Rugăciuni din copilărie

După un timp mi-am regăsit cărticica de rugăciuni de la buna (străbunica mea). În cărticică sunt mai multe rugăciuni copiate de mine dintre rugăciunile bunei când eram mică, care le avea din București. Știu că de obicei dvs și atîția alții, și eu, nu suntem prea impresionați de cele bisericești și suntem mai degrabă credincioși cu inima și nu habotnici sau enoriași cuminți, dar eu, când mi-am găsit cărticica de rugăciuni din clasa I - din 1977 tipărită și rugăciunile scrise mai târziu de mine, copiate de la străbunica, m-am emoționat.

Aberrare humanum est, partea 2

Astfel, modelul acesta al meu permite ipoteza că, la fiecare linie de longitudine, există mai mulți oameni-sori sau niciunul, în funcție de structura și fiziologia creierului individului și mai multe luni (la fiecare latitudine eventual). În același timp, ceea ce concentreză lumina pe discul solar nu este neapărat psihicul unei persoane în sens solipsist sau mediul ei înconjurător, ci modul de organizare a fenomenelor întrapsihice și relațiile psihicului persoanei cu celelalte substanțe gânditoare sau conștiințe, res cogitans sau alte substanțe. Fotografiile din aeroplane la mare altitudine despre care se spune că dovedesc curbura Pământului nu sunt dovezi suficiente pentru sceptici; dimpotrivă, ele arată o bandă tulbure la orizont, ceea ce poate susține teoria mea elucubrantă, a curburii concave. O altă probă a celorlalți este observarea unui răsărit sau apus, dar eu nu am văzut ce spun ei, dimpotrivă, uneori o calotă din soare părea despărțită de linia orizontului printr-o bandă clară, ceea ce pare a susține de asemenea ideea curburii concave. Totuși, să nu uităm că, în argumentarea unei idei, simple fapte de observație neclare, nesistematizate, nu pot fi temeiuri suficiente. După cum se poate observa la prima vedere, aceste model aberant al meu pare prea simplu și infantil, ceea ce îl face să pară improbabil pentru oameni înclinați spre științificitate. O anumită rezervă de incredulitate au unii oameni datorită legăturii presupuse dintre mecanica celestă și biologie, deși biologia recunoaște aceste conexiuni și determinări. Mai degrabă există forța de inerție a omului de a recunoaște faptul că și oamenii sunt animale vii, expuse radiațiilor și cauzelor cosmice ale fenomenelor psihice sau vieții socio-culturale. Acest model al meu e ca o poveste, care se poate înscrie în cursul sincretic al mișcării New Age. E inutil să trasăm concordanța și tangența cu diverse expresii literare sau artistice în general, chiar mai înainte de Teogonia lui Hesiod. Aici sunt de amintit desigur și teoriile sincretice asupra evoluției și diferențierii spiritului uman în general. Diversele idei care au axat gândirea astronomică și geologică de-a lungul veacurilor pot fi reinterpretate – de exemplu teoria Big Bang-ului sau teoria Pangeei. Probabil că unii dintre dvs. își amintesc că mai demult se spunea că Marele Zid Chinezesc e unica construcție omenească vizibilă de pe Lună.

O schimbare de paradigmă ar însemna deci o reașezare a distincțiilor și relațiilor dintre concepte și sisteme conceptuale. Un alt mod de integrare a datelor culturale. Mișcarea soarelui de exemplu ar putea fi asemuită cu stupele indiene sau cu forma minaretului spiral al Marii Moschei din Samarra. O astfel de viziune ca a mea ar putea fi explicată prin filozofia culturii a lui Blaga, unde matricea stilistică a unui popor sau grup etnic are anumite atribute care explică formarea și menținerea sau dispariția ei, care sunt fenomene legice, necesare și legate de tipul psihologic al personalității unui purtător de semnificații culturale într-un anumit timp sau spațiu. Ne amintim de turnul Babel, așa cum e pictat de Peter Breughel cel Bătrân sau de cercurile infernului în viziunea dantescă. Sau de lună și soare ca personaje alegorice în mecanismul ceasurilor vechi astronomice medievale cu păpuși automate. În spiritul acestui model toate simbolurile par să se alinieze ca fiind evident cu același sens, deci era imposibil ca eu să nu gândesc această fabuloasă eventualitate.

urmează continuarea

(7 noiembrie 2020
În curând voi termina explicarea rătăcirilor mele intelectuale de acum câțiva ani, legate de cosmos și astronomie. Iar au intrat cei care mereu vin cu ideea că ”ai văzut? Ai văzut ce porci sunt?!” pentru a îi păcăli pe proști că eu am fost legată de idei politice ale unora, în timp ce în realitate în culisele vieții mele nu a existat nimic politic niciodată, absolut cert.
Ei spun din nou că toți politicienii, care au sprijinul proștilor de pretutindeni, au mințit despre mine și mă omoară în numele acelor minciuni hidoase.
ei spun aceleași idei că eu am fost un geniu bun și luminos, dar proștii au fost mințiți că eu aș fi întunecată, nebună și proastă, rea etc.
Alții cu ideea clasică că ei credeau că mi-au furat deja toate secretele etc.

simplul fapt că e adevărat că am fost martirizată fizic și psihic, inclusiv otrăvită, ceea ce se poate dovedi încă, îi face să creadă trei lucruri greșite, deși nimeni nu a vrut să fie cu mine deloc sau să stea de vorbă cu mine, oricât de puțin:
1. că am greșit ceva sau că aveam vreun defect, fiindcă altfel nu s-ar fi întâmplat nimic rău !
2. că eu nu aș fi eu, ci proiecția gândirii și personalității altcuiva etc. !
3. că trebuie să mă omoare ca să evite rușinea sau să mă evite fiindcă aș fi monstru sau ceva rău!

8 noiembrie 2020
Acum, înainte de a continua povestea rătăcirii mele cosmologice, notez încă o dată adevărul despre aceste zile, deși am observat că dvs. ați înțeles greșit motivele mele de a scrie adevărul și credeți niște aberații fără legătură cu ceea ce sunt eu, și eventual mă considerați nebună, deși nu am fost niciodată.
Azi am fost din nou la Gheață în Voluntari. Pe drum fiarele care mă scuipă în gând și-au arătat din nou colții. Unii spun că eu am fost și sunt un om drept, care a crescut drept în societate. Alții au intrat cu ideea că ”au reușit să îi distrugă și oasele și tot nu cedează”. Am povestit deja pe blogul meu despre cum mi s-au deformat oasele genunchiului și că au refuzat să îmi facă RMN, așa cum un medic mi-a recomandat. Și altele. Eu am întrebat din nou de ce cred ei că trebuiau să mă distrugă și să mă omoare. Ei spun că fiindcă familia mea minte în cele mai mici detalii și poporul minte de asemenea despre mine și ar fi o rușine să recunoască adevărul, deci mă omoară. Și că deci toți sunt corupți să facă răul și nedreptate etc. Dar, am spus eu, eu nu am greșit absolut nimic în cele mai mici detalii întreaga viață și nu am avut niciun defect, dar, în plus, am fost un om de valoare ca bine și frumos, însoțite de intelect bun și superior, și absolut sigur nu am fost niciodată nebună. Mereu la fel. Dacă ar fi fost adevărul, nimeni, și nici dvs., nu ar fi dorit moartea mea și v-ați fi purtat toți normal cu mine. Probabil că veți înțelege că am dreptate și am avut mereu abia când voi termina de scris blogul meu, dacă ei mă vor lăsa. Mai sunt lucruri de punctat, dar nu multe. Ei au spus atunci că m-au băgat la balamuc și că absolut toți oamenii care au fost băgați la balamuc nu sunt acceptați decât dacă sunt proști. Poate, dar eu nu știu așa ceva și e absolut cert că m-ar fi acceptat și aș fi avut dreptul la studii și muncă dacă ar fi fost adevărul despre mine. În plus au intrat din nou cu ideea că eu sunt cel mai mare martir al umanității, dar proștii încă mai cred că eu aveam vreo legătură cu politica sau că aș fi vinovată de ceva, fiindcă cei care îmi făceau rău aruncau vina asupra mea. Sau ideea corectă despre nebunia și răutatea aparent monstruoasă a mamei față de mine și modul ipocrit în care se poartă cu alții, nici eu nu știu de ce. Încă nu știu sigur dar se pare că ea e chiar ceva rău, nu doar că mă lovește ca să îi păcălească pe alții.

Acum despre ieri seară. Azi noapte m-au torturat cerebral monstruos, cutremurător. Ei au spus că mama e cea care mă f-te în mod monstruos și că i-a păcălit pe toți. Azi ea – în aparență ea – a făcut din nou să schelălăie cățeaua noastră bătrână care a fost mușcată de niște câini răi pe stradă. E posibil ca ea să facă rău câinelui intenționat, cum a părut că face rău și altor câini din viața ei, ei sugerând că așa funcționează psihic mama, lovind sistemul nervos al altora. Pe de altă parte, mama spunea că ar fi bine ca câinele să moară acum, nu pe ger, când e greu de îngropat. Eu niciodată nu am făcut răul când am atins animale sau oameni, dimpotrivă, cel puțin odinioară, am observat că eram asociată cu binele și vindecarea animalului etc. Ca și cum eu eram viață și mama moarte. Ei spun că oamenii cred că eu aș fi monstrul și de fapt mama este. Am scris zilele trecute despre faptul că mereu se făcea lumină dacă ascultam muzică clasică și eu mă simțeam mai bine de asemenea. Oricum acest lucru e numit meloterapie. Unul a spus că e ceva anormal, în timp ce norii și furtuna și cutremurele erau normale, și că nu era normal că eu aveam așa o abilitate de a le opri. Nu au dreptate și am să explic de ce. Voi scrie și ce însemna muzica pentru mine și cum. Acum voi explica doar o parte.

Oameni răi sau greșit ghidați și mințiți în legătură cu mine mă loveau în mod paranoic, adică făceau lucruri pe care ei nu le recunosc ca fiind reale, și victima e închisă la balamuc sau e considerată nebună fiindcă proștii cred că acele lucruri nu există fiindcă nu pot exista, ei fiind îndoctrinați în acest mod. Victima în plus e și singură, încât nimeni nu poate oferi mărturie că acele lucuri existau în mod real. Ei spuneau uneori că lumea știe că nebunia și delirul nu există, dar că psihiatria e un sistem punitiv și că oamenii credeau că eu sunt pedepsită, deși întâmplător nu greșisem nimic și eram și un om perfect, cum am tot spus mereu. Loviturile lor asupra mea erau incredibile, nu doar nemeritate și, prin presiunea mulțimii asupra mea și prin diverse torturi inumane, se adunau nori grei asupra mea și numai uneori venea furtuna cu fulgere multe de tot – uneori și în cursul toamnelor reci. Era tot ce făceau ei prin același mecanism prin care eu detensionam creierul cu ajutorul muzicii, numai că invers. Ei erau barbaria, eu eram un om civilizat și calm, care asculta muzică când i-era prea greu și aducea doar seninul, nu răul și violența, inclusiv pe cer, cum făceau cei răi sau proști. Despre ce mi-au făcut ei – incredibil și paranoic – am scris mare parte, dar mai am puțin de notat pe blog – de exemplu – cozile infernale de mașini pe unde mergeam eu în orice zi și la orice oră asociate cu rău cerebral deși nu aveam simptome psihice, cum ar fi delirul legat de situație sau interpretări greșite sau agresivitate sau reacții nervoase sau idei preconcepute etc. Sau mulțimea agresivă de foarte multe ori pe strada mea în oraș, vorbele lor directe cu voce tare, oribile și absurde, grupurile de tineri greșit ghidate mulți ani, comportamentul bizar al vecinilor, otrava nemeritată, torturile continue cu zgomote, evidente și clar direcționate asupra mea, izolarea mea forțată peste 36 de ani, comportamentul foarte agresiv al mamei etc. Toate acestea au fost și încă mai sunt reale, în mod constant, zi de zi aproape, din 1984. Ele s-au datorat, cum spun și ei, minciunilor despre mine și ar fi dispărut dacă ar fi fost adevărul. Există adevăruri frumoase și bune, chiar mai rudimentare, care înseamnă ceva și pentru oamenii mai proști și ei nu m-ar fi omorât dacă era adevărul curat despre mine și pentru ei. Între timp eu nu am făcut nici cel mai mic rău, veți înțelege poate mai încolo. În plus, eu am ascultat muzica clasică curat și inocent, ca un copil, fără să știu că are un asemenea efect - și pe mine m-a surprins - și chiar și ei spuneau că eu reprezint civilizația și cei care mă persecută și mă împilează sunt barbaria. Am ascultat cum voi mai povesti pe larg, fără să fac 2 lucruri deodată - aproape mereu nimic în afară de muzică, normal că fără gânduri și fără imaginație.

Azi au intrat și cu ideea lor paranoică veche că toți o vor pe mama și de aceea trebuie să mă omoare pe mine. Probabil că proștii cred că eu am fost sursa acestui gen de delir, când eu pur și simplu eram prea inteligentă ca să creez idei paranoice și nu aveam niciun interes. Oricum, cum am explicat, mama și cu mine aveam structuri psihice de naturi diferite și nu se poate ca ea să îmi ia locul sau eu să iau locul ei în mod sigur, cel puțin nu acum.
Am omis să scriu despre modul paranoic în care a reacționat mai demult mama la muzica mea clasică - într-o noapte a venit și a urlat că nu e corect să fac lucruri de acest gen - adică să ascult muzică clasică - cu ideea că mă luam la luptă cu ea, că chipurile ascultam ca să o lovesc! Eu am ascultat muzică numai ca autoapărare, niciodată nu am făcut sau gândit răul. Ea îmi aprinde televizorul ei la emisiuni despre politică, și noaptea chiar, uneori, doarme cu el aprins și cu volumul mare. Ea mi-a smuls CD playerul din priză cu furie și năduf. Un detaliu insignifiant e că ei spun că proștii cred că eu îmi merit soarta, dar, în realitate, eu sunt exact opusul a ceea ce cred ei, deci, coform criteriilor lor, nu îmi merit soarta.)

Continuare text:

În prelungirea teoriilor opticii geometrice care explică cum se formează imaginile într-un sistem complex cu mai multe lentile, dar noi fiind părți componente ale acestui sistem, putem menționa sistemul filozofic al lui Platon, cu faimosul mit la peșterii și oamenii amăgiți de ecranul pe care îl privesc și cu demiurgul său, care transformă haosul în ordine, anume cosmos, prin imitarea unor modele imuabile, deci prin copierea unor matrițe preexistente. Așadar revenim la originea și rolul cuvintelor gen cosmos (care înseamnă ordine) sau haos, fiindcă trăim într-un mediu cu o grefă neurolingvistică și lumea nu poate fi cunoscută deplin fără acest altoi al limbii vorbite și scrise, parte din duala natură umană, la fel cum lumina poate fi explicată prin două teorii complementare – teoria ondulatorie și teoria corpusculară. Dar, în secolul trecut, fizica s-a înscris în orientarea anti-realistă prin fizicieni precum Niels Bohr și Werner Heisenberg. În mecaninca cuantică actul d ea observa realitatea modifică realitatea însăși. Antirealismul științific presupune asumpția că entitățile care nu pot fi observate de om prin simțurile proprii – cum ar fi electronii sau genele – reprezintă o non-realitate. Asemenea atitudine am avut și eu gândindu-mă că diverse fenomene celeste, inobservabile cu ochiul liber, devin reale doar prin observarea cu instrumente performante, la fel cum s-ar folosi un microscop extrem de sofisticat. În 1930 era descoperită a noua planetă a sistemului solar – Pluto și ea își pierde statutul de planetă abia în 2006, fiind redefinită drept planetă pitică. În ordinea faptelor care invită la scepticism în ce privește astronomia popularizată pentru masele largi ale populației, ar fi de notat că Jules Verne a publicat ”O călătorie spre centrul Pământului” în 1864 și oamenii de știință au stabilit numărul, compoziția și grosimea straturilor concentrice care alcătuiesc sfera terestră, deci fapte fantastic de frumoase, dar greu de crezut, mai ales de către oameni înclinați spre scepticism. Asemenea calculelor care au greșit în ce privește planeta Pluto, dar au stabilit numărul de ani lumină care ne despart de diverse corpuri celeste. Un alt semn de întrebare se pune în legătură cu natura duală a luminii, stabilită prin teoria electromagnetică (în acord cu erezia mea terestră) și corpusculară a luminii. Poate este nevoie în primul rând de o teorie asupra originii luminii, deci de un fundament ontologic al existenței luminii.

În definitiv, puteți spune, aceste text e o meditație asupra felului meu personal de a gândi, un fel de pagină de jurnal. Datorită condiției mele sociale, aceste rânduri pot fi încadrate în mulțimea extinsă a elucubrațiilor unor nebuni, de care nimeni nu se sinchisește. Un fel de Don Quixote în negativ, adică inversul persoanei credule și vrăjite de cărți a binecunoscutului hidalgo. Cu toții știm că noii don Quixote sunt opusul celui original. Explicarea pe care o încerc pare a fi sofistică și pe alocuri sofisticată. Este de fapt o pre-legere către înțelegere.

Un ultim lucru pe care îl voi nota e semnificația morală și afectivă pentru mine a acestui model fantezist. La prima vedere pare un model opac, sursă de emoții negative sau născut din emoții negative și reacționar, retrograd. După ce mi-a venit această idee ciudată legată de astfel de lume mi-am dat seama că pare doar ceva rău, fiindcă noi suntem obișnuiți cu o viziune deschisă, care oferă iluzia libertății și eventualei explorări și colonizări (un termen din știința popularizată) a spațiului cosmic. Modelul invers ar părea o închisoare și limitare a condiției umane, a omului mândru și dornic de experimente noi și aventură, în general membru al numitei culturi occidentale. Dar pericolul vântului cosmic, radiațiilor și meteoriților dintre stele și planete, cu o atmosferă terestră doar ca protecție, mie mi se părea o imagine și mai terifiantă. Omul are întotdeauna nevoia să își facă o casă, nu doarme sub cerul liber nici în condiții optime, ci în corturi sau colibe. Cât despre dorința de aventură – să nu mai spunem: este absurd să vrei mai mult decât ai, când de fapt planeta este mare, doar că omul circulă cu viteză mare la suprafața ei, dar fără să observe toate cele care sunt – infinite posibilități de combinare a factorilor materiali și psihici din lumea noastră comună. Acest gen de comuniune – oricum existentă între oameni – de data aceasta creată de spațiul sferic comun, conduce la ideea responsabilității comune și asumării responsabilității. O lume mai pașnică și mai bună pentru toți, o lume în care fiece colțișor și fiece om e respectat și acceptat pentru ceea ce este. O lume în care nu distrugem în mod iresponsabil și cercetăm lucrurile cu mirare, iubire și respect. Unde nu plecăm în aventuri inutile și fără a avea nevoie de ceva și nici date suficiente cunoscute. O lume cu infinite posibilități de cunoaștere totuși, prilej pentru acțiune și sentimente frumoase.

Așa am simțit eu că ar fi fost dacă lumea era invers. Dar, până una-alta, avem deja o lume frumoasă și poate că tot acest model al meu e doar o metaforă creată de un suflet trist și obosit. Lumea în care suntem poate fi și ea o lume a tuturor posibilităților și a asumării responsabilității în forma în care este și putem să fim oricum emoționați de frumusețea și prețuirea ei ca atare, fără orgoliu de conchistadori sau supermeni. Cu mintea deschisă pentru spațiul deschis, cu respect pentru natură și pentru strămoșii arhaici, care au descoperit forme geometrice precum cercul, pătratul, triunghiul cu mult timp în urmă, folosindu-le în construcții și alte îndeletniciri. Ori poate Dumnezeu însuși s-a deghizat sub chip de om și ne-a arătat calea cea bună.

Seara de 9 noiembrie 2020
Iar au intrat cu ideea că i-au păcălit pe toți - toți ce? - cu ideea că totul e invers decât am spus eu, în timp ce eu sunt omorâtă cu adevărat, fără nicio șansă și nici cea mai mică greșeală toată viața.
Azi am vrut să intru la biserică - era trist - o troiță pentru revoluția din 89 cu un steag rupt și unul întreg și un vultur negru sau pasăre de pradă neagră peste poartă și inscripția Nimic fără Dumnezeu, care a fost utilizată de familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen. Decorația a fost instituită în 2009 de regele Mihai I. Poarta era încuiată, dar voi mai merge - preotul fusese în concediu și acum este în 2 zile ale săptămânii la cancelarie câteva ore - oricum nu mai pot îndura izolarea, sunt aproape 36 de ani și jumătate și m-aș bucura enorm să aud măcar un glas de om, cât de puțin.
Mâine sper că voi putea să continuu povestirea despre internet în viața mea ca să pot termina și blogul de memorii și să îl mai trimit.

Unii dintre cei care intră peste mintea mea îi imită pe verii mei Cosmin și Irina. Cel care o imita pe Irina spunea că ”nimeni nu vrea adevărul, Cristina, toți vor să mori în tăcere” - adică vor să spună că vor să mă omoare, să mă otrăvească eventual în continuare. Cel care îl imita pe Cosmin spunea ceva azi despre faptul că nu am avut nicio greșeală și nu am înțeles că oamenii chiar cred răul despre mine, fiindcă așa li s-a spus - deși am fost mereu singură, doar cu mama care oricum nu vorbește cu mine și e rea, cu câteva mici excepții, pe timp foarte scurt.

Ei spun că toată lumea m-a f-t în draci pe mine și că eu sunt cel mai nevinovat om din lume și ei se tem să nu ajungă de râsul lumii.
Oamenii cred o chestie hidoasă - că tu ai influențat lumea în rău și tu de fapt ai influențat doar în bine. ??? Cine să creadă răul?
ei spun mereu că unii mi-au făcut mie atât de mult rău și au îndobitocit întreaga omenire în așa fel încât nimeni nu mai crede adevărul
Azi fenomene digestive rele de tot- unii spun că trebuie să mor și că ei nu vor să mă trateze omenește ca pe alți bolnavi de cancer de exemplu
medicii nu au vrut să mă trateze și mint de atâția ani, am cerut de mult ajutorul peste tot și mint și refuză, exact cum am povestit

Nu știu sigur, dar s-ar putea să fi fost otrăvită mai tare azi - ei spun că toți mă urăsc, ceea ce nu e posibil, nu am greșit nimic și am fost singură mereu.
greață puternică, durere de cap, de burtă - colonul, etc. etc. de câteva ore după masă

ora 1 și 30 noaptea, 10 noi.2020
Păcat că m-au otrăvit... mai rău ca de obicei
încă greață puternică, amețeală destul de puternică, dureri de dinți, usturime la rădăcina scalpului (am făcut baie azi și apa noastră e tot otrăvită probabil, mama se spală pe cap în oraș) , limba greoaie și ustură puțin, dureri de ochi.

azi, 10 noiembrie 2020
m-am trezit, la ora 1 după masa, după răul de azi noapte, când am avut eructații până la 2 noaptea cel puțin. Acum e mai bine.
Nu mai mănânc, nu mai vorbesc, nu mai scriu azi cum am intenționat, poate mâine.
Ei spun că toți proștii credeau că e vorba de pi... și pu... și de fapt e vorba de creier. ?? vorba...?

ei spun din nou că buba e că oamenii vor să mor și mă otrăvesc fiindcă ei cred că eu sunt ceva rău și de fapt am fost mereu ceva bun și normal, dar nu am avut nicio posibilitate să dovedesc, fiind izolată și torturată și închisă întreaga viață, zi de zi
Ei mai spun că oamenii (și familia mea) au inventat despre mine minciuni fără nicio legătură cu realitatea și de aceea proștii chiar cred că eu eram ceva rău

întrebarea pe care o pun e de ce cred proștii că nu poate exista mamă monstruoasă, care să își omoare monstruos copilul nevinovat, dar ei cred totuși că se poate invers, să existe copil monstruos și nebun care să facă rău mamei sau să mintă
eu cred că una dintre consecințele acestui mod defectuos de gândire, și totodată cauză ulterior, este invenția psihiatrilor și psihologilor despre complexe materne ale copiilor, bastarzilor (cum auzeam la televizor de curând), schizofrenilor etc. Evident sunt invenții, iar invers nu există. Unii semidocți pleacă de la ideea a priori că teoriile acelea reprezintă ceva din realitate și lovesc viața oamenilor buni și nevinovați.
Ei spun că nu există absolut niciun motiv ca eu să fiu omorâtă, dar proștii toți au fost mințiți despre mine.

Alții spun din nou că oamenii au fost mințiți că aș avea legătură cu vreo forță politică și că acum e pe cale să apară adevărul la iveală - că nu am avut legătură cu nimic politic, nici cu România - și de aceea ei toți se grăbesc să mă otrăvească la repezeală. ??!
Și acum mi-e greață și râgâi. Dacă Dumnezeu mă va lăsa să termin blogul și să trimit adevărul peste tot, desigur veți înțelege că am avut mereu dreptate. Era mai bine, cum am spus de atâtea ori, să fie adevărul mai demult, fiindcă absolut sigur ar fi fost dreptatea, adică aș fi avut dreptul la muncă și la studii și absolut sigur aș fi dovedit totul prin muncă și/sau creație intelectuală și nu aș fi fost singură și nu m-ar fi otrăvit deloc. Aceste drepturi mi-au fost luate absolut sigur și medicul de familie și psihologi și psihiatri așa au spus și așa au acționat, refuzând să îmi dea adeverința necesară pentru muncă, deși eram capabilă de muncă și eram un om foarte bun și inteligent, care ar fi fost util și respectat și iubit în mod sigur în câțiva ani de la angajare - veți înțelege că am dreptate și am avut mereu când voi termina blogul, dacă mă vor lăsa.

Oamenii cred o chestie total imposibilă - ei cred că tu îi chinuiești pe ei și în realitate tu ești cea chinuită.

Azi au inventat că toți au mințit despre mine, inclusiv papa. ??!!
Vă spun încă o dată adevărul - am fost monstruos, monstruos masacrată încontinuu încă din 1984. Mult mai mult decât tot ce am scris. Dar evident nu eram narcisică sau nebună sau egoistă etc.
Evident am fost perfecțiunea - foarte mult bine, profundă înțelepciune, bunătate perfectă etc. Evident izolată cu forța, nimeni nu avea cum să mintă. Evident torturată, batjocorită și respinsă exact cum am povestit. Dacă nu m-ar fi otrăvit, aș fi dovedit absolut cert prin creație intelectuală - imensitate de bine și frumos era tot sufletul meu, dar eram și capabilă, niciodată nu am fost vorbe goale.
Acum iar mi-au amorțit degetele. Vă reamintesc că apa e probabil otrăvită, deșii unii cred că săpunul poate fi. Acum nu mai știu nici eu sigur. E inuman cum mă omoară și nici nu era necesar, de la început. 36 de ani și ceva de izolare forțată, fiind om normal și acum... și restul torturii.
repet, pe blogul meu e adevărul întreg, dar e scris ca fapte clare și nu am arătat desigur tot ce am suferit - adică și gândurile sau sentimentele mele și multe necazuri mărunte- ar fi durat prea mult
iar dacă aș fi scris totul - adică toate sensurile și înțelesurile, inclusiv psihologice, filozofice etc., ar fi durat poate 1000 de ani, deci nu se putea.

A început din nou durerea de măsea. Deși am bani puțini, știu că trebuia să merg la dentist... dar și ieri, și în multe alte dăți m-au otrăvit și răul s-a accentuat monstruos și sunt singură tot din 84 în afară de doar câteva excepții, dacă era adevărul m-ar fi acceptat și nu mi-ar fi fost frică să merg la dentist - ei zic că toți oamenii vor să mor fiindcă sunt proști, numai din cauza unor minciuni despre mine, fără niciun motiv real.
Am primit o cerere de prietenie pe facebook iar de la un necunoscut, din Cluj, el find născut în 1975 și absolvent de filozofie - i-am scris pe messenger normal și omenește, dar nu mi-a răspuns, așa că va trebui să șterg cererea lui. Absolut totdeauna am fost un om normal și bun.
am scris așa:
bună seara
cu ce ocazie am onoarea cererii de prietenie?
ce avem noi în comun?
mulțumesc oricum pentru semnul de viață

Mama iar vorbește la telefon... Acum văd că el a șters el sau rețeaua cererea de prietenie, deci nu mai e nevoie să o șterg eu. Când mama vorbește la telefon, mi-e tare rău și amețeală. Au intrat din nou cu minciuni că aș fi scroafă...

ei spun că acceptarea mea ar fi însemnat rezolvarea (tuturor) problemelor lor
apoi din nou că adevărul despre mine exact invers decât cred oamenii, și numai de aceea vor să mor

”tu ești un om despre care puterea politică minte sau a mințit”
nu mi-au mai spus asta - cum adică putere politică și de ce să mintă despre mine?

Ei spun că puterea (?) minte încele mai mici detalii despre mine, iar eu am spus adevărul în cele mai mici detalii - cum adică mint despre mine?
ei spun că ”vor distrugere totală”, deci mint din nou - fiindcă distrugerea mea nu va duce la distrugerea vreunei puteri politice iar lăsarea mea în viață de asemenea nu distrugea nimic - singurul lucru pe care îl fac ei e distrugerea unui suflet și unei minți foarte frumoase și a creației mele intelectuale, care de fapt putea să fie la o vârstă mai tânără, acum e cam târziu, dar nu trebuie să mă omoare
Încă o dată un lucru trebuie să fie foarte clar, fiindcă ei spun prea multe minciuni:
e adevărat că am început să percep telepatic vorbele extrem de monstruoase ale unora abia după 34 de ani și jumătate. totuși, ceea ce contează e că eu încă pot să izgonesc acele vorbe prin tăcere (inclusiv suspendarea scrisului), post, muzică, activitate manuală fără gândire dificilă, contemplare profundă etc.
În plus e important de reținut că niciodată nu am fost influențată în comportament de gândurile lor rostite peste mintea mea - decât eventual de cele din subconștient și prin urmare nu am vorbit sau scris niciodată ce spun gândurile altora și nu m-am comportat niciodată cum ar vrea alții

Ab)errare humanum est

Revin asupra unei greșeli de acum trei ani – anume să notez una din rarele mele aberații ale gândirii, pesemne singura povestită în scris, dar nu cu lux de amănunte. Acum mă voi strădui să scriu cum am ajuns atunci să neg în joacă modelul binecunoscut al sistemului solar.

Cazurile de marginalizare a gândirii sunt frecvente și pot avea cauze de la simpla oboseală și plictis la mai severe forme de afectare a sistemului nervos, diverse boli somatice sau afectare a calității vieții prin orice alt fel de mijloc. Fie și numai singurătatea sau tristețea acute, care pot fi alungate prin evaziunea gândirii către abstractizări mai puțin cunoscute sau recunoscute de marea masă a populației.

Este vorba de un model cosmologic – amintesc aici și celelalte posibile modele asupra genezei cosmosului, în special binecunoscutul model elaborat de gândirea civilizației babiloniene, cea mai străveche civilizație care oferă o viziune logică, integrală asupra planetelor și pământului – în care circumferința cerului și pământului este o sferă, dincolo de care nu există nimic cunoscut omului. Pămîntul, așadar este imens și stelele, soarele și luna au dimensiuni reduse și se află la distanță mică de Pământ. Eu am creat modelul meu fără a cunoaște acest model babilonian, într-o joacă a imaginației. Cosmologia a mai fost, peste mulți ani, sursa unor meditații filozofice fructuoase la grecii din antichitate, dar și în gândirea europeană a secolelor ce au urmat, deoarece filozofia a fost desemnată, la începuturile sale, să creeze o viziune comprehensivă asupra lumii naturale și culturale și a relației dintre om și cele două dimensiuni ale realității. Așadar, mă gândeam eu, nimic mai natural decât meditația naiv-filozofică a mea asupra cerului și pământului, fără să mă inspir din wikipedia sau de pe siteuri de astronomie decât în ce privește câteva exemplificări.

În primul rând, este necesară o specificare metodologică. Un model teoretic poate să fie bazat pe raționamente, dar acestea e necesar să fie și valide și bine întemeiate. Între anumite limite, modelul poate fi pur teoretic, simbolic, fundamentat de judecăți considerate a priori în filozofia kantiană, pierdut în abstractizări fără contact cu lumea reală. Nu am intenționat așa ceva, a fost o aberare pe care o voi explica și delimita precis, o eboșă, o imagine neclară, evident falsă și pe care dvs. sau alții o pot eventual invalida. Eu nu pot, deoarece nu am suficiente cunoștințe și date certe de observare a cerului și nici nu posed instrumentele necesare și cunoștinețele și metodele matematice – și vederea geometrică în spațiu – necesare. Este vorba de o viziune experențial – naivă care a izovorât în mintea mea după vreo 10-20 de minute de contemplare a lunii pline la fereastră. Ședeam așa pe scaun în bucătărie și deodată mă gândesc: … dar dacă e invers?!

În general, exerciții de imaginație cu schimbarea punctului de vedere, a perspectivei sau cadrului de referință utilizat se pot face în vederea cântăririi mai bune a unei decizii, în ședințe de brainstorming sau în cadrul ședințelor de psihoterapie etc. Gândirea evoluează apoi complet normal, prin abstractizări și generalizări, în cazul meu cu prea puține date certe de observație. De altfel, am descoperit pe internet de exemplu că în lume există numeroși oameni pasionați de anumite fantezii științifice și mai ales paraștiințifice, cum ar fi ideea că pământul e plat (!) pe care ei o susțin teoretic și cu exemple, dar nu am găsit deocamdată ceva similar cu modelul meu cosmologic.

Simplu – și vă las pe dvs. să completați restul. Eu văd Pământul ca fiind rotund, aproape sferic, adică geoid, cum se consideră din punct de vedere științific, fiindcă acestea sunt date clare, măsurare prin metode geodezice și dovedite de multe ori prin călătorii de circumnavigație. Curbura Pămîntului e aceeași. Numai că văd lumea omului și toate corpurile celeste înăuntrul acestei sfere. Atmosfera, lărgită la maximum, cu diferite straturi (re)descoperite este numai cu ceva mai mare decât distanța de la București la Satu Mare. Nu e niciun pericol de sufocare, lumea poate fi vie și frumoasă înăuntrul acestei sfere uriașe în care trăim. Ba chiar ar fi o imagine mai frumoasă a casei noastre comune – cel puțin în ochii mei, voi mai reveni asupra aceastui lucru. În cazul în care nu îl pot respinge cu date certe și raționamente valide, unii pot considera acest model al meu urât și greu de acceptat – aceasta se datorează mai mult obișnuințelor și sentimentelor și atitudinilor formate de-a lungul vieții. Imaginați-vă că, brusc, ar trebui să spuneți ”coasă” în loc de casă – ați avea un sentiment de corp străin, v-ați simți intruși în propria dvs. ”coasă”, chiar dacă numai o singură literă nouă ar apărea.

Acest model îmi aduce totuși aminte de așa numita sferă celestă, realizată fizic prin globuri celeste, care a fost folosită ca model abstract în astronomie și în navigație. Pământul e localizat în interiorul sferei, în centru, iar la periferie, egal depărtate de Pământ, se află diversele constelații. Acest model geocentric a fost cunoscut mai ales sub numele de modelul ptolemaic, fiind dezvoltat și de Aristotel, care a preluat o parte din ideile lui Eudoxus din Cnidus. Soarele, Luna și stelele par a se roti în jurul Pământului în cursul unei zile.

Spuneam despre problema validității unei metodologii pentru argumentarea modelului heliocentric al lui Copernicus, dezvoltat de astronomie modernă. În general omului simplu, precum și mie, nu îi e accesibilă vreun fel de dovadă certă și măsurabilă sau repetabilă pentru dovedirea modelului oficial. Acesta este de fapt o dogmă dintre multele dogme științifice ale epocii noastre, și este în general acceptată de toți, în afara persoanelor cu fantezie și încăpățânarea de genul vițelului proverbial. Însă, în cursul consolidării și transmiterii dogmei, apar și lucruri bizare, fiind vorba de fapt de un sistem natural care include fapte și date gigantice și amețitoare, în care omul de rând nu poate fi stăpân și se apleacă într-un gest de umilință sau încearcă să evadeze din corsetul dogmei prin construcția unor teorii alternative, personale, care să fie în acord cu puținele date certe care apar de-a lungul educației unui om. Din punct de vedere pedagogic, omul tânăr învață și memorează ușor pe de rost fapte și cifre și legi științifice, dar numai la maturitate cercul se închide și individul, după ce a uitat parțial ceea ce învățase, începe să găsească sau să caute sensul, înțelesul lucrurilor, calea de legătură dintre fapte, odinioară acceptate așa cum spuneau profesorii că erau. De exemplu, un fapt care vine în contradicție cu bunul simț este explicația oficială a faptului că vedem mereu aceeași față a lunii – se consideră că aceasta se datorează faptului că perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului este aproape identică cu perioada de rotație a Lunii în jurul axului propriu.

Să cugetăm puțin asupra acestei afirmații, luând în considerare și faptul că nu s-au nimerit a fi exact egale. Această explicație pare a fi scoasă din buzunarul unui scamator – cum e posibil, întreabă bunul simț, ca tocmai nouă să ni se întâmple așa ceva, așa o coincidență care sfidează legile naturii, atât timp cât nu se explică de ce e așa? Atât timp cât nu e precizat că la fel se întâmplă cu sateliții naturali ai altor planete. Oricum, această descoperire teoretică despre spectacolul oferit de lună nu este convingător prezentată cititorului lipsit de educație astronomică. Datorită acestei afirmații am privit eu luna cu mirare mai mult timp în seara despre care am vorbit. Punctul meu de vedere este cel al uni sceptic, adică al unui om rațional și precaut, care uneori preferă să abroge o parte din dogmele oficiale. Oare câte certitiudini poate avea un om simplu din acest punct de vedere? Probabil niciuna sau doar câteva, prin urmare rolul dogmei de stabilizare a spațiilor culturale comune rămâne unul pozitiv, haosul și eratismul părând a nu fi o alternativă viabilă. Poate aceste considerente duc uneori la lupta dintre dogmă sau paradigma veche și noua paradigmă sau model de explicare a realității. Duc la acceptarea dificilă a unei noi paradigme, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Dar să privim încă o dată afirmația privind explicarea faptului că Luna ne arată doar o față, mereu aceeași. Se vorbește despre mișcarea de revoluție și mișcarea de rotație, dar orice mișcare în general este relativă și reprezintă modificarea poziției unui obiect mobil – orice formă ar avea – față de un punct de referință. În momentul în care astronomii, inspirați de muza Urania de exemplu, deci parțial inconștienți, parțial doar niște artiști și interpreți, vorbesc despre mișcarea corpurilor celeste ca și cum mentalul lor ar fi prins în niște pioneze fixe și ar fi cadrul natural de referință, același care spune că anotimpurile se explică prin faptul că axa Pământului e înclinată. Dar față de ce plan sau față de ce axă e înclinată axa Pămîntului? Față de o verticală ipotetică, teoretică, care ne obligă să privim realitatea ca fiind tributară planurilor noastre carteziene, de obicei paralelă cu poziția bipedă a omului și cu alinierea creierului său în câmpul magnetic terestru. Veți spune că nu e așa, că Soarele e punctul fix și cadrul în funcție de care definim mișcarea corpurilor celeste.

Dar Soarele se deplasează pe o orbită în jurul centrului Căii lactee și către Apexul solar, un punct situat în apropierea stelei Vega – dar apar alte probleme de delimitare – anume că nu e clar dacă punctul spre care se îndreaptă soarele e fix (fix în raport cu ce?) și dacă considerăm în final doar centrul galaxiei stabil, fix, atunci înseamnă că există același impediment, fiindcă presupunem că există și alte galaxii sau părți ale Universului (fixe sau mobile), deci tot proiecția propriului eu psihic devine punctul de referință fix, respectiv coordonatele viziunii noastre. Și noi considerăm fix un punct din sistemul în interiorul căruia ne aflăm noi înșine.

Un alt aspect important este instrumentarul folosit. În realitate, noi observăm lumea din jur printr-un complex sistem optic – atât aparatul optic al globilor oculari, cât și sistemul de medii diferite de refracție a luminii din atmosferă. Încă și mai complicat devine totul în momentul în care privim lumea printr-o lunetă sau un telescop. Se adaugă și limita fiziologică de observare a obiectelor îndepărtate prin ochiul uman sănătos. În realitate, fără cunoștințe solide de fizică, e greu să aproximăm cum ar arăta totul dacă nu am privi printr-un sistem complicat de lentile și medii de refracție a luminii. Pentru un sceptic, fără mijloace de observare repetată și calcul al parametrilor eclipselor sau altor fenomene și obiecte celeste, nu există certitudini și nu pot fi dovezi certe fotografiile transmise de stații spațiale internaționale. Deoarece am pus problema întemeierii cunoașterii noastre astronomice, ar fi de menționat aici și studiul teoriilor conspirației în contextul epistemologiei – fiindcă unii oameni au tendința să creadă că există un monopol asupra unor taine ale Universului și vieții care ocultează posibilitatea de cunoaștere a omului obișnuit.

Problema care se pune este dacă putem să concepem toate corpurile celeste în interiorul unei sfere mari, anume Pământul, și cum am putea explica ciclurile zi-noapte, fazele lunii, anotimpurile, eclipsele etc. Acest lucru mi-e mie imposibil, dar nu știu sigur dacă e cu adevărat imposibil. Am reacționat în fața minunii lumii stelare ca un sălbatic crescut pe o insulă, departe de civilizație. Privind luna mai mult timp, am observat petele ei care seamănă cu continentele noastre pământene pe planiglob. Deoarece e ușor vizibil că luna e invers în emisfera sudică, adică acolo apare pe dreapta ceea ce la noi e pe stânga, mi-am amintit de viziunea amuzantă în vechime a celor care gândeau că dacă noi stăm drepți în picioare, atunci cei de la polul opus înseamnă că umblă cu capul în jos. Atunci m-am gândit că e posibil să fie invers – adică luna să fie înăuntrul Pământului și, fiind situată între două emisfere opuse, apare cu imagini opuse în cele două. Luna apare la fel și ziua – luna diurnă, pe care soarele nu o mai ascunde prin lumina sa, bineînțeles atunci când soarele e mai blând. Am încercat să îmi imaginez luna – eventual ca un ax cilindric – din care vedem anumite o parte mai mică sau mai mare în funcție de stadiul în care se găsește luna în ciclul ei lunar. Sau altfel de obiect. Deoarece nu am aptitudini matematice, nu pot spune cu certitudine că această teorie e adevărată, deci trebuie să mă înclin în fața teoriei oficiale. Dar nu pot nici să o infirm. Interesant e obiectul acesta – Luna, care uneori pare să aibă raze proprii, cum s-a întâmplat în cazul fenomenului ”luna albastră trifecta”, în ciuda faptului că se spune că e luminată de Soare. Eclipsele ar putea fi explicate prin interpunerea altor corpuri celeste. Fantasma cea mai neobișnuită pe care am imaginat-o a fost prezența unei bolți cerești, în care mulți antici credeau, a unui firmament în care stau stelele prinse. Sau că ar fi vorba de prezența unei substanțe aprinse, arzânde, în interiorul acestei bolți cerești, substanță care are mai multe ferestruici – stele, lună, soare, fiecare cu proprietățile ei – și care se învârte într-un mod specific. Astfel, putem imagina mecanismul sau organismul acesta ca având o lună care se deschide numai parțial, fiindcă ceea ce o acoperă se mișcă într-un continuu du-te vino. Acea substanță pare să aibă efect asupra apelor terestre – mareele – dar ele nu sunt produse de soare, așadar luna ar trebui să aibă o proprietate anume, eventual o substanță care atrage apa ca într-un fenomen de capilaritate și care nu acoperă soarele, care are ardere și strălucire puternice. Dar ce face soarele să lumineze și de ce? Aici mi-a fost ușor să îmi explic în modul acesta primitiv. Cunoaștem cu toții legea lui Faraday, nume care înseamnă ”la o zi depărtare”, lege verificată experimental și știm că există un câmp magnetic terestru. Soarele s-ar învârti în acest model fantasmagoric repede în jurul ecuatorului într-o zi și poate avea de-a lungul anului o traiectorie în spirală în mai multe planuri. Conform legii lui Faraday, un curent electric circular creează un câmp magnetic al cărui sens poate fi determinat cu ajutorul legii mâinii drepte sau stângi. Câmpul magnetic sau electric pot fi variabile, ele se generează și se determină unul pe celălalt.

Dar ce poate fi soarele? Ce este lumina lui? Cunoaștem cu toții metafore diverse, precum și teme literare, cum ar fi drama ”Apus de soare”, motive mistice sau religioase, din numeroasele mituri sau religii solare. Adesea povestea se țese prin legătura dintre om și fenomenul astronomic. Este cunoscut faptul că misticii, care căutau sau resimțeau o participare a sinelui la fenomene cosmice sau căutau o participare a lor la diverse forme de manifestare a divinității, se apropiau de lumina solară și decopereau semne luminoase legate de viața lor personală. La mine acasă am avut în copilărie o copie după un tablou de Heinrich Hofmann – agonie în Grădina Ghethsemane, în care Isus se află în meditație și este înconjurat de lumina lunii.

Din motive neînțelese, eu m-am simțit mereu mai bine când era senin și mai rău pe vreme înnorată. La fel, m-am simțit mai puțin bine în nopțile cu lună plină. Este cunoscut și faptul că unii oameni sunt meteosensibili și influențați mai mult decât alții de fenomene celeste.

Se vorbește despre bioelectricitate și biomagnetism. Mai pe scurt despre bioelectromagnetism. Căci, după cum Tatăl Nostru spune,”precum în cer așa și pe Pământ”. Pământul este mama sau muma străveche, matcă a vieții și bioregeneratoare – spirite sau zei cu caracter teluric au fost numeroase în diverse religii. Propriu-zis nu există doar contrastul dintre Nord și Sud între cele două emisfere. Există și diferențe de populare a regiunilor aferente, diferențe în biomasă și procent al uscatului. O mare diferență între numărul de locuitori. Relatez aici o experiență proprie din copilăria mică – la o vârstă la care gândirea magică e normală conform lucrărilor științifice de psihologie a vârstei, mi s-a întâmplat și mie, pentru scurt timp să visez că soarele și norii ascultă de voința mea și că pot să îi mișc acolo unde vreau eu. Aceste forme de gândire magică se spune că sunt caracteristice primitivului, care reprezintă stadiul infantil al civilizației omenești. Este un lucru clar că omul are proprietăți bioelectromagnetice și că este influențat de câmpuri electrice și magnetice din exterior. E de la sine înțeles că este influențat de câmpurile corespunzând sistemului planetar, și, în cazul acestui model imaginar, omul pare evident influențat de diverse axe interioare ale sferei terestre, de-a lungul cărora apar anumiți vectori puternici, rezultanți ai câmpurilor electrice și magnetice. Atunci, în această comunitate de circa 7 miliarde de oameni, în acest ev al globalizării care face transparentă viața fiecărei regiuni, dar oricum în orice moment din istorie, oare nu e legitim să presupunem că e adevărată și relația inversă – adică faptul că și omul influențează stihiile naturii – fiindcă o relație unilaterală e ilogică. Chiar dacă nu ținem cont de raporturile misticilor, ne amintim desigur cu toții diverse forme de expresie artistică care exprimă acest adevăr – mai vizibil în pictură și în poezie – și putem nota în grabă câteva fapte înregistrate în istorie, cum ar fi cutremurele care au însoțit răstignirea lui Hristos, norii grei și negri din zilele în care aveau loc bătălii sângeroase. Uneori atributul de solar sau strălucitor aparține unor personalități care se remarcă prin ceva special – un talent, o poveste de viață ciudată, inteligență remarcabilă și altele. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori să ascult muzică clasică în timpul unor înnorări grele și îndelungate, deoarece fenomenul meteorologic îmi producea o puternică sau neplăcută migrenă presională, fiind singură în cameră. În urma ascultării muzicii se făcea lumină, ca și cum detensionarea ariilor mele corticale producea sau favoriza înseninarea cerului. Acest lucru e posibil dintr-o cauză evidentă – nu e vorba de un om singur care face soare pe cer, ci de un om inteligent viu și cu simțuri normale, deci legat prin ele de restul omenirii, ba poate chiar și prin al șaselea sau șaptelea simț, prin care eu înțeleg memoria acumulată de-a lungul vieții și imaginația. De fapt, norii părăseau zona în care mă aflam când mintea mea era doar legată de muzică și momentul prezent, fără niciun fel de gând sau amintire, fără imaginație. Așadar, soarele și lumina suntem noi și creierul omului organizează și administrează informația care e mereu legată indirect de tot restul omenirii, după cum bine precizează și psihologia și științele comunicării. Într-o dimineață mi s-a întâmplat un lucru care m-a speriat: soarele era sus pe cer de mai multe sulițe și era extrem de palid, ca un ceai foarte slab. Mi-era din nou rău și m-am speriat groaznic, încât am țipat singură în casă. La câteva secunde după țipătul meu soarele – așa cum apărea la fereastra casei mele – s-a aprins foarte puternic. Repet, influența mea și a celor din jurul meu asupra atmosferei terestre, deci și a fenomenelor meteo este datorată conexiunii mele cu restul lumii vii și omenirii.

Urmează continuarea mâine

Experienţe spirituale

Poate vi se va părea că exagerez, dar eu cred că momentele mai deosebite, de natură spirituală sau mistică, au loc în viaţa noastră zilnică, cu condiţia să avem conştiinţa trează.

De exemplu un curcubeu. Eu am văzut pentru prima oară un curcubeu în viaţa mea doar în 2006 sau 2007 şi era aşa mare şi a durat aşa de mult, încât l-am contemplat mult timp în tăcere şi profund impresionată. În Biblie curcubeul simbolizează conexiunea dintre Dumnezeu şi lumea pământeană:

Geneza 9:13-15
curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi pămînt.

Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură.

O altă experienţă profund spirituală pentru mine a fost ploaia într-un loc liniştit în mijlocul naturii. Ascultaţi ploaia şi deschideţi-vă inima larg. Şi când ploaia se opreşte veţi fi invadaţi de triluri de păsări, care îl preamăresc pe Dumnezeu şi viaţa. Am fost impresionată de cât de multe păsări sunt treze şi vioaie după ploaie în aerul purificat. Respiraţi adânc şi păstraţi în suflet momentul acesta!

Un alt fapt deosebit mi s-a întâmplat într-un spital când eram studentă la medicină. Cineva din salon tocmai murea sau era pe cale să moară. Fiind în picioare, am observat un porumbel mare aterizând chiar atunci la una dintre ferestre. A rămas mult timp acolo. Am înţeles că există o conexiune între evenimente, fiindcă creierul omenesc are o funcţie asociativă puternic dezvoltată. Amintiţi-vă sau citiţi despre simbolismul păsărilor în artă sau mitologie sau religie.

Poate că Paştele, sărbătorile pascale, au fost prilejul celor mai semnificative momente de acest gen în viaţa mea. Din câte îmi amintesc, aproape toate duminicile de Florii au fost însorite şi calme, cu cerul senin şi vântul blând. Şi aproape toate nopţile de Înviere au fost reci şi vântoase, tulburi. Îmi amintesc câdn am mers în satul bunicilor în copilărie la înconjurarea bisericii cu lumânări aprinse. Din cauza vântului, am dat foc din greşeală părului lung al unei femei din faţa mea, dar apoi totul a fost bine. Aceasta nu e o experienţă spirituală...De Înviere obişnuiam să merg cu părinţii la biserică, să luăm lumină şi să ascultăm slujba. La mizul nopţii preotul zicea «Veniţi de luaţi lumină» şi apoi în timp scurt întreaga adunare sau mare de oameni era vie şi strălucind. În acele momente cântam cu ceilalţi troparul Învierii, care a fost cel mai impresionant cântec din întreaga mea viaţă, fiindcă simţeam o stare indescriptibilă de emoţie trăită cu întreg corpul, ca şi cum cântarea aluneca chiar pe şira spinării şi sângele mi se încălzea. Eram deci o parte din comunitatea religioasă şi, deşi aproape fizică, această experienţă are o profundă semnificaţie religioasă:

«Cristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte
Viaţă dăruindu-le»

Cuvintele şi melodia acestui cântec s-au mai schimbat de-a lungul timpului, deoarece cutumele religioase sunt şi ele trecătoare pe acest pământ. Dar latura spirituală rămâne, cât timp omul va vieţui. Din cauza suferinţei din viaţa mea, păstrez nostalgia vechii melodii care a durat mulţi ani, de când eram copil până acum doi ani, când se făcea tranziţie spre noul tropar, cu aceleaşi cuvinte, dar altă melodie. Întotdeauna cântam cântecul şi împreună cu familia, Dumnezeu să îi odihnească, la masa din ziua de Paşti şi mereu avea acelaşi efect asupra mea. Am găsit acum cu greu vechea melodie, prezentă încă pe youtube, dar într-o variantă mai lentă decât cea iniţială din copilăria mea. În rest, pe youtube găseşti acum din păcate doar varianta nouă. Pentru nostalgici e trist, ca şi cum au îngropat Hristosul vechi, şi pe mine mă întristează. Dar vremurile se schimbă. O tempore , o mores!

O altă experienţă spirituală simplă este lumina însăşi când rupe norii. De obicei acest moment îmi aduce pace şi senin în suflet, în timp ce norii grei sau ceaţa mă fac să mă simt îngreunată şi lipsită de energie. Veţi spune că sunt meteosensibilă, un copil al lumii soarelui şi vremii senine. Dar eu îmi amintesc cum am văzut odată şi am fost impresionată într-un sat de o scară de raze ţesută în jurul clopotniţei unei biserici, ca într-un tablou al Înălţării.

Ce cred eu

Când eram copil credeam într-un Dumnezeu aşa cum este descris de biserică şi icoane şi rugăciuni. Când aveam cam 10 ani mi-am pierdut credinţa în acel Dumnezeu. Dar standardele mele morale erau şi au rămas foarte înalte. Când aveam 18 ani, după ce citisem multe cărţi, cred că devenisem ceva între un agnostic teist şi un panteist.

Este greu să explic concepţia mea complexă despre Dumnezeu şi cred că acesta e unul dintre lucrurile intime ale unui om. Doar nu sunt filozof, nimeni nu ar înţelege ceea ce aş scrie, nici cei mai inteligenţi, fiindcă e greu de exprimat. Şi desigur pe nimeni nu interesează. Azi cred bineînţeles că Sfânta Treime a fost așezată ca o bază filozofică a religiei creștine, printre multe altele, prin cunoaşterea acumulată de-a lungul anilor.

Cred că Dumnezeu este un lucru bun, dar respect totuşi ateii, deşi nu îi înţeleg. Nu poţi nega existenţa unui Dumnezeu. Când aveam vreo 20 de ani, naşul meu m-a acuzat pe nedrept că eu aş fi atee şi din cauza aceasta am toate necazurile din viaţa mea şi toată suferinţa. Eu i-am iertat pe cei care mi-au făcut rău în zadar, ei o luau mereu de la capăt, ca şi cum ei nu credeau în Dumnezeu.

Cred că Biblia exprimă adevărul - fiind o carte veche (cuvântul biblie aceasta înseamnă și intră în componența cuvântului bibliotecă) şi cunoaşterea acumulată de omenire mai bine decât alte cărţi, dacă citeşti cu mintea deschisă. Cred că e absurd să persecuţi un om pentru credinţele sale religioase, cum unii spuneau că au făcut cu mine şi în Biblie Iov, care totuşi credea, nu a suferit mai mult decât mine.

Cred că problema nu este niciodată religia, care pentru unii însemană exact practica crimei asupra celor nevinovați cum am fost eu, ci ceea ce fac oamenii în mod greşit din credinţa lor religioasă, modul în care unii consideră greşit religia ca fiind o albie în care îşi spală păcatele, fără a ţine cont de precepte morale şi de reguli de conduită, care există în orice religie. Într-o zi în viitor acel râu murdar va seca. Încă din vremuri străvechi oamenii i-au sacrificat pe Cristos sau pe sfinţi şi unii spun că Isus iubea păcătoşii, de aceea s-a sacrificat pentru ei, să îi mântuiască de rău. Nu sunt de acord cu o concepţie masochistă despre Isus, ca aceasta. Unii oameni spun asta ca să se simtă ei comfortabil şi să păcătuiască mereu, chiar şi după ce îşi mărturisesc păcatele la biserică. Este un cerc vicios dezgustător şi uneori un ateu cu principii morale ferme este mai bun decât ei. Nuami că în prezent toți suntem atei sau agnostici, dar numai câțiva oameni buni.

Credinţa mea este că Dumnezeu (sau entelehia lumii) este bun şi anume: bunătate, creaţie, armonie. Şi doar Dumnezeu poate fi judecătorul oamenilor, ca un fel de rădăcină adâncă a conştiinţei umane. Această parte a conştiinţei noastre e o parte din Dumnezeu. Cred că lumea ar fi fost un paradis dacă oamenii ar fi respectat cerinţele morale, prezente şi în ideile bisericilor de orice fel. Respectul faţă de om prezent în frumoasele vorbe ale lui Kant: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.

Niciuna dintre problemele mele nu ar fi existat dacă ar fi fost aşa. Nici ale altora. Dar totodată mai cred cu tristeţe că acest lucru nu se va întâmpla niciodată şi noi toţi, specia umană, vom bântui pământul pănă la sfărşit drept fii ai lui Cain, la răsărit de Eden.

Darul

În septembrie 2009 am fost în vizită la bunicul meu, în micuţul sat Colun din judeţul Sibiu, despre care am mai scris. Am stat acolo 10 zile împreună cu maică-mea. Într-o zi, vecinul mamei din Voluntari, care avea treabă la Sibiu sau prin apropiere ne-a dus pe toţi trei cu maşina în pelerinaj la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, pe care o mai vizitasem mai demult împreună cu tata.

La plecare m-am oprit la chioşcul de suveniruri şi am cumpărat o icoană mică pictată în stil ortodox, pe care ulterior am dăruit-o cu suflet curat d-nei Ioana Nica, soţia acelui militar de la etajul 8 care şi-a tot bătut joc de mine. Ea era foarte religioasă, rugându-se zilnic acasă şi mergând mereu la biserică, oferind mici daruri altora, inclusiv mie. De fapt d-na Ioana este cea care m-a îndemnat în primul rînd să scriu poezii şi nu e ea de vină că eu nu am talent şi nu am reuşit nimic. Mi-a dăruit şi mâncare (ea poate a înţeles cât sunt de săracă), şi mici icoane şi broşuri religioase să le citesc. Când mi-a fost rău odată a venit la mine acasă şi mi-a făcut masaj cu ulei pe tot corpul, fiindcă era convinsă că uleiul este ceva sfânt şi curat. Deşi se spune că despre morţi trebuie să spui numai de bine, pot afirma că şi ea a luat-o puţin razna de câteva ori, m-a cam împroşcat cu răutăţi şi chiar a spus că eu m-am şters cu ei la fund (adică cu ea şi soţul ei), deşi nu am spus nimic de rău de ei. Zicea că nu am fost recunoscătoare, deşi nu era adevărat. Avea, împreună cu soţul, faze contradictorii, adică câteva zile se purta frumos, apoi, brusc, se schimba nu ştiu de ce, apoi iar se purta frumos. Oricum eu i-am dăruit icoana, deşi iniţial am vrut să o păstrez, ca semn de gratitudine. Apoi, în ultimii ani ai vieţii ei a cam fost singură, fiindcă soţul a plecat să stea aproape tot anul (vreo doi ani sau trei) la el în sat şi a părăsit-o. Ea a murit de cancer la plămâni finidcă lucrase în mediu toxic la tipografie în tinereţe şi în ultimele zile soţul a stat cu ea. Acum, destul de curând după moartea ei, el s-a recăsătorit şi cum am povestit, mi-a refuzat 5 lei când răbdam de foame.

La poarta mânăstirii am cumpărat o altă icoană, deşi aveam bani puţini, respectiv copie după o icoană pictată în stil occidental mai degrabă de călugărul Irineu Protcenco, care a avut o poveste de viaţă impresionantă.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Protcenco

Icoana m-a imresionat mult de la prima privire. Era mai mare şi la început din nou am vrut să o păstrez pentru mine. Apoi m-am răzgândit şi am dăruit-o bunicului meu, care a fost foarte impresionat, ca de obicei şi a agăţat-o pe perete în camera unde dormeam cu ei în copilărie. Bunicu era şi el impresionat de lacrimile Fecioarei şi eu m-am simţit fericită să îmi văd darul printre celelalte icoane, aşa cum mereu am fost fericită când am dăruit ceva. 

În 2010, când aveam din ce în ce mai puţini bani pentru nevoile zilnice, am fost la biserica Sfântul Gheorghe din centrul Bucureştiului fiindcă îmi tot căutam demult o carte de rugăciuni. Recunosc că intenţionam totodată să îmi mai cumpăr şi un disc de muzică. Dar aveam bani foarte puţini. Mi-am cumpărat atunci o psaltire mică, fiindcă rugăciunile de bază nu le-am găsit niciodată. Ulterior am citit-o cu atenţie, dar avea un defect de pagini lipsă. Şi acum stă pe măsuţa mea. Atunci am văzut de vânzare în biserică aceeaşi icoană pe care o dăruisem bunicului meu, în diverse dimensiuni şi îmi doream mult să o am şi eu. M-am tot codit fiindcă nu prea îmi permiteam şi în final am hotărât să cumpăr icoana la dimensiune mică. Atunci o tânără fată cu chip blând şi frumos, care era în apropiere, a observat impasul meu şi m-a rugat să primesc să mi-o cumpere. Vânzătoarea spunea şi ea că nu se refuză aşa un dar. Fata mi-a cumpărat icoana medie ca dimensiune! Am ajuns fericită acasă fiindcă astfel de lucruri sunt rare în viaţă şi am agăţat icoana pe perete.

În ziua aceea m-am simţit copil din nou, amintitndu-mi ziua din copilărie când o vecină din Voluntari, observând că eu admiram la poarta ei trandafirii frumoşi din curte, mi-a dăruit un buchet şi eu am ajuns apoi acasă plină de emoţie şi bucurie. Ulterior şi eu am dăruit altora ori de câte ori am putut. Câteodată visele devin realitate în mod neaşteptat.

În 2012 şi bunicul meu a murit la 87 de ani suferind tot de boală de plămâni şi inimă. Ca şi vecina de la etajul 8. Bunicul meu a murit chiar în miercurea mare. Cu o zi înainte mă simţeam foarte singură, aveam dureri abdominale şi probleme de tranzit intestinal şi ameţeli. Am deschis Biblia şi m-am rugat şi am citit fiindcă nu pteam dormi. A doua zi am fost anunţată că bunicu a trecut în lumea de dincolo. Am fost foarte tristă, am mers la înmormântare şi am văzut că icoana era încă acolo. Cam la două luni de la acel eveniment a murit şi vecina de la etajul opt, ceea ce m-a întristat.

Acum mă mai gândesc la ei din când în când, privind icoana mea de pe perete. Fatul de a dărui cuiva ceva din suflet este în sine unul din cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor buni. Omul cu suflet frumos se bucură să împartă şi să dăruiască. Eu şi vecina aceea şi fata din biserică şi femeia cu trandafirii am fost fericite pentru un timp de a dărui altora ceva cu gândul curat. Şi soarta fiecărui om este în mâinile Domnului, toţi îi suntemm datori cu o moarte, a noastră.

Iată icoana din casa mea:

Portretul Fecioarei

(Chiar azi, mergând pe stradă, am întâlnit nişte femei misionare- le cunoşti de la distanţă - şi mi-au cerut să primesc un pliant, dar am refuzat. Cu toate că este această coincidenţă, nu îmi schimb planul şi scriu una din postările mele despre religie. Coincidenţe din acestea dureroase au fost încă de când aveam 17 ani şi asta înseamnă că unii oameni la putere în societate îmi puneau lanţuri grele pe trup şi pe spirit ca să poată inventa ei minciuni despre mine şi ca să aibă ei putere în societate. Gândiţi-vă puţin logic: faptul că în mod anormal tot ce gândeşti sau faci e imitat sau urmărit de mass-media sau de stradă înseamnă închisoare şi distrugere şi anormalitate şi lipsă a posibilităţii de a te dezvolta ca om. Am fost un om normal şi bun mereu şi jur că aceste lucruri diabolice se petreceau zilnic, ca şi cum aveam duşmani, din nu ştiu ce motive- În ultimele zile, de când am început să scriu din nou povestea adevărată despre mine pe acest blog, sunt chinuită încontinuu de o muscă în dormitorul meu. Adevărul e că mereu când am spus adevărul aşa s-a întâmplat şi în trecut iar musca nu iese pe fereastră oricât am încercat. Mă chinuie aceste muşte, uneori mai multe, bâzăie, se aşează pe ochi sau pe mână când scriu, sau chiar pe buze, zboară în jurul meu, în general îmi creează o stare psihică proastă. Şi sunt rele în general numai când spun adevărul, fără nicio omisiune sau greşeală, ca în ultimele zile. Şi cât am suferit, Doamne, 30 de ani...Din aceste fapte am tras concluzia că e ceva necurat la mijloc şi că astfel unii oameni răi vor să mă chinuie şi să ascundă adevărul, cum de fapt tot ei spun)

Am fost crescută de bunica dinspre tată, o femeie botezată de biserica reformată, care a îmbrăţişat tradiţia ortodoxă după ce s-a căsătorit. De mai multe ori mi-a spus că în religia ei, faţă de care păstra nostalgie, importanţa Fecioarei Maria este mai mică decât la ortodocşi fiindcă la urma urmei ea nu a fost decât o femeie care l-a purtat pe Mântuitor în pântec, dând naştere unui fiu ca orice altă femeie. Ea m-a învăţat când eram copil Tatăl Nostru şi Înger îngeraşul meu şi o rugăciune pentru copii în limba germană:


Ich bin klein
Mein Herz ist rein
Darf niemand drin wohnen als Gott allein.

Eu sunt mic
Inima mea e curată
Nimeni nu poate locui în ea în afară de Dumnezeu


Bunica dinspre mamă m-a învăţat rugăciunea Bucură-te Marie, iar în jurul anilor 2000 ascultam radio Vatican şi am învăţat aceeaşi rugăciune (Ave Maria) în latină, fiindcă eram în perioada în care am încercat, fără succes, să fiu primită de biserica catolică sau la vreo mânăstire, catolică ori ortodoxă. Aveam cărticica mea de rugăciuni ( o mai am şi azi) şi aveam iconiţele mele de carton, astfel încât treptat pentru mine imaginea fecioarei Maria a devenit ceva graţios, delicat şi blând. La ţară la bunici erau multe icoane atârnate pe pereţi cu Sfânta Familie, Cina cea de taină, Cristos , fecioara Maria şi Sfânta Ana.

Tot în anii 2000 am citit diverse cărţi de istoria artei şi am observat că în portretele fecioarei Maria culorile veştmântului erau aproape mereu roşu şi albastru şi m-am gândit că aceste culori sunt alese aşa findcă pot integra din punct de vedere psihologic diverse reacţii ale spiritului uman, respectiv activitate sau pasivitate, raţiune sau sentiment, pasiune sau contemplare, devoţiune ca întreg.

Gândindu-mă la aceste portrete pot spune că am fost impresionată de picturile lui Michelangelo, Botticelli şi Rafael. Portretul meu preferat a fost "Frumoasa grădinăreasă" (de Rafael, 1507), care m-a impresionat mai mult ca altele, datorită armoniei de linii blânde şi culori adecvate, care parcă îmi umpleau toate cămările inimiii. Limbajul culorilor este pur şi delicat, dar destul de expresiv, în relaţie cu liniile melodioase. Orice om reacţionează în faţa unei picturi în funcţie de experienţele anterioare, iar pentru mine acel tablou îmi aducea în amintire emoţiile din copilărie, care erau de fapt rădăcinile atitudinii mele religioase, copiii jucându-se afară, graţia fetiţelor în jur de patru ani, iar cartea de pe braţul fecioarei îmi amintea de alte tablouri cu Buna Vestire şi de puternica legătură emoţională dintre fecioară şi prunc.

Cu câţiva ani în urmă am cumpărat o carte (atunci mai aveam ceva bănuţi din salariul de la biblioteca aia împuţită şi o chirie) cu portrete ale Fecioarei de-a lungul timpului. Mi s-a părut că în pictura profesionistă Fecioara a pierdut prin secole unele dintre atributele ei spirituale caracteristice epocii Renaşterii.

În zilele noastre ea există şi în clipuri "artistice" pe internet, care sunt aproape opusul, nu au sobrietate defel şi sunt un fel de lucruri dulci, ca pentru fetiţe, bomboane roz în care Fecioara este un fel de zână. Este nevoie pe lume şi de astfel de lucruri! :) ca acesta:

Şi iată pictura lui Rafael care m-a impresionat