CONCLUZII, partea a 16-a, sinuciderea

Notez acum ceva ce parcă am mai scris odată, ceva ce mi se fixase ca un cui în amintire. La un moment dat citeam ceva mai simplu de citit, nu îmi amintesc ce, și un personaj spunea că, întâlnind pe cineva care citea studiul despre sinucidere al lui Emile Dürkheim, personajul a fost calificat drept cineva ”mare” și eu nu vedeam nicio legătură între aceste fapte sau ceva grandios.

Pe scurt, încă din tinerețe mă gândeam că în niciun caz nu mă voi sinucide, oricât de grea va fi viața. Pare cam absurd să te gândești la așa ceva, dar eu eram plină de factori de risc, fiind respinsă de părinți cu brutalitate și crezând, în mod absurd poate, că voi fi acceptată de ceilalți oameni. Nu de mult am explicat că eu consider că am avut doar trei greșeli întreaga viață, printre care acea tentativă brutală de sinucidere, dar în realitate era o greșeală mai mică decât pare, fiindcă oameni răi, ca și acum, practic vor să mă împingă la moarte, poate chiar mai mult decât în alte cazuri psihiatrice și eu de fapt vreau să trăiesc și am principii clare – a nu comite suicid. Totuși, pentru omul simplu, sinuciderea este plauzibilă și probabilă într-un mod simplu : omul care e total respins de ceilalți se sinucide fiindcă nu are alte opțiuni, cu atât mai mult dacă el are dreptate și ceilalți nu. Totuși, eu nu vreau să mă omor, ba chiar nu am gândit așa de fapt, dar în ultima vreme doar, mi s-a întâmplat să mă gândesc la această opțiune. Totuși cred cu tărie că e greșit, nu cred că voi pune în practică această alternativă. Viața e ceva extrem de frumos, dar pe mine m-au respins total din 1984 și aș fi avut nevoie de atâta de puțin pentru fericire – măcar câțiva oameni în viața mea și o activitate oarecare. Sunt prea mulți ani de izolare – deja aproape 37 – și eu niciodată nu mi-am putut imagina viața altfel decât pentru ceilalți și nici nu poate fi de fapt – durerea mă sapă ca pe-o statuie de sare. Am apreciat mereu viața așa cum este, nu mi-am dorit nimic din ce nu puteam avea în mod sigur, m-am bucurat ca de-o lumină și sărbătoare de fiece clipă și mai ales de cele petrecute în compania altora, cât de puțin – dar ei nu mi-au lăsat aproape deloc viață și niciun drept și am fost un om extrem de bun cu imens respect față de alții, dar am fost un om perfect normal și nu pot trăi izolată total cum vor ei. De fapt, ei vor să mor, au zis clar, direct sau indirect foarte clar…

Acum, o întoacere în timp la acea tentativă de sinucidere care m-a lăsat șchioapă. Unii insinuau că nu eu am hotărât atunci să mă arunc pe geam. Nu voi mai povesti cum a fost, deja e scris totul pe blogul meu, am trecut printr-o experiență NDE (near-death experience) sau cineva mi-a trimis un vis telepatic în ziua în care am sărit pe geam și m-am văzut pe mine sau pe cineva în sânge, de la gât în jos, nu mi-am văzut capul. Bineînțeles că a fost o tentativă conștientă, a fost hotărârea mea, eram prinsă de o migrenă cutremurător de puternică și asta m-a obligat să mă arunc pe geam, gândindu-mă că dacă mai stau în viață voi înnebuni de la acea durere și voi deveni un monstru precum aceia care mă vânau în tren în seara precedentă, cu idei cu care gravitau în jurul vieții mele, ca și cum erau nebuni și credeau aberații despre mine și despre alții. Unii spuneau în ultimii ani că pur și simplu am fost proastă și am sărit pe geam din ignoranță, fiindcă eram doar f_tă foarte puternic de tot poporul și acei oameni ciudați nu erau nebuni și nu aș fi devenit ca ei – ci erau doar proști care credeau aberații despre mine sau care inventau aberații. Vorbeau despre o mare cafegioaică care nu va mai avea viață personală și despre doi mutanți genetic care controlează întreaga țară și hotărăsc tot ce e rău asupra oamenilor, spuneau că numai un singur om poate fi salvat în fiecare an etc. Mai vorbiseră aberații în jurul meu și în alte dăți. Așadar, combinat cu durerea imensă, am sărit, mai ales că tata a refuzat să mă ducă la vreun spital. Ulterior au spus că vecina de dedesubt, doamna Kis, m-a găsit afară și m-a salvat. Ulterior, ea spunea de față cu mine ”le-am spus vecinilor cutare să nu mai arunce mămăliga pe fereastră”, dându-mi impresia vagă că spunea altceva, adică se referea la aruncarea mea pe geam, deși nu mă aruncase nimeni, ci fusese decizia mea conștientă. În felul acesta, inventând că eram inconștientă, oamenii mă alungau mai rău, ca și cum nu aveam cap sau nu eram de încredere, deși, dacă m-ar fi acceptat, oricât de puțin, absolut sigur nu aș fi comis sinucidere din nou. Atunci când am sărit pe fereastră eram un om relativ mulțumit și nu aveam motive să sar, eram studentă la medicină și, deși eram izolată și atunci, vedeam și auzeam zilnic mulți oameni, aveam speranțe să ajung să muncesc, să am un loc de muncă într-o zi.

În afară de acea tentativă de suicid, am mai încercat doar o dată să mă curentez, în anii dinaintea intrării la medicină, din cauza rejecției și lipsei unui loc de muncă și a oricărei relații cu altcineva în afară de părinți. Totuși nu greșisem nimic, nu înțelegeam de ce mă alungă total din lume – și eram tânără și aptă de diverse lucruri. Când am văzut că nu mor dacă bag degetele în priză, am încercat să le ud, să le introduc în diverse moduri după ce am deșurubat priza etc., dar nimic nu a mers. Mă gândesc că poate priza nu avea împământare, că, dacă ar fi fost, poate pățeam ceva. Cred că multe din sinucideri sau tentative de sinucidere se produc din cauza ignoranței. Altfel, mai cred că unii sinucigași, cum am fost și eu, după ani de la tentativele lor de sinucidere, se bucură puțin că nu au murit – și mie mi s-a întâmplat – fiindcă au fost imersați într-o stare de grație, de cunoaștere și trăire superioară a fericirii de a fi pur și simplu, de experimentare de noi idei și imagini care deschid perspective uluitoare și magnifice – chiar dacă pare o megalomanie ceea ce scriu acum ( !) totuși așa este, viața oferă mereu noi orizonturi și nu putem – cred eu nicicând - epuiza nenumăratele variante posibile de eu creator, de sine simțitor ș.a.m.d.

Ceea ce contează în ultimă instanță este conștiința curată și bună că ne-am făcut datoria de-a lungul vieții și mai mult chiar, la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare sau de sărbătoare. Numărăm și noi răsărituri și începuturi noi zi de zi. Fiecare culoare și fiecare formă și fiecare idee apar în lumini noi. Descoperim altceva zilnic și nu putem să nu îngenunchem în fața noului și în fața vechiului asemenea. Mă gândesc că poate există oameni așa de înecați în suferință, încât nu mai pot continua – le cer să aprecieze faptul că există măcar o persoană, rea sau bună, în viața lor, deci există și Dumnezeu sau lumina zilei – eu nu am avut-o decât pe mama de exemplu, mult prea puțin, mai ales că ea nu m-a vrut deloc de la început și are alte persoane care contează pentru ea. Bine, nu are niciun rost să compar suferința mea cu a altora, fiindcă nici nu îi cunosc și știu că fiecare om are altă percepție asupra realității. Fiecare om e un individ, nu un caz clinic. Pe această cale transmit tuturor celor greu încercați numai bucurie, ca un balon de săpun mare și colorat, soare din vârful degetelor cu care scriu, și eu ca și ei, copil al lumii acesteia, copil dezmoștenit de soartă, cum se spune, solist ratat, corist exclus etc. Lumea continuă să fie frumoasă, nu are rost să o părăsim, pe cât posibil…

30.01.21- 31.01.21

ideea e că cei proști nu îi respectă pe cei slabi, adică singuri, bolnavi, săraci, buni, femei - niciodată și cred și respectă numai pe cei care le sunt impuși cu forța - adică opusul meu - și huiduie și batjocoresc dacă cumva cineva spune fabule sau morala sau adevărul nud, ca în ceea ce am spus eu acum - fiindcă se simt jigniți dacă cineva spune adevărul, mereu, fiindcă sunt suspicioși, chiar dacă nimeni nu îi atacă pe ei și nu se referă la ei
eu nici măcar nu știam că cineva mă urmărește, că altfel aveam grijă să nu îi jignesc pe cei proști, am spus numai adevărul întâmplător
totuși sunt unii care spun că de fapt oamenii - adică proștii - cred totul invers decât e realitatea și decât a fost și că dacă s-ar trezi la realitate nu m-ar omorî ???? Dacă...

m-am trezit noaptea și mi-e tare rău și extrem de sete - apa e sigur otrăvită
ei spun că e evident că am dreptate
dar că, în scopul omorârii mele, au îndobitocit întreaga omenire
păcat, eram perfecțiunea
nu trebuiau să mă omoare, dar nu vă pot convinge
iar au intrat și nebunii cu fertich, ei spuneau că astfel i-au păcălit pe nemți de exemplu, dar și pe toți proștii

30 ianuarie 2021
ei spuneau aseară că e cea mai jegoasă crimă din istorie
ei spuneau că sunt omorâtă de asasini plătiți și că ei își întemeiază crima asupra mea numai pe minciună și pe câteva grăunțe de adevăr, pe care le-au interpretat greșit
ei spun că greșelile mele au fost foarte mici - eu spun că deloc - și că eu am fost lovită de milioane de ori mai mult decât ceea ce am greșit
eu spun că am fost perfectă, tot ceea ce am povestit e adevărul, din 1984 era totul clar de moarte
ei spun că familia mea și ceilalți neagă total adevărul, iar eu nu sunt crezută de nimeni, așa cum îmi spuneau în copilărie
citiți totul cu atenție - tot ce am spus e adevărul curat, e absolut imposibil să mă fi înșelat, inclusiv despre părinți e adevărul, poate că v-au mințit, era clar crimă și eu nu înțelegeam de ce - nu aveam cum să fi inventat, dacă aș fi avut dreptul la muncă și mai ales la studii aș fi reușit creație intelectuală oarecare - specifică mie - și ați fi înțeles că aveam un suflet foarte frumos și gândire solidă, de încredere, de asemenea natură, încât era imposibil să mă fi înșelat
ei au spus azi că au găsit doar câteva fire de greșeală, de fapt slăbiciune a gândirii în întreg trecutul meu și unii se bazează pe acele lucruri, deși restul era perfect
greșeala era că la un moment dat, după tentativa de sinucidere, l-am urât pe profesorul Z, dar în realitate nu era decât o greșeală mică, datorată unor factori obiectivi - ceea ce am povestit despre el e adevărul, dar, mi se spune, el sau alții mint despre el
el de ce, când ieșea în calea mea la facultate, se uita bizar sau reacționa ciudat în fața mea, deși eu niciodată nu m-am gândit la el - chiar dacă m-aș fi gândit, nu avea de ce să reacționeze așa, înseamnă că interpretase ceva greșit
acea ură de fapt justificată a fost, spun ei, singura mea greșeală o viață întreagă, fiindcă atunci eram încă tânără și nu puteam avea obiectivitatea și răceala fără cusur a maturității, dar a fost ceva ce a durat puțin timp și foarte demult deja
totuși, spun ei, am fost otrăvită încă din anii 2000 (poate înainte să fi fost acele gânduri de așa zisă ură față de Z)
totuși, spun eu, tot ce am povestit e adevărul și este adevărul încă din 1984 - citiți cu atenție, era crimă și ceva de moarte încă de când aveam 13 ani

ei spun că oamenii pur și simplu se distrează pe seama omorârii mele, deși eu într-adevăr nu am avut nicio greșeală ???
ei spun că nu pot să mintă că mi-au absolvit greșelile, fiindcă nu am avut nicio greșeală !!!!
totodată au spus că nu pot să recunoască că am dreptate, fiindcă niște oameni importanți - spuneau ei mai demult - au mințit despre mine și eu trebuie să mor pentru minciunile lor despre mine (asta au spus mereu)

Ai înțeles? spun ei mereu. Trebuie toți distruși.???? Nu trebuie nimeni distrus, sunt nebuni.
ei spun că vor să îi distrugă pe toți cei care au înțeles ceva adevărat despre mine și eu trebuie să mă sinucid - așa vor toți ???

este aproape februarie și edilii încă nu au strâns decorațiunile de Crăciun
ei spun că mama mea e un om prea monstruos și lumea o crede, iar eu sunt un om perfect bun și pur și oamenii nu pot crede asemenea extreme și mama i-a păcălit pe toți
știam asta de la început, din 1984 și am realizat că idioții vor ajunge să creadă că eram bolnavă psihic și nu am avut niciodată intenția să spun adevărul, dar totuși ei au hotărât să mă otrăvească și să mă omoare - totul e adevărat (și nu numai otrăvirea) - deci m-au forțat să spun tot adevărul
este foarte posibil ca dvs să fiți încrâncenați împotriva mea fiindcă ați fost îndoctrinați că sunt nebună - eu pot scrie o sută de ani despre numeroasele variante de boală psihică ce le-au putut inventa unii ca să vă păcălească - este posibil ca ei să nu fi vrut răul conștient, ci chiar să fi crezut sincer că eu eram nebună și că mă autoînșelam despre adevăr
dn păcate, colegii și profesorii mei psihologi și medicul de familie au spus că nu am dreptul la studii superioare, inclusiv postuniversitare, sau de educare continuă a adulților, și nici la muncă, căci altfel ați fi văzut cu certitudine că eram prea inteligentă și obiectivă și cu sufletul foarte frumos și bun, deci era absolut imposibil să mă înșel asupra mamei sau restului vieții mele - ați fi văzut că eram chiar un om perfect, în mod sigur - și absolut cert inteligentă, astfel încât nu era posibil să fabulez sau să interpretez greșit ceva, chiar dacă în mod obiectiv sunt tratată drept idioată
este posibil ca mama să se fi autoînșelat, sau să fi fost parțial îndoctrinată, eu nu știu sigur cât de departe merg cruzimea și ura ei, uneori eram șocată - dar știu sigur că ea era în legătură cu vecinii mei răi, cu gărzile din spitalul de psihiatrie, cu diferiți nebuni politici etc., în timp ce eu eram izolată de mică, eu sigur o iertasem mereu și ea tot era plină de ură, cei mai mulți spuneau că ea e doar un instrument, un călău, dar asta nu schimbă realitatea cu nimic

n ceea ce am notat zilele trecute s-a strecurat o eroare, pe care am mai făcut-o aidoma: ei spuneau că nașul meu a fost un pedofil împuțit și eu am notat atunci, ca și acum, pederast împuțit, din greșeală.
Din păcate cam au dreptate, adică ei vor să spună că eu am greșit arureolându-l pe el cu dragoste curată și recunoștință - și totuși a adevărat că a fost singurul om mai bun, alături de tata în copilărie, din viața mea. Și un bun educator.
În noaptea asta m-au trezit iar și ideea e că, din păcate, oamenii au luat hotărârea să mă omoare, în loc să mă salveze - eu mă gândesc că au fost îndobitociți că sunt ceva rău fiindcă am suferit mult, dar eu am același suflet bun și curat - nimic negru din cauza suferinței sau impur din cauza păcatelor altora - v-au păcălit!
e vorba de ceea ce spuneau unii că eu sunt un fel de dumnezeu și proștii cred că sunt ceva dăunător și trebuie să mă omoare și absolut sigur nu e așa,nu trebuie să mă omoare și nici să continue să tortureze
este ceva monstruos, am rugat în genunchi de mii de ori direct sau indirect, să nu fiu omorâtă, și nu vreți, pur și simplu numai fiindcă ați fost mințiți că așa trebuie și e greșit - eu am fost izolată, izolarea după peste 35 de ani de izolare omoară - ați fi putut așa simplu să mă acceptați cât de puțin, dar nu ați vrut, ei spun că v-au păcălit oameni în care aveți încredere, dar de fapt nu trebuie să mă omorâți, nu realizați ce monstruos este!

azi, 31 ianuarie 2021
e tare trist, sunt deja aproape 37 de ani de izolare, nu mai pot îndura, am făcut tot posibilul și toți m-au respins și deci vor să mor
am întrebat mereu, mereu, fiindcă nu era niciun motiv
ei chiar asta răspund mereu - că nu era niciun motiv, dar au mințit toți și minciuna e mai importantă pentru ei decât adevărul, ei vor să mor pentru minciunile despre mine, pe care nici nu le cunosc
mi s-a spus ceva de genul că oamenii au fost chestionați despre mine și au inventat lucruri care nu au existat
Cum? de ce pe mine nu mă întreba nimeni, dar pe ei îi întreba despre mine? Nu pot crede.
ei spun că nimeni nu are încredere în cei băgați la balamuc ???!

ei explică acum ceva ce au spus mai demult - pe scurt ceea ce spunea mama că părinții au voie să își omoare copiii dacă nu îi vor -???
ei spun că inițial, persoana tânără e închisă la psihiatrie pe baza unor minciuni
ulterior, regulamentul e ca omul să fie supravegheat și călăii și supraveghetorii mint în continuare, chiar dacă victima nu are nici măcar greșeli de gândire, chiar dacă nimeni nu întreabă victima și nimeni nu vorbește cu ea
în felul acesta omul e complet izolat și omorât peste mai mulți ani, datorită minciunilor de fapt
?????
ei spuneau că așa se petrec aceste crime
eu nu știam și nu bănuiam
totuși, chiar am fost perfecțiunea

ei se miră că eu, având 50 de ani, abia acum cred parțial, nici în totalitate, că pe mine m-au respins și chinuit întreaga viață în urma minciunilor unor oameni răi despre mine - ei spuneau că eu sunt așa naivă și neștiutoare fiindcă am fost un om foarte bun și pur
da, dar am fost un om inteligent și numai proștii mint ca să omoare un om capabil și bun - nu aveam cum să cred așa ceva, fiindcă nu înțelegeam prostia lumii
cred că ei nu au înțeles - eu chiar nu am avut chiar nicio greșeală și niciun defect și m-au masacrat monstruos toată viața și mama mințea de la început cu ideea că mă va omorî, eram binele desăvârșit, am crezut că mă vor accepta pentru ceea ce eram, restul lumii, din moment ce mama mă ura fără motiv

ei spun că îmi caută greșelile cu de-amănuntul și cu lumânarea, pentru a justifica faptul că m-au ținut izolată și închisă și în tortură și otravă toată viața !!!
tot ei au spus adesea că nu se poate să nu fi greșit ceva în 50 de ani - iar cei care au înțeles că nu am greșit absolut nimic se miră cum poate să existe asemenea om!!?
nu aveam cum să greșesc, era exclus, eram prea inteligentă ca să fi greșit ceva
problema care rămâne, singura probabil, e că voi credeți pe mama mea, care era cu adevărat un monstru - și nu pe mine, care am fost puritatea și aș fi știtu să comunic cu oamenii, dar nu am avut nicio șansă sau ocazie - presupun că nu ați înțeles, chiar am fost un om inteligent, dar nu m-au lăsat să fi scris ceva de exemplu, că ați fi înțeles - eram clar un om bun și curat și era exclus să mint sau delirez încontinuu despre mama - dacă ați fi cunoscut intelectul meu ați fi înțeles imediat că numai ce am spus eu e adevărul și mama minte, fapt pentru care m-a ținut în casă și torturat viața toată, singură fiind, exact cum spunea de la început
ei zic că nimeni nu trebuie să justifice nimic, fiindcă de fapt au mințit și nu recunosc adevărul clar spus de mine și nimeni nu e lăsat să mă vadă de zeci de ani, pentru a fi totul mușamalizat

ei zic că toți fac tot posibilul zilnic să mă distrugă, să mă lovească și nimeni nu are interesul să îmi fie bine - dar unii proști așa credeau ???

ei zic din nou că oamenii au comis o crimă monstruoasă și vor să mă omoare ca să mușamalizeze adevărul
mai spun că psihiatria însemană să fii tratat invers față de ceea ce ești - și că e simplu, eu o aveam doar pe Luiza și ne-au închis pe amândouă
ei zic acum că au inventat milioane de minciuni... ca să îmi facă rău și să iasă basma curată și proștii cred că eu am greșit

Probleme medicale - CONCLUZII, partea a 15-a

Nu voi scrie un capitol exhaustiv de concluzii medicale și nici sistematic, fiindcă mi-e tare greu acum și mă grăbesc să termin blogul - voi comasa capitolele de fericire și devenire sau actualizare și astfel mai am de scris patru - sinuciderea, fericirea, eu și calitățile mele, și satul, renunțând la capitolul superfluu de rejecție socială. Voi posta doar unele poze, poate deja postate mai demult.

Aspectele medicale legate de viața mea le-am detailat în postările cu eticheta medicina. Acum cred că e foarte clar că am fost un om masacrat de medici. E adevărat că psihiatrii m-au masacrat fără să vorbească cu mine și apoi au scris minciuni în fișa clinică laolaltă cu psihologul la ultima internare. Mai rău este că am fost abuzată de personalul medical de alte specialități sau nu am primit diagnosticul adecvat - alte minciuni ale medicilor.

Notez doar câteva lucruri, toate adevărate - în 2018 la Urgență m-au chinuit cu punerea sondei urinare, fiindcă nu urinam, după ce au tras perdeaua și au intrat unii peste mintea mea cu ideea ”rahaturile medicilor, noi nu avem nicio vină” ”vă știți cu cancer?”. Apoi la Spitalul Sf. Ioan s-au purtat rău pacienții - bizar și făceau corp comun împotriva mea, poate știți cum fac ei, în timp ce unii intrau cu aberații despre profesorul Z peste mintea mea, ca și cum ei credeau bazaconii când eu nu mă gândisem la el niciodată (”Ana și Z se separă” etc.”) iar asistenta era îmbrăcată în negru și juca teatru de acoperire a medicului ca să nu pot să vorbesc cu ea, nu mi s-a dat nici în 2018 un sfat, cum am cerut, un ajutor. Apoi, ajungând la ginecologie, medicul, care semăna cu nefasta Vișoiu, a încuiat ușa și a executat o manevră extrem de dureroasă și oricum a spus că nu a putut colecta nimic, eu urlam de durere reală și își bătea joc că nu sunt cooperantă, țipa la mine și eu nu aveam vină, iar ea nici măcar nu mă avertiza de durerea ce va urma. La spitalul Monza, la CT abdomen și pelvis, mi-au dat rezultatul că totul e bine în afară de calculii din vezica biliară, iar ulterior medicul Horatiu Teodorescu de la clinica provita mi-a spus că ar trebui extrasă vezica, după ce mai înainte spunea că îmi trebuia acordul psihiatrului meu pentru colonoscopie și medicul psihiatru a ezitat mult până să mi-l dea - dar era ciudat că spitalul Monza a spus că nu am nimic, după toate că făcusem 3 sau 4 ecografii, care nu au ieșit bine.

Încă dinainte de 40 de ani mi se umfla burta imens periodic, mai ales atunci când eram otrăvită, chiar dacă eram obeză, totuși burta se umfla mult și mă simțem rău - inima și respirația erau dificile. La fel - umflarea picioarelor, dinainte de 40 de ani, uneori foarte tare, încât am chemat salvarea și nici ei nu mi-au dat sfat util, după ce doar un medic a dat diagnosticul corect de tromboză venoasă (profundă). M-am plâns medicului de familie de nenumărate ori, fără rezultat. Totuși mi s-au făcut analizele sangvine și de urină din când în când și de obicei ieșeau bine, încât medicul spunea că nu am nimic - ceea ce mie nu mi se pare normal, practic am cerut ajutorul și nu am primit, căci medicul trebuie în primul rănd să se ia după semne și simptome, nu după analize.

Rezultate mari am avut mereu la trigliceride și o dată imense valori de mii de unități la prolactină, cum se vede în poze și am întrebat dacă nu există antidot și medicul de familie a spus că nu, din moment ce nu se cunosc cauzele. Am cerut mereu ajutorul sau un sfat măcar, în zadar. Nu am greșit nimic toată viața. În 2017 am fost la policlinica unde merg la psihiatrie la medic și am făcut analize dar nu mi s-a comunicat rezultatul pentru hormonii tiroidieni. Mama în prezent face terapie pentru hipotiroidie, mie nu mi s-a dat nimic, nici sfat, în afară de recomandarea de la diabetologie să țin regim, în 2017, la sfârșitul anului. Tot la policlininca Vitan am fost la un medic cardiolog, mai mult neoficial și mi-a dat medicație bună, dar fără diagnostic, respectiv concor, coreflux și pentoxiretard - care mi-au rezolvat o parte din probleme, dar cam târziu, la ani după ce apăruseră. Medicul de familie, Pană Monica, îmi dăduse doar Tertensif, deși nu avusesem tensiune crescută niciodată, și nu mă trimisese la cardiolog și eu eram copleșită de simptome. Medicul de familie a fost ca un Javert din Mizerabilii, iar eu bietul Jean, nevinovată.

În prezent mirosul scaunului s-a modificat, este extem de urât. Azi iar au intrat peste mine cu ideea că poporul nu mă vrea și de aceea mă omoară și când am întrebat de ce nu mă vrea, au zis că fiindcă au inventat minciuni despre mine și fiindcă nimeni nu crede adevărul.

29.01.21

Cineva a avansat ipoteza că oamenii cărora m-am plâns că sunt otrăvită fiind nevinovată, de atâția ani, pur și simplu erau opaci, fiindcă nu credeau adevărul, părându-li-se a priori că eu mint sau că nu există așa ceva, deși aveam dovezile a diverse otrăvuri - vezi povestea cu cârpa de exemplu - și era evident că nimeni nu vorbea cu mine deloc, cum am explicat. ???
acum ei zic că e ciroză (gravă) și că pare puțin ciudat la vârsta mea din moment ce nu am consumat deloc alcool ??? Bine, dar am explicat că eram otrăvită și că nu voiam să fiu otrăvită și nu meritam așa ceva, fiind numai binele

ei spun din nou că mă omoară la fel cum l-au omorât pe tata

despre prietenii mei de pe facebook ei spun că nu au deloc încredere în mine, fiindcă ei cred în niște oameni care vor să mă omoare
mai spun că ei sunt oameni obișnuiți și în viața lor e improbabil să existe lucruri așa monstruoase cum ar fi ura mamei, care se și ascunde și apare rar, în rest părând a fi paranoia mea - deci ei asta cred, că mama mea e un om normal și bun, când de fapt tot ce am povestit e adevărul - la fel probabil și cu celelalte lucruri adevărate despre cum sunt omorâtă - chipurile din acest motiv - lipsa lor de credință în realitate - ei mă omoară indirect, împreună cu ceilalți, în timp ce pentru mine singurul rost al vieții este făcutul patului?
ei mai spuneau că pentru mama rostul vieții e omorârea mea, că de fapt și ea a fost păcălită???

ei spun din nou că oamenii toți cred că eu sunt altceva decât sunt ???? ce?

alții spun că s-au chinuit 16 ani să distrugă un geniu bun și cuminte, adică pe mine - eu nu cred că am fost geniu, dar am fost foarte inteligentă și ei mă tratează mereu ca și cum nu aș avea cap deloc

ei spun că eu sunt tot ce poate fi mai curat și mai pur și oamenii cred invers, deși nimeni nu mă cunoaște

abia acum am înțeles ce vor să spună - că eu aș fi privită de necunoscuți drept ceva rău sau murdar, din simplul motiv că mi s-au întâmplat lucruri rele, inclusiv otrava - și de fapt eu am fost obligată să spun adevărul și oricum nimeni nu a fost cu mine toată viața

ei spun că faptul că absolut tot ce am povestit eu e adevărat în cele mai mici detalii li se pare o ”monstruozitate” ???
ei spun că dvs. și în general proștii și idioții, deși nu știu nimic despre mine, sunt de bună credință când nu cred adevărul sau cred că eu aș fi nebună, sau rea și proastă sau mincinoasă sau că am fost condamnată drept la moarte ??? ei spun că eu mă voi sinucide, fiindcă oamenii au mers mult prea departe cu minciuna și nimeni nu vrea să recunoască adevărul sau să mă accepte
ei au recunoscut adesea că eu am fost un om excepțional de bun și frumos (ca gândire și suflet) dar lumea crede că le merge rău fiindcă am fost nebună și de fapt nu am fost nebună niciodată
unii se miră că am spus adevărul, fiindcă ei consideră că din această cauză sunt omorâtă, dar de fapt nu am avut ce face și am tăcut degeaba zeci de ani, că tot nu mă acceptau și tot mă omorau în mod clar - chiar și otrava e de mulți ani și izolarea de moarte
ei joacă și acum teatru pentru proști că eu aș fi nebună că scriu adevărul - mai e foarte puțin - și repetă mereu vorbe idioate gen ”nu au ce să îi facă”, fiindcă i-au păcălit pe proști că sunt nebună

ei spun că le-au arătat oamenilor tot adevărul și ei tot nu cred ?????
Și că oamenii au creat un cult al porcilor și al minciunii ???
Nu știu la ce se referă.
ei zic că nașul meu era un pedofil împuțit și că eu, citind Singur pe lume, am crezut că el era un om bun și milostiv și l-am privit printr-un filtru pozitiv - posibil, era pedofil împuțit, dar a fost și un educator bun și eu nu am avut pe nimeni altcineva de ajutor toată viața.
unii ziceau că tata a spus adevărul despre mine înainte să moară, dar nimeni nu l-a crezut

Ei întotdeauna (?) au făcut la fel, mi se spune, au pus deasupra binelui răul și deasupra adevărului minciuna.
???? Cine, cum întotdeauna? Ce?
ei spun că totul e din cauza profesorului Zăgrean, că, dacă nu exista el în viața mea, eu nu aș fi fost omorâtă ?????
eu nu cred așa ceva, dar ei spun că profesorul respectiv a mințit despre mine (?? ce?) și că, pe baza minciunilor lui, unii mă omoară.?????
în limba engleză ei spun că toată lumea a mințit despre mine ca să fiu omorâtă (everybody did the same etc.)
tot timpul intră cu ideea - ”Săraca, nici acum nu a înțeles”. Totuși nu am fost niciodată proastă, ce vrea să spună?
ei spun că eu am fost un om extrem de pur și de aceea proștii au crezut că eram proastă

ei întreabă - ce este această femeie încât nici cei mai mari specialiști în boli mintale (?) nu pot să o doboare, să o radă etc.???!!
????
este adevărul absolut despre sine și despre restul lumii
da, e adevărat, răspund eu, nu mi-am asumat niciodată riscul să cred ceva ce nu știam sigur despre nimic, nici despre mine, toată viața
dar de ce să mă radă etc. întreb eu
fiindcă, spun porcii, așa e necesar pentru bunul mers al lucrurilor, ca oamenii victime nevinovate să moară pentru minciunile celor aflați la putere și răul trebuie mușamalizat prin uciderea celor nevinovați
???!!!! NU SUNT DE ACORD

ei spun că toți proștii (??cine?) cred că eu sunt ceva rău și eu sunt de fapt tot ce e bun
bine, dar, spun eu, de unde știu ei că eu sunt ceva rău, din moment ce am fost sigur-sigur izolată toată viața?
ei de data asta mi-au răspuns, ceea ce e extrem de rar: ”tu nu ai înțeles ce mare e ticăloșia lumii - ei toți mint despre tine”, deși ești singură, mint că tu vorbești sau gândești altceva (sau interpretează fals trecutul îndepărtat sau ceea ce ești tu etc)
????
vă spun adevărul, am stat în genunchi în fața dvs., cerșind mila, fiind singură deja de aproape 37 de ani, dar niciodată nu am luat-o razna să cred că am vreo relație cu dvs. din moment ce eram singură
ei spun din nou că ei toți (cine?) îmi sapă cu toții mormântul
eu nu am avut nici în gând relație cu nimeni, aceștia doar aruncă idei peste mintea mea, dar nu mi-au răspuns deloc, sau numai de mai puțin de 10 ori în 10 ani

Pe 26 ianuarie 2021, în fața tabloului cu șatra de deasupra patului:

Politica, din nou

Deși am scris totul despre aberațiile lor politice, azi iar m-au atacat cu idei de genul acesta, încât le voi povesti din nou. Voi scrie acestea ultima oară, chiar dacă vor continua, nu e nimic altceva de adăugat. Spuneam ieri că am primit din nou dovezi suficiente că sunt otrăvită. Din nou intră unii cu ideea ”inculpatul”. Sunt unii care spun că eu sunt omorâtă din rațiuni politice. Alții ceva similar, că Uniunea Europeană comite o greșeală foarte mare sprijinind omorârea mea și nu invers. Eu nu am avut niciodată idei politice. Unii consideră că îi deranjează adevărul spus de mine și că trebuie să îl reneg, deși astfel m-ar omorî oricum și eu nici nu pot minți, îmi repugnă enorm, mai ales după tot ce a fost.

Iată, scriu din nou adevărul – amintindu-mi că în oraș, când locuiam pe Moșilor, unii intrau peste mintea mea mereu cu idei așa zis politice – ca și cum eram un caz politic, ceea ce nu era posibil, fiindcă eram prea inteligentă ca să fiu interesată sau păcălită de politică. Unii din blocul meu intrau peste mintea mea cu ideea că pe ei nu îi interesează deloc adevărul, că tot ce îi interesează e să aibă ce să bage în oală.

Am observat că în general așa-numiții de mine poeți de internet, care tipăresc destul de multe cărți sau reviste de poezie cu creații proprii, fiindcă au bani pentru edituri, care încă funcționează, deși acum formatul digital, electronic al cărții e mult mai avantajos, în general se interesează de politică și scriu adesea mici pamflete sau își exprimă suportul față de politica la zi și dezacordul față de ceea ce nu a existat măcar – comunismul, spectrul-fantomă dușman. La fel făceau la orice colț și în timpul lui Ceaușescu, erau astfel de agape politice oriunde, fiindcă nu exista vreun fel de poliție politică dură nici atunci în București din ce știu eu – acum mai degrabă există. De pildă cum se iau de mine și mai sunt și otrăvită. Fenomenul e puțin bizar: foarte mulți indivizi de 50-60 de ani sau chiar mai tineri se înscriu în vituperări ale fostului regim politic, au nerv demagogic, deși ei nu au habar de marile crime sau nedreptăți care s-ar fi petrecut atunci, cel mult au auzit de la alții, dar nu din surse sigure. Adică sunt un fel de haită de lilieci lătrători care se agață de oameni, sau altfel de animale, să îmi fie cu iertare comparația, fiindcă cei mai bătrâni așa vorbesc și ei la cozi la medicul de familie, adică despre ”câinii” lui Ceaușescu, lucru care m-a mirat oarecum. E vorba de altfel de educație a lor – eu de exemplu, față de alții, am fost un om foarte sărac în fostul regim și întotdeauna săracii încasează cel mai mult răul datorat politicii în orice regim politic. Mi se spunea că sunt persecutată, cum am povestit, din cauză că am rude în SUA și caz de fugă în Germania federală în familie. În același timp familia mi-a trezit repulsie normală față de bârfe politice încă din copilărie, find extrem de vulgari și răi la fiecare masă în familie față de ”clanul” Ceaușescu. Eu am avut așa o repuilsie față de lătraturi sau ciripituri politice ale oamenilor de rând, încât nici foamea și nici cuțitul sau amenințarea cu moartea nu m-ar fi putut face să trădez umanitatea și să întrețin bârfe politice și în niciun caz să mă prostituez să mint cu substrat politic, cum au făcut mulți după 1989. Nici să mă înregimentez în vreun partid politic. Pe vremuri nu știu dacă au existat comuniști adevărați vreodată, fiindcă s-a spus în 89 sau 90 la început că PCR (partidul comunist, nu proteina C reactivă, care face obiectul testelor pentru actuala epidemie de covid), s-a autodizolvat și pe vremuri înscrierea în partid era adesea obligatorie, nu reprezenta vreun fel de convingere politică. Spre deosebire de tinerii de azi, eu știu cum a fost atunci înainte de 89 în școli și pe străzi și am avut și neșansa să fiu prezentă la Revoluția din 89 în Piața Revoluției, unde s-a ridicat acel monument ulterior, am povestit totul despre asta. De multe ori, unii au spus că eu sunt omorâtă dincauza faptului că am povestit adevărul despre revoluție, că adevărul nu interesează pe nimeni, dar minciuna da. Nu aveau cum să mă omoare din cauza revoluției, fiindcă mulți știau cum a fost atunci – stăteau bine relaxați în interiorul fostului CC al PCR și în plus oricum nu aș fi povestit adevărul, nu aveam cui și nu eram nebună să povestesc așa ceva fără niciun interes – cui ar fi folosit? Eu am suferit oarecum în fostul regim politic, îmi amintesc și cum și-a bătut joc de mine Pavelescu, maistrul mecanic din liceu, când am fost cu colegii la Padina, când aveam doar 15 ani.

Astfel, unii s-au agățat de ideea că pe mine mă omoară fiindcă am scris adevărul despre revoluție. Acest lucru nu poate fi logic adevărat. Totuși unii intrau peste mintea mea și în ultimii ani cu ideea că ei nu pot crede că numai eu spun adevărul și biserica minte, armata minte, guvernul minte etc. Nu înțeleg ce vor să spună. Alții au fixul că istoria se scrie cu sânge și vezi doamne tocmai pe mine trebuie ei să mă omoare. Am observat că în prezent este exact cum era pe vremea comunismului, adică socialismului ”glorios”, adică toți mint sau copiază idei unul de la altul, incriminându-i pe ruși sau pe comuniști – întreținând un memorial al durerii cu aceleași idei și după 32 de ani de la revoluție anul acesta. Același dezgust îl simțeam odinioară, când au întreținut memorialul durerii după al doilea război mondial – bazat se pare pe realitate – dar asta era aproape toată propaganda la tv până în 1989 – deci 55 de ani din 1944. Oricum atunci fusese conflagrație mondială și a durat mult curățarea rănilor și memoriei, acum durează iar. Pe mine nimeni nu m-ar fi convins să mint, fiindcă știu că minciuna lovește indirect în oamenii cei mai buni și nevinovați, cum am fost eu de plidă, deci era exclus ca eu să fac așa ceva. În ceea ce privește conștiința politică a așa-numiților oameni de cultură, adică a celor care acționează în planul public, al mass-mediei, fiindcă restul au voie să nu mintă, eu nu aveam cum să devin ca ei, și sunt conștientă că ei cântă în cor ca să fie totul mai armonios. Și înfulecă minciuni – cum ar fi cele despre propaganda de odinioară – când de fapt totul era laissez-faire, nu era nimeni stresat în licee de tezele PCR. Multe lucruri nu erau cum spun ei, dar eu nu sunt deranjată de minciunile oficiale. Ce puteau avea cu mine? Scriitorii și chiar și poeții – deși poezia politică nu are esențe lirice și nu are rost în acest moment istoric – critică de-a valma comuniștii cu tot felul de idei, în parte false, dar e posibil ca ei, referindu-se la trecut, cum au făcut mereu în orice epocă, să critice de fapt prezentul și tarele sociale ale momentului, nu ceea ce a fost, prin procedeul alegoriei, metaforei etc.

Spuneam că nu au ce să aibă cu mine. Azi-noapte m-am trezit din nou cu sete puternică și amorțeală a mâinilor. A intrat unul peste mintea mea cu ideea că eu mi-am făcut țara de râs și de aceea am fost condamnată la moarte. Și că mă omoară că am scris adevărul despre revoluție. Alții spuneau că un văr al mamei a făcut avere pe pielea mea și a mințit că a fost erou la revoluție, cum au făcut mulți. Eu nu cunosc, nu știu decât că aveau bani mulți dinainte de revoluție! Dar otrava și tortura erau în mod sigur dinainte de a scrie adevărul, oricât de puțin. Cu mulți ani înainte. Îmi amintesc că nu înțelegeam de ce infirmierele de la psihiatrie mă luau cu ideea ”ai fost cuminte?” – ei spun că inventaseră că eu mă frec și eu nu ghiceam măcar că ele credeau așa ceva sau credeau că eram proastă. Nu am făcut pe nimeni de râs, darmite o țară! Am fost dintre puținii oameni cu sentimente patriotice adevărate, normale și pure. Eu nu puteam ghici ce gândesc ceilalți. Unii spun adesea că eu nu am înțeles încă faptul că pe mine din cauza politicii m-au închis la psihiatrie. Unii spuneau că și Vișoiu, acea nefastă medic psihiatru, de aceea a urlat la mine – din rațiuni așa-zis politice. Și eu nu înțelegeam și poate tot ea a fost acel medic ginecolog care m-a maltratat în 2018 la clinica Regina Maria. Îmi amintesc și cartea Despe dragoste și umbră de Isabel Allende, unde un bărbat se sinucidea din rațiuni politice, fiind lipsit de loc de muncă și nevinovat. Îmi amintesc că odinoară, în anii 90, nașul meu îmi spunea că trebuie să am răbdare, că va veni Uniunea Europeană și va fi mai bine și pentru mine. Mă gândeam că e total absurd că mă urăște cineva din rațiuni așa zis politice, e altceva, și ei numesc acest altceva politică. Mă gândeam la drepturile și libertățile cetățeanului și la faptul că dacă e democrație, atunci de ce îi deranjează că am spus numai adevărul? Nu am avut ce face, am fost oricum forțată de tortură, că altfel nu descriam aceste fapte din viața mea. Ce problemă au ei legat de adevărul că o femeie singură și așa-zis nebună a suferit mult? E vorba doar de un pretext pentru omorârea mea, nu de un motiv real.

condamnare

azi am descoperit clar că mi s-a dat apă otrăvită de mult timp
mi se face mereu sete după ce beau numai dacă apa e cea luată de obicei de mama de la barul din apropiere sau de la Lidl și aproape deloc nu mi se face sete după ce beau altă apă. Mai am fost clar otrăvită cu alimente.
ei spun din nou că am fost condamnată la moarte
eu spun că nu are cum să fie condamnare la moarte, fiindcă nu am greșit nimic, darmite o crimă de moarte
ideea e că oamenii cred că orice om condamnat la moarte are tendința și interesul să mintă pentru a scăpa de pedeapsă
totuși, eu nu am mințit, fiindcă nici măcar nu bănuiam că sunt condamnată la moarte, fiind total nevinovată
eu nu aș fi mințit nici dacă aș fi știut că sunt condamnată la moarte, fiind de felul meu un om foarte scrupulos, în cele mai mici detalii
am scris deci fără să știu nimic
nimeni nu m-a întrebat nimic, cum m-au condamnat?
am prezentat adevărul și puteam să îl și dovedesc clar, dar nimeni nu a fost interesat
e adevărat că mi-au spus din copilărie că voi fi condamnată la moarte lentă, fiind nevinovată, dar eu nu am crezut
e adevărul că mama mi-a spus de la 13-14 ani că mă va omorî și toți o vor crede pe ea și pe mine nu, dar nici asta nu am crezut
ea a spus despre otravă de la îcneput
ei spun acum că mama e călăul și că ea i-a executat pe toți (??)

CONCLUZII, partea a 14-a, handicap

Voi scrie acum despre ce înseamnă handicapul pentru mine, modul în care îl percep sau îmi afectează viața în prezent. Oamenii care nu cunosc limba română literară sau care, pur și simplu, vor să glumească și să apară drept idioți nevinovați, spun andicap în loc de handicap, ceea ce îmi amintește de vărul meu Andi, care a avut cap să emigreze în Japonia demult.

După cum am mai povestit poate, încă de când eram copil mic, familia insista pe ideea de a fi șchiop, cu referire accentuată la poezia Otiliei Cazimir (mamaia) despre cățelușul șchiop și cruzimea celorlalți copii, lucru care mă înduioșa și pe mine atunci, sau repetând (nașu) vorba ”mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i.” După cum am mai povestit, am fost crescută cu dragoste și milă și respect față de cei năpăstuiți, cum ar fi șchiopii, bătrânii, copiii săraci, țiganii.

Fac o paranteză cu ideea că tot ce am spus despre mama e adevărul. Ideea celor proști e că prea se potrivește ceea ce povestesc eu cu ideile din clasificări psihiatrice și prin urmare ei cred că eu aș fi nebună cu adevărat, că o văd greșit pe mama mea, când, în realitate, puteam dovedi că nu eram așa ceva și că nici măcar nu am exagerat, mama fiind mai rea. Ei chiar nu văd ceva logic – că acele idei psihiatrice despre caracterul psihotic al gândurilor pacienților despre mamă sau familie – acestea sunt invenții clare și cadre teoretice în care unii vor să includă oameni uneori inteligenți, care nu sunt doriți, despre care familia minte. Dacă de exemplu un geniu sau om numit geniu, cum ar fi Leonardo da Vinci sau Einstein sau Stephen Hawking ar fi spus, de voie, de nevoie, adevărul despre mama sa, atunci oare ați fi crezut? Desigur spuneți dvs., deși habar nu aveți, geniile nu ar fi spus așa ceva sau oricum nu ar fi ajuns să creeze nimic, dacă aceasta ar fi fost realitatea. Bun, probabil că nu am fost geniu, dar am fost un om inteligent și cu deplină puritate și bunătate și mi s-a părut monstruoasă ideea – bazată pe realitate clară - că eu trebuie să fiu aparținută și chinuită de mama, care era un om extrem de rău și nervos, fără milă, în timp ce eu nu greșisem nimic și eram calmă mereu. Mama mea e chiar un monstru ca în literatură, un om fundamental rău - dacă nu s-a convertit - dar proștii nu pot crede adevărul.

Când m-am trezit după amputarea piciorului, acum 22 de ani, alături de patul meu stătea mama, care a spus că mi-am pierdut piciorul, dar nu e nimic, că voi avea proteză. Înainte de a sări pe fereastră nu luasem în considerare posibilitatea că voi supraviețui, devenind șchioapă, astfel încât am fost luată prin surprindere și mi s-a părut a fi ca un corp străin această lipsă a unei părți din piciorul meu. Am crezut la început că voi compensa prin valoare psihică, și în particular intelectuală, acest handicap fizic. Nu am luat în considerare atitudinea disprețuitoare și de rejecție din partea societății, a celor care îmi aruncă în gând cuvinte gen schiloada, handicapata etc., crezând că această atitudine e determinată doar de ura și atitudinea dintotdeauna a familiei mele, nu doar de după pierderea piciorului. Astfel eram convinsă că voi reuși să muncesc și eventual să creez ceva bun și inteligent și frumos. Fiindcă atunci când mi-am pierdut piciorul eram studentă la medicină în anul întâi, am luat hotărârea de a continua facultatea (anul întâi nu poate fi repetat), în ciuda faptului că psihiatrul Ionescu mă sfătuise să întrerup studiile, fiind foarte dificil așa. Dar eu nu mai puteam îndura izolarea cu părinții și lipsa unui loc de muncă, practic nu aveam de ales – trebuia să continuu. Astfel am mers la facultate în anul unu și doi în cârje, cu taxiul, la toate lucrările practice obligatorii.

În calitate de handicapat cu certificat am beneficiat de asigurare medicală, pe care altfel nu aș fi avut-o decât dacă eram pensionară – ceea ce nu se putea, și psihiatrul Căpraru spunea la fel – sau angajată în muncă, ceea ce nu găseam. Cu alte cuvinte, am beneficiat de ajutor medical numai fiindcă sărisem pe geam, că altfel nici nu aș fi avut bani pentru medicamente după moartea tatei. Comisia penstru evaluarea persoanelor cu handicap din sectorul doi era pe Moșilor, la doi pași de locuința mea. În virtutea certificatului de handicap provizoriu bazat pe amputarea piciorului stâng, în urma căreia a rezultat un bont protezabil, handicapul meu era considerat mediu și implica un ajutor bănesc lunar de 50 de lei, care în prezent este 60 de lei (zeci de lei, nu sute) primiți lunar pe cardul meu bancar, deci din care aș putea cumpăra doar câteva alimente. Vreme de un an sau doi am acceptat să îmi fie emis un certificat de handicap accentuat, luând în considerare diagnosticul de boală psihică gravă, schizofrenie. Acest handicap îmi oferea vreo 2-300 lei lunar ca ajutor social, probabil în prezent ar fi fost puțin mai mult. Am preferat să renunț la aceste handicap, fiindcă suferința psihică produsă de această certificare a închisorii nedrepte mă făcea să sufăr prea mult, m-aș fi sinucis în mod sigur. Nu puteam accepta așa o nedreptate și minciună, mai ales cu o mamă așa mincinoasă și rea, care îmi dorea moartea din primii ani ai adolescenței, fără motiv, mă chinuia zilnic și spunea că toți o vor crede pe ea, ceea ce exact așa este. Locuiam singură în apartamentul meu din bani legali din moștenirea după un tată vitreg care mă maltratase, dar eu nu răspunsesem niciodată cu rău și ură. Aveam mai puțin de 40 de ani și eram capabilă de multă muncă și chiar de studii intelectuale serioase. Nu suportam minciuna și prejudiciul pe care mi l-ar fi creat un certificat definitiv pentru boala psihică – doream mult să muncesc, orice, și eram în stare, chiar de eforturi fizice la început, după mutarea în blocul trei. Dar nimeni nu mă știa și nimeni nu cunoștea aptitudinile sau capacitatea mea. Neavând pe nimeni, nu puteam găsi de lucru. Era și respingerea din partea lumii, pe care nu o percepeam încă și nu era niciun motiv să fie. Era și minciuna că eram bolnavă psihic, când eram perfectă și puteam dovedi aceasta în detaliu și nici măcar nu greșisem nimic.

Ulterior, renunțând cu multe insistențe la handicapul bazat pe boală psihică, am obținut un certificat definitiv pentru handicapul motor.

Faptul că bontul trebuie protezat a dus periodic la cheltuieli mari pentru confecționarea protezelor necesare de gambă, care sunt parțial compensate de casa de asigurări. Cu ajutorul unei proteze bune, care poate fi chiar ascunsă de haine adecvate, eu aș putea merge kilometri zilnic, astfel am mers la facultatea de medicină până în semestrul doi al anului cinci, am mers în excursie până la Paris și înapoi, am mers la colegiul ILCaragiale ca profesoară, urcând și coborând scări multe, am mers oricunde aveam nevoie în oraș, inclusiv cu mijloace de transport în comun, am făcut de sute de ori curățenie în casă și chiar am urcat pe Coastă, la vie, în Colun, satul mamei. Doar nu pot să alerg sau să sar, restul e posibil cu proteză, scările se coboară mai greu unde nu e balustradă. În București se acorda, în plus și temporar poate, un ajutor lunar de 500 de lei pentru persoanele cu handicap, pe care l-am pierdut mutându-mă la Voluntari. Oricum, obezitatea e un handicap mai grav și chiar acum țin regim să slăbesc, findcă burta mă deranjează și nu mai pot suporta grăsimea în general. Handicapul motor nu mă deranjează nici acum, decât atunci când sunt în pat și trebuie să merg repede la toaletă, căci punerea protezei durează puțin.

Aspectul fizic neplăcut al unei femei șchioape nu m-a deranjat deloc, fiindcă oricum nu ținusem niciodată la frumusețe sau aspect fizic. Acest lucru nu m-a afectat emoțional și în gândire, am rămas același om delicat și pur.
Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că faptul de a deveni șchiop este o nenorocire în viața unui om și, din această cauză, oamenii au inventat minciuni defăimătoare despre mine, ca și cum aveam o vină sau eram nebună, când eu, de fapt, nu greșisem nimic și nu eram nebună - și că unii mințeau cu scopul de a justifica necazul meu, pentru ca oamenii să nu aibă respect sau milă față de mine și să mă lovească în continuare, deși meritam mila și respectul, spun unii.

25 ianuarie 2021

25.01.21
Mai am de scris încă 7 concluzii și apoi voi sista scrisul pe blogul meu sau pe facebook, inclusiv a unor notițe legate de ceea ce împroașcă unii oameni răi – chiar asasini – peste mintea mea, ca aceasta. Între timp poate că veți înțelege adevărul și vă veți răzgândi, dvs. sau alții și îmi veți lăsa viața.

Azi spuneau că e foarte simplu ce s-a întâmplat – niște porci și-au bătut joc de mine și apoi, după mai mulți ani de batjocură, s-au unit să mă omoare, așa cum spun ei mereu, pentru a mușamaliza totul. Și astfel, spuneau ei, întreaga lume aplaudă cum e omorât un om perfect curat și nevinovat.

Au început din nou cu aberații politice – cu ideea că ”americanii au tot interesul să o omoare.” Bine, dar nu a greșit nimic.” ”nu are a face, fiindcă îți dai seama dacă s-ar afla adevărul”

Mai înainte spuneau că rușii au fost dintre cei mai vajnici vănători ai mei, deși proștii credeau că eu reprezentam Rusia, deoarece căzuse URSSul și eu eram evident persecutată și chinuită și proștii nu înțelegeau de ce.??

Apoi au intrat în engleză cu ideea că unii au otrăvit mintea oamenilor cu idei fără sens sau semnificație despre politică și de aceea mă omoară. Alții spuneau mai demult că ei nu pot dezamăgi oamenii cu adevărul simplu despre mine – că nu am fost nebună, fiindcă oamenii visează mereu aberații politice de tot felul și cred în cei care îi păcălesc cu așa ceva. Ei spuneau că eu nu pot fi acceptată, fiindcă, deși nu am delir și nu am nici în clin, nici în mânecă cu politica, totuși eu sunt aia despre care vorbesc toți în dispute politice sau la știri. Nu știu, eu niciodată nu am urmărit știrile. Mi s-a povestit doar că i-au păcălit pe proști că am devenit așa ceva din cauza problemelor mele psihice sau mecanismului de identificare, când e invers, nimic nu a fost din cauza psihicului meu, care nici măcar nu e un psihic bolnav.

Unii spuneau azi că ei nu credeau că eu sunt un om cu care să te poți înțelege, deși nimeni nu a încercat să vorbească cu mine. Ideea era că nu puteam fi coruptă să fac ceva rău, nimănui, în ruptul capului. Și că ei credeau că sunt prea marcată de cei care îmi aruncă porcării și amenințări de moarte. În realitate am fost un om calm și împăciuitor și m-aș fi mulțumit cu oricât de puțin în viață, dar ei efectiv nu au lăsat nimic și nicio șansă.

26 ianuarie 2021
ideea e mereu aceeași că oamenii nu au înțeles nici acum că am fost și sunt numai binele și mă omoară crezând minciuni
mai sunt, după părerea mea, 3 axiome legate de dvs:
unu - nu credeți nici măcar că e vorba de o crimă monstruoasă
doi - nu credeți faptul că nu trebuie să fiu omorâtă și de ce
trei - dacă ați înțeles unu și doi - nu puteți să nu mă omorâți sau vă e teamă că altfel v-ar omorî pe dvs.

poate că vă amintiți ideea că epidemia de Covid și vaccinarea au fost montate cu scopul ca eu să fiu omorâtă și totul mușamalizat
este posibil, având în vedere anumite aspecte clare ale realității din ultimii 37 de ani sau modul în care m-au lovit în ultimele luni
v-au mințit, din câte am văzut că scriați și dvs pe facebook, sau din modul în care eram tratată, dar poate că acele lucruri deja au trecut, admit că poate mă înșel în privința dvs.
vă spun adevărul - eu nu am avut delir și nu am și sunt și am fost un om perfect normal, au mințit despre acestea, fără ca eu să fi avut șansa să dovedesc nimic, fiind izolată, exact cum spunea tata
m-au închis și izolat din 1984 și torturat totodată, puteam dovedi totul, fiind un om inteligent, dar ei cred că eu sunt proastă
nu am avut niciodată productivitate, nici psihotică și nici în povestirea trecutului meu, ci am fost mereu pasivă, ceilalți atacându-mă
unii spun adevărul că nu am lovit pe nimeni, dar unii oameni m-au lovit și în acest fel s-au lovit pe ei înșiși, ca și cum loveau într-un zid, deși nimeni nu i-a obligat să îmi facă răul și nu aveau motiv
nu am avut tendința să povestesc trecutul, am fost un om foarte echilibrat, dar a trebuit să povestesc totul din cauza faptului că mă otrăveau și mai erau încă câteva motive urgente
din păcate m-au împiedicat cu forța să termin totul mai repede, că altfel ați fi văzut că nici măcar nu mai scriu ceva pe internet, așa cum se va întâmpla în curând, definitiv, fiindcă mai am foarte puțin și termin de scris tot adevărul în viață nu am avut greșeli și am fost un om foarte bun, nu am fost sursa niciunui rău și veți vedea clar că eu sunt pasivă, tăcută, legată de stâlp și nevinovată - doar cu gânduri de frumos și bine - și ceilalți aruncă pietre, lovesc izolează inuman și omoară - un om lipsit de apărare și curat și bun - așa a fost mereu, clar înainte să scriu adevărul dar și apoi, dar abia cum termin în sfârșit, fără rezultat, adevărul de scris, fiindcă toți vor tot să mor ca și înainte, din păcate

Am întrebat de ce mă omoară și se poartă așa monstruos cu toții, au răspuns că
deși închisă într-o cușcă transparentă și izolată și torturată de la 13 ani,
”i-au păcălit pe toți oamenii că tu (adică eu) indiferent de orice, minți, și tu de fapt, indiferent de orice, spui adevărul”

CONCLUZII, partea 13 – dreptul la muncă și la studii

Am început acest blog în 2013, deci la vârsta de 42 de ani, când speranțele de a dobândi cel puțin dreptul la studii și la muncă erau încă justificate. Unii spun în gândul meu că această suferință a mea este centrul delirului meu, când, în realitate, eu nu am avut delir și aceste drepturi au fost centrul suferinței și al întregului calvar prin care am trecut atâția ani. Oricum, poate că ați înțeles deja, acest blog a apărut exact din aceste motive.

Legat de aceasta, ideile unora sunt că aceste drepturi existau mereu, dar că am fost păcălită că nu existau, sau că am fost respinsă doar fiindcă nu am fost dorită, nu fiindcă nu aveam aceste drepturi.

Nu știu cu certitudine dacă aceste drepturi sunt luate pacienților psihiatrici prin lege sau regulament, dar ele nu există oricum de facto, în practica recrutărilor pentru muncă, chiar dacă există teoretic, de iure.

În momentul în care medicul de familie a respins cererea mea de a mi se da o adeverință pentru angajare în muncă în 2007 – respingând deci în general acest lucru, adeverința adică, și pentru eventuale studii postuniversitare sau orice muncă sau activitate socială – am simțit o durere imensă, având și doar 36 de ani. A fost de departe cea mai mare durere din întreaga mea viață, spulberând toate speranțele și visele mele, încrâncenându-mi sufletul într-un fel de țipăt. Nu știu dacă puteți să luați în considerare că nu am greșit nimic și că unii oameni mințeau despre mine, așa cum mi se spune mereu, și că eram un om capabil numai de bine. Aceasta e crimă în mod real, ei mint toți că eu trebuie să fiu omorâtă și dvs. nici măcar nu puteți să vă treziți să înțelegeți cum v-au păcălit să ajungeți treptat să credeți așa o aberație, anume că trebuie să fiu omorâtă, ceea ce vi s-ar fi părut iluzie odinioară, dacă aveați capul limpede. Luarea drepturilor fundamentale la muncă și la studiu echivalează cu uciderea omului respectiv. Un lucru e cert: dacă aș fi avut măcar dreptul la muncă, atunci, datorită binelui imens din sufletul meu, prin răbdare și calm, care mă caracterizau, aș fi reușit în câțiva ani să fiu cunoscută și utilă, s-ar fi țesut legături ale mele cu ceilalți și, prin faptul că eram un om bun, fără ipocrizie, în câțiva ani ar fi văzut că țineam mult la oameni și s-ar fi obișnuit cu mine, și eu cu ei, și ne-am fi respectat și iubit reciproc. Astfel, nu ar fi vrut nimeni să mă omoare și nu aș fi fost otrăvită în mod sigur, aș fi avut viață lungă și prosperă. Nu aș fi avut de suferit povara amară a singurătății atâția ani. De aemenea, dreptul la studii era necesar, dat fiind contextul istoric și socio-cultural și aptitudinile mele – eram înclinată mai ales spre studfii filozofice, abstracte, dar meritam ceva, orice și oricât de puțin, și aveam și banii necesari, cum am explicat. Aș fi putut eventual să creez ceva intelectual dacă aș fi avut dreptul la studii și aș fi fost integrată în fluxul intelectual al momentului. Oricum, tot aș fi dovedit capacitatea mea intelectuală reală și binele. Trebuia doar să mi se recunoască libertatea și drepturile și nu ar fi fost nicio altă problemă, nici pentru mine, nici pentru alții. M-aș fi mulțumit doar cu dreptul la muncă.

Oricum, de-a lungul vieții am fost monstruos respinsă și mi s-a spus direct sau indirect, dar în mod clar, că e datorită faptului că legal nu am dreptul să muncesc nimic – și astfel de persoane au fost psihiatra Vișoiu, la care am ajuns din cauza profesoarei Mitrofan, profesoara Irina Holdevici, care mi-a spus clar că nu am dreptul la studii fiindcă am acel diagnostic, au mai fost profesoara Minulescu Mihaela, care m-a respins și în acum 4 ani, în 2016, după cum ați văzut, prin schimbul acela de mesaje pe mail, și se subînțelegea că nu am acest drept și din partea pshiatrilor și pshologilor din viața mea, deci era vorba de doar câteva persoane, din cele doar câteva persoane cu care a avut viața mea contact.

Astfel, am înțeles că drepturile acestea sunt negate cu adevărat și, astfel, o parte din pacienții pshiatrici sunt omorâți sau foțați să se sinucidă. Lipsa unui loc de muncă a fost mereu citată printre principalele motive sau cauze ale suicidului.

Este adevărat că am un handicap motor – prin faptul că sunt șchioapă, având lipsă gamba stângă. Totuși am fost atâta amar de vreme în stare de diverse munci, și am cerut acest lucru – un loc de muncă - cu deplină și sinceră modestie. Am fost mereu respinsă, mai întâi indirect și pe ascuns, apoi pe față, fiindcă oamenii au fost păcăliți că trebuie să fiu omorâtă, deci li se pare normală respingerea mea. Ați văzut că am cerut un lucru mult peste statutul meu social și vârsta mea, anume a fi fost admisă pentru master la filozofie, dar am scris că aș fi fost fericită cu oricât de puțin. E adevărat că, datorită profesorului Mitrofan Nicolae, am avut doi ani un loc de muncă la Colegiul ILCaragiale, ceea ce pare să fi fost singura șansă din viața mea, puțin cam târziu, la 32 de ani – dar, din nefericire, am fost respinsă de la început, exact așa cum am povestit și am fost supusă la muncă de uzură la fel ca Luiza acum câțiva ani.

Respingerea mea nu a fost din cauza faptului că nu eram capabilă, a fost, repet, încă de la început. În plus, fiind deci tot singură, mai eram și fără experiență didactică, ceea ce nu timpul s-ar fi remediat, dar numai dacă eram acceptată. Ulterior m-au dat cei de acolo afară, în mod indirect. Dacă veți găsi colegi sau elevi de-acolo de-ai mei, dacă ei vor vorbi sincer și adevărat, veți vedea că nu eram un om nebun sau rău și că eram un om inteligent chiar și simțeam mare prețuire și drag față de toți, și față de tinerii elevi. Niciodată nu am disprețuit oamenii proști, ci am avut real respect și sentimente bune. Unii ar spune că eu aveam acel loc de muncă – profesor titular, deci trebuia să fiu mulțumită și să nu mai caut altceva – în timp ce eu am continuat cererile mele de liberate – de drept legal la muncă. Problema a fost foarte clară: mi-era teamă că muncesc ilegal, daorită psihiatrei Vișoiu și celorlați. Astfel era logic că ei trebuiau să recunoască în prezența mea adevărul că nu am greșit nimic și că nu am fost nebună așa cum e scris în acte – minciuni crase – și că merit deci să am dreptul la muncă și eventual să îmi găsesc un loc de muncă, după ce mi se dă acest drept. Meritam acest lucru, vă spun sigur că v-au păcălit, eu chiar am fost perfecțiunea.

Este adevărat că am un handicap motor, dar puteam dovedi că eram în stare de diverse munci, inclusiv cu componentă motorie. Puteam dovedi că nu am avut tulburări psihice și nicio greșeală toată viața, deci merit încredere, la fel ca întotdeauna. O imensă bucurie de a trăi și de a vedea și auzi oamenii – reală și normală. O imensă bucurie – din copilărie – de a ajuta și de a fi de folos. Eu am sperat că acest blog va fi ca o mărturie a nevinovăției mele și a diverselor aptitudini și capacități ale mele, astfel încât un bun samaritean să accepte, să aibă de nevoie de mine și de aceea ce sunt cu devărat, deși oamenii mint despre mine – anume să mi se ofere un loc de muncă – măcar cu normă redusă sau, dacă nici acest lucru nu se poate, atunci măcar o integrare într-o activitate socială utilă, oricât de puțin – eu încă mai am capacitate de adaptare și învățare. În felul acesta, ați salva o viață bună, una dintre cele mai frumoase atitudini și conștiințe în mod sigur. Ce importanță are că am suferit mult? Nu e nevoie să fiu omorâtă – în sufletul meu totul e încă lumină, peștii înoată în ape cristaline și cresc nuferi și grâne fragede și femeile își limpezesc părul și își sărută pruncii și bărbații. În plus nu este necesar să fiu omorâtă, unii au înnebunit și cred așa ceva.

Din nefericire, printre diverse nenorociri de-a lungul vieții, a trebuit să îndur și faptul că un medic, voi da și fotografia actului – a declarat că eu am capacitate de muncă 0% acum 4 ani, în 2017, pentru a mi se acorda o pensie. Dar nu ar fi o problemă, dacă aș avea dreptul la muncă aș renunța la acea pensie de suferință. Am încercat să lucrez ca freelancer, să traduc articole medicale pe internet, ceea ce este voie, dar mama mi-a făcut scene și acel angajator – Ovidiu B a renunțat la mine în final.

Aș fi extrem de bucuroasă dacă ar exista măcar un schimb de scrisori între mine și alții. Așa e foarte greu, cum am explicat la capitolul despre izolare – sunt deja aproape 37 de ani...este adevărat că unii intră peste mintea mea cu idei rele – acum de pildă iar au ideea că eu am fost condamnată la moarte – dar eu pot încă controla oarecum aceste gânduri, le pot izgoni și oricum nu îmi mai pasă de ele, sunt ca un zgomot de fundal. Virulența și frecvența lor a scăzut mult în ultimii ani, din 2005, când au apărut prima oară. Sunt în stare de muncă și de viață bună. Totul e să nu fiu otrăvită. Orice fel de muncă aș putea face ar fi binele. Eu niciodată nu am răscolit trecutul, ceilalți fac asta, otrăvindu-mă sau atacându-mă pe străzi sau intrând peste mintea mea cu ură și minciună.

În acești ultimi 10-15 ani, fiindcă am fost izolată, am scris poezii, dar, recunosc, nu prea bune, din cauza torturilor și otrăvii. Am făcut și eu ce am putut, încercând să dăruiesc ceva frumos din suflet celorlalți. Nu au plăcut nimănui și a fost inutil, fiind și mare oferta de poeți de internet. De asemenea, am găsit platforme online de cursuri gratuite în limba engleză - edx și cursera - și am reușit să mai citesc și să completez câteva din acele forme de învățământ la distanță de vreo 5 ani încoace.

Legat de subiectul muncii și învățăturii, cel mai important de fapt din întregul meu blog, adaug că Horia Gârbea, căruia de asemenea i-am cerut orice fel de ajuotr de a munci sau de a ajuta pe cineva, cât de cât, chiar fără cost, orice aș fi putut face, corectură etc., el a spus odată că nu se putea în cursul anului atunci și să altept până toamna, când sunt disponibile locuri în învățământ, deci el mă vedea, ca în gneral fetele sărace și inteligente, lucrând ca profesoară, dar eu nu aveam dreptul, în mod abuziv, fiindcă absolut cert nu am greșit nimci toată viața și am fost un om absolut normal.

Totuși am avut un mic șoc când mama mi-a spus că medicul psihiatru actual, Cârlig Raisa, a întrebat dacă eu nu aș vrea să lucrez drept casieră la Kaufland, deci nu îmi interzicea dreptul la muncă, chiar publică, dar îmi recomanda ceva de genul acela, ceea ce eu chiar nu păuteam fizic să fac, fiind obeză și șchioapă. Obezitatea însă poate dispărea, cu condiția să fiu acceptată, cum e normal, în orice mediu, eu fiind în prezent aproape izolată, inuman, de aproape 37 de ani. De curând am început să mănînc mai puțin, am pierdut mai multe kilograme și nu mă voi îngrășa din nou. Am povestit deja pe blog ce am pățit cu fundația Motivation sau cu tentativele mele de a fi acceptată la Estuar sau la Trepte, când medicul psihatru mi-a pus bețe în roate, să nu fiu acceptată la Estuar, o fundație nepretențioasă, pentru orice nebuni, în aparență.

Legat de aptitudinile mele, am de menționat calmul, răbdarea, seninătatea și bucuria cu care am întâmpinat oamenii mereu, astfel încât aș fi fost fericită să am grijă de bătrâni, cu care aș fi putut sta mult de vorbă, cum am stat și în viață, sau aș fi încercat să îi ajut, dar, din păcate, handicapul mă împiedică să am grijă de bătrâni imobilizați. Mi-ar fi plăcut și să am grijă de copii, cum am avut și în viața reală,și poate aș fi fost aptă și dornică să învăț un curs de logopedie sau altceva pentru copii cu handicap sau cu nevoi speciale - și în zonele unde am locuit existau și astfel de școli, numite ajutătoare pe vremuri, și aziluri sau grădinițe.

23.01.21 - 24.01.21 - 25 ianuarie

Pe drum erau niște oameni sărmani, care povesteau despre efectele internării cu covid, ieșind ei și mai bolnavi din spital și părea adevărat - după cum arăta omul acela, solid și mergând greu în baston - și eu am mai auzit sau văzut așa ceva la asistenta mea de la psihiatrie, care a fost internată și s-a umflat - multe edeme, din cauza tratamentului. Poate acesta e efectul normal al tratamentului.
Undeva în apropiere, sau în tramvai, era lipit un bilet cu ideea ”jos dictatura medicală”.

ce am observat în ultimele zile,chiar luni -
prea multă risipă de alimente, cum nu am mai văzut, în zona în care locuiesc și mă deplasez - Voluntari- Moșilor : tone de mâncare și produse alimentare diferite, inclusiv multe semipreparate de toate felurile îmbâcsesc magazinele, fiind și mai ieftine ca odinioară, deși oamenii nu au muncit ca înainte, datorită covid - de fapt, din câte știu, comerțul și turismul au avut de suferit.

situația persistă de mai mult timp, lumea nu prea cumpără, magazinele sunt ghiftuite - probabil ajung la animale domestice sau la săraci, dacă cineva se mai gândește la ei, dacă mai există
chiar și pânzeturile - produse textile, destul de multe și acceptabile la 15-20 de lei.
eu îmi amintesc cum pe Moșilor odată, în fața mea, unii luau fără bani produsele dorite, și strâmbau din nas dacă vânzătorul cerea bani, în urmă cu câțiva ani, poate ca să își bată joc de mine.

este asemănător cu Roma imperială care împărțea tuturor cetățenilor și grâul venit ca tribut din Egipt. Politica de dumping?
Zilele trecute pe stradă mai mulți oameni s-au purtat ciudat cu mine, au rostit cuvinte legate de viața mea, s-ar putea să creadă minciuni despre mine, așa cum mi s-a spus mereu.

Dacă sunt nebună, spun ei, atunci prin ce simptom, faptă sau defect am deranjat sau deranjez eu oamenii?
ei spun că eu sunt cu adevărat omorâtă, dar proștii nu pot vedea adevărul
pe stradă, azi, 24 ianuarie 2020, niște copii făceau fițe față de mine - căci și copiii fac fițe, își bat joc, de mult timp. Mi se spune iar că absolut toți au fost mințiți în cele mai mici detalii - eu fiind singură mereu!

ei spun din nou că eu sunt cu adevărat cel mai bun om și unul dintre cei de valoare, dar mă omoară cu toții pentru a apăra reputația față de proști a unora dintre ei. Păcat, nu știu la ce se referă. Deci reputația bazată pe ură și minciună și crimă nedreaptă...
ei spuneau că, inițial, eu am fost băgată la balamuc fiindcă eram dovada vie despre faptele rele și minciunile unora(?) Bine, dar eu nu aveam nicio tendință de a povesti cuiva lucrurile prin care trecusem, fiindcă eram un om foarte bun și inteligent, deci în mod sigur mi-aș fi văzut în mod serios de studiu, care îmi plăcea enorm, sau de muncă, era exclus să povestesc cuiva, de exemplu Luizei, că pe altcineva nu am avut toată viața mai apropiat - să povestesc despre Z de pildă - ce rost avea?

25.01.21
ei spun că problema nu sunt eu, ci ura fără niciun motiv a oamenilor față de mine, deși, spun ei, eu am suferit în 50 de ani mai mult decât toți oamenii ceilalți de pe pământ
e adevărat, am suferit real, din cauza unor lucruri reale, aproape 37 de ani zi de zi - ei spun că așa mult și încontinuu foarte puțini sau nimeni nu a suferit

CONCLUZII, partea a 12a – psihiatrie

Mai înainte de a trece la subiect, voi scrie pe scurt despre anumite acuzații aduse mie. În 2018, după ce m-am întâlnit cu Luiza Dona, cineva cu pseudonimul Luisa Luisa, mi-a pus pe youtube un comentariu negativ, cu ideea că eu nu trebuie să răscolesc trecutul. În general, acest lucru este spus oamenilor care au trecut prin multe necazuri, de către cei care nu au trecut prin atâtea și care se tem ca nu cumva omul respectiv săle tulbure viața, probabil, cred ei – prin tristețe și adevărul pe care ceilalți vor să îl ascundă. În realitate, Luisa Luisa nu avea dreptate în ceea ce mă privește, eu nu am tulburat pe nimeni scriind acest blog al meu și nu am avut niciodată tendința să mă gândesc la trecut. Subliniez, trecutul nu poate lovi pe nimeni, doar prezentul și parțial teama de viitor este ceea ce omoară pe orice om. A trebuit să scriu tot adevărul și veți înțelege la sfârșit de ce, poate mai clar. Ei nu m-au lăsat să termin mai repede blogul prin administrarea otrăvii, căci altfel blogul era încheiat de acum 7 ani și aș fi scris poate altceva, în funcție de interesele mele intelectuale. Am fost cu adevărat unul dintre cei mai pozitivi oameni, cu mare grijă de alții și nu am rănit cu trecutul meu pe nimeni. Cei care mă otrăveau și torturau oricum ar fi continuat asta chiar dacă nu aș fi scris nimic din adevărul despre mine.

În același timp vreau să subiniez că nu m-am gîndit măcar la oameni, find un om civilizat – adică nu m-am gândit niciodată la chipul sau vocea cuiva, în afară de profesorul Z în 1989 și habar nu am cum f_t unii pe cei fără noroc, eu nu aș fi făcut așa ceva nimănui. Cu alte cuvinte, nu am intervenit niciodată negativ în cursul realității, nu am lovit pe nimeni niciodată și nu am pus niciodată mai presus de alții interesul meu personal, chiar și numai dorința de a trăi.

Acum mă voi referi la câteva lucruri esențiale legate de psihiatrie, din modul în care au apărut de-a lungul vieții mele.

Amintesc că per blogul meu există două postări ale mele despre spitalul de psihiatrie:

https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/2013/11/detalii-despre-spital.html
https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/2013/11/spitalul-de-psihiatrie-din-bucuresti.html
Amintesc că am încercat de mult să cer o reconsiderare a diagnosticului meu psihiatric, în așa fel încât să fie adevărul că încă mai eram capabilă de muncă – și astfel am ajuns ca proasta la Tribunal, nu pentru a acuza spitalul, ci ca să cer o adeverință pentru Institutul Medico-Legal, pentru a fi analizat diagnosticul meu.

Chiar și în prezent, unii intră peste mintea mea cu ideea că spitalul de psihiatrie nu vrea să recunoască adevărul. Adică independența mea sau libertatea, care ar fi însemnat acordarea dreptului la muncă cel puțin.

Există oameni care văd în psihiatrie doar latura instituțională, și nici pe aceea nu o înțeleg corect. Unii poate chiar cred că boala ”psihică” este ca în cărți și există cu adevărat. Psihiatria nu este un instrument lipsit de concretețe, nu este o tablă a lui Moise și este făcută de oameni, oameni concreți care ascultă de nevoi concrete, nefiind roboți perfecți. Eu, în calitate de pacientă, eram în primul rând om și în al doilea rând pacient, iar dezumanizarea și abstracțiunea legate de boala psihică pot păcăli doar pe proști – este un instrument al statului, cum era așa zisa Securitate sau altele recente, un instrument de coerciție, din câte se spune. Dar, dacă așa e, atunci e clar că există și loc pentru erori, adică mai multe cazuri de oameni perfecți închiși acolo sunt posibile. Totuși, și eu nu greșisem nimic. Acest întunecat instrument de tortură și segregare era clar vizibil și destinat mie încă din 1984, după ce am venit în București la părinți, dar atunci nu înțelegeam de ce. Eu am crezut că nu voi fi omorâtă de restul societății, fiind un om bun și care își vedea de treaba lui, într-adevăr fără defecte.

Așadar am spus de mai multe ori că terminologia și practica psihiatrică o așază pe mama în postura de ”aparținător” sau stăpână asupra mea, deși ea e răul și eu am fost mereu binele curat. Mai mult decât atât, nu este ca orice altă formă de închisoare (fiindcă e și închisoare) și sclavie – ci e mai rău. Nu mai detaliez. Ipocrizia societății este complexă dar și aceeași ca în orice formă de sclavie. Eu nu am pretins desfințarea jugului, ci o excepție pentru mine, findcă meritam viața, în ciuda minciunilor unora. Pacienții întâlniți de mine păreau unii chiar răi cu adevărat și cu diverse defecte, și mă loveau la fel cu cei din afara spitalului.

Cum știm cu toții, există articole sau alte scrieri care menționează că psihiatria a fost un instrument de tortură și prejudiciere a celor care erau persecutați politic sau a celor care aveau defecte sau boli genetice – ceea ce am văzut și eu în spital, sau a unor minorități sexuale sau a altor persoane nedorite de societate. Este scris că pacienții psihiatrici, fiind în general oameni săraci și marginalizați, au fost sterilizați odinoară și apoi chiar uciși, fiindcă au cu toții obiceiul să se refere la abuzuri ca și cum ar fi fapte dintr-un alt tmp. În cazul meu erau mulți factorii numiți de risc și e posibil ca medicii să fi luat în considerare la închiderea mea anumite teorii ale determinării genetice a bolilor psihice, mai ales findcă se vedea că tata nu era tatăl meu biologic, mai ales înainte să își lase barbă. Părinții erau persoane nebune de ură față de mine, aplicau violență mare asupra mea fără să îi provoc și apoi se prefăceau că nimic nu s-a întâmplat și eu puteam dovedi asta, eu fiind destul de inteligentă ca să nu fabric așa o poveste.

De asemenea în spital există și paciente f_te de medici, după cum mi s-a spus și mie odată – ceea ce amintea de povestea mea nefericită legată de profesorul Z la meditații, absolut sigur singura dată în viață când m-am înșelat, doar printr-un singur gând greșit, dar niciodată delir, și anume că el ținea la mine, dar el insistase enorm și eu nu puteam ghici ce plănuia.

Un alt aspect este cel legat de sinucidere – au am avut o tentativă de sinucidere la sfârșitul anului 1998 și apoi am fost pacienta psihiatrului Ionescu, care prezentase la curs, în facultate, problema sinuciderii drept semn clar – anume spusese că dacă un om comite suicid, chiar dacă nu a fost în evidența spitalelor psihatrice, atunci el în mod sigur avea o boală psihică ascunsă, concepție cu care eu, bineînțeles, nu sunt de acord.

Așadar, care au fost și sunt simptomele bolii mele psihice? Pot spune cu certitudine că nu au fost, și că eu, odinoară, cunoscând teoriile psihopatologice, puteam cu ușurință să dovedesc din punct de vedere teoretic, cu destule probe concrete, că nu suferisem de nicio tulburare psihică, în afara acelei tulburări sexuale, care era datorită prezenței profesorului Z în viața mea, eu având doar 17 ani la primele întâlniri cu el. Am povestit totul în detaliu. Ulterior, și în ultimii ani nu am avut niciun fel de simptom, în afara țipatului și vorbitului singură și tentativei de sinucidere. Nu aveam nici măcar insomnii sau coșmaruri. Tentativa de sinucidere a fost cum am povestit. Vorbitul singură a fost cum am povestit și apoi, în ultimii ani, a fost din cauza prelungirii perioadei de izolare față de lume peste 30 de ani – acum sunt 36 de ani și jumătate și am renunțat la vorbire cu pereții, adică cu mine însămi. Este vorba de o tortură inumană, o cruzime fără egal, fiind eu izolată cu forța din 1984! Nimeni o viață întreagă în afară de cele 5 persoane ... nimeni, oare puteți înțelege? Fiind un om normal și bun.

În ce privește țipatul – au fost două motive: unu, tortura din partea familiei și a vecinilor, care apare la mulți alți pacienți ca ”simptom” – tortură pe care o puteam dovedi și explica clar, dar nimeni nu voia să stea defel de vorbă cu mine, și doi, frustrarea – respectiv lipsa dreptului natural de a munci (din câte mi s-a spus) sau de a studia, de a avea copil. Faptul că teoretic nu aveam acest ultim, al treilea drept, a fost cauza închiderii mele în spitalul de psihatrie ultima oară, în 2016, fiindcă țipam după ce nu mai fusesem acolo din 2007. Singura mea mare durere personală de-a lungul vieții a fost lipsa dreptului de a avea copil, findcă nu înțelesesem totul. Dacă însă cineva mi-ar fi explicat, aș fi înțeles. Atunci când nu am mai țipat, m-au închis la spital, și am ajuns la perfuzii, inconștientă la început, fiindcă eram otrăvită. Un lucru important e că fosta mea colegă de bancă, Luiza, practic singura mea relație mai apropiată toată viața, a fost și ea diagnosticată cu schizofrenie în urma meditațiilor petrecute împreună cu mine și cu același profesor Z. Eu prima în 1992, ea ulterior. Dar în final ea a fost acceptată, din câte spunea, însă pentru o muncă de uzură, din câte se pare.

În rest, în afară de aceste simptome, tot ceea ce au scris medicii din spital despre mine și psihologii clinicieni este crudă minciună și fantezie personală – în mod sigur. Dar ei nici măcar nu au stat de vorbă cu mine, nici măcar la internarea în spital, ca de obicei.

Când eram studentă la psihologie, din ceea ce am citit eu, nu a fost niciodată vorba de un studiu asupra erorilor psihiatriei și profesorii nu menționau acest lucru – deci se stipula indirect că deciziile și diagnosticele psihiatrice sunt literă de lege și inamovibile. Bineînțeles că am scris și trimis memorii-cereri, chiar și către spitalul de psihiatrie – adică suplex libellus ale mele, bine structurate, cu mențiunea că eram încă în stare de anumite activități sociale și că îmi doream viața, find izolată și foarte săracă, și încă nu eram bătrână – dar nu a fost să fie nicio șansă. Medicul Căpraru, singurul psihiatru care a stabilit o oarecare relație cu mine, spunea despre mine că eu gândesc cu ecou, fără să ia în considerare că nu aveam gânduri, adică vorbire în gând deloc, fiind om normal și neavând cu cine vorbi sau scop în acest sens. Tot ea spunea despre mine către medicii rezidenți – ce ne facem cu ea, adică cu mine, că e prea inteligentă? Nimeni nu poate fi prea inteligent sau prea bun.

Iar au intrat unii cu ideea că a fost o eroare, că lumea nu trebuie niciodată să înțeleagă adevărul despre psihiatrie. Mai am de adăugat ideile despre delir - pe care toată lumea le cunoaște. Medicii au mințit în mod clar că eu aveam delir, adică tulburare delirantă. Totuși, dacă citiți blogul meu, veți vedea că nu am avut niciodată delir, că am povestit doar fapte concrete și clare, evident reale, pentru care aveam destule dovezi și pe mine însămi, o femeie complet singură, cu care nimeni, nici psihiatrii, nu vorbeau nimic, nici n-o întrebau nimic. Se putea dovedi că niciodată nu am avut tendința de a interpreta lucrurile, deci de a delira, și că am avut mereu dreptate, am văzut relitatea exact așa cum era. Dar mulți spun că toți știu că nebunia în acest sens nu există - există doar prostie sau pacienți obosiți și amețiți de tratament și de alte neajunsuri din partea societății.

Una dintre ideile legate de psihiatrie e minciuna că eu eram agitată, dar nu orice fel de agitat, ci un nebun agitat. Alții zic că nu am fost niciodată agitată. Eram în permanență agitată din cauza torturii prelungite cu zgomote, din cauza sistării somnului prin zgomote mai multe nopți, din cauza unor otrăvuri clare, din cauza lipsei unei relații măcar cu altcineva.