de când aveam 13 ani. Cu alte cuvinte, este posibil ca unii dintre ei să creadă că s-au plictisit să mă chinuiască și că acum mă vor omorî...repet, soarta mea e în mâinile lui Dumnezeu, indiferent ce cred ei. Mi s-a spus că oamenii cred tot felul de minciuni (unii) de pildă unii cred că ar fi fost nu știu ce război de când m-am născut eu sau naiba știe de când. Și în plus mi-au și luat lucrușoare la care țineam din casă și vecinii au avut ședințe ale proprietarilor, unde o biată sclavă ca mine nu are ce căuta. Acum au pornit iar bormașini înăuntrul blocului, iar afară nu au terminat zgomotele și înjurăturile de săptămâni...Alte vorbe în vânt pe care ei le aruncă cu ideea că vor să mă lovească pe mine, Cristina, deși nu am greșit nimic, sunt : ”Ai înțeles ce ai făcut (Cristina)?” sau ”Ai înțeles ce ai devenit (Cristina)?” și multe altele. Printre altele îmi spun din când în când ”Iertare Cristina”, de parcă iertarea mea ar conta pentru ei. Mi-au spus că așa e obiceiul să își ceară iertare atunci când ei chinuiesc un om bun cum am fost eu.
miercuri, 8 iunie 2016
Azi 8 iunie 2016
Zgomotele groaznice de la blocul de vis-a-vis continuă...uneori muncitorii fac pe morții sau se prefac că ațipesc (ori poate chiar ațipesc), ei țipă ore în șir zilnic cuvinte vulgare și lucruri lipsite de sens. Unii intră pe mintea mea cu ideea că e război sau etc etc -- bineînțeles că nu sunt idioată să cred că e război sau să cred celelalte minciuni ale lor....mereu am fost lucidă, cu excepția câtorva momente.
În plus am fost chinuită în interiorul blocului în care stau cât se poate de oribil. Abia acum câteva zile am înțeles ce sunt ceilalți, dar ei nu mi-au spus niciun secret. Omul obișnuit și simplu sum am fost eu are, consider eu, darul înțelegerii primit de la Dumnezeu. Nu mai detailez.
Am fumat doar câteva țigări, am mâncat puțin --- au intrat pe mintea mea cu ideea că orice făceam eu, până și când spălam vasele la bucătărie, era interpretat de ei drept ceva rău și că mereu mințeau despre mine...Eu nu am voie nici alb nici negru, nici foame nici îndestulare, etc.
Din nefericire am descoperit ieri că iar au umblat în sertarele MELE (nimic nu e al meu), așa cum au făcut începând cu 1984 și de data asta mi-au luat cărticica mea de rugăciuni din copilărie și rugăciunile scrise de mine (copiate) cu mâna...În același timp mi-au băgat în apartament o mulțime de lucruri care nu au fost ale mele și acte falsificate -- de pildă buletine de analize de la o clinică privată din sectorul 4 București pe numele meu din 2008! Și multe alte minciuni și lucruri urâte. Am rupt și aruncat la gunoi tot ce am putut arunca.
Știu că toți știu că eu știu, etc. Că n-am greșit, că n-am mințit, etc. etc. că n-am avut de ales toată viața. Mulți îmi spun că pur și simplu sunt prea bătrână și de aia mă omoară. Am 45 de ani. Amenințări de moarte cât cuprinde pe mintea mea. Fie după voia lui Dumnezeu.
Adesea îmi aruncă în gând mii de lucruri oribile, minciuni sau amenințări lugubre despre viitorul meu giulgiu, etc. și multe lucruri porcoase, cum ar fi chestii de genul ”nu numai că nu scăpăm de ea, dar o să ne pună să îi mâncăm căcatul cu lingurița”. Azi maică-mea mi-a făcut iar o figură foarte urâtă -- așa face mereu: ea e singura persoană cu care am dreptul să schimb câteva vorbe -- m-a trezit acum câteva minute din somn telefonându-mi, apoi la câteva minute când am sunat-o eu nu a răspuns, apoi am mai sunat de vreo două ori la rând și ea a răspuns cu un țipăt urât, încăt am închis instinctiv telefonul, apoi la câteva secunde am sunat din nou și nu a mai răspuns, apoi am sunat încă de vreo două ori la rând și a răspuns în sfârșit în mod normal...Mă speriasem și i-am dat telefon de mai multe ori fiindcă mi-a lăsat niște bilete care m-au speriat, scrise precis de ea, pe masa din bucătărie.
În plus am fost chinuită în interiorul blocului în care stau cât se poate de oribil. Abia acum câteva zile am înțeles ce sunt ceilalți, dar ei nu mi-au spus niciun secret. Omul obișnuit și simplu sum am fost eu are, consider eu, darul înțelegerii primit de la Dumnezeu. Nu mai detailez.
Am fumat doar câteva țigări, am mâncat puțin --- au intrat pe mintea mea cu ideea că orice făceam eu, până și când spălam vasele la bucătărie, era interpretat de ei drept ceva rău și că mereu mințeau despre mine...Eu nu am voie nici alb nici negru, nici foame nici îndestulare, etc.
Din nefericire am descoperit ieri că iar au umblat în sertarele MELE (nimic nu e al meu), așa cum au făcut începând cu 1984 și de data asta mi-au luat cărticica mea de rugăciuni din copilărie și rugăciunile scrise de mine (copiate) cu mâna...În același timp mi-au băgat în apartament o mulțime de lucruri care nu au fost ale mele și acte falsificate -- de pildă buletine de analize de la o clinică privată din sectorul 4 București pe numele meu din 2008! Și multe alte minciuni și lucruri urâte. Am rupt și aruncat la gunoi tot ce am putut arunca.
Știu că toți știu că eu știu, etc. Că n-am greșit, că n-am mințit, etc. etc. că n-am avut de ales toată viața. Mulți îmi spun că pur și simplu sunt prea bătrână și de aia mă omoară. Am 45 de ani. Amenințări de moarte cât cuprinde pe mintea mea. Fie după voia lui Dumnezeu.
Adesea îmi aruncă în gând mii de lucruri oribile, minciuni sau amenințări lugubre despre viitorul meu giulgiu, etc. și multe lucruri porcoase, cum ar fi chestii de genul ”nu numai că nu scăpăm de ea, dar o să ne pună să îi mâncăm căcatul cu lingurița”. Azi maică-mea mi-a făcut iar o figură foarte urâtă -- așa face mereu: ea e singura persoană cu care am dreptul să schimb câteva vorbe -- m-a trezit acum câteva minute din somn telefonându-mi, apoi la câteva minute când am sunat-o eu nu a răspuns, apoi am mai sunat de vreo două ori la rând și ea a răspuns cu un țipăt urât, încăt am închis instinctiv telefonul, apoi la câteva secunde am sunat din nou și nu a mai răspuns, apoi am sunat încă de vreo două ori la rând și a răspuns în sfârșit în mod normal...Mă speriasem și i-am dat telefon de mai multe ori fiindcă mi-a lăsat niște bilete care m-au speriat, scrise precis de ea, pe masa din bucătărie.
duminică, 5 iunie 2016
5 iunie 2016
În ultimele două săptămâni m-au torturat monstruos, lucru pregătit cu 2 luni înainte cel puțin -- m-au amenințat încontinuu de moarte, m-au torturat sexual și cerebral monstruos, mi-au scuipat încontinuu în gândul meu numai cu minciuni și lucruri oribile și doar la sfârșit cu câteva lucruri adevărate, etc.. În final abia eram în stare să mă țin pe picioare....Azi a intrat din nou un porc pe mintea mea cu ideea că vrea să fiu curva lui și să mă frec între picioare și m-a chinuit sexual oribil. Eu nu accept să mă frec. Am luat 9 pastile psihiatrice acum câteva minute și încep să mă simt mai rău. Unii mă amenință că mă vor omorî acum precis. Viața mea a fost perfectă, nu am mințit niciodată și am așteptat libertate și dreptul la viață timp de 32 de ani din 1984 încoace. Dacă o fi să mor e prin voia lui Dumnezeu -- eu niciodată nu am fost nebună și nu am greșit nimic. Ieri am fost la o biserică din apropiere (acolo m-au lăsat în pace) și azi m-au F... și chinuit azi în Sfânta Duminică. Facă-se voia lui Dumnezeu, eu oricum nu am greșit nimic toată viața. Voiam să termin povestirea din 2002-2003 încoace dar nu știu dacă voi mai putea... repet, după 2002 au fost lucruri de 2 ori mai oribile.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)