Deși am scris totul despre aberațiile lor politice, azi iar m-au atacat cu idei de genul acesta, încât le voi povesti din nou. Voi scrie acestea ultima oară, chiar dacă vor continua, nu e nimic altceva de adăugat. Spuneam ieri că am primit din nou dovezi suficiente că sunt otrăvită. Din nou intră unii cu ideea ”inculpatul”. Sunt unii care spun că eu sunt omorâtă din rațiuni politice. Alții ceva similar, că Uniunea Europeană comite o greșeală foarte mare sprijinind omorârea mea și nu invers. Eu nu am avut niciodată idei politice. Unii consideră că îi deranjează adevărul spus de mine și că trebuie să îl reneg, deși astfel m-ar omorî oricum și eu nici nu pot minți, îmi repugnă enorm, mai ales după tot ce a fost.
Iată, scriu din nou adevărul – amintindu-mi că în oraș, când locuiam pe Moșilor, unii intrau peste mintea mea mereu cu idei așa zis politice – ca și cum eram un caz politic, ceea ce nu era posibil, fiindcă eram prea inteligentă ca să fiu interesată sau păcălită de politică. Unii din blocul meu intrau peste mintea mea cu ideea că pe ei nu îi interesează deloc adevărul, că tot ce îi interesează e să aibă ce să bage în oală.
Am observat că în general așa-numiții de mine poeți de internet, care tipăresc destul de multe cărți sau reviste de poezie cu creații proprii, fiindcă au bani pentru edituri, care încă funcționează, deși acum formatul digital, electronic al cărții e mult mai avantajos, în general se interesează de politică și scriu adesea mici pamflete sau își exprimă suportul față de politica la zi și dezacordul față de ceea ce nu a existat măcar – comunismul, spectrul-fantomă dușman. La fel făceau la orice colț și în timpul lui Ceaușescu, erau astfel de agape politice oriunde, fiindcă nu exista vreun fel de poliție politică dură nici atunci în București din ce știu eu – acum mai degrabă există. De pildă cum se iau de mine și mai sunt și otrăvită. Fenomenul e puțin bizar: foarte mulți indivizi de 50-60 de ani sau chiar mai tineri se înscriu în vituperări ale fostului regim politic, au nerv demagogic, deși ei nu au habar de marile crime sau nedreptăți care s-ar fi petrecut atunci, cel mult au auzit de la alții, dar nu din surse sigure. Adică sunt un fel de haită de lilieci lătrători care se agață de oameni, sau altfel de animale, să îmi fie cu iertare comparația, fiindcă cei mai bătrâni așa vorbesc și ei la cozi la medicul de familie, adică despre ”câinii” lui Ceaușescu, lucru care m-a mirat oarecum. E vorba de altfel de educație a lor – eu de exemplu, față de alții, am fost un om foarte sărac în fostul regim și întotdeauna săracii încasează cel mai mult răul datorat politicii în orice regim politic. Mi se spunea că sunt persecutată, cum am povestit, din cauză că am rude în SUA și caz de fugă în Germania federală în familie. În același timp familia mi-a trezit repulsie normală față de bârfe politice încă din copilărie, find extrem de vulgari și răi la fiecare masă în familie față de ”clanul” Ceaușescu. Eu am avut așa o repuilsie față de lătraturi sau ciripituri politice ale oamenilor de rând, încât nici foamea și nici cuțitul sau amenințarea cu moartea nu m-ar fi putut face să trădez umanitatea și să întrețin bârfe politice și în niciun caz să mă prostituez să mint cu substrat politic, cum au făcut mulți după 1989. Nici să mă înregimentez în vreun partid politic. Pe vremuri nu știu dacă au existat comuniști adevărați vreodată, fiindcă s-a spus în 89 sau 90 la început că PCR (partidul comunist, nu proteina C reactivă, care face obiectul testelor pentru actuala epidemie de covid), s-a autodizolvat și pe vremuri înscrierea în partid era adesea obligatorie, nu reprezenta vreun fel de convingere politică. Spre deosebire de tinerii de azi, eu știu cum a fost atunci înainte de 89 în școli și pe străzi și am avut și neșansa să fiu prezentă la Revoluția din 89 în Piața Revoluției, unde s-a ridicat acel monument ulterior, am povestit totul despre asta. De multe ori, unii au spus că eu sunt omorâtă dincauza faptului că am povestit adevărul despre revoluție, că adevărul nu interesează pe nimeni, dar minciuna da. Nu aveau cum să mă omoare din cauza revoluției, fiindcă mulți știau cum a fost atunci – stăteau bine relaxați în interiorul fostului CC al PCR și în plus oricum nu aș fi povestit adevărul, nu aveam cui și nu eram nebună să povestesc așa ceva fără niciun interes – cui ar fi folosit? Eu am suferit oarecum în fostul regim politic, îmi amintesc și cum și-a bătut joc de mine Pavelescu, maistrul mecanic din liceu, când am fost cu colegii la Padina, când aveam doar 15 ani.
Astfel, unii s-au agățat de ideea că pe mine mă omoară fiindcă am scris adevărul despre revoluție. Acest lucru nu poate fi logic adevărat. Totuși unii intrau peste mintea mea și în ultimii ani cu ideea că ei nu pot crede că numai eu spun adevărul și biserica minte, armata minte, guvernul minte etc. Nu înțeleg ce vor să spună. Alții au fixul că istoria se scrie cu sânge și vezi doamne tocmai pe mine trebuie ei să mă omoare. Am observat că în prezent este exact cum era pe vremea comunismului, adică socialismului ”glorios”, adică toți mint sau copiază idei unul de la altul, incriminându-i pe ruși sau pe comuniști – întreținând un memorial al durerii cu aceleași idei și după 32 de ani de la revoluție anul acesta. Același dezgust îl simțeam odinioară, când au întreținut memorialul durerii după al doilea război mondial – bazat se pare pe realitate – dar asta era aproape toată propaganda la tv până în 1989 – deci 55 de ani din 1944. Oricum atunci fusese conflagrație mondială și a durat mult curățarea rănilor și memoriei, acum durează iar. Pe mine nimeni nu m-ar fi convins să mint, fiindcă știu că minciuna lovește indirect în oamenii cei mai buni și nevinovați, cum am fost eu de plidă, deci era exclus ca eu să fac așa ceva. În ceea ce privește conștiința politică a așa-numiților oameni de cultură, adică a celor care acționează în planul public, al mass-mediei, fiindcă restul au voie să nu mintă, eu nu aveam cum să devin ca ei, și sunt conștientă că ei cântă în cor ca să fie totul mai armonios. Și înfulecă minciuni – cum ar fi cele despre propaganda de odinioară – când de fapt totul era laissez-faire, nu era nimeni stresat în licee de tezele PCR. Multe lucruri nu erau cum spun ei, dar eu nu sunt deranjată de minciunile oficiale. Ce puteau avea cu mine? Scriitorii și chiar și poeții – deși poezia politică nu are esențe lirice și nu are rost în acest moment istoric – critică de-a valma comuniștii cu tot felul de idei, în parte false, dar e posibil ca ei, referindu-se la trecut, cum au făcut mereu în orice epocă, să critice de fapt prezentul și tarele sociale ale momentului, nu ceea ce a fost, prin procedeul alegoriei, metaforei etc.
Spuneam că nu au ce să aibă cu mine. Azi-noapte m-am trezit din nou cu sete puternică și amorțeală a mâinilor. A intrat unul peste mintea mea cu ideea că eu mi-am făcut țara de râs și de aceea am fost condamnată la moarte. Și că mă omoară că am scris adevărul despre revoluție. Alții spuneau că un văr al mamei a făcut avere pe pielea mea și a mințit că a fost erou la revoluție, cum au făcut mulți. Eu nu cunosc, nu știu decât că aveau bani mulți dinainte de revoluție! Dar otrava și tortura erau în mod sigur dinainte de a scrie adevărul, oricât de puțin. Cu mulți ani înainte. Îmi amintesc că nu înțelegeam de ce infirmierele de la psihiatrie mă luau cu ideea ”ai fost cuminte?” – ei spun că inventaseră că eu mă frec și eu nu ghiceam măcar că ele credeau așa ceva sau credeau că eram proastă. Nu am făcut pe nimeni de râs, darmite o țară! Am fost dintre puținii oameni cu sentimente patriotice adevărate, normale și pure. Eu nu puteam ghici ce gândesc ceilalți. Unii spun adesea că eu nu am înțeles încă faptul că pe mine din cauza politicii m-au închis la psihiatrie. Unii spuneau că și Vișoiu, acea nefastă medic psihiatru, de aceea a urlat la mine – din rațiuni așa-zis politice. Și eu nu înțelegeam și poate tot ea a fost acel medic ginecolog care m-a maltratat în 2018 la clinica Regina Maria. Îmi amintesc și cartea Despe dragoste și umbră de Isabel Allende, unde un bărbat se sinucidea din rațiuni politice, fiind lipsit de loc de muncă și nevinovat. Îmi amintesc că odinoară, în anii 90, nașul meu îmi spunea că trebuie să am răbdare, că va veni Uniunea Europeană și va fi mai bine și pentru mine. Mă gândeam că e total absurd că mă urăște cineva din rațiuni așa zis politice, e altceva, și ei numesc acest altceva politică. Mă gândeam la drepturile și libertățile cetățeanului și la faptul că dacă e democrație, atunci de ce îi deranjează că am spus numai adevărul? Nu am avut ce face, am fost oricum forțată de tortură, că altfel nu descriam aceste fapte din viața mea. Ce problemă au ei legat de adevărul că o femeie singură și așa-zis nebună a suferit mult? E vorba doar de un pretext pentru omorârea mea, nu de un motiv real.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Se afișează postările cu eticheta politică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politică. Afișați toate postările
joi, 28 ianuarie 2021
vineri, 18 decembrie 2020
CONCLUZII, partea a 3-a - politică
Aici voi nota în curând concluziile finale legate de politică. Cineva a spus că unii oameni vor fi revoltați de concluziile mele politice, fiindcă ei au patimi sau pasiuni politice asemenea celor proști și mulți, în timp ce eu sunt un om rece și intelectual în analiza politicii, cum am fost întotdeauna, aruncată fiind de soartă printre oameni inuman de calzi și înfierbântați de politică, fie pentru că erau proști, fie pentru că erau vreun fel de agitatori politici, naiba știe ce, sau chiar nebuni. Nu intenționez să supăr sau să deziluzionez pe nimeni și întotdeauna am avut respect și grijă față de sensibilitatea oamenilor de rând, fără să mă amestec câtuși de puțin în politică, dar, fără să vreau, privindu-i pe ceilalți ca pe un fel de copii cu distracțiile și jucăriile lor. Întotdeauna am fost un om cu mult bun simț, chiar dacă oamenii m-au ținut izolată întreaga viață și nu am jignit și nici deranjat pe nimeni nici din punct de vedere politic. Oricum am fost un om foarte tăcut și complet fără gânduri politice, fiind și exclusă din lume oricum. Om de mult bine, aș fi știut să pun mereu o vorbă bună pentru cei dragi, dar nu politică, dar ei mereu m-au izolat și au mințit despre mine. (Și în familie era ca în cazul colegilor de școală și liceu cu gașca lor - prin respingerea mea totală și batjocorirea mea își creau anumite structuri de putere și comunicare în cadrul comunității, de fapt în mod artificial, fiindcă mințeau, ce spuneau despre mine era fals și asta le structura și le organiza o parte din viața lor psiho-socială din care eu eram exclusă, practic singura regulă constantă a lor.)
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Și tatăl și nașul meu mă disprețuiau că am fost ”revoluționară”. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Ca și atunci când a fost vorba de evenimentele neplăcute din Târgu Lăpuș, nici în decembrie 1989 nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței Irinei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai Irina I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar Irina I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam niciun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci, prin insistarea cu violență verbală și psihică – tata – asupra uor puncte din povestirea mea, fiindcă eu le-am povestit și lor. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel decât cum a fost, eventual pentru alinierea firească la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Nu știu de ce de fapt.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa –zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și fără păcate nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate de filozofia istoriei, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convnis că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Poate că ar fi bine să citiți tot ce am scris, inclusiv concluziile ce vor urma după cele politice, fiindcă nu mai e mult.
Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu. Unii intrau în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, nici nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit puternic, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce. Oricum, dincolo de tempora et mora adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt i-responsabili. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei Anghelescu de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbisem cu nimeni. Ceea ce a fost rău în viața ei, ulterior ar fi fost oricum, chiar dacă nu i-aș fi spus, așa am pățit mereu. Oricum, și pentru tineri și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om de valoare și otrăvită puternic – deci amețită puțin ca să fac asta – fără niciun motiv otrăvită.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră Vișoiu, la care mă trimisese doamna Mitrofan, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași Vișoiu să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea și m-a tratat monstruos și violent.
Sunt unii care spun că revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că ați observat că unii, destui sau adesea, păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt dumnezeu pantocreator. Sau măcar panto – prin prezența ubicuă. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiind f_ți, și astfel tensionați ca intelectuali, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Pe mine mă f_tuseră sexual în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată și acelor violuri sexuale care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am fost f_tă. BBC m-a găsit, nu eu am căutat. Fiindcă eram un om complet singur, deja de foarte mulți ani. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rost. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă era decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea sau nu ?? poate nu, oricum apar mai ales cuvântul și datele simțurilor sau imaginației, dar nu sentimentele – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și mai ales după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. Așa era așa-zis comunismul în anii 70, în viața mea cel puțin. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci lecția teatrului de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. În afară de povestea mea adevărată, Ovidiu Ș, ruda bogată a mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el cu ideea că s-a rănit singur. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi aveau tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea, fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic de odinioară.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre politică în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai simple, a gândirii și nevoii lor de joc dar și de chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor. Mai am de scris concluzii despre altele, nu despre politică, la fel de importante pentru viața unui om.
Evident, un om sărac și izolat de la 13 ani, cu numai câteva sentimente și fapte politice întreaga viață...
Mai adaug că, fiind un om inteligent și cu sufletul încărcat de frumusețe și bine, nu aveam cum să am probleme psihice deloc și nici legate de suferința social-politică în viața mea. Unii spun acum peste mintea mea că proștii cred că totul a fost invers decât am povestit eu - poate că se referă și la politica din viața mea. Faptul că nimeni nu e interesat de adevăr, cum spunea și tata, nu mă deranjează și nu m-a tulburat psihic, că doar nu eram copil. Dacă erau interesați de adevăr, mă întrebau, nu mă otrăveau, îmi lăsau drepturile la muncă și la studii etc.
Dacă este să notez dintre ideile celor care intrau peste mintea mea - pot spune că ei mereu au inventat că politicienii au mințit despre mine (?!) ca să aibă mai multă putere în societate (??) și că atât actualul cât și vechiul regim politic m-au persecutat și m-au folosit drept țap ispășitor pentru greșelile lor. (??) Eu nu am avut astfel de idei, dar ei mereu spuneau astfel de idei.
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Și tatăl și nașul meu mă disprețuiau că am fost ”revoluționară”. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Ca și atunci când a fost vorba de evenimentele neplăcute din Târgu Lăpuș, nici în decembrie 1989 nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței Irinei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai Irina I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar Irina I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam niciun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci, prin insistarea cu violență verbală și psihică – tata – asupra uor puncte din povestirea mea, fiindcă eu le-am povestit și lor. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel decât cum a fost, eventual pentru alinierea firească la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Nu știu de ce de fapt.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa –zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și fără păcate nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate de filozofia istoriei, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convnis că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Poate că ar fi bine să citiți tot ce am scris, inclusiv concluziile ce vor urma după cele politice, fiindcă nu mai e mult.
Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu. Unii intrau în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, nici nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit puternic, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce. Oricum, dincolo de tempora et mora adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt i-responsabili. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei Anghelescu de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbisem cu nimeni. Ceea ce a fost rău în viața ei, ulterior ar fi fost oricum, chiar dacă nu i-aș fi spus, așa am pățit mereu. Oricum, și pentru tineri și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om de valoare și otrăvită puternic – deci amețită puțin ca să fac asta – fără niciun motiv otrăvită.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră Vișoiu, la care mă trimisese doamna Mitrofan, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași Vișoiu să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea și m-a tratat monstruos și violent.
Sunt unii care spun că revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că ați observat că unii, destui sau adesea, păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt dumnezeu pantocreator. Sau măcar panto – prin prezența ubicuă. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiind f_ți, și astfel tensionați ca intelectuali, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Pe mine mă f_tuseră sexual în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată și acelor violuri sexuale care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am fost f_tă. BBC m-a găsit, nu eu am căutat. Fiindcă eram un om complet singur, deja de foarte mulți ani. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rost. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă era decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea sau nu ?? poate nu, oricum apar mai ales cuvântul și datele simțurilor sau imaginației, dar nu sentimentele – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și mai ales după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. Așa era așa-zis comunismul în anii 70, în viața mea cel puțin. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci lecția teatrului de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. În afară de povestea mea adevărată, Ovidiu Ș, ruda bogată a mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el cu ideea că s-a rănit singur. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi aveau tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea, fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic de odinioară.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre politică în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai simple, a gândirii și nevoii lor de joc dar și de chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor. Mai am de scris concluzii despre altele, nu despre politică, la fel de importante pentru viața unui om.
Evident, un om sărac și izolat de la 13 ani, cu numai câteva sentimente și fapte politice întreaga viață...
Mai adaug că, fiind un om inteligent și cu sufletul încărcat de frumusețe și bine, nu aveam cum să am probleme psihice deloc și nici legate de suferința social-politică în viața mea. Unii spun acum peste mintea mea că proștii cred că totul a fost invers decât am povestit eu - poate că se referă și la politica din viața mea. Faptul că nimeni nu e interesat de adevăr, cum spunea și tata, nu mă deranjează și nu m-a tulburat psihic, că doar nu eram copil. Dacă erau interesați de adevăr, mă întrebau, nu mă otrăveau, îmi lăsau drepturile la muncă și la studii etc.
Dacă este să notez dintre ideile celor care intrau peste mintea mea - pot spune că ei mereu au inventat că politicienii au mințit despre mine (?!) ca să aibă mai multă putere în societate (??) și că atât actualul cât și vechiul regim politic m-au persecutat și m-au folosit drept țap ispășitor pentru greșelile lor. (??) Eu nu am avut astfel de idei, dar ei mereu spuneau astfel de idei.
duminică, 8 martie 2020
intermezzo politic, din nou, ultimul
Despre politică, din nou, pentru ultima oară
Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu prin defecte ale mele.
Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, Oana Jitaru, nepoata istoricului Dumitru Almaș, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.
Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.
În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare – eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața.
Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.
Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, despre care eu nu știu nimic.
Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, unde eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare.
Continui imediat, dar va merge puțin mai greu, fiindcă azi, după ce m-am simțit ieri rău, m-au trezit la ora 6.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceeqa putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.
Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.
Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive complet departe de bani sau sex sau politică.
Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”
Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile ,dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva dar Lennon avea dreptate.
Și totuși ei spun că unii cred că eu trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (?) Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Chiar dacă, în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele Oana, și tatăl Irinei era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav.
Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent politic față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.
Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, incllusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.
Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și Irina și ea asculta și la Constanța Bob Dylan,care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.
Iar au intrat niște nebuni cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (?) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.
Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”
Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?
Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial.Ba chiar în ultimii ani înainte de 89 nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alții, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei cântă mai peste tot unde merg muzica mea. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.
Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu puteau fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.
Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gâîndurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost. Au fost și unii care spuneau că memorialul durerii sunt eu, că eu am fost singura persoană care a suferit mult, tot timpul.
Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.
Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu Irina și părinții ei la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl Irinei asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.
Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.
Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu.De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.
Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.
Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.
Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, cum am făcut eu.
Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.
Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.
De curând am primit răspuns de la Alina Iovănel de la Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.
Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu Luiza știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, 8 martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar negrii de la ambasada mamei indirect și chiar asiatici – de pildă Olguța, soția unui văr al mamei avea ochii prelungi și înguști și fiul ei Andi a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu în tot blogul, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeei inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile.
Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui Irinei, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.
Deci ne oferim în permanență pacea zi de zi unul altuia, așa cum făceau catolicii la o slujbă la care am asistat. Mai am un ultim lucru de adăugat și povestirea definitivă despre politică e gata. Oricum restul e scris tot pe blogul meu.
Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra Vișoiu care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie Anghelescu de la Colegiul ILCaragiale unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Livia Șchiopu, colegă acolo, am văzut că și-a dat doctoratul, nu știu sigur dacă după sau îaninte de a îi povesti eu câte ceva despre Zăgrean Leon, că venise vorba. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au abuzat mult și acolo și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu.
Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.
Azi, 9 martie 2020, m-au trezit tot dimineața devreme și apoi am adormit din nou, tehnică de tortură pe care ei au aplicat-o des. Imediat ce m-am trezit, s-au luat de mine cu ceva puțin neclar din această povestire a mea despre aberații politice pentru proști de ieri – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere, prin fondul subconștient comun, l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.
Repet, ei insinuează sau afirmă că unii i-au făcut pe proști să creadă că eu reprezentam URSS sau Rusia sau altă forță politică din două motive de plauzabilitate: unu că oamenii proști erau obsedați de vecinii din răsărit sau de politică în general și doi că eu eram un copil inteligent, chiar dacă eram singură și săracă. Oricum, eram, conform teoriilor victimologiei, victima ideală, deoarece întruneam condiții clare de vulnerabilitate - sărăcia, izolarea, faptul că eram femeie, faptul că eram ulterior închisă la psihiatrie și șchioapă. Crima asupra mea, spun ei, se petrece clar pe șest și nimănui nu îi pasă, fiindcă nu are cui să îi pese și oricum absolut nimeni nu mă cunoaște, mai mult chiar, ei cred că eu sunt ceva rău, din câte am văzut, și e exact invers. Pe deasupra și copil ilegitim.
(Din nou celeași idei ale lor - că ei se îngrozesc că un om ca mine, fără nici cea mai mică greșeală, a devenit obiectul de ură al lumii întregi -?- că nu sunt o anomalie genetică, deși proștii ar putea crede așa ceva, că am fost izolată toată viața, dar oamenii nu au cum să înțeleagă ce înseamnă izolarea, că lumea m-ar respecta și admira dacă ar m-ar cunoaște cum sunt, dar nimeni nu dorește ca lumea să afle adevărul despre mine etc.)
Am terminat azi Harta și teritoriul, roman de Houellebecq, m-a dezamăgit puțin, fiindcă, deși mereu literatura e amară sau neagră, mai ales despre timpul prezent în societate, câteodată mai sper ceva mai senin și frumos, și apoi mă refugiez în eseuri filozofice.
În seara asta iar au intrat nebunii peste gândurile mele cu ideea că îmi vor moartea neapărat, deși eu vreau să trăiesc și alte amenințări și ură.
Citez inexact: ”trebuia să fie moartă până acum, așa era planul, ce s-a întâmplat?”
Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu prin defecte ale mele.
Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, Oana Jitaru, nepoata istoricului Dumitru Almaș, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.
Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.
În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare – eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața.
Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.
Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, despre care eu nu știu nimic.
Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, unde eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare.
Continui imediat, dar va merge puțin mai greu, fiindcă azi, după ce m-am simțit ieri rău, m-au trezit la ora 6.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceeqa putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.
Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.
Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive complet departe de bani sau sex sau politică.
Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”
Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile ,dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva dar Lennon avea dreptate.
Și totuși ei spun că unii cred că eu trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (?) Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Chiar dacă, în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele Oana, și tatăl Irinei era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav.
Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent politic față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.
Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, incllusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.
Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și Irina și ea asculta și la Constanța Bob Dylan,care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.
Iar au intrat niște nebuni cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (?) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.
Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”
Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?
Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial.Ba chiar în ultimii ani înainte de 89 nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alții, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei cântă mai peste tot unde merg muzica mea. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.
Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu puteau fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.
Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gâîndurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost. Au fost și unii care spuneau că memorialul durerii sunt eu, că eu am fost singura persoană care a suferit mult, tot timpul.
Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.
Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu Irina și părinții ei la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl Irinei asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.
Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.
Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu.De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.
Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.
Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.
Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, cum am făcut eu.
Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.
Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.
De curând am primit răspuns de la Alina Iovănel de la Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.
Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu Luiza știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, 8 martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar negrii de la ambasada mamei indirect și chiar asiatici – de pildă Olguța, soția unui văr al mamei avea ochii prelungi și înguști și fiul ei Andi a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu în tot blogul, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeei inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile.
Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui Irinei, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.
Deci ne oferim în permanență pacea zi de zi unul altuia, așa cum făceau catolicii la o slujbă la care am asistat. Mai am un ultim lucru de adăugat și povestirea definitivă despre politică e gata. Oricum restul e scris tot pe blogul meu.
Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra Vișoiu care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie Anghelescu de la Colegiul ILCaragiale unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Livia Șchiopu, colegă acolo, am văzut că și-a dat doctoratul, nu știu sigur dacă după sau îaninte de a îi povesti eu câte ceva despre Zăgrean Leon, că venise vorba. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au abuzat mult și acolo și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu.
Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.
Azi, 9 martie 2020, m-au trezit tot dimineața devreme și apoi am adormit din nou, tehnică de tortură pe care ei au aplicat-o des. Imediat ce m-am trezit, s-au luat de mine cu ceva puțin neclar din această povestire a mea despre aberații politice pentru proști de ieri – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere, prin fondul subconștient comun, l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.
Repet, ei insinuează sau afirmă că unii i-au făcut pe proști să creadă că eu reprezentam URSS sau Rusia sau altă forță politică din două motive de plauzabilitate: unu că oamenii proști erau obsedați de vecinii din răsărit sau de politică în general și doi că eu eram un copil inteligent, chiar dacă eram singură și săracă. Oricum, eram, conform teoriilor victimologiei, victima ideală, deoarece întruneam condiții clare de vulnerabilitate - sărăcia, izolarea, faptul că eram femeie, faptul că eram ulterior închisă la psihiatrie și șchioapă. Crima asupra mea, spun ei, se petrece clar pe șest și nimănui nu îi pasă, fiindcă nu are cui să îi pese și oricum absolut nimeni nu mă cunoaște, mai mult chiar, ei cred că eu sunt ceva rău, din câte am văzut, și e exact invers. Pe deasupra și copil ilegitim.
(Din nou celeași idei ale lor - că ei se îngrozesc că un om ca mine, fără nici cea mai mică greșeală, a devenit obiectul de ură al lumii întregi -?- că nu sunt o anomalie genetică, deși proștii ar putea crede așa ceva, că am fost izolată toată viața, dar oamenii nu au cum să înțeleagă ce înseamnă izolarea, că lumea m-ar respecta și admira dacă ar m-ar cunoaște cum sunt, dar nimeni nu dorește ca lumea să afle adevărul despre mine etc.)
Am terminat azi Harta și teritoriul, roman de Houellebecq, m-a dezamăgit puțin, fiindcă, deși mereu literatura e amară sau neagră, mai ales despre timpul prezent în societate, câteodată mai sper ceva mai senin și frumos, și apoi mă refugiez în eseuri filozofice.
În seara asta iar au intrat nebunii peste gândurile mele cu ideea că îmi vor moartea neapărat, deși eu vreau să trăiesc și alte amenințări și ură.
Citez inexact: ”trebuia să fie moartă până acum, așa era planul, ce s-a întâmplat?”
marți, 28 mai 2019
despre referendumuri
Duminică - sfînta zi de duminică 26 mai - ies și eu la plimbare, ca omul cuminte.
Listă mare pe ușa unui bloc din apropiere.
Știu ce este, dar mă apropii totuși, fiindcă mereu e ceva interesant.
Ceva de combătut ar zice cei răi, ceva de înțeles și iubit ar zice alții. Adică faptul de a fi încă om, de a avea văz și auz, nu chiar într-un cătun cu 20 de oameni, ci undeva cu asfalturi, lăcașe de cult și cultură, farmacii și mașini și altele.
Listă mare, eu fără ochelari. Toți bandiții la zid. Zi de duminică frumoasă, însorită.
Fenomenul politic la scară națională, scară de bloc.
Direct, în cîteva secunde - o zăresc, restul rîndurilor sînt ilizibile. Victorie! Am creierul funcțional, frumos și bine, dar ce ar zice domnii fără glagorie, care nu pricep că Mozart a cîntat excepțional de cînd era mic și că asta era la fel ca și fenomenele azi admirate al show-ul Got talent, adică toate erau lucruri bun și normale? Și eu la fel - sînt om bun și normal, slavă domnului - inteligentă. Ei, cei mulți, ar crede că sînt nebună, din moment ce spiritele au vrut să ochesc acel punct din listă dintr-odată, eu aș putea explica că e normalitatea, dar mi-ar lua exact 3 zile, ceea ce e normal, fiindcă eu nu am robot între creier și calculator ca să scriu sau să vorbesc deodată, așa cum au alții.
Ce credeți dvs. că am ochit deodată, din prima, pe sus numita listă? Scris mic și pierdută între alte străzi era...
da, strada Linotipului ! Dublă victorie! Ce faină e viața. Cu exact o săptămînă în urmă nu știam că acea stradă există și mă trezesc pe ea, din pedestră virtute și plăcere, mergînd desigur la Plumbuita - mînăstire durabilă și lăcaș sfînt.
Afiș electoral - am ales clar cu ochii mei slabi acum.
Sfînta duminică.
Eu nu sînt ca prietenii mei de facebook, care fac pe Gică contra dar sînt mereu Partidul Unic al fesbuchiștilor yes-mans. Yes-manii sacrificați, pe care eu îi plîng pentru misiunea lor istorică. Eu nu mă tem să îi combat, adică doar să spun adevărul, că practic nu combat și niic nu am visat să fiu cu cineva în dezacrod. E imposibil.
Zice astfel una dintre altețele d-lor, că, în ce privește referendumul pentru justiție cu 2 puncte să nu uităm că există cele 10 porunci și deci cei vinovați trebuie să plătească pentru ce au comis, că nu e normal să manifestăm toleranță și să ne creștem copiii acceptînd să fie grațiați indivizi corupți. Etc. Un adevărat display de intoleranță. Am încercat să înțeleg, fiindcă mi-era greu să înțeleg cum adică să votezi împotriva dreptului la grațiere/amnistie. Am găsit acest lucru pe internet ulterior. Din pură curiozitate pentru o asemenea aberație. Eu nu am mers la vot datorită condiției mele sociale de om incarcerat fără milă în tortură și izolare care mă rupe de procesul electoral de la 13 ani, din 1984, într-adevăr fără nicio greșeală întreaga viață, nici înainte și nici după 84. Oricum nu am avut nici bani de televizor în viață și sînt singură forțat. Bine că unii oameni au voce mai tare sau copii care se joacă. Mie chiar mi-ar fi prins bine o grațiere, sau sentimentul și rațiunea umanoidă a acesteia. Am văzut că doamna respectivă mai scria pe facebook, pentru a argumenta că e chipurile de acord cu acea aberație de referendum, și evident argumenta ca să pară în trend, fiindcă facebookul e pentru proști da mulți, nu pentru intelectuali, care cîteodată se mai sacrifică să facă munca de jos....după cum oricine știe. Poate de dragul binelui general al celor cu capul treaz, care au într-adevăr datoria să îi educe pe cei mai întunecați. Să îi stăpînească desigur pentru a cloci împreună lumina.
Îmi amintesc cu precizie că în copilărie mamaia care m-a crescut mi-a explicat despre referendum, deși atunci nu erau, dar știa din vremuri interbelice sau de război și tot ea, Dzeu să o ierte, îmi mai spunea că nu înțelege de ce oamenii aleg întotdeauna răul înaintea binelui, că ea asta nu a înțeles toată viața. Dzeu mi-e martor că ea era un om bun și vorbele acelea mi s-au împlîntat în inimă.
Nici eu nu prea știu cauza exactă.
În textul de susținere a referendumului al acelei doamne am mai găsit și referirea la cele 10 porunci și am priceput că aduce religia în discuție fiindcă creștinismul se bazează pe clemență și partea bună a umanității (în teorie), dar cînd e vorba de intoleranța pe care creștinii o tolerează, ne dăm bine cu rădăcinile din Vechiul Testament. Fiindcă sîntem oricum cu toții țestoase și avem teste psihologice și testamente și testicule. (De ziua psihologilor, spune dumneaei cu aparentă satisfacție)
Tocmai aici e țeasta mai tare - de fapt Dumnezeu poruncește să nu ucizi. Pricepeți domniile voastre aceste lucruri? El a dat porunci odinioară pentru a sprijini viața, nu moartea. Oamenii, în marea lor neștiință și ulterior marea mea iertare normală - adevărate - au încălcat față de mine frumușel toate acele 10 porunci, fiindcă dacă nu era așa - multe altele se povesteau. Eu nu aveam cum să îi împiedic să păcătuiască. Dumnezeu interzice a priori pedeapsa cu moartea, or, ce nevoie e să votezi pentru interzicerea grațierii unor nenorociți? Să te dovedești anticreștin, antidumnezeu? (menționez că de-a lungul vieții mele au mai fost de mult referendumuri și de fiecare dată unii intrau peste mintea mea cu ideea că oamenii votează de fapt să mă omoare și că sînt toți mințiți. Și că toți mint, că referendumul cu legea lustrației se referea la mine etc. așa ziceau gurile rele, mai ales cînd creștea mirosul de usturoi în casă la mine - pentru cine nu știe - arsenic pentru vii nu pentru strgoi, că părintele Arsenie Boca de aia avea nume jumătate italienesc, jumătate nu spun ce - ca să vă treziți la cele bune - și voi, tot pe dos mereu ați înțeles.)
Iar doamna de mai sus face propagandă antiumanitate, chiar dacă nu e vorba de un om anume.
Ca să nu mai spun că încă un lucru de aplaudat e faptul că s-a votat prin referendum o slăbire și mai mare a puterii guvernului - în probleme de justiție! Descentralizare care, laolaltă cu alte lucruri, întristează orice cetățean onest și rațional, dacă nu cumva o fi invers. Dacă nu cumva tot ce au ros cu colții pînă acum o fi fost altă măncare de pește.
Doamna respectivă chiar spune, în altă postare, că ea dezaprobă centralitatea și intelectul suveran sau stea deci feții cu stea în frunte sau în sfîărșit, ceva de genul acesta. De aici pînă la anarhie manifestă prin destabilizarea sau dărîmarea pilonilor de rezistență nu mai e mult și apoi vom cînta ”vom face altul pe rîu în jos”
Oricum, biata mea prietenă poate nu crede deloc ceea ce spune și e datoare, pentru calmarea spiritelor, să scrie așa. Nu o invidiez și știu că mila mea nu o poate ajuta. Mă gîndesc bine și știu că pamfletul meu nu o poate ajuta și nici lovi. Să mă ierte, o rog, dacă nu e așa.
Să nu uităm că nimeni nu e mai presus de lege - o vorbă care prinde bine la unii oameni răi. De ce? Fiindcă ei mereu se ascund în interpretarea greșită a bibliei, fiindcă ei mereu explică faptul că nu e posibil să avem stat de drept, dar caută cu dinadinsul să nu tindă măcar spre el, mai ales bazîndu-se pe interese partinice și nu pe principiile statului de drept cît de cît și cel mai adesea fiindcă ei ”scot” legi aberante din cutia scamatorului, într-un circ ciudat și trist. Există mai presus și celelalte legi morale cu adevărat, și din religie și alte coduri, pe care ei le încalcă și asta e rău, dar ei nu cunosc decît ideea pedepsei și nu îi pot înțelege pe cei ca mine. Nici moartă eu nu aș fi pedepsit pe cei care mi-au făcut rău și am dreptate și în această privință. Slavă să aducem domnului că oamenii au măcar nume și cod numeric personal.
(notă - pentru cei ce nu știu - statul de drept ar fi, utopic, un stat într-adevăr drept, și toată lumea știe ce înseamnă o lege dreaptă - un stat în care legile nu sînt alese democratic, adică de către adepții unor forțe partinice, este o noțiune dezvoltată și de Kant.)
Listă mare pe ușa unui bloc din apropiere.
Știu ce este, dar mă apropii totuși, fiindcă mereu e ceva interesant.
Ceva de combătut ar zice cei răi, ceva de înțeles și iubit ar zice alții. Adică faptul de a fi încă om, de a avea văz și auz, nu chiar într-un cătun cu 20 de oameni, ci undeva cu asfalturi, lăcașe de cult și cultură, farmacii și mașini și altele.
Listă mare, eu fără ochelari. Toți bandiții la zid. Zi de duminică frumoasă, însorită.
Fenomenul politic la scară națională, scară de bloc.
Direct, în cîteva secunde - o zăresc, restul rîndurilor sînt ilizibile. Victorie! Am creierul funcțional, frumos și bine, dar ce ar zice domnii fără glagorie, care nu pricep că Mozart a cîntat excepțional de cînd era mic și că asta era la fel ca și fenomenele azi admirate al show-ul Got talent, adică toate erau lucruri bun și normale? Și eu la fel - sînt om bun și normal, slavă domnului - inteligentă. Ei, cei mulți, ar crede că sînt nebună, din moment ce spiritele au vrut să ochesc acel punct din listă dintr-odată, eu aș putea explica că e normalitatea, dar mi-ar lua exact 3 zile, ceea ce e normal, fiindcă eu nu am robot între creier și calculator ca să scriu sau să vorbesc deodată, așa cum au alții.
Ce credeți dvs. că am ochit deodată, din prima, pe sus numita listă? Scris mic și pierdută între alte străzi era...
da, strada Linotipului ! Dublă victorie! Ce faină e viața. Cu exact o săptămînă în urmă nu știam că acea stradă există și mă trezesc pe ea, din pedestră virtute și plăcere, mergînd desigur la Plumbuita - mînăstire durabilă și lăcaș sfînt.
Afiș electoral - am ales clar cu ochii mei slabi acum.
Sfînta duminică.
Eu nu sînt ca prietenii mei de facebook, care fac pe Gică contra dar sînt mereu Partidul Unic al fesbuchiștilor yes-mans. Yes-manii sacrificați, pe care eu îi plîng pentru misiunea lor istorică. Eu nu mă tem să îi combat, adică doar să spun adevărul, că practic nu combat și niic nu am visat să fiu cu cineva în dezacrod. E imposibil.
Zice astfel una dintre altețele d-lor, că, în ce privește referendumul pentru justiție cu 2 puncte să nu uităm că există cele 10 porunci și deci cei vinovați trebuie să plătească pentru ce au comis, că nu e normal să manifestăm toleranță și să ne creștem copiii acceptînd să fie grațiați indivizi corupți. Etc. Un adevărat display de intoleranță. Am încercat să înțeleg, fiindcă mi-era greu să înțeleg cum adică să votezi împotriva dreptului la grațiere/amnistie. Am găsit acest lucru pe internet ulterior. Din pură curiozitate pentru o asemenea aberație. Eu nu am mers la vot datorită condiției mele sociale de om incarcerat fără milă în tortură și izolare care mă rupe de procesul electoral de la 13 ani, din 1984, într-adevăr fără nicio greșeală întreaga viață, nici înainte și nici după 84. Oricum nu am avut nici bani de televizor în viață și sînt singură forțat. Bine că unii oameni au voce mai tare sau copii care se joacă. Mie chiar mi-ar fi prins bine o grațiere, sau sentimentul și rațiunea umanoidă a acesteia. Am văzut că doamna respectivă mai scria pe facebook, pentru a argumenta că e chipurile de acord cu acea aberație de referendum, și evident argumenta ca să pară în trend, fiindcă facebookul e pentru proști da mulți, nu pentru intelectuali, care cîteodată se mai sacrifică să facă munca de jos....după cum oricine știe. Poate de dragul binelui general al celor cu capul treaz, care au într-adevăr datoria să îi educe pe cei mai întunecați. Să îi stăpînească desigur pentru a cloci împreună lumina.
Îmi amintesc cu precizie că în copilărie mamaia care m-a crescut mi-a explicat despre referendum, deși atunci nu erau, dar știa din vremuri interbelice sau de război și tot ea, Dzeu să o ierte, îmi mai spunea că nu înțelege de ce oamenii aleg întotdeauna răul înaintea binelui, că ea asta nu a înțeles toată viața. Dzeu mi-e martor că ea era un om bun și vorbele acelea mi s-au împlîntat în inimă.
Nici eu nu prea știu cauza exactă.
În textul de susținere a referendumului al acelei doamne am mai găsit și referirea la cele 10 porunci și am priceput că aduce religia în discuție fiindcă creștinismul se bazează pe clemență și partea bună a umanității (în teorie), dar cînd e vorba de intoleranța pe care creștinii o tolerează, ne dăm bine cu rădăcinile din Vechiul Testament. Fiindcă sîntem oricum cu toții țestoase și avem teste psihologice și testamente și testicule. (De ziua psihologilor, spune dumneaei cu aparentă satisfacție)
Tocmai aici e țeasta mai tare - de fapt Dumnezeu poruncește să nu ucizi. Pricepeți domniile voastre aceste lucruri? El a dat porunci odinioară pentru a sprijini viața, nu moartea. Oamenii, în marea lor neștiință și ulterior marea mea iertare normală - adevărate - au încălcat față de mine frumușel toate acele 10 porunci, fiindcă dacă nu era așa - multe altele se povesteau. Eu nu aveam cum să îi împiedic să păcătuiască. Dumnezeu interzice a priori pedeapsa cu moartea, or, ce nevoie e să votezi pentru interzicerea grațierii unor nenorociți? Să te dovedești anticreștin, antidumnezeu? (menționez că de-a lungul vieții mele au mai fost de mult referendumuri și de fiecare dată unii intrau peste mintea mea cu ideea că oamenii votează de fapt să mă omoare și că sînt toți mințiți. Și că toți mint, că referendumul cu legea lustrației se referea la mine etc. așa ziceau gurile rele, mai ales cînd creștea mirosul de usturoi în casă la mine - pentru cine nu știe - arsenic pentru vii nu pentru strgoi, că părintele Arsenie Boca de aia avea nume jumătate italienesc, jumătate nu spun ce - ca să vă treziți la cele bune - și voi, tot pe dos mereu ați înțeles.)
Iar doamna de mai sus face propagandă antiumanitate, chiar dacă nu e vorba de un om anume.
Ca să nu mai spun că încă un lucru de aplaudat e faptul că s-a votat prin referendum o slăbire și mai mare a puterii guvernului - în probleme de justiție! Descentralizare care, laolaltă cu alte lucruri, întristează orice cetățean onest și rațional, dacă nu cumva o fi invers. Dacă nu cumva tot ce au ros cu colții pînă acum o fi fost altă măncare de pește.
Doamna respectivă chiar spune, în altă postare, că ea dezaprobă centralitatea și intelectul suveran sau stea deci feții cu stea în frunte sau în sfîărșit, ceva de genul acesta. De aici pînă la anarhie manifestă prin destabilizarea sau dărîmarea pilonilor de rezistență nu mai e mult și apoi vom cînta ”vom face altul pe rîu în jos”
Oricum, biata mea prietenă poate nu crede deloc ceea ce spune și e datoare, pentru calmarea spiritelor, să scrie așa. Nu o invidiez și știu că mila mea nu o poate ajuta. Mă gîndesc bine și știu că pamfletul meu nu o poate ajuta și nici lovi. Să mă ierte, o rog, dacă nu e așa.
Să nu uităm că nimeni nu e mai presus de lege - o vorbă care prinde bine la unii oameni răi. De ce? Fiindcă ei mereu se ascund în interpretarea greșită a bibliei, fiindcă ei mereu explică faptul că nu e posibil să avem stat de drept, dar caută cu dinadinsul să nu tindă măcar spre el, mai ales bazîndu-se pe interese partinice și nu pe principiile statului de drept cît de cît și cel mai adesea fiindcă ei ”scot” legi aberante din cutia scamatorului, într-un circ ciudat și trist. Există mai presus și celelalte legi morale cu adevărat, și din religie și alte coduri, pe care ei le încalcă și asta e rău, dar ei nu cunosc decît ideea pedepsei și nu îi pot înțelege pe cei ca mine. Nici moartă eu nu aș fi pedepsit pe cei care mi-au făcut rău și am dreptate și în această privință. Slavă să aducem domnului că oamenii au măcar nume și cod numeric personal.
(notă - pentru cei ce nu știu - statul de drept ar fi, utopic, un stat într-adevăr drept, și toată lumea știe ce înseamnă o lege dreaptă - un stat în care legile nu sînt alese democratic, adică de către adepții unor forțe partinice, este o noțiune dezvoltată și de Kant.)
sâmbătă, 12 aprilie 2014
Abuzuri instituţionale şi de stat
Am mai amintit poate că, fiind în căutarea drepturilor umane fundamentale
care toate mi-au fost negate (vezi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv articolele legate de drepturile copilului pentru problemele mele din 84 până în 89),
am fost, începând cu 2002, la diferite instituţii şi organizaţii guvernamentale
sau nonguvernamentale, inclusiv la Ministerul Sănătăţii în 2004 şi totodată la
diverse persoane pe care le consideram mai influente poate, cerând ajutorul. În
total vreo 20 de locuri, pe care le voi aminti altădată, dacă voi avea tărie
destulă să fac acest lucru. Unii mi-au sugerat că drepturile omului sunt doar
pentru oamenii de rând şi normali, nu pentru cei declaraţi nebuni cum am fost
eu. Dar psihiatrii nu sunt Dumnezeu şi e evident că uneori se pot înşela când
condamnă un om nevinovat. De aceea continui să susţin că mi-au fost încălcate
drepturile fundamentale, deşi mulţi m-au luat în derâdere.
Ceea ce voi nota în acest memoriu sunt problemele legate de unele abuzuri ale statului asupra vieţii mele. Nu ştiu ce fel de stat este acesta, România în care trăiesc. Adică ştiu că e o democraţie, dar democraţiile care au partide şi parlament şi preşedinte au şi o ideologie politică care le domină. De exemplu neoliberalismul, neofascismul, naţionalismul, monarhismul şi enorm de multe altele, ale căror caracteristici se întrepătrund parţial.Vezi de exemplu lista
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_political_ideologies
Ideologie nu înseamnă dacă e republică sau nu, dacă e parlamentară sau prezidenţială, ce fel de partid e la putere. Ideologia este spiritul general al conducerii politice a statului. Ceea ce am observat cu durere din experienţa vieţii mele, în special după schimbările politice din 89 dar şi înainte (puţin, fiind eu oricum copil), e că statul român nu este un stat de drept, lucru poate perimat, cu origine se pare în filozofia lui Kant. În statul de drept puterea statului e limitată pentru a înlătura abuzurile de putere arbitrare adupra cetăţenilor şi se pune accentul pe ceea ce este drept, just, adică un concept de dreptate bazată pe moralitate, etică, echitate, religie, lege, lege naturală, raţionalitate. Conform Wikipedia, că alte surse aci nu am căutat şi nu pot găsi, dar pot căuta, este un stat în care domneşte legea ca în conceptul angloamerican, dar în care accentul cade mai mult pe rolul dreptăţii morale. Ce poate face cetăţeanul de rând, om obişuit cum am fost eu, dacă legea, legată şi de puterea politică, este abuzivă şi strâmbă?
http://en.wikipedia.org/wiki/Rechtsstaat
De aceea mi-am pus problema ideologiei care guvernează România dincolo de partide şi democraţie. Şi o democraţie poate fi strâmbă. Dar mai ales abuzivă sau hiperautoritară sau opresivă.
Şi atunci, câutând eu printre diverse ideologii care mi se păreau mai aproape de ceea ce am observat eu în viaţa mea (destul de puţin, recunosc, nu am experienţă) am descoperit totuşi că există unele elemente clare din povestea vieţii mele, prezente într-o ideologie abuzivă, numită neofascism (cu accent totodată pe populismul de dreapta sau extremă dreaptă, aşa cum e scris că se întâmplă în această ideologie, pe care cei care o practică chipurile nu recunosc că o au la baza organizării lor politice). Sigur, veţi spune, ideologia poate fi doar a unui partid. Nu pot să vă contrazic, fiindcă nu am suficiente dovezi, dar voi explica ceea ce ştiu.
La acest link, despre neofascism
http://en.wikipedia.org/wiki/Neo-fascism
Acum voi cita dintr-o carte publicată în România, carte în care nazismul şi neonazismul nici nu există, respectiv Enciclopedia Universală Britannica variantă românească, cumpărată de mine mai ieftin acum câţiva ani în 2010:
„Filozofie politică şi mişcare care a părut în perioada de după Al Doilea Război Mondial [...] în favoarea naţionalismului extrem, se opune individualismului liberal, este împotriva marxismului şi a altor ideologii de stânga, încurajează învinovăţirea pe motive rasiste şi xenofobe şi promovează programele economice populiste de aripă dreaptă.[...]Ei fac mari eforturi să se înfăţişeze drept democraţii sau drept principalul curent de gândire [...] în Franţa Frontul Naţional, condus de Jean-Marie Le Pen şi, în Rusia, Partidul Liberal –Democrat, condus de Vladimir Jirinovski.”
Am dat şi exemplele de partide din acea carte deşi desigur nu am dovezi că ar fi adevărate. În politică oamenii de rând ca mine nu au cum ghici cine minte pe cine sau cine se luptă cu cine. Eu am fost oricum izolată şi fără interese politice sau legătură cu politica, dar mi-am exercitat dreptul la vot de mai multe ori, drept care nu mi-a fost luat, în mod ciudat. Dar în cazul meu a fost un drept complet iluzoriu, din afara societăţii. Exemplele din cartea aceea le scriu aici doar pentru că se spune şi se scrie că această ideologie neofascistă există actual şi pentru că eu am observat lucruri similare în ţara mea, care poate actual nu mai sunt (sau nu toate), dar prin care eu am suferit mult. Cu alte cuvinte nu acuz pe nimeni de neofascism, doar explic că am păţit ceva similar. Importantă este şi referirea la populism
http://en.wikipedia.org/wiki/Populism
Iată dovezile similare din viaţa mea:
1. Statul hiperopresiv asupra pacienţilor psihiatrici care nu au dreptul de a supravieţui, ca şi cum ar fi supuşi eutanasierii;
2. Statul hiperopresiv asupra handicapaţilor; cei care au un picior lipsă pot primi doar un ajutor infim şi nici reducere pe transportul în comun de suprafaţă; se consideră că oamenii cu un picior lipsă, dacă e protezat, sunt apţi de muncă; nu ştiu dacă oamenii care pierd un picior în accidente de circulaţie sau de muncă primesc vreo pensie, dar oricum asigurările de viaţă costă şi deci statul loveşte în tinerii săraci fără ani de muncă dacă nu mă înşel;
3. Statul hiperopresiv asupra profesorilor din mediul preuniversitar, când eram profesoară în 2003 avem doar 450 de lei salariu (patru milioane lei şi jumătate, scrişi pe carnetul de muncă, îl am şi azi) şi apoi au fost greve multe în acei ani ale profesorilor şi problema s-a rezolvat numai după ce eu am demisionat;
4. Birocraţia excesivă şi abuzivă în instituţii precum institutul medico legal sau tribunalul, unde am pierdut ultimii bani din moştenire fiindcă ceream doar o hârtie oficială necesară şi fusesem greşit îndrumată acolo, unde unii chiar şi-au bătut joc de mine ca şi cum mă judecam cu spitalul de psihiatrie sau cu oficiul pentru handicapaţi;
5. Statul hiperopresiv asupra celor persecutaţi de grupuri agresive din populaţie, cum am fost eu, sau abuzaţi chiar din copilărie, cărora li se refuză dreptul la muncă dar şi la pensie şi prin aceasta şi posibilitatea de a avea asigurare medicală, deci sunt omorâţi (eu am asigurare medicală numai fiindcă mi-am pierdut piciorul în tentativa de sinucidere, că dacă nu îl pierdeam nu o aveam, se dă certificat de handicap şi pentru bolile psihice, tot cu ajutor financiar foarte mic, dar cred că numai pentru cele grave, însă am dreptate în ceea am scris la acest punct);
6. Statul cu politică economică populistă şi demagogică exagerată, cum am explicat, prin care de exemplu a avut loc o cădere a pieţei imobiliare acum câţiva ani după ce eu am rămas fără bani lichizi din moştenire şi am pierdut din valoarea ei sau a chiriei încasate aproape jumătate. Acum abia trăiesc.
7. Statul care are legi noi despre vânzarea pădurilor de exemplu, care mă afectează după ce am trăit ani de zile fără bani şi fără să pot vinde partea mea legală dintr-o pădure, nici la Romsilva, parte moştenită legal şi drept;
8. Eu am apartamentul meu şi sunt coproprietară împreună cu mama la un alt apartament, singura mea sursă de venit prin chirie. Oameni care nu au dreptul la muncă nu pot avea altă sursă de venit şi există legi care lovesc din nou exact în cei săraci legat de impozite, lucru pe care nu îl mai pot preciza acum cu precizie fiindcă mama plăteşte impozitele mele;
9. Încă un lucru cert e că statul are legi prin care cei cu pensie de urmaşi, deci din nou oamenii nenorociţi poate fără vină, nu au dreptul să aibă şi salariu, în timp ce ceilalţi, cu pensie din anii de muncă (ani depuşi în fostul regim desigur) au dreptul. Acest lucru a afectat-o şi pe mama mea (care a trecut printr-un proces la tribunal, fiind nevinovată şi îndrumată şi ea greşit la oficiul pentru pensii, şi apoi şi-a schimbat pensia cu una mai mică, după anii ei de muncă. Eu nu pot trece la pensie de urmaş după tata fiindcă nu am bani şi pe nimeni să mă ajute şi nu ştiu sigur dacă mai am dreptul după ce o luase mama, fiind şi ea în viaţă.). Acest lucru în viitor poate afecta diverşi orfani nenorociţi;
10. În concluzie statul care oprimă şi jupoaie pe cei săraci fără milă, unde cei nevinovaţi nu pot găsi dreptate sau drepturi defel, un stat apropiat prea mult de concepţii ale darwinismului social, prezente şi în fascism.
Ori este acesta un popor de Iude în sensul biblic, cu un stat care latră dar şi muşcă până când mor toţi cei consideraţi mai sensibili? Aceasta e doar o metaforă, cele de mai sus sunt fapte clare. Poate că mai e speranţă pentru o lume mai morală măcar cu puţin.
12 aprilie 2014
Linkurile sunt în limba engleză dar le puteţi urma dacă daţi copy paste, nu am reuşit să le pun ca linkuri directe pe blog.
Şi un postscriptum, fiindcă tocmai am primit în mail, nu în spam, un mesaj despre nu ştiu ce pericol naţional de destrămare a graniţelor României. Vreau să spun că România e un stat al Uniunii Europene, lucru care mă atrăgea mult în tinereţea mea inocentă din motive pe care nu le mai explic. Nu cred că e un lucru rău. Dar, ceea ce m-a deranjat şi poate că am dreptate, este faptul că în manualele de liceu de acum mai mulţi ani (clasele 9-12 ce am găsit eu) era un europocentrism exagerat. Este un fel de act barbar să tai celelalte civilizaţii cu sabia din cărţi. Culturile africane, asiatice sau ale continentelor americane erau pomenite foarte vag şi succint. Vezi şi definiţia din dicţionar, cred că am dreptate:
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/europocentrism.html
Tot legat de dreptul meu la muncă şi supravieţuire pot adăuga că medicul de familie, care de altfel s-a purtat frumos cu mine şi cu toţi pacienţii, mi-a spus după 2007 că din cauza reglementărilor mai stricte ale UE, eu nu mai pot spera să am vreun post de muncă, cu diagnosticul meu psihiatric. În 2007 am lucrat aproape un an ca bibliotecară, cum am mai povestit şi am fost supusă unor abuzuri în interiorul instituţiei, legat de salarizare sau încadrarea mea şi am fost obligată să îmi dau demisia din cauza altor probleme cu colegii.
Ceea ce voi nota în acest memoriu sunt problemele legate de unele abuzuri ale statului asupra vieţii mele. Nu ştiu ce fel de stat este acesta, România în care trăiesc. Adică ştiu că e o democraţie, dar democraţiile care au partide şi parlament şi preşedinte au şi o ideologie politică care le domină. De exemplu neoliberalismul, neofascismul, naţionalismul, monarhismul şi enorm de multe altele, ale căror caracteristici se întrepătrund parţial.Vezi de exemplu lista
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_political_ideologies
Ideologie nu înseamnă dacă e republică sau nu, dacă e parlamentară sau prezidenţială, ce fel de partid e la putere. Ideologia este spiritul general al conducerii politice a statului. Ceea ce am observat cu durere din experienţa vieţii mele, în special după schimbările politice din 89 dar şi înainte (puţin, fiind eu oricum copil), e că statul român nu este un stat de drept, lucru poate perimat, cu origine se pare în filozofia lui Kant. În statul de drept puterea statului e limitată pentru a înlătura abuzurile de putere arbitrare adupra cetăţenilor şi se pune accentul pe ceea ce este drept, just, adică un concept de dreptate bazată pe moralitate, etică, echitate, religie, lege, lege naturală, raţionalitate. Conform Wikipedia, că alte surse aci nu am căutat şi nu pot găsi, dar pot căuta, este un stat în care domneşte legea ca în conceptul angloamerican, dar în care accentul cade mai mult pe rolul dreptăţii morale. Ce poate face cetăţeanul de rând, om obişuit cum am fost eu, dacă legea, legată şi de puterea politică, este abuzivă şi strâmbă?
http://en.wikipedia.org/wiki/Rechtsstaat
De aceea mi-am pus problema ideologiei care guvernează România dincolo de partide şi democraţie. Şi o democraţie poate fi strâmbă. Dar mai ales abuzivă sau hiperautoritară sau opresivă.
Şi atunci, câutând eu printre diverse ideologii care mi se păreau mai aproape de ceea ce am observat eu în viaţa mea (destul de puţin, recunosc, nu am experienţă) am descoperit totuşi că există unele elemente clare din povestea vieţii mele, prezente într-o ideologie abuzivă, numită neofascism (cu accent totodată pe populismul de dreapta sau extremă dreaptă, aşa cum e scris că se întâmplă în această ideologie, pe care cei care o practică chipurile nu recunosc că o au la baza organizării lor politice). Sigur, veţi spune, ideologia poate fi doar a unui partid. Nu pot să vă contrazic, fiindcă nu am suficiente dovezi, dar voi explica ceea ce ştiu.
La acest link, despre neofascism
http://en.wikipedia.org/wiki/Neo-fascism
Acum voi cita dintr-o carte publicată în România, carte în care nazismul şi neonazismul nici nu există, respectiv Enciclopedia Universală Britannica variantă românească, cumpărată de mine mai ieftin acum câţiva ani în 2010:
„Filozofie politică şi mişcare care a părut în perioada de după Al Doilea Război Mondial [...] în favoarea naţionalismului extrem, se opune individualismului liberal, este împotriva marxismului şi a altor ideologii de stânga, încurajează învinovăţirea pe motive rasiste şi xenofobe şi promovează programele economice populiste de aripă dreaptă.[...]Ei fac mari eforturi să se înfăţişeze drept democraţii sau drept principalul curent de gândire [...] în Franţa Frontul Naţional, condus de Jean-Marie Le Pen şi, în Rusia, Partidul Liberal –Democrat, condus de Vladimir Jirinovski.”
Am dat şi exemplele de partide din acea carte deşi desigur nu am dovezi că ar fi adevărate. În politică oamenii de rând ca mine nu au cum ghici cine minte pe cine sau cine se luptă cu cine. Eu am fost oricum izolată şi fără interese politice sau legătură cu politica, dar mi-am exercitat dreptul la vot de mai multe ori, drept care nu mi-a fost luat, în mod ciudat. Dar în cazul meu a fost un drept complet iluzoriu, din afara societăţii. Exemplele din cartea aceea le scriu aici doar pentru că se spune şi se scrie că această ideologie neofascistă există actual şi pentru că eu am observat lucruri similare în ţara mea, care poate actual nu mai sunt (sau nu toate), dar prin care eu am suferit mult. Cu alte cuvinte nu acuz pe nimeni de neofascism, doar explic că am păţit ceva similar. Importantă este şi referirea la populism
http://en.wikipedia.org/wiki/Populism
Iată dovezile similare din viaţa mea:
1. Statul hiperopresiv asupra pacienţilor psihiatrici care nu au dreptul de a supravieţui, ca şi cum ar fi supuşi eutanasierii;
2. Statul hiperopresiv asupra handicapaţilor; cei care au un picior lipsă pot primi doar un ajutor infim şi nici reducere pe transportul în comun de suprafaţă; se consideră că oamenii cu un picior lipsă, dacă e protezat, sunt apţi de muncă; nu ştiu dacă oamenii care pierd un picior în accidente de circulaţie sau de muncă primesc vreo pensie, dar oricum asigurările de viaţă costă şi deci statul loveşte în tinerii săraci fără ani de muncă dacă nu mă înşel;
3. Statul hiperopresiv asupra profesorilor din mediul preuniversitar, când eram profesoară în 2003 avem doar 450 de lei salariu (patru milioane lei şi jumătate, scrişi pe carnetul de muncă, îl am şi azi) şi apoi au fost greve multe în acei ani ale profesorilor şi problema s-a rezolvat numai după ce eu am demisionat;
4. Birocraţia excesivă şi abuzivă în instituţii precum institutul medico legal sau tribunalul, unde am pierdut ultimii bani din moştenire fiindcă ceream doar o hârtie oficială necesară şi fusesem greşit îndrumată acolo, unde unii chiar şi-au bătut joc de mine ca şi cum mă judecam cu spitalul de psihiatrie sau cu oficiul pentru handicapaţi;
5. Statul hiperopresiv asupra celor persecutaţi de grupuri agresive din populaţie, cum am fost eu, sau abuzaţi chiar din copilărie, cărora li se refuză dreptul la muncă dar şi la pensie şi prin aceasta şi posibilitatea de a avea asigurare medicală, deci sunt omorâţi (eu am asigurare medicală numai fiindcă mi-am pierdut piciorul în tentativa de sinucidere, că dacă nu îl pierdeam nu o aveam, se dă certificat de handicap şi pentru bolile psihice, tot cu ajutor financiar foarte mic, dar cred că numai pentru cele grave, însă am dreptate în ceea am scris la acest punct);
6. Statul cu politică economică populistă şi demagogică exagerată, cum am explicat, prin care de exemplu a avut loc o cădere a pieţei imobiliare acum câţiva ani după ce eu am rămas fără bani lichizi din moştenire şi am pierdut din valoarea ei sau a chiriei încasate aproape jumătate. Acum abia trăiesc.
7. Statul care are legi noi despre vânzarea pădurilor de exemplu, care mă afectează după ce am trăit ani de zile fără bani şi fără să pot vinde partea mea legală dintr-o pădure, nici la Romsilva, parte moştenită legal şi drept;
8. Eu am apartamentul meu şi sunt coproprietară împreună cu mama la un alt apartament, singura mea sursă de venit prin chirie. Oameni care nu au dreptul la muncă nu pot avea altă sursă de venit şi există legi care lovesc din nou exact în cei săraci legat de impozite, lucru pe care nu îl mai pot preciza acum cu precizie fiindcă mama plăteşte impozitele mele;
9. Încă un lucru cert e că statul are legi prin care cei cu pensie de urmaşi, deci din nou oamenii nenorociţi poate fără vină, nu au dreptul să aibă şi salariu, în timp ce ceilalţi, cu pensie din anii de muncă (ani depuşi în fostul regim desigur) au dreptul. Acest lucru a afectat-o şi pe mama mea (care a trecut printr-un proces la tribunal, fiind nevinovată şi îndrumată şi ea greşit la oficiul pentru pensii, şi apoi şi-a schimbat pensia cu una mai mică, după anii ei de muncă. Eu nu pot trece la pensie de urmaş după tata fiindcă nu am bani şi pe nimeni să mă ajute şi nu ştiu sigur dacă mai am dreptul după ce o luase mama, fiind şi ea în viaţă.). Acest lucru în viitor poate afecta diverşi orfani nenorociţi;
10. În concluzie statul care oprimă şi jupoaie pe cei săraci fără milă, unde cei nevinovaţi nu pot găsi dreptate sau drepturi defel, un stat apropiat prea mult de concepţii ale darwinismului social, prezente şi în fascism.
Ori este acesta un popor de Iude în sensul biblic, cu un stat care latră dar şi muşcă până când mor toţi cei consideraţi mai sensibili? Aceasta e doar o metaforă, cele de mai sus sunt fapte clare. Poate că mai e speranţă pentru o lume mai morală măcar cu puţin.
12 aprilie 2014
Linkurile sunt în limba engleză dar le puteţi urma dacă daţi copy paste, nu am reuşit să le pun ca linkuri directe pe blog.
Şi un postscriptum, fiindcă tocmai am primit în mail, nu în spam, un mesaj despre nu ştiu ce pericol naţional de destrămare a graniţelor României. Vreau să spun că România e un stat al Uniunii Europene, lucru care mă atrăgea mult în tinereţea mea inocentă din motive pe care nu le mai explic. Nu cred că e un lucru rău. Dar, ceea ce m-a deranjat şi poate că am dreptate, este faptul că în manualele de liceu de acum mai mulţi ani (clasele 9-12 ce am găsit eu) era un europocentrism exagerat. Este un fel de act barbar să tai celelalte civilizaţii cu sabia din cărţi. Culturile africane, asiatice sau ale continentelor americane erau pomenite foarte vag şi succint. Vezi şi definiţia din dicţionar, cred că am dreptate:
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/europocentrism.html
Tot legat de dreptul meu la muncă şi supravieţuire pot adăuga că medicul de familie, care de altfel s-a purtat frumos cu mine şi cu toţi pacienţii, mi-a spus după 2007 că din cauza reglementărilor mai stricte ale UE, eu nu mai pot spera să am vreun post de muncă, cu diagnosticul meu psihiatric. În 2007 am lucrat aproape un an ca bibliotecară, cum am mai povestit şi am fost supusă unor abuzuri în interiorul instituţiei, legat de salarizare sau încadrarea mea şi am fost obligată să îmi dau demisia din cauza altor probleme cu colegii.
miercuri, 19 martie 2014
Continuare 2 - revoluţie şi mişcări sociale
Înainte de a scrie legat de acest subiect (continuare după povestirea despre puiul afumat), mă plâng din nou. De ce mă omoară, de ce mă torturează cutremurător de 30 de ani şi nu au milă deloc? Vă daţi seama că am fost un om perfect normal şi nu mai pot îndura sărăcia şi singurătatea forţate, cum am spus de atâtea ori? Nici nu aveţi cum să înţelegeţi ce înseamnă atâţia ani de izolare, m-am plâns în diverse locuri şi la diverse persoane şi toţi vor să mă omoare de fapt, nimeni nu vrea să fie adevărul din 1984 şi să am în sfârşit copil şi drepturi depline intelectuale şi de muncă. Şi fără aceste trei condiţii voi muri...Doamne e monstruos, am fost un om normal în cele mai mici detalii şi m-au chinuit legându-mă de pat la psihiatrie şi îmi neagă pur şi simplu dreptul la viaţă. Sunt măcelărită monstruos din 1984, continuu şi nu pot crede că oamenii vor să chinuiască atât de monstruos un om totuşi perfect, cum am fost mereu, blândă şi înţeleaptă, cu dragoste frumoasă faţă de oameni, turturată în sărăcie şi izolare de la 13 ani. Eu cred că oamenii pur şi simplu nu ştiu, e prea monstruos totul, implor din 84, trebuie să fie tot adevărul şi să trăiesc şi eu!
În ce priveşte povestea legată de revoluţie vreau să explic că nu sunt nebună. Unii intră peste mintea mea şi spun că aşa se scrie istoria, cu sacrificii umane ca al meu. Adică vor să insinueze că se scriu minciuni şi oamenii care ştiu o parte din adevărul despre revoluţii de exemplu sunt sacrificaţi. Eu vă spun adevărul şi despre acest lucru: nu este aşa. Sacrificiul meu nu era în niciun fel necesar pentru a ascunde nu ştiu ce minciuni sau adevăruri incomplete despre revoluţie, era evident că eram un om normal şi nu eram nebună să îmi doresc cu tot dinadinsul să povestesc public aşa ceva, eram un om muncitor şi mereu mi-aş fi văzut de treaba mea şi de viaţa de familie. Chiar nu înţelegeţi că nu am fost niciodată nebună, deci nu aveau de ce să mă sacrifice legat de acea revoluţie? Totuşi am văzut ce e drept minciuni în wikipedia mai demult sau chiar în unele manuale de istorie, aşa că acum, fiindcă veni vorba, sunt obligată să scriu tot adevărul pe care îl ştiu şi despre asta, fiindcă tot voi muri. Dar nu înţeleg faţă de cine ar vrea unii să ascundă adevărul, din moment ce atât de mulţi oameni au fost martori la acea revoluţie, cum o voi povesti eu, şi ei au fost lăsaţi să trăiască, să aibă putere în societate şi drepturi depline, în timp ce eu am fost torturată zilnic, nu ştiu de ce. De ce nu m-au lăsat liberă cum au fost şi acei oameni (din fostul CC de exemplu pe 22 decembrie 1989), fiindcă oricum nici ei nu erau interesaţi de dezvăluirea adevărului, cum nu eram nici eu? În plus vreau să ştiţi că nu sunt nebună să îmi închipuiesc că aş avea talent literar, ştiu că nu pot scrie bine, nu am avut cititori decât puţini şi nici nu voi avea. În plus nu pot scrie despre ceea ce azi e considerată a fi adevărata revoluţie, respectiv ziua de 21 decembrie 1989, deoarece, aşa cum veţi vedea, eu am fost pe stradă prima oară pe 22, dată nefastă care odinioară era şi ea considerată revoluţionară. A existat din câte ştiu şi o organizaţie de revoluţionari 22 decembrie. Zăgrean a fost pe 21 şi colega mea Irina la fel, dar cât a fost ea nu a fost violenţă. Am citit zilele trecute într-un ziar actual din România că la revoluţie au murit oameni pentru ca ei să poată să se exprime liber. Pentru mine nu a fost aşa. Eram extrem de oprimată înainte de 89, nu aveam voie absolut nimic, dar am suferit în total 30 de ani de închisoare şi interdiciţii. Deci am fost degeaba la revoluţie. Şi totuşi nimeni nu mă respectă, deşi eu am fost dintre cei care au suferit cel ami mult, inclusiv în zilele acelea fierbinţi, pentru libertatea şi binele altora...Şi toţi îmi vor moartea deşi, repet, nu am fost nici nebună să vântur la colţ de stradă povestea revoluţiei de exemplu, repet, am fost mereu un om normal şi lucid, aşa ceva nu ar fi fost de niciun folos nici pentru mine nici pentru alţii. Mai jos voi posta povestea revoluţiei în viaţa mea aşa cum am scris-o în 2009, cu unele corecturi şi adăugiri corecte de azi.
Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluţie, pe ici pe colo în scrisorile mele, este legat de suferinţa pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată şi fiindcă nu mai ştiu în ce scrisori apare, şi fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au şters, deşi ştiu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viaţa mea. Am avut la începutul vieţii ideea vagă că o parte din suferinţele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalţi, s-au legat de aspecte politice, lucru care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.
Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.
O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, Arion, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez chinuită ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de acea iubire (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).
Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori aşa ceva şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ ) de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu rădeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat, eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă cred despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în sat) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui nu înţelege ce au ceilalţi cu el.
Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversare. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în oraş există am aflat mai târziu şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Nu la mult timp după 84 (doi ani poate?) am trăit păţania aceea cu puiul afumat, descrisă în altă scrisoare.Mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe Zăgrean dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus lui Z cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu, chiar în ziua când m-a călcat pe picior pe sub masă, şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de mătuşa cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar altul mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec despre războiul rece, glumind cu aluzii şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, Lucian, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega Oana care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După ce au început probleme mai mari în viaţa mea, l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă, cum am povestit. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă, Laura). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, Lucian de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot Lucian fusese şi în vizită la Luiza la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu Irina, care apoi a ajuns la Constanţa, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era emoţionată, înfierbântată pozitiv.
Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari (chiar Z povestea de un film pe care l-a văzut la bulgari) sau poate şi alte ţări vecine. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Luiza părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea, zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că de părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii (doamna Slăvescu) şi care mi-a dat cartea despre Barbă Albastră avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi fata de la Constanţa, Irina.
Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor,care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstru. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei aşa zis tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. La începutul clasei a 9-a Adrian Untilă mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că el nu va mai vorbi cu mine deloc fiindcă eu sunt acum colegă de bancă cu Luiza. Acesta era doar pretextul, fiindcă în realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009 am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi miştocar dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea Andreea Oancea, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oaemeni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi în film, mai am şi acum filmul.
În 88 l-am cunoscut pe Z şi el a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Cred că în 89 a venit o colegă la mine acasă, Oana(doar o dată m-a vizitat, eu o mai vizitam pe ea) şi mi-a adus "Scrieri moral-politice" de Kant pe care nu am citit-o. Era o colegă căreia eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) Oana, care avea un bunic istoric (Dumitru Almaş) şi locuia unde făceam meditaţii cu Z într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.
În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia Stoicescu cu care am avut probleme legat de moştenire sau poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară. Acolo am avut acele probleme mari legat de ciclul menstrual, cam la 9 luni după ce Z a venit prima oară în trupul meu. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum , în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.
În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă Irina, fata de la Constanţa. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am deschis atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru de care voi scrie mai jos în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin o carte veche a mamei şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.
Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare (acolo găsisem pui afumaţi) era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea Irina. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.
În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poeze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că luase interviuri sataniştilor de la Constanţa şi soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren (tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineava ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă, mami m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm livertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume Cristina, pentru curaj).
Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.
Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu Irina, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că Zăgrean apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la Z după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluţie, adică nu înţeleg ce insinuează - că aveam halucinaţii, adică invenţii ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeţi că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau aşa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.
După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, probabil în mai 90. Am fost în vizită la Zăgrean la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui Zăgrean, împreună cu prietena aceluia. Zăgrean stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi cu Vanessa Paradis. Eu şi Zăgrean ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. Zăgrean m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. SPunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu Z singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu Zăgrean în partea cealaltă, dicnolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo Z s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn cu care Zăgrean părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe Z. Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi triostă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu, dl. Basarab. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grpmadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.
Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, Z şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie, cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu Irina şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? Mi s-a părut toamna trecută în 2008 că aşa ar crede unii, care sugerau ceva la televizor. Dar e absurd să fi sugerat ceva despre mine, nu sunt nebună. După încă un timp am aflat că Cristi, fostul coleg al Luizei ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.
A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Am scris în general cursiv, deoarece sunt amintiri grupate şi pe care le-am rememorat şi în trecut, dar tot mi-ar fi fost mai uşor să răspund la întrebări de exemplu. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în liceu de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit Oana la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe Luiza, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi Luiza eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu Luiza în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu Z şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic defel cu ei, în special cu tata, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.
Mi s-a mai întâmplat o coincidenţă legată de evenimente politice oarecum (dar nu de revoluţie) şi anume că la începutul lui 89, când am simţit că Z sau ceva misterios se apropie de apartamentul meu, de camera mea şi de trupul meu, fiind tânără şi copleşită de acea influenţă fizică în special şi neuropsihică, am deschis radioul pe unde scurte la posturi din străinătate (atunci nu erau bruiate sau existau) şi am nimerit foarte accentuat între celelalte posturi,postul radio Kuweit, care difuza în special melodii ce creau o atmosferă magică în încăpere (erau şi de dragoste, sentimentale), care m-a atras să înţeleg ce este, dar chiar i-am povestit aceasta naşului meu. După un timp am aflat că a izbucnit un război în acea zonă. Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată şi ulterior nu am mai ascultat. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").
Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive politice. Este posibil ca unii, care erau urmăriți telepatic, cum a părut să fie în cazul meu și am explicat cum profesorul Z repeta la meditații vorbe sau fapte petrecute acasă la mine, să fi crezut ei că erau urmăriți de Securitate și astfel s-a creat delirul cu microfoanele Securității, în timp ce oamenii ca mine, poate și alții, cred eu, erau închiși psihiatric din alte motive și urmăriți altfel, nu prin microfoanele Securității. Oricum Z spunea că lumea credea că și el era securist. Este posibil ca unii să creadă astfel că și eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...mi s-a părut că o persoană ar fi sugerat că unii mai proşti cred aşa ceva despre mine, când evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii de rând au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, cred că am spus că aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita?
Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru, nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na Arabagiu, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală, a fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.
În ce priveşte povestea legată de revoluţie vreau să explic că nu sunt nebună. Unii intră peste mintea mea şi spun că aşa se scrie istoria, cu sacrificii umane ca al meu. Adică vor să insinueze că se scriu minciuni şi oamenii care ştiu o parte din adevărul despre revoluţii de exemplu sunt sacrificaţi. Eu vă spun adevărul şi despre acest lucru: nu este aşa. Sacrificiul meu nu era în niciun fel necesar pentru a ascunde nu ştiu ce minciuni sau adevăruri incomplete despre revoluţie, era evident că eram un om normal şi nu eram nebună să îmi doresc cu tot dinadinsul să povestesc public aşa ceva, eram un om muncitor şi mereu mi-aş fi văzut de treaba mea şi de viaţa de familie. Chiar nu înţelegeţi că nu am fost niciodată nebună, deci nu aveau de ce să mă sacrifice legat de acea revoluţie? Totuşi am văzut ce e drept minciuni în wikipedia mai demult sau chiar în unele manuale de istorie, aşa că acum, fiindcă veni vorba, sunt obligată să scriu tot adevărul pe care îl ştiu şi despre asta, fiindcă tot voi muri. Dar nu înţeleg faţă de cine ar vrea unii să ascundă adevărul, din moment ce atât de mulţi oameni au fost martori la acea revoluţie, cum o voi povesti eu, şi ei au fost lăsaţi să trăiască, să aibă putere în societate şi drepturi depline, în timp ce eu am fost torturată zilnic, nu ştiu de ce. De ce nu m-au lăsat liberă cum au fost şi acei oameni (din fostul CC de exemplu pe 22 decembrie 1989), fiindcă oricum nici ei nu erau interesaţi de dezvăluirea adevărului, cum nu eram nici eu? În plus vreau să ştiţi că nu sunt nebună să îmi închipuiesc că aş avea talent literar, ştiu că nu pot scrie bine, nu am avut cititori decât puţini şi nici nu voi avea. În plus nu pot scrie despre ceea ce azi e considerată a fi adevărata revoluţie, respectiv ziua de 21 decembrie 1989, deoarece, aşa cum veţi vedea, eu am fost pe stradă prima oară pe 22, dată nefastă care odinioară era şi ea considerată revoluţionară. A existat din câte ştiu şi o organizaţie de revoluţionari 22 decembrie. Zăgrean a fost pe 21 şi colega mea Irina la fel, dar cât a fost ea nu a fost violenţă. Am citit zilele trecute într-un ziar actual din România că la revoluţie au murit oameni pentru ca ei să poată să se exprime liber. Pentru mine nu a fost aşa. Eram extrem de oprimată înainte de 89, nu aveam voie absolut nimic, dar am suferit în total 30 de ani de închisoare şi interdiciţii. Deci am fost degeaba la revoluţie. Şi totuşi nimeni nu mă respectă, deşi eu am fost dintre cei care au suferit cel ami mult, inclusiv în zilele acelea fierbinţi, pentru libertatea şi binele altora...Şi toţi îmi vor moartea deşi, repet, nu am fost nici nebună să vântur la colţ de stradă povestea revoluţiei de exemplu, repet, am fost mereu un om normal şi lucid, aşa ceva nu ar fi fost de niciun folos nici pentru mine nici pentru alţii. Mai jos voi posta povestea revoluţiei în viaţa mea aşa cum am scris-o în 2009, cu unele corecturi şi adăugiri corecte de azi.
Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluţie, pe ici pe colo în scrisorile mele, este legat de suferinţa pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată şi fiindcă nu mai ştiu în ce scrisori apare, şi fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au şters, deşi ştiu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viaţa mea. Am avut la începutul vieţii ideea vagă că o parte din suferinţele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalţi, s-au legat de aspecte politice, lucru care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.
Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.
O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, Arion, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez chinuită ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de acea iubire (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).
Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori aşa ceva şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ ) de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu rădeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat, eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă cred despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în sat) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui nu înţelege ce au ceilalţi cu el.
Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversare. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în oraş există am aflat mai târziu şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Nu la mult timp după 84 (doi ani poate?) am trăit păţania aceea cu puiul afumat, descrisă în altă scrisoare.Mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe Zăgrean dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus lui Z cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu, chiar în ziua când m-a călcat pe picior pe sub masă, şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de mătuşa cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar altul mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec despre războiul rece, glumind cu aluzii şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, Lucian, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega Oana care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După ce au început probleme mai mari în viaţa mea, l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă, cum am povestit. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă, Laura). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, Lucian de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot Lucian fusese şi în vizită la Luiza la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu Irina, care apoi a ajuns la Constanţa, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era emoţionată, înfierbântată pozitiv.
Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari (chiar Z povestea de un film pe care l-a văzut la bulgari) sau poate şi alte ţări vecine. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Luiza părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea, zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că de părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii (doamna Slăvescu) şi care mi-a dat cartea despre Barbă Albastră avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi fata de la Constanţa, Irina.
Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor,care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstru. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei aşa zis tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. La începutul clasei a 9-a Adrian Untilă mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că el nu va mai vorbi cu mine deloc fiindcă eu sunt acum colegă de bancă cu Luiza. Acesta era doar pretextul, fiindcă în realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009 am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi miştocar dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea Andreea Oancea, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oaemeni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi în film, mai am şi acum filmul.
În 88 l-am cunoscut pe Z şi el a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Cred că în 89 a venit o colegă la mine acasă, Oana(doar o dată m-a vizitat, eu o mai vizitam pe ea) şi mi-a adus "Scrieri moral-politice" de Kant pe care nu am citit-o. Era o colegă căreia eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) Oana, care avea un bunic istoric (Dumitru Almaş) şi locuia unde făceam meditaţii cu Z într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.
În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia Stoicescu cu care am avut probleme legat de moştenire sau poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară. Acolo am avut acele probleme mari legat de ciclul menstrual, cam la 9 luni după ce Z a venit prima oară în trupul meu. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum , în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.
În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă Irina, fata de la Constanţa. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am deschis atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru de care voi scrie mai jos în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin o carte veche a mamei şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.
Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare (acolo găsisem pui afumaţi) era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea Irina. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.
În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poeze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că luase interviuri sataniştilor de la Constanţa şi soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren (tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineava ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă, mami m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm livertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume Cristina, pentru curaj).
Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.
Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu Irina, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că Zăgrean apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la Z după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluţie, adică nu înţeleg ce insinuează - că aveam halucinaţii, adică invenţii ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeţi că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau aşa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.
După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, probabil în mai 90. Am fost în vizită la Zăgrean la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui Zăgrean, împreună cu prietena aceluia. Zăgrean stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi cu Vanessa Paradis. Eu şi Zăgrean ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. Zăgrean m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. SPunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu Z singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu Zăgrean în partea cealaltă, dicnolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo Z s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn cu care Zăgrean părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe Z. Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi triostă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu, dl. Basarab. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grpmadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.
Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, Z şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie, cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu Irina şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? Mi s-a părut toamna trecută în 2008 că aşa ar crede unii, care sugerau ceva la televizor. Dar e absurd să fi sugerat ceva despre mine, nu sunt nebună. După încă un timp am aflat că Cristi, fostul coleg al Luizei ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.
A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Am scris în general cursiv, deoarece sunt amintiri grupate şi pe care le-am rememorat şi în trecut, dar tot mi-ar fi fost mai uşor să răspund la întrebări de exemplu. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în liceu de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit Oana la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe Luiza, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi Luiza eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu Luiza în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu Z şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic defel cu ei, în special cu tata, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.
Mi s-a mai întâmplat o coincidenţă legată de evenimente politice oarecum (dar nu de revoluţie) şi anume că la începutul lui 89, când am simţit că Z sau ceva misterios se apropie de apartamentul meu, de camera mea şi de trupul meu, fiind tânără şi copleşită de acea influenţă fizică în special şi neuropsihică, am deschis radioul pe unde scurte la posturi din străinătate (atunci nu erau bruiate sau existau) şi am nimerit foarte accentuat între celelalte posturi,postul radio Kuweit, care difuza în special melodii ce creau o atmosferă magică în încăpere (erau şi de dragoste, sentimentale), care m-a atras să înţeleg ce este, dar chiar i-am povestit aceasta naşului meu. După un timp am aflat că a izbucnit un război în acea zonă. Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată şi ulterior nu am mai ascultat. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").
Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive politice. Este posibil ca unii, care erau urmăriți telepatic, cum a părut să fie în cazul meu și am explicat cum profesorul Z repeta la meditații vorbe sau fapte petrecute acasă la mine, să fi crezut ei că erau urmăriți de Securitate și astfel s-a creat delirul cu microfoanele Securității, în timp ce oamenii ca mine, poate și alții, cred eu, erau închiși psihiatric din alte motive și urmăriți altfel, nu prin microfoanele Securității. Oricum Z spunea că lumea credea că și el era securist. Este posibil ca unii să creadă astfel că și eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...mi s-a părut că o persoană ar fi sugerat că unii mai proşti cred aşa ceva despre mine, când evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii de rând au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, cred că am spus că aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita?
Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru, nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na Arabagiu, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală, a fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)