Scrinul negru

Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care ei păşesc cu picioarele desculţe.

Eu sunt un om obişnuit şi am avut şi eu, ca atâţia alţii, momentele mele mai sumbre, în care numai raza conştiinţei treze şi gândului curat mai aducea alinare. Fiindcă dacă omul adoarme, demonii dansează chiar şi lângă cea mai curată floare. Şi există locuri care predispun omul la vise negre, locuri create anume pentru a naşte iluzii sumbre şi fantezii diforme. Unul dintre acestea a fost casa în care am stat cu chirie în anii 2003-2006.

Părinţii au decis, după multe discuţii, să îmi plătească chiria într-un apartament de două camere în urbea Bucureştilor, destul de central, pe o arteră de circulaţie zgomotoasă şi prăfuită. Pe vremea aceea chiria era 170 de euro, un preţ nejustificat de mare pentru mizeria pe care a trebuit să o îndur acolo. Eram singură, dar spaţiu nu era, fiindcă bucătăria era extrem de mică, cu frigider minuscul şi vechi şi aragaz asemenea, înghesuite cu o măsuţă şi un dulap cu porţelanuri, toate extrem de insalubre, ca şi restul apartamentului de altfel. Cămara – impracticabilă, plină de vechituri jegoase. Debaraua plină de cărţi vechi.

Proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică, nu permitea nicio modificare în apartament şi, când i-am spus că salteaua din dormitor trebuie aruncată, fiind plină de molii cu care mă luptam zi de zi în zadar, a refuzat categoric. Avea teoria ei că moliile provin de la vecini. Geamurile nu erau prinse bine în cercevele şi lăsau praful şi frigul să intre nestingherite. După un timp le-am lipit cu bandă adezivă. Balconul nu permitea să întinzi ca oamenii gospodari rufe la uscat, fiind plin de fiare vechi, de care proprietarii spuneau că nu au cum să scape, sursă permanentă de praf şi gunoaie. Baia nu avea nici măcar maşină de spălat rufe şi la început a trebuit să plătesc eu să fie desfundat canalul de scurgere, care avea pietroaie înăuntru. Norocul meu era că în camera de zi era o canapea mai nouă şi relativ comodă, unde adormeam după fiecare zi de muncă. Exista şi un televizor, ce e drept color şi cu rezoluţie bună, dar foarte mic. Anterior mie, se spunea că acolo fuseseră chiriaşe nişte prostituate, ceea ce mă nedumirea. La etajul de deasupra locuise o femeie bolnavă de cancer, care se sinucisese aruncându-se de la etaj. Era în general un mediu sumbru.

Dar ceea ce a creat misterul întunecat al acelui apartament, demn de un roman poliţist, a fost mobilierul din camera de zi. Acolo am adus eu colivia mea cu peruşi, dintre care femela a murit destul de repede. Mobilierul era vechi şi inspira repulsie. Mobilă grea, neagră, bufetul şi masa din seturi diferite. Am lipit pe bufet câteva din acuarelele mele cu bandă adezivă şi s-a luat pe ele o parte din lem şi vopsea, ceea ce îmi inspira un mediu toxic şi descompus. Masa cu defecte, lampa de sus cu defecte. Numeam mobila „scrinul negru”, după titlul unui roman de Călinescu, deşi nu era un scrin, ci un bufet gol, în vitrina căruia erau doar nişte piese argintate, asemănătoare pocalelor bisericeşti, accentuând impresia de lugubru a întregii încăperi. Însă cel mai mare mister era soclul de ciment imens dintr-un colţ al încăperii, acoperit de un fel de dantelă, ce îmi amintea de piesa de teatru „Arsenic şi dantelă veche”. Proprietarul îmi spunea că el nu înţelege cum au adus acel soclu acolo, fiindcă el nu poate să îl mute cel puţin, fiind extrem de greu, probabil îl urcaseră cu o macara.

Nenorocirea s-a întâmplat în al treilea an la şederii mele acolo, 2005-2006, după moartea tatei. În contractul de închiriere era specificat că chiriaşul nu are dreptul să înstrăineze sau să modifice ceva din acel apartament. Totuşi eu nu am mai răbdat mizeria. Am chemat şi plătit o femeie să îmi facă curat, dar o vecină i-a spus să nu insiste prea mult, şi mai mult a mânjit decât a făcut curat. Atunci am început eu să curăţ cu multă atenţie peste tot, în afară de moliile de care nu puteam scăpa, orcâte spray-uri foloseam. Ceasul rău, ce să faci?! Am curăţat pereţii, frigiderul, aragazul, am frecat parchetul negru şi chiar şi lampa stricată. Am ajuns şi la soclu şi ideea mea nenorocită a fost să spăl şi dantela. Am înmuiat-o în detergent într-un lighean şi vezi Doamne minune: s-a deşirat din ce în ce şi din ea s-a scurs (fiindcă avea un buzunar interior pe care eu nu îl văzusem), o substanţă gălbuie- roşiatică cu fire şi zgrunţuri care îmi sugera cenuşă de om mort şi incinerat ori vreo otravă oarecare. M-am speriat, dar nu mai aveam ce face. Se deşira din ce în ce, şi la început insistasem să o curăţ. Am pus-o la uscat cu multă scârbă pe balcon, ca să nu miroasă în casă, fiindcă avea un miros urât şi respingăror. Mă gândeam că, Doamne, poate erau chiar resturi omeneşti, fiindcă un soclu sugerează ceva mortuar. Ideea mi-a fost accentuată de aceeaşi vecină care mi-a spus ulterior că, unde stăteam eu, locuise o bătrână cu suflet foarte bun, avea ochii înlăcrimaţi şi mai spunea să o odihnească Dumnezeu acolo unde o fi ea acuma! Apoi eu am ajuns la spital, după ce am făcut erupţie roşie pe faţă şi mi-a fost tare rău. Am păstrat o bucăţică din materialul acela care se deşira, în eventualitatea că ar vrea cineva să o analizeze la laborator, o mai am şi azi. Apoi am pus restul în cămară.

Dar cine să fie interesat de amintirile negre ale unui om obişnuit?

Între timp a murit tatăl meu şi zgripţuroaica a mărit preţul chiriei la 300 de euro, micşorându-mi suma de bani din moştenire, fiindcă un an nu mi-am găsit apartament de cumpărat. Azi stau în apartamentul meu, tot de două camere, şi privesc plantele mele verzi de apartament, care au supravieţuit din vremea când săteam în casa cu scrinul negru. Şi peruşul a mai trăit vreo cinci ani. Ştiu că este poate unica amintire din viaţa mea cu iz de roman poliţist şi acum acei demoni nu mai dansează în visele mele.

Nu ştiu exact care era adevărul despre acea casă. ...Dar de-a lungul anilor a trebuit să învăţ să nu fiu curioasă fiindcă prea multe întrebări legate de trecut, dacă nu au răspuns, creează o stare de discomfort. Ceea ce poate şi trebuie să facă un om e să privească lucid ceea ce este cert despre trecutul său şi să considere ca atare fragmentele neelucidate, fără interpretări greşite. Când în sfârşit m-am mutat de acolo, proprietarul a avut totuşi bunul simţ să îmi returneze garanţia din chirie. În rest, a fost oricum oribil.

O poză --singura pe care o am din acea casă, în care e mama şi o parte din acel bufet negru în stânga. Această parte a încăperii era mai acceptabilă, eu pusesem termometrul meu acolo şi aveam ouă de Paşti în farfurie şi pe Gheruţă în colivie. Încă nu tăiasem firul la interfon, cum am fost obligată mai apoi, fiindcă mă tot bâzâiau nişte ticăloşi, zilnic de mai multe ori, pe lângă alte suferinţe. Citiţi în plus Pe Volga liniştită pentru completarea tabloului.

DE CE?

Şi în definitiv de ce să nu triumfe binele şi adevărul oamenilor?

Am aşteptat şi suferit 30 de ani fără greşeală, fără păcat, păstrându-mi sufletul şi trupul neîntinate.

De ce să nu fie o excepţie de dreptate în cazul meu, într-o lume nedreaptă?

Citiţi tot ce am scris şi spuneţi-mi de ce şi dacă nu am dreptate.

Vă daţi seama de suferinţa morală în care stau zi şi noapte fără nicio vină? Când toţi spun că nu e decât un abuz al stăpânirii împotriva mea de când eram copil şi îmi vor moartea şi ascunderea adevărului aşa cum au făcut toţi ticăloşii în toate epocile istorice? Citiţi literatură sau filozofie şi veţi vedea că mereu a fost aşa. Dar nu aveţi milă deloc? Numai fiindcă am fost un om bun, eu să nu am dreptul deloc la viaţă?

Iubirea mea faţă de Zăgrean, partea I

Întâi voi începe, ca introducere, cu una din lamentaţiile mele obişnuite. Nu înţeleg de ce, repet, oamenii efectiv mă omoară atât de crud. Abia mă mai ţin pe picioare din cauza singurătăţii şi fumatului şi întârzierii întregului adevăr. De mulţi ani de zile abia am bani să mănânc şi nici atâta. Nu pot merge la vreun spectacol cum spuneam, şi nici măcar în parc, din lipsă de bani. E inuman. Şi ei tot nu vor să recunoască adevărul. Fără acest lucru, adevărul tot şi copilul care trebuie să mi se nască, mă voi sinucide. În curând. Am fost un om perfect normal viaţa toată şi chiar nu am avut nicio greşeală. Am fost inteligentă şi am citit foarte mult şi cred că meritam să mă lase să am carieră intelectuală. În schimb ei mi-au tot spălat creierul de lucruri foarte frumoase şi adevărată cultură, care îmi dădeau bucurie şi energie şi erau necesare pentru viitorul meu şi spravieţuire. Chiar şi acum aş mai putea citi mult şi memora şi scrie şi ei refuză să mă accepte în lumea lor de porci de fapt. Dar vreau cut to sufletul să am un copil care să devină rău ca ei şi să aibă o şansă de viaţă, fără acest copil voi muri. Şi am mers până la capăt, am aproape 43 de ani, întreaga viaţă am trăit cu gândul la copilul meu şi îl merit şi fiindcă am avut o viaţă absolut pură din punct de vedere sexual. Trebuie să dea şi ei înapoi lui Dumnezeu ceva după toate relele făcute! Doamne, acum e mai greu ca acum 7 ani când eram suplă şi mai tânără, dar vă implor nu mă lăsaţi să mor fără copil. Chiar dacă voi muri la naştere, aşa e drept, să am şi eu parte în viaţă măcar de 9 luni de fericire şi apoi copilul să fie crescut ca om rău şi al dracu, ca să se bucure şi el de viaţă! Eu am fost abuzată şi chinuită fără nicio vină timp de 30 de ani şi am crezut până la 40 de ani că totuşi credinţa în Dumnezeu trebuie să învingă. Ei însă spuneau, ca şi acum, că trebuie să îmi închidă gura că altfel pierd ei totul, că puterea celor răi în societate se bazează pe sacrificiul meu de om nevinovat şi că lumea trebuie să creadă că eu sunt nebună şi rea, pentru ca ei să o ducă bine!! Jur e adevărul curat, dar indiferent cine sunt aceşti oameni ticăloşi, acest lucru nu îi scuteşte de vină pe ceilalţi şi cred că trebuie să fie tot adevărul, inclusiv despre faptul că am fost un om cu suflet curat şi perfect normală întreaga viaţă. Altfel mor. Chiar vă place să trăiţi cu conştiinţa aşa de încărcată?

În ce îl priveşte pe Zăgrean, mi-e tare tare dor de el. Dar el nu vrea să mă vadă şi este rău şi inuman cu mine. A fost singurul bărbat din viaţa mea şi am avut dreptate să cred că mă iubea şi am avut dreptate să cred în el. Este adevărat că lumea consideră acest lucru nebunie, dar am avut toate motivele să cred în el şi aşa era nomral, eu nu aveam cum să ghicesc că el iubea altă femeie şi că îmi voia răul de fapt. Eu nu aveam cum să îmi găsesc alt bărbat, fiind oricum închisă în casă de mică, findcă eram un om cu suflet bun. Dar îl şi iubeam mult pe el. Am observat cum toate fetele mai rele din viaţa mea au obţinut tot ce voiau, şi copii, şi bani, şi drepturi intelectuale, conform titlului cărţii "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Dar eu nu mă puteam schimba. Ştiu că Zăgrean e acum bătrân şi buhăit şi poate nu mai e deloc omul care fusese atunci. Dar pentru mine timpul a stat în loc. Pe el şi pe nevasta lui lumea i-a lăsat să aibă carieră intelectuală şi bani şi copii şi pe mine nu, nu ştiu de ce. Eram cu adevărat capabilă şi nu greşisem nimic. Acum e aproape prea târziu, dar nu chiar complet... Aş fi putut şi eu să am organizare intelectuală ştiinţifică, şi îmi plăcea enorm să muncesc zilnic, nu îneţeleg ce s-a întâmplat. Şi nu m-au lăsat nimic altceva 30 de ani. Probabil cauza evidentă e că proveneam dintr-o familie foarte săracă şi numai banii şi nivelul social contează în cariera intelectuală a omului, fiindcă altfel ar fi mulţi oameni de valoare în societate. Soţii Zăgrean sau alţii din viaţa mea aveau bani din tinereţe, eu nu aveam de mică. Dar cât de dor îmi e de el... Voi povesti din nou absolut totul despre povestea aceea de iubire (mai am de adăugat între timp la o postare mai veche, cea despre sinucidere).

continuarea într-o săptămână

Aici în această postare am exagerat cu ideea că numai cei răi obțin ceva în viață - într-adevăr profesorul Zăgrean așa insinua, se referea odată la ”ăia răi” și într-adevăr unii dintre oamenii puțini din jurul meu au fost cu adevărat răi și așa păreau să gândească ei, așa cum am scris aici, dar eu nu am fost așa și nu sunt așa. Nici acum nu cred, după 37 de ani aproape de calvar, că numai cei răi au drepturi în lume. Totuși, nu e niciun fel de paranoia ceea ce am spus despre alții, e adevărul, și e posibil ca ei să vă fi mințit și pe dvs., în timp ce de fapt admiră și acceptă numai pe cei răi. Adică așa cum mama spunea că toți o vor crede, deși va minți mereu. Tot timpul intrau peste mintea mea cu gânduri de genul că eu nu mă pot transforma. S-ar putea ca ei să se fi referit la o transformare fizică, nu morală, dar ceea ce am povestit de rău despre unii e adevărul - câțiva au fost doar puțin răi sau păcătoși, iar alți câțiva ceva cu adevărat oribil. Am avut, cum am explicat, o singură amăgire întreaga viață - dragostea față de LZ, creată de el cu mari insistențe și apoi dispărută prin uitare, dar neînțeleasă, fapt pentru care a reapărut în 2005 din cauza întâmplării cu radio Europa - abia după încă vreo câțiva ani am înțeles mai bine ce fusese atunci, dar totuși nu înțeleg clar de ce el era plătit sau avea datoria să mă omoare la numai 17 ani, fără greșeală și până atunci. Fără masturbare, fără nimic rău, el a început acea poveste, care s-a petrecut exact cum am povestit atunci în 1988-1989. odinioară, scriind această postare, nici măcar nu am realizat în acea clipă că eram otrăvită constant și că de aceea mi-era rău și greu să mă țin în picioare. (azi 5 ianuarie 2021).

Lucru manual

Acum câţiva ani coseam goblenuri, fără îndemânare desigur. Dar când am început să cos mai bine, am abandonat din cauza torturilor mai groaznice asupra mea, pe care le-am povestit.

Vedeţi dvs., oamenii sunt cruzi. Faptul că un om e evident nevinovat, că ascultă zilnic muzică clasică cu sufletul senin, că trăieşte în sărăcie, nu în lux, că citeşte Biblia, că coase goblenuri, citeşte cărţi bune şi desenează în creion sau acuarele, nu îi împiedică să maltrateze acel om, din motive necunoscute mie. Fie datorită poftelor lor sexuale murdare, fie datorită simplului fapt că nu le-a plăcut de mine. Dar acest lucru nu justifică groaznica tragedie pe care au creat-o şi întârzierea drepturilor pentru mine şi a adevărului. Şi ca întotdeaun acând oamenii persecută un om curat, tot ei inventează că eu mă victimizez singură şi că eu aş fi vinovată, deşi am suferit 30 de ani oameni buni!! E monstruos, de ce nu îşi asumă responsabilitatea şi dimpotrivă ei spun că eu nu fac acest lucru? Dar eu nu am avut viaţă deloc...deloc din 1984.

Iată aici cele trei cusături ale mele, cea din mijloc doar pe jumătate terminată:

O parte din desenele mele din anii 2005-2006 au ajuns la Zăgrean, care nu ştiu ce a făcut cu ele. I le-am dăruit, fiindcă pe vremea aceea mai credeam în el şi nu ştiam că era căsătorit. Am mai dăruit unul şi doamnei doctor psihiatru, fiindcă eram cam ameţită de medicamente, că altfel nu îi dădeam. Şitu că nu am îndemânare, dar mi-a plăcut să desenez uneori. Aici sunt adunate unele din primele mele desene, de atunci am mai desenat și am prelucrat manual pe calculator - adică cu mouse-ul, desenele vechi:

Din ultimele mele schiţe:

Preţul unei vieţi

Am iubit de mică viaţa în toate formele ei. Eram impresionată de miracolul pe care îl puteam observa zilnic în flori, păsări, copaci, animale, gâze. Îmi plăceau mult descrierile de natură şi orele de biologie la şcoală. Când am crescut, mi-era mereu greu să omor fie şi o muscă. Prindeam muştele cu perdeaua între degete şi apoi cu delicateţe le dădeam drumul pe fereastră. Pentru a fi cinstită, aşa este mai igienic în casă. Dar oricum mi-era milă de ele. Oricum am omorât desigur gândaci de bloc sau centipede (am avut din acestea în ultimii ani), ceea ce este firesc. Dar de fluturi şi de buburuze şi de greieri mi-era milă. Eu, deşi am stat la ţară, am fost scutită de a tăia gâtul vreunei găini.

În trecut am încercat de câteva ori să salvez viaţa unor animale chinuite şi uneori am eşuat, nu sunt specialistă în acest sens. Am încercat să salvez un pui de mâţă abandonat în curtea blocului, l-am hrănit cu o siringă, dar a murit, poate laptele nu era bun, ori era oricum prea mic şi bolnav.

Dar de câteva ori am fost norocoasă şi animalele de asemenea. La un moment dat eram singură în curtea bunicilor, nu îmi amintesc unde erau ceilalţi. M-am dus spre latrina din fundul curţii pentru nevoile mele fireşti şi providenţa m-a făcut să priovesc în jos. Era acolo un pui alb de găină, aproape înecat în mizerie săracul. Mi-am ridicat mâinile şi abţinându-mă să vomit, am scos biata creatură din caca şi pipi. Am aruncat apă peste el, fiindcă era extrem de murdar şi, fiind vară, puiul şi-a revenit. Ce e drept ulterior mâinile îmi miroseau urât o vreme chiar după detergent, dar salvasem o viaţă!

În altă zi, în aceeaşi curte, mama Limpi uitase deschis capacul fântânii. Eram pe-acolo şi tot providenţa m-a făcut să mă duc la fântână să privesc înăuntru fiindcă am observat că nu îmi ieşeau toţi puii la numărătoare. Poate nu credeţi, dar am salvat unul sau doi pui de găină mai măricei cu găleata şi apoi ei s-au uscat, fiindcă era cald.

În viaţă astfel de momente, momente în care este posibil să salvăm o viaţă, de animal, găză sau om, sunt rare şi preţioase, sunt clipe binecuvântate.

Aşa şi cu mama mea. Poate veţi spune că nu o respect deloc şi nu ţin la ea deloc fiindcă m-a chinuit mult. Nu e adevărat. Dar mi-e şi frică să recunosc că ţin oarecum la ea. Toţi cei la care am ţinut au dispărut din viaţa mea sau au murit în suferinţă. În definitiv poate este mama mea, chiar dacă nu semănăm şi deci mi-a dat viaţă, singurul lucru pe care un om îl are. În definitiv îmi citea povestea lui Sindbad şi altele când eram mică şi uneori a fost sursă de momente calde în viaţa mea. În plus, este şi ea o viaţă de om şi viaţa este un lucru sfânt, înţelegeţi oare ce spun? De pildă eu, am fost chinuită întreaga viaţă, deşi nevinovată, ca şi cum nu eram om. Chiar dacă aş fi avut vreo vină, nimic nu ar justifica aşa un tratament. Mama mea este şi ea o viaţă de om, chiar dacă nu mi-aş fi dat copilul pe mâna ei, în mod firesc. Chiar dacă aş fi preferat să o văd mai rar fiindcă m-a făcut să sufăr mult şi nu ştiu de ce, mi-a vrut răul. Oricât de monstru este, e o viaţă de om.


Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Pot fi acuzată că am înnnebunit şi că iert un om ticălos. Nu e adevărat. Eu am făcut greşeala de a ierta mulţi ani de zile, fiindcă aşa fusesem educată. Dar de vreo trei ani nu mai pot ierta. Şi nu voi mai ierta niciodată, aşa e normal. Însă ceea ce am spus e clar. Consider că până şi un om rău, foarte rău, cum e maică-mea, merită respect şi a nu fi tratat ca un animal, cum au făcut cu mine atâţia ani.

(aici în poză, una din găinile bunicului meu din 2009, ei ţineau găini roşii din acestea şi albe)

Tentativa mea de sinucidere

Voi rescrie aici ceea ce am scris curat despre acest lucru pe mailul meu mai demult, începând cu 2007, cum am povestit. Desigur tot ceea ce am scris acolo e adevărul tot în întregime, la fel ca şi aici.Sunt conştientă că nimeni nu este interesat de adevăr, cum spunea tata odată. Sunt conştientă că unii oameni, nu ştiu din ce motive, mă urăsc deşi am fost mereu un om bun şi echilibrat şi calm, din 1984. Ei spun că povestirile mele sunt catalogate drept patologice, deşi nu sunt. Dar e adevărat că tot ceea ce scriu nu e de fapt decât un monolog fără auditoriu, că sunt foarte puţini cititori pe acest blog poate prea trist, dar şi pe blogurile mele de poezii sau haiku. Aici există o singură persoană interesată, din întâmplare, care s-a înscris mai demult pe blogul meu, fiindcă dacă ar fi ştiut că eu scriu absolut totul despre mine, poate nu ar fi făcut acest lucru. În rest, cititorii nu pun nici reacţii, nici comentarii.Ceea ce mă îndurerează mult de vreo săptămână este că am verificat mailul meu şi am constatat că unii oameni ticăloşi au intrat acolo şi au şters unele povestiri (ele erau enumerate) şi acest lucru în sine este pentru mine motiv de sinucidere, nu ştiu dacă puteţi înţelege. Mai mult decât atât, scrisorile mele fără adresă au devenit scrise cu litere foarte mici, abia se pot citi. Pentru mine adevărul e frumos e singurul lucru bun pe care îl am, ca un fel de apărare faţă de minciunile absurde cu care mă înconjoară unii de atâţia ani. Adevărul nu mă îndurerează, dimpotrivă, este un sprijin pentru echilibru şi pace sufletească. Cum aş putea fi altceva decât omul drept şi bun care am fost întodeauna? Nu înţeleg de ce oamenii m-au izolat din 1984 şi apoi complet după 2007. Toţi colegii m-au părăsit, nimeni nu vrea să vorbească cu mine, nici prin scrisori pe mail şi eu am încercat de multe ori să îi contactez în zadar. Şi verişoarele mele m-au părăsit, nu au ce discuta cu mine, deşi eu am povestit frumos despre ele pe mailul meu sau aici, adevărul curat, cu nostalgie şi gând frumos faţă de copilărie. Tot ce mi s-a oferit a fost mersul la fundaţia Estuar pentru schizofreni la un grup pentru limba engleză. Dar acolo nu am putut ajunge decât de câteva ori, din cauza problemelor de sănătate oribile (şi medicii nu mă tratează) şi din cauza faptului că nu am bani de transport. Deci stau şi zac în singurătate şi aer închis, tot mai palidă şi chinuită. Sunt un om normal, deci vă imaginaţi ce greu este. În acelaşi timp mă terorizează unii peste gândurile mele că vor să îmi şteargă memoria, că ăsta e interesul lor, nu ştiu de ce şi că abia aşteaptă ei să mă sinucid. Evident că este oribil, de ce să îmi şteargă memoria din moment ce am fost om echilibrat şi fără vină, doar că unii mă torturează mereu? Şi eram un suflet bun şi chiar foarte fericit, dacă ar fi fost dreptate. În ultimele două trei zile tot intră aceşti călăi cu ideea absurdă că eu mint şi mă tot bat la cap cu vorbele "nu e adevărat" "nu are dreptate" şi altele...Cu alte cuvinte acest blog este istoria veridică şi completă a unei crime monstruoase, fiindcă ei tot spun că adevărul trebuie ascuns, deşi eu am spus totul din 1984 şi nimeni nu e interesat de salvarea mea. Mă doare pieptul, mă doare în dreapta, mă doare stomacul şi totul e din cauză că ei întârzie adevărul şi eliberarea mea din 1984. Şi eu abia am aşteptat şi am spus de la început că voi fi fericită şi vreau să am un copil. Dar ei spun mereu că abia aşteaptă să scape de mine.

Iată ce s-a întâmplat în 1998, când am avut tentativa mea de sinucidere:

Eram după 14 ani de chinuri, în 1998, proaspăt studentă la medicină. Tata continua desigur să mă chinuie, colegii erau ca de obicei puţin ciudaţi - odată de exemplu repetau vorbe ale tatei, etc.Vecinii de sus continuau să mă chinuie cu simpla lor prezenţă după tot ce îmi făcuseră şi cu zgomotul unui aparat urât la baie, acre ţiuia, de care chiar şi mama îşi mai aminteşte acum. Eu aveam câţiva lei puşi deoparte. Treptat, odată cu acea toamnă au început să mă cuprindă nişte migrene ciudate. Ce-i drept consumam multă cafea, dar nu cred că era otrăvită, beam cafea fiindcă mi-era tot mai rău şi poate astfel era şi un cerc vicios. A fost singura perioadă din viaţă cu migrene.Ele s-au accentuat şi la un moment dat nu mai reuşeam să mă odihnesc, erau migrene de tip presional, dar presiunea creştea tot mai mare. La un moment dat nu mai puteam dormi şi zgomotele mă deranjau mai tare.Ele erau desigur reale, înregistrate pe casete audio şi video şi au fost continue. Dar pe medicii psihiatri nu îi înteresează dovezile, ei doar te pleznesc cu ideea că realitatea se numeşte delir şi că eşti bolnav. La facultatea de medicină eram odată în barul de la subsol, să iau o gustare sau un suc. Atunci s-a deschis uşa brusc şi a apărut Zăgrean, s-a uitat la mine şi a trântit uşa la loc, plecând. Mă simţeam orecum urmărită, fiindcă vânzătorul discuta chiar într-o zi când eram eu acolo că aia ţipa tare urât şi parcă aşa au închis-o, deci mă gândeam că dacă nu vorbeşte de mine, oricum vorbea de cineva torturat psihiatric. Şi eram singură acolo şi mi-era greu.
Atunci am hotărât să plec de revelion 3-4 zile într-o staţiune din afara oraşului. Am găsit staţiunea Govora, trenul, etc. Urlând de disperare că plec, tata mi-a spus că mă va da în urmărire generală. Din păcate nu am ascultat de el să nu mă duc. Într-adevăr s-au întâmplat lucruri stranii, în sensul că în tren erau oameni ciudaţi. Îmi amintesc de exemplu cum o femeie tânără părea că mă imită, avea şi o şapcă la fel cu una de-a mea şi spunea "şi acum şi cafegioaica asta nu va mai avea viaţă personală"; alt bărbat a vrut să mă sperie mai rău, povestindu-mi despre nu ştiu ce bulibaşă român al ţiganilor şi despre banii conducători de la Craiova şi despre faptul că eu ar trebui să îmi pun cruciuliţă la gât şi să merg peste câteva zile la mănăstirea Cernica. Apoi mi-a mai spus că există doi mutanţi genetic care conduc această ţară şi condamnă oamenii nevinovaţi şi el nu poate să salveze decât o singură persoană pe an. În timp ce el mă speria cu diverse poveşti, durerea mea de cap creştea vertiginos şi începeam să cred cu adevărat că voi muri sau trebuie să mă arunc, să mă sinucid cumva pentru a evita să înnebunesc sau să mor mai groaznic. Nu vă puteţi imagina cât de groaznică era acea durere de cap, nu cred că aţi păţit vreodată aşa ceva, dar ceea ce povestesc este adevărul obiectiv!
Ajungând la Govora, abia am găsit un mijloc cam dubios de transport şi am constatat că o parte din bani îmi lipsesc - asta nu pot spune precis că a fost adevărat fiindcă am pus banii în mai multe locuri. Dar m-am plâns taximetristului, care mi-a spus glumeţ că "au împărţit banii înainte să facă treaba"! Astfel teama mea creştea - cursa cu taxiul era infernală, cu o durere de cap feroce, pendulând între 2 hoteluri şi chiar pe jos o bucată de drum...moment în care o fată a fugit speriată din calea mea, când fără să vreau, din cauza oboselii, durerii şi fricii m-am plâns că mi s-a spus să îmi pun cruciuliţă la gât. Fata aceea şi-a făcut cruce în faţa mea, ca şi cum vedea ceva rău în mine. Unul dintre cele două hoteluri la care mă ducea taxiul era dărăpănat şi avea un aer sinistru. În faţa hotelului se plimba un bărbat în pijama, ceea ce îmi amintea de spitalul de psihiatrie, amplificându-mi frica. Am refuzat să cobor acolo. Celălalt hotel era modern şi curat în aparenţă, dar, în ciuda implorărilor mele, nu voiau să mă primească, nici pentru o noapte, nici pentru toţi banii pe care îi aveam. Am implorat-o atunci pe recepţioneră să mă lase să mă odihnesc doar o noapte într-o cămăruţă oarecare până la trenul de a doua zi înapoi şi mi s-a răspuns că singurul loc pentru mine este arestul poliţiei, ceea ce am refuzat. Chiar a venit un poliţist. Atunci m-au invitat în sala de mese, unde era un grup petrecăreţ şi destul de agresiv. Un tânăr s-a aşezat la masă cu mine şi m-a invitat la dans, iar eu de scârbă faţă de ura lor şi lipsa de milă, am acceptat. Oamenii se distrau şi făceau horă în jurul nostru ca la urs, iar orchestra cânta un cântec trist despre frunze în toamnă şi altul înfiorător despre sacrificiul primului născut. Între timp oamenii aceia m-au filmat. Durerea de cap creştea. A trebuit să îi dau telefon tatei şi să îl implor să vină să mă ia de acolo fiindcă nu am unde dormi şi mi-e rău. A venit cu un taxi dar mi s-a părut că oamenii şuşoteau că "o să-l aducă aici" şi erau nemulţumiţi. Eram oricum obişnuită de mulţi ani cu excluderea din societate şi eram într-o perioadă în care recunosc că mă cam îmboldea gândul la sinucidere uneori(perioada 96-2002), fiindcă nu vedeam nici o altă soluţie pentru mine, fiind singură și fără perspective de a avea un loc de muncă, ceea ce m-a obligat să dau la medicină examen. Capul mă durea atât de rău încât aproape îmi pierdusem conştienţa, dar ţin minte că l-am rugat pe tata să mă ducă la spital şi el a râs că mie nu îmi trebuie spital ci Bălăceanca (adică spitalul de psihiatrie unde s-a transferat ulterior doctoriţa stagiară ce urma să mă trateze). L-am mai rugat să îmi dea o ţigară şi să îmi cumpere lapte, ceea ce nu a făcut.

Acasă m-a lăsat în bucătărie şi s-a dus să se culce cu mama, care nici nu s-a deranjat să vorbească cu mine atunci, iar eu, în sutien şi ciorapi (fiindcă iniţial am încercat să mă culc) am sărit pe geamul de la bucătărie de la etajul trei în momentul în care eram convinsă că dacă mai rămân îmi voi pierde total conştienţa, pentru totdeauna. Îmi doream e adevărat să mor şi să scap de toate astea, dar cosider că de fapt alţii m-au împins la sinucidere. Mi-era tare teamă că voi înnebuni. Fiindcă ţineam minte desigur tot trecutul, nu voiam să devin un fel de instrument de distrugere în mâinile celor răi, aşa cum fuseseră atâţia oameni inconştienţi în viaţa mea. Să nu fiu şi eu ca ei! Din nefericire sau din fericire, atunci exista o copertină metalică la firma de asigurări (Allianz Ţiriac) de dedesubt. Atunci m-am gândit că dacă mă voi prinde în copertină voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu doream. Din cauza aceasta mi-am luat elan şi am sărit peste copertină şi apoi mi-am pierdut conştienţa. Se pare că am aterizat exact în picioare, şi gleznele s-au fracturat. Tata mi-a spus că vecina de dedesubt, doamna Kiss, m-a găsit în stradă, dar că ea spunea că eram în sânge şi că cineva mă trăsese lângă zid şi stăteam sprijinită şi inconştientă şi am cerut o ţigară. Abia atunci au chemat salvarea, o maşină de tip vechi, nu din cele moderne probabil (fiindcă ulterior aşa m-au transportat).

M-au trezit în maşina de salvare şi fiindcă mi s-a cerut să spun ce grupă sangvină am, am încercat să mint, deşi îmi dădeam seama că oricum mă pot salva, chiar dacă eu mormăiam alte grupe de sânge decât cea reală. Apoi am avut un vis ciudat, m-am văzut pe masa de operaţie, cu picioarele roşii poate de sânge şi mă priveam întinsă de la capul patului. Un medic a spus, spre enervarea mea, ceva de genul "ce femeie a fost asta". Acest lucru mi s-a părut anormal. La capătul acelei săli era o uşă şi parcă că tata era acolo şi cineva l-ar fi întrebat ceva. Furioasă, am adormit din nou. Aceasta a fost ceea ce este numit, inclusiv în wikipedia, NDE ( near death experience). Puteţi citi în limba engleză aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Near-death_experience
M-am trezit, furioasă că n-am murit, în sala de reanimare şi mi-am scos perfuziile. Apoi m-au mutat în alt salon unde a venit mama şi mi-a spus că îmi vor face proteză, iar eu am chemat preotul la patul meu şi recunosc, i-am spus că vreau să mor, ceea ce în adâncul meu nu era adevărat, dar mă săturasem. Mi-am mai dorit să mor până în 2002, când am început să umblu peste tot cu crererea mea de eliberare, în încercarea de a face lumină şi dreptate în viaţa mea, de a trăi în sfârşit cu adevărat. Dar, după cum aţi văzut, a fost mai rău. Am mai stat câteva zile la Urgenţă, în alt salon, pe un pat destul de comod şi rabatabil, unde gustam supa de acolo care era bună. Naşu, care plângea când m-a văzut prima oară fără picior, a zis că se va termina cu patul ăla bun. Apoi am suferit mult în spitalul Colentina pe un pat înfiorător, cu salteaua diformă, internată la doctorul Zaharia, prieten cu naşu (durerile erau groaznice, calmante nu îmi dădeau sau nu aveau efect). Acolo mi-au făcut din nou multe radiografii deşi le aveam pe cele de la Urgenţă. În rezerva în care stăteam a trebuit să urlu de durere şi ceilalţi mă certau, dar vă jur că era înfiorător.

Apoi m-au dus la spitalul de psihiatrie unde am stat săptămâni lungi, nu cum au scris ei în acte. Din nou mi-au făcut radiografii şi acolo, ceea ce m-a înspăimântat. Apoi am ajuns după un timp şi la spitalul Victor Babeş, fiind studentă acolo şi iar mi-au făcut radiografii. Foarte multe în total. La psihiatrie o pacientă îşi bătea joc că sunt şchioapă, etc. dar mâncarea a fost mai bună ca niciodată de data aceea. În rest mâncarea la spitalul de psihiatrie este înfiorătoare şi insuficientă. Atunci erau mai mulţi internaţi şi au jucat cărţi cu mine. Alţi doi bărbaţi au venit la mine în rezervă şi unul îmi vorbea de Dumnezeu, altul îmi explica că din păcate şi el a păţit acelaşi lucru cu mine, că oamenii l-au distrus şi l-au închis acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească ca pe un om cinstit şi bun şi el, ca şi mine, nu înţelesese cum sunt de fapt ceilalţi.

Naşii mi-au dat drept fată de companie şi ajutor pe Ionica, o fată tânără de la ţară care mă spăla şi îmi ducea plosca. Câteodată se plictisea şi mi se părea că râde de mine împreună cu pacienţii de acolo, în timp ce eu o strigam. Dar în general a fost de treabă, îmi povestea că o bătuse tatăl ei acasă că parcă era prea multă muncă şi ei nu îi plăcea munca. Apoi ea a venit cu mine şi la mine acasă, să mă ajute să fac baie şi să mă ajute să merg la facultate în cârje fiindcă eu nu puteam urca şi mai ales coborî scările singură şi mergeam la facultate cu taxiul. Era greu într-un singur picior, mai ales la disecţii, dar nu am vrut să renunţ la facultate după atâtea eforturi de ani de zile, cum îmi sugera dl doctor psihiatru Ionescu, fiindcă aş fi perdut examenul de admitere. Ionica împreună cu tata şi o fostă infirmieră de la spital, Mariana, m-au dus în vremea aceea şi la plimbare la grădina zoologică, în parcul Herăstrău, în parcul Circului. Ceea ce m-a nedumirit şi m-a supărat a fost faptul că odată povesteam lor cum fusese la grădina zoologică şi ei au negat pur şi simplu, acel lucru, zicând că sunt nebună şi am visat doar. Acest lucru mă face să cred că poate lor cineva le ştergea memoria periodic, aşa cum ei spun acum că fac cu mine, pentru a distruge adevărul. Sau cineva, doar atunci, îmi plantase în vis o amintire, fiindcă aasta e posibil, nu mai explic. Ionica era uneori ciudată, odată m-a întrebat ce să facă să nu rămână gravidă, că ea a început viaţa sexuală. Eu nu am ştiut ce să îi spun, i-am spus să folosească prezervativ şi ea a zis că nimeni nu foloseşte aşa ceva. După mai mult timp am descoperit că ea avea un gest cam indecent cu mâna peste sex când a făcut poză cu mine în parcul circului, eu fiind în scaunul cu rotile fără nicio bănuială. După ce nu a mai lucrat la mine, s-a angajat la o brutărie. Infirmiera Mariana părea că mă strânge de gât.
Iată pozele cu Mariana şi Ionica în parcul circului:

Cântece despre cântece

COLAJ DE MELODII VECHI CARE VORBESC DESPRE CÂNTECE

“sing a song sweet music man…”

“something about a jukebox…”

“play me a little traveling music…”

“ love, this is my song…”

“ song, sung blue…”

“ the world needs a melody…”

“killing me softly with his song…”

“the snowbird sings the song he always sings…”

“ a melody d’amour…”

“ sing little children…”

“then the music stopped…”

“it’s the same old song

but with a different meaning…”

And I

“I say thank you for the music, the songs I’m singing…”

Sunt melodii vechi, unele mai puţin audiate din trecutul meu, mai puţin interesante pentru publicul de azi. Ştiam desigur mai multe  cântece despre cântece... Vă ofer şi un cântec mai vechi de pe casetele tatei, cu titlul Cristina, despre o fată Cristina care căuta faimă şi succes şi povestea se termina cu bine (eu nu am avut vise de glorie niciodată) - tata spunea că e cântecul meu, nu l-am găsit pe net şi înregistrarea mea e proastă:

 Şi încă un cântec prost...adică un cântec interpretat de mine, cântec celebru cu vocea mea slabă şi lipsa urechii muzicale, numai dacă sunteţi curioşi, dar vă rog să nu râdeţi, mereu mi-a plăcut să cânt, chiar dacă nu cânt bine (e şi înregistrarea proastă, bâzâie):

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, am fost un om foarte chinuit pe nedrept şi adevărul întârzie...din cauza singurătăţii şi suferinţei mai cântam şi eu din când în când de durere...ştiu că nu cânt bine!
Un alt cântecel interpretat de mine:

Anii mei de muncă, partea a II-a

Aşadar, spre marea mea durere am rămas în 2005 şi fără locul meu de muncă la liceu. Atunci m-am întâlnit întâmplător pe stradă şi cu fostul coleg de liceu Lucian Micu cu Laura (Galea o chema în liceu), care se plimbau pe Calea Dorobanţilor.

Am găsit deci doar prin Oficiul Forţelor de Muncă un post de bibliotecară cu studii superioare prin concurs. Doamna aceea psihiatru Vişoiu spusese că eu nu am dreptul să am nicio relaţie cu oamenii şi mai ales cu copiii şi că trebuie să trăiesc complet izolată. Eu i-am spus că aceasta e crimă şi că nu am greşit nimic şi astfel nu voi avea din ce să mă întreţin, dacă nu am dreptul să muncesc. Ea mi-a răspuns că nimeni nu mă împiedică să fiu bibliotecară sau arhivară. Aşadar m-am dus cu mult curaj şi speranţă la A.S.E. unde desigur am trecut examenul.

La început mi s-a spus că există o lege nouă pentru remunerarea cadrelor superioare, al căror salariu nu trebuia să fie mai mic de 7 sau 8 milioane de lei. Dar salariul meu a fost sub 7 milioane tot anul şi numai la final, când eram pe picior de demisie l-au mărit. Mi-au spus că voi avea avantaje şi ei la fel dacă voi duce certificatul de handicap şi atunci l-am dus, el fiind un certificat pentru schizofrenie, care oferea o pensie de circa 2 milioane şi jumătate, spre deosebire de handicapul pentru amputare, care oferea doar 300 de mii lei vechi. Astfel eu am fost anul acela în oarecare fraudă, deoarece legal nu aveam dreptul să am două surse de venit de la stat. Este adevărat că statul mă furase ani de zile fără vină din partea mea de dreptul la muncă şi insitutţiile statului mă torturaseră cumplit. Nu din cauza aceasta am acceptat ambele venituri, ci fiindcă fucnţionara de la oficiul pentru handicapaţi aproape a râs de mine când am spus că vreau să renunţ, explicându-mi că pot lua fără grijă ambele sume, că aşa fac şi alţii dacă au găsit loc de muncă. Mai mult decât atât, la salariul de bază parcă nu mi-au acordat spor de toxicitate, deşi urma să lucrez într-un mediu toxic şi mi-au promis că mă vor promova printr-un alt examen după circa 6 luni. Atunci mi-au spus că numai peste încă doi ani...şi eu m-am întristat de minciunile şi promisiunile lor false, fiindcă pe alţi colegi care se angajaseră odată cu mine i-au promovat atunci, după vreo 6 luni.

Iar acea lege pentru cei cu ajutor pentru handicap, dacă aşa era, mi se pare absurdă şi nedreaptă. Pe lângă faptul că ajutorul era infim. Iar pensionarii în mod legal au dreptul să cumuleze salariu la pensie, am găsit aceasta scris. Şi mama lucrează pentru un salariu de vreo 5 milioane, nu mai mult, şi are şi pensie din anii ei de muncă. A trebuit să renunţe la pensia de urmaş, deoarece cu pensia de urmaş după tata nu ar fi avut dreptul să aibă şi salariu, numai cu pensia ei personală are acest drept!! Din aceste fapte am tras concluzia că statul efectiv asasinează numai oamenii nevoiaşi, cei care nu au avut dreptul la muncă sau au fost respinşi nevinovaţi ca mine şi care pot beneficia numai de pensie de urmaş, pe care deci nu o pot mări (fiind oricum mică) printr-un salariu. Numai foştii salariaţi au voie. Încă o dată: de ce nu puteau face dreptate măcar în cazul meu, fiindcă am fost mereu un om bun şi normal şi muncitor? Dar oare eu am dreptul la pensie de urmaş după tata?

Pe vremea aceea A.S.E.ul era în renovare, nu ştiu dacă între timp au terminat. La început m-au introdus într-un birou de la etaj, unde era ziua de naştere a unei colege şi servea băuturi răcoritoare şi o mică gustare. Nu m-au lăsat să fac nimic acolo nici zilele următoare. Dl. Iovanov zicea că mă vor trimite în altă parte a doua zi. Cred că apoi, chiar de ziua mea, m-au dus să stau la subsol, unde oricum nu era nimic de lucru, să şed singură pe un scaun, în ciuda nedumeririi mele şi întrebărilor fără răspuns. Eu am adus acolo câteva dulciuri sau pateuri să servesc şi eu colegele de ziua mea, cu dragă inimă. Şi oricum toate făceau aşa. Când i-am spus d-lui Iovanov că e ziua mea, în loc de la mulţi ani a zis "Îmi pare rău". Şi m-am gândit apoi, nu pe moment, că îi părea rău că mă trimisese la subsol.  A fost ciudat, mie pe moment nu îmi părea rău fiindcă nu credeam că e ceva definitiv, dar nu înţelegeam de ce. Apoi m-au trimis la sala de lectură, unde aşezam cărţile citite la loc la raft, aduceam cărţile cerute la biroul de împrumut. Mă descuracm perfect fiindcă învăţasem pe de rost clasificarea înainte de angajare. Mi-au făcut şi cont în biblioteca virtuală, dar contul meu nu prea funcţiona. Apoi mi-au făcut un fel de înscenare pentru a scăpa de mine. Când nu mă aşteptam deloc, într-un final de săptămână, mi-au cerut colegele de la birou să înscriu eu în calculator cărţile returnate şi cărţile împrumutate. Stăteau toate în spinarea mea ca un scai, încât nu mă puteam concentra bine, mai dădeau şi sfaturi care mă încurcau. Şi era prima mea încercare de acest gen, nu a ieşit perfect şi fiindcă am avut clienţi dificili, care întârziaseră să aducă cărţile împrumutate şi aceia teoretic trebuiaiu sancţionaţi. Dar nu chiar toate colegele îi sancţionau, după cum văzusem. Acesta a fost motivul aparent pentru care m-au scos din personalul de la sală şi m-au trimis iar la subsol peste o zi sau câteva zile. Precizez că atunci eram suplă, nu m-am îngrăşat de stres decât spre sfârşitul lui 2007, după ce mi-am dat demisia. Şi în timpul zilelor petrecute la sală eram periodic chemată, împreună cu colegele, să mutăm stocuri de cărţi, pasându-le din mână în mână. Apoi a început marea curăţenie la subsolul bibliotecii, unde erau cărţi vechi, foarte rar cerute la lectură şi foarte prăfuite şi murdare oarecum, ca şi rafturile, în urma renovărilor şi zugrăvirii acolo. Lucram în echipe de două persoane şi îmi amintesc că lucram cu o fată ce dăduse examen odată cu mine. Ea îmi tot spunea că poporul român este un popor de oameni foarte răi (eu, deşi suferisem mult, nu eram de acord atunci) şi îmi povestea şi necazurile ei de a fi bătută de soţ acasă. Peste un timp destul de scurt acea tânără femeie a plecat de acolo şi spunea că şi-a găsit de lucru în altă parte.

În acea perioadă au început cum spuneam torturi sexuale şi fizice mai puternice asupra mea. De asemenea am avut impresia că unii omaeni străini pe stradă aveau influenţă nefastă asupra mea, fiindcă mă simţeam foarte rău. În staţia de la Piaţa Romană am fost puţin şocată de faptul că o femeie, aparent cu mai puţină educaţie, a început să strige, parcă arătând spre mine, ceva de genul "uite-o cum arată" sau "uitaţi-vă la ea cum arată!", ceea ce mi-a creat o impresie neplăcută, mai ales pentru că eram persecutată la serviciu fără greşeală din partea mea. Şi eram singură ca întotdeauna.

La subsolul clădirii era urât desigur. Puţină lumină naturală, iluminaţie cu neon (ceea ce eu detest din cauza spitalizărilor), aer închis. De mai multe ori a fost oprită electricitatea pentru mai multe ore. Am făcut cunoştinţă cu personalul subsolului, respectiv cu doamna Maria, care spunea că ea a rămas scrântită puţin de la cutremurul din 1977, cu Emilia, care ţinea murături delicioase la borcan într-un colţ, cu o fată tânără al cărei nume l-am uitat, care a fost transferată la sală după un timp şi cu Aura Bârsan care a fost drăguţă cu mine venind la mine acasă să mă ajute la curăţenie, deşi atunci nu aveam nevoie, fiind destul de suplă să fac singură totul, inclusiv geamurile şi perdelele. O vreme am stat şi am jucat jocuri de biluţe pe calculatorul de la subsol, aşteptând să îmi vină rândul, că era numai unul. Dar în cea mai mare parte a timpului am muncit la curăţarea cărţilor şi rafturilor, unul câte unul, aspirând cărţile una câte una. Am făcut mai mult timp echipă cu Aura şi când ea a lipsit într-o zi a trebuit să muncesc singură şi chiar căram găleţi cu apă cu un singur picior şi mă urcam pe scară la rafturile de sus. La un moment dat o altă echipă ne-a acuzat că muncim superficial.

Apoi, treptat, personalul bibliotecii de la etaj s-a mutat în trei birouri la subsol. La un moment dat o doamnă de acolo mi-a cerut să inventariez nişte cărţi împreună cu ea şi eu îi dictam codurile, reaşezam cărţile etc., vreo câteva zile. Ceea ce a fost ciudat e că, fiind în zona în care mai existau cărţi cu şi despre Ceauşescu, ea îmi povestea că o rudă apropiată a ei s-a sinucis exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu. Tot ea se plăngea de viaţa ei ca mamă, spunea că are probleme cu băiatul. Colegele mele vorbeau desigur vrute şi nevrute, dar la un moment dat m-au izolat şi eu trebuia să ascult zumzetul lor, vorbele lor, muzica pe care o punea dl. Iovanov şi care mă deranja. Tot atunci am fost trimisă la biblioteca centrală universitară să fac un curs de biblioteconomie, pe care l-am absolvit, dar nu a contat la salariu, deşi nu îmi fusese uşor în presiunea în care trăiam. Ce este şi mai rău e că se terminase şi munca de curăţenie şi atunci m-au obligat să nu mai fac nimic, în timp ce toate celelalte aveau de lucru. Aceasta, plus atmosfera în care trăiam erau o tortură groaznică. Opt ore pe zi pe scaun într-un mediu în care nu se putea nici măcar citi. Am început să mă simt tot mai rău acolo şi la un moment dat cineva a zis "nu pot să o las să moară aşa ca un câine" şi o colegă a venit şi m-a mângâiat.

A mai fost şi povestea cu cartea de la doamna Maria, poate cineva a vrut să dea impresia că eu fur cărţi. La subsol, periodic, erau scoase stocuri de cărţi din circulaţie, care zăceau mai multe zile pe podea şi apoi în casa scării de la intrare, unde era un teanc impresionant de maculatură. D-na Maria mi-a arătat un teanc de cărţi şi mi-a spus că pot să iau vreuna dacă vreau de tot, fiindcă ele oricum vor fi aruncate, nu inventariate, cum erau şi cele de lângă scară. Pe mine mă atrăgea o carte de istorie a muzicii în limba engleză, deci carte de artă care nu prea avea ce căuta acolo. Provenea dintr-o donaţie se pare. Dar nu voiam decât să o citesc, cum mai citisem şi altele de acolo, cu fişă semnată, fiindcă aveau inventar. Desigur le-am returnat mereu. Aceasta nu avea cotă şi atunci fiindcă d-na Maria spunea să nu îmi fac griji am luat-o să mai îmi îndulcesc zilele. Dar la scurt timp, m-am găndit, după vreo două zile că nu este corect. Mulţi oameni au zis despre mine că defectul meu cel mai mare e că am fost un om prea corect (aşa zic inclusiv în ultimul timp). Atunci am dus cartea înapoi, dar din nefericire stocul acela de pe duşumea dispăruse şi eu nu mai ştiam ce să fac cu ea şi nu puteam să întreb pe d-na Maria. Cartea o mai am şi acum, dar, din diverse motive, nu am citit-o.

În aceeaşi perioadă, fiind foarte chinuită, i-am povestit şefei mele directe, Simona, povestea mea cu Zăgrean. Ea a zis că pot să fiu sigură că Dumnezeu l-a pedepsit şi nu o duce el bine acolo unde este. Ceea ce aţi văzut că nu a fost aşa, Zăgrean a avut dreptul să aibă trei copii şi tot ce a vrut. Eu nu i-am dorit răul niciodată şi vorbele Simonei nu le credeam.

Tot atunci, fiindcă aveam bani (singura perioadă din viaţă când am avut bani) atât din salariu cât şi din chiria pe apartamentul de patru camere care atunci era 600 de euro din care mama îmi dădea 300, am hotărât să încerc din nou să scap de întâlnirile cu mama mea, să fiu în sfârşit liniştită. Nu îi mai răspundeam la telefon, îi explicasem că vreau să ne separăm (ea mereu mă chinuia şi trecea mereu de la o extremă la alta, ba era mamă grijulie, ba mă tortura cu diverse discuţii, cum am mai povestit) şi nu i-am deschis uşa când a sunat. Atunci mama, însoţită de prietena şi fina ei Angelica a venit la mine în subsolul acela şi am fost obligată să reiau relaţia cu ea.

Un alt lucru foarte trist acolo a fost faptul că Ana Maria cea gravidă, dar şi alţii, aveau discuţii aprinse în cerc şi extrem de vulgare, cum am mai povestit. Dar ceea ce m-a determinat să îmi dau demisia, după aproape un an de tortură, a fost faptul că mă simţeam din ce în ce mai rău, mai ales după anul de pomină 2007, îmi târam greu oasele şi simţeam o presiune cerebrală imensă şi mai şi trebuia să stau fără activitate acolo!

În anul acela am avut bani să îmi cumpăr un aparat foto digital mai ieftin, un monitor pentru calculator şi un aparat muzical cu boxe de 9 milioane, care s-a stricat stând nefolosit. Iată prima poză a mea de pe aparatul foto, făcută în acel subsol de Aura (tocmai cumpărasem aparatul foto). Se poate observa într-un colţ icoana de pe perete:

După ce mi-am dat demisia am trecut  în continuare prin torturi pe care deja le-am descris. Singurătatea şi apoi sărăcia totală au fost cele mai rele lucruri. Am încercat atunci să obţin ajutor, am trimis în zadar mailuri celor de la SPER, foştilor colegi sau profesori. Am contactat-o din nou pe Cezara şi ea mi-a recomandat fundaţia Motivation, care avea un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap, altă organizaţie nu era şi apoi şi acest program a dispărut. Am fost la interviu la ei şi am discutat cu Alina Iovănel, care a fost amabilă şi chiar mi-a cerut curriculum vitae. Ce a fost ciudat e că după ce oricum făcusem muncă de femeie de serviciu la biblioteca A.S:E. şi Alina mă întreba dacă sunt dispusă să fac muncă de femeie de serviciu. Bineînţeles, i-am răspuns, numai că atunci eram grasă şi mă mişcam mai greu cu un singur picior. Deşi am fost în acel program vreo trei ani şi îi contactam periodic, chinuită de lipsă de bani şi izolare, ei nu au putut să mă ajute. Consider că atunci eram încă aptă de muncă, aveam multă nevoie de activitate de orice fel şi poate nu m-aş fi îmbolnăvit de boala asta, cancer sau ce naiba o fi, că sper să ajung din nou la medicul de familie. Medicul de familie, doamna Pană Monica, mi-a spus clar şi ea că eu nu am voie să lucrez în învăţământ (nu mai ţin minte cine mi-a dat hârtie medicală prima oară), mai ales de când cu reglementările Uniunii Europene.

Un ultim lucru straniu pe care am să îl menţionez este că în ultimii ani tot au intrat peste mine oameni cu gânduri negre, spunându-mi că nu trebuiau să mă bage în programul de reeducare. Au vrut să îmi creeze impresia că atunci la bibliotecă se purtau brutal şi vulgar cu mine şi mă persecutau fiindcă eu eram într-un program de reeducare, cum ne povestise odată doamna Holdevici la facultate că fusese ea, obligată la munca pe bandă rulantă şi având experienţe foarte neplăcute, încât ajunsese să vadă aurele oamenilor. Eu nu ştiu ce înseamnă asta. dar ştiu că dacă eventual era adevărat că eu eram într-un program de reeducare, acest lucru era un abuz şi o crimă monstruoasă, deoarece avusesem mereu caracterul frumos, nu avusesem greşeli şi aveam educaţie de nivel superior, cu multe cărţi citite cu inima curată. Citiţi tot ce am scris pe blog şi veţi înţelege căa m dreptate. Oricum era un abuz pe care nu îl înţeleg aspupra unui om curat şi fără apărare. Unii mă acuză, cum poate ghiciţi, că am spus tot adevărul...dar pentru numelelui Dumnezeu, dacă un om întoarce capul de la o crimă e normal? Să laşi răul nepedepsit şi oamenii buni masacraţi e normal? Şi apoi atâţia ani din 2002 şi înainte chiar am fost peste tot cu cererea mea în mod decent şi m-au refuzat. Voiam să trăiesc, ca şi acum...am absolută dreptate mai ales după 30 de ani de chinuri.

Anii mei de muncă, partea I

Încerc să scriu amintirile pe care le mai am din anii mei de muncă, cu toate că nu mai am chiar multe amintiri despre toate suferinţele prin care am trecut. Voi scrie absolut totul şi vă asigur că aceste lucruri sunt adevărul curat, fără exagerări.

De-a lungul întregii vieţi am visat că voi avea un loc de muncă şi chiar că voi munci mulţi ani până la pensie. Îmi plăcea mult munca şi acest privilegiu mi-a fost luat cu forţa, la fel cum mi-au fost luate toate celelalte bucurii ale vieţii. În realitate pot spune fără să exagerez că am muncit ca o sclavă toată viaţa, fără drepturi, fără bani, fără respect din partea altora. Am muncit fizic de mică în grădina lui naşu, pe câmp cu colegii, la ţară la bunici, mai ales la fân, etc. În acelaşi timp am muncit în zadar întelectual, citind multe cărţi, învăţând mult în facultăţi, memorând teorii, etc. totul fără niciun rezultat, fără aprecieri din partea altora sau posibilitatea de a avea bani.

După ce am absolvut liceul am căutat de lucru fără rezultat. Mă gândeam atunci în disperare să încerc să fac cursuri de croitorie că poate astfel îmi voi găsi mai uşor de lucru. În schimb în 1990 am absolvit un curs de stenodactilografie şi pe vremea aceea aveam viteză de scris cu acurateţe, dar tot nu mi-am găsit de lucru. Eram presată zilnic de părinţi să îmi găsesc un loc de muncă, dar nu am reuşit. La Cluj, ca studentă, nu îmi puteam găsi de lucru.

În anul cinci de facultate, fiindcă pe vremea aceea facultatea de psihologie dura cinci ani, ni s-a cerut să pregătim lucrarea de licenţă, cu cerinţa de a face un fel de cercetare pe teren sau ca lucrarea să nu fie pur teoretică, să aibă o parte de practică şi concluzii din realitatea socială. Cum nu îmi puteam găsi subiecţi (aşa se numesc în psihologie) pentru cercetare , am fost obligată să încerc să mă angajez în învăţământ, pentru a avea un lot de elevi cu ajutorul căruia să îmi fac lucrarea de licenţă. Altundeva nu îmi găseam de lucru. A fost un adevărat calvar fiindcă a trebuit să merg la inspectoratul central pentru a fi angajată, într-o clădire situată undeva tot pe strada Eforie sau oricum în aproopierea policlinicii unde lurase doctorul Basarab de care am povestit. A trebui să stau ore în şir în picioare în aglomeraţie, era ca un fel de ambuscadă revoluţionară unde fiecare se lupta să treacă peste rând. Eu am aşteptat cuminte aproape o zi întreagă şi am văzut cum înaintea mea a intrat o studentă la filozofie şi a obţinut multe ore de psihologie. Am intrat, şi la început inspectorul nu a vrut să îmi dea nimic. Eu am insistat şi am spus că nu e drept, că persoana dinaintea mea a luat atâtea ore şi nici măcar nu a studiat psihologie. Atunci el a zâmbit uşor, ca şi cum îmi făcea o concesie, şi a spus "ia şi tu câteva ore la Mihai Viteazul". Şi mi-a dat numai 6 ore pe săptămână, deşi puteam face faţă la mai mult. Mi se pare că şi fata cealaltă era tot la acelaşi liceu, unde studiasem eu în tinereţe.

Pe parcursul acelui an şcolar 1994-1995 am predat ca profesor suplinitor psihologie şi încă un obiect de studiu nou introdus, despre care am uitat (numai o oră pe săptămână). Director sau director adjunct era fosta mea profesoară de geografie, doamna Mincu. Elevii, mai mult fetele ce e drept, erau foarte lipicioşi, mă asaltau uneori cu întrebări şi veneau pe culoar după mine când se termina ora. Dădeau impresia că le place oarecum de mine, dar nu ştiu dacă era adevărat. Colegii erau distanţi şi oricum nu aveam mult timp de petrecut cu ei. Având puţine ore pe săptămână nu stăteam mult la cancelarie şi nu am avut nicio prietenă. Un fapt ciudat a fost că în perioada aceea, în diferite licee, inclusiv al meu, umblau periodic zvonuri că cineva a pus o bombă în liceu, ceea ce crea dezorientare şi stres şi chiar părăsirea locului de muncă şi multe discuţii absurde.

În anul următor, 2005-2006 ar fi trebuit teoretic să trec prin acelaşi calvar legat de inspectoratul şcolar, pentru a îmi prelungi contractul de muncă şi nu era sigur că voi reuşi. Şi erau numai 6 ore, deci salariu extrem de mic, pentru 2-3 zile poate din lună nu mai mult, ar fi ajuns. Pe vremea aceea uitasem pur şi simplu că fusesem pacient psihiatric şi deci nu aveam niciun drept de muncă. Adică de fapt nu realizam acest lucru, faptul că nu aveam drepturi. Era, cum am mai povestit, în perioada aceea mai bună din viaţa mea, când scăpasem de medicamente şi nu eram nici torturată sexual şi îmi mergea la facultate foarte bine, cu bursă de merit şi numai note de 10. Şi speranţele mele de viitor crescuseră. Dar fiindcă propriuzis nu aveam loc de muncă şi fiindcă văzusem că profesorii din facultate îi ajutaseră pe alţii să se angajeze în posturi bune (aflasem diverse lucruri la o întâlnire la o cafenea cu colegii), iar eu rămăsesem pe dinafară, m-am gândit să dau examen la master, ca soluţie temporară. Masterul din Bucureşti era de psihoterapie, ceea ce eu nu prea îmi doream, dar îmi dădeam seama că nu mai pot să mă duc din nou la Cluj, neavând suportul financiar la părinţilor, plus alte inconveniente.

După ce am intrat la master, colegii şi profesorii au avut grijă să mă facă să mă simt nedorită, cum am povestit parţial. M-a mirat şi faptul că aveam o colegă din Iaşi, nou venită fără examen de admitere la noi. Deci era ca şi cum eram în plus. Totuşi, fiindcă nu aveam de lucru, am cerut ajutor profesorilor şi d-na Minulescu, care ne-a oferit ulterior o cărticică cu poeziile ei, fiind ea şi poetă, m-a ajutat să mă angajez la Universitatea Titu Maiorescu ca preparator, cu numai 6 ore din nou pe săptămână. Tot acolo s-a angajat şi Ovidiu Pop, despre care am povestit. Dar ceea ce m-a deranjat şi mi-a trezit bănuieli rele pe bună dreptate a fost faptul că d-na profesoară Minulescu, al cărei ajutor urma să fiu eu, mi-a spus cam pe şoptite că ea mă ajută fiindcă are concepţii diferite de ale colegilor ei. Deci mă simţeam ca şi cum ceilalţi şi/sau ea aveau ceva împotriva mea şi puteţi vedea bine din tot ce am povestit că nu greşisem nimic (nici până atunci nici ulterior) şi fusesem mereu un om normal. Vă imaginaţi amărăciunea mea, fiindcă nu pricepeam de ce se poartă toţi aşa şi eram un om lucid şi raţional. Pe parcursul anului universitar 1995 - 1996, încă de la început, orele prestate de mine la facultate s-au diminuat de la 6 la 4 şi curând, dacă ţin eu bine minte, numai la două pe săptămână, ceea ce îmi accentua frustrarea, într-o viaţă oricum chinuită şi atunci. Oricum şi acel contract de muncă era tot numai pentru un an.

Apoi profesorii mi-au spus că eu nu am dreptul să am pacienţi activitate terapeutică, că în consecinţă nu am cum să îmi susţin dizertaţia de master şi că toţi cei 6 ani de studiu au fost în zadar. D-na Holdevici mi-a spus direct acest lucru, adăugând că eu nu mi-am rezolvat problemele mele psihice! Dar eu nu aveam nicio problemă, mă simţeam perfect, aveam cugetul curat şi nu avusesem nici în trecut vreun fel de nebunie, deci nu înţeleg la ce se referea. Că stăteam cu părinţi abuzivi era adevărat, dar de unde bani să stau singură, din moment ce ei nu mă acceptau să lucrez şi să câştig ceva? Ce alte probleme psihice nerezolvate aveam? Nu minţisem nimic, tot ce ei spuneau ei că e delir fusese dovedit de mine ca adevărat, deci nu înţeleg de ce mă persecutau. Ceilalţi colegi ai mei de la master aveau servicii foarte bune şi se pare că şi plătite binişor cât de cât. În ultima perioadă a studiilor mele la psihologie d-na Holdevici apăruse şi la televizor. Aşa ne-a povestit. Cum în ultimii ani şi Zăgrean a părut de mai multe ori la televizor, mă gândesc eu acum că acest lucru e poate o metodă de oprimare din partea celor la putere în societate. De exemplu eu eram o victimă total nevinovată şi aceşti oameni ştiau...Deoarece acum sunt mulţi care tot intră peste mintea mea cu ideea că nu vor să recunoască adevărul şi că eu trebuie să mor aşa, adică torturată şi necinstită de ei, atunci mă pot gândi că aciea care ştiau adevărul au făcut toţi un fel de pact cu diavolul pentru a mă distruge şi a evita necazurile în viaţa lor. Desigur teoria unei conspiraţii sau complot asupra mea e absurdă! Şi de aceea mă întreb şi eu de ce toţi au fost aşa.

Fiind rejectată brutal, am încercat apoi să dau la medicină şi am intrat la facultate a 20-a pe listă în 1998. Apoi am avut acea tentativă de sinucidere pe 31 decembrie 1998, în urma căreia mi-am pierdut jumătate din gamba stângă. (voi mai povesti cum a fost). Apoi, de la începutul lui 2002, am fost peste tot cu cererea mea de a mi se acorda drepturi şi libertatea, tot în zadar. Am contactat şi diverse persoane, printre care şi pe dl. Mitrofan, soţul d-nei Mitrofan cu care îmi făcusem lucrarea de licenţă. Şi de asemenea pe d-na Mitrofan. Când i-am spus că nu mai am un picior, d-na Mitrofan mi-a spus că "numai prostii faci", ceea ce m-a şocat puţin, fiindcă o tentativă de sinucidere e un lucru serios, chiar tragic, dar nu o prostie şi nu înţelegeam sincer la ce alte prostii din trecutul meu se referea...că eu nu văd niciuna!

Trebuise să renunţ la facultatea de medicină şi aflându-mă complet singură şi fără bani sufeream enorm, îmi doream enorm să mai am şi eu discuţii prieteneşti cât de cât cu oricine şi am fost la d-na Mitrofan sau la soţul ei şi el sau ea mi-au spus să încerc să lucrez din nou în învăţământ, cu condiţia să nu spun niciodată că am avut diagnostic psihiatric.

Astfel încât am dat examen pentru un post de profesor de ştiinţe socio-umane şi am ales ca primă opţiune liceul I.L. Caragiale. Până atunci mai încercasem să mă angajez în diverse alte locuri fără succes. Deoarece la examen am fost prima pe listă, am câştigat acel post de profesor titular şi ar fi urmat să îmi dau definitivatul în doi ani.

Mai demult, fiindcă tot voiam eliberare şi peste tot eram rejectată, am fost la d-na Mitrofan cu tot adevărul vieţii mele. D-na Mitrofan m-a trimis la o d-nă psihiatru Vişoiu, care lucra la Centrul pentru expertiza şi recuperarea forţei de muncă. D-na Vişoiu a urlat pur şi simplu la mine când i-am spus adevărul, spunea că eu sunt bolnavă şi tot ce povestesc e delir şi că ea trebuie să mă interneze acolo (nici nu erau pacienţi în perioada aceea). Mai şi minţea că eu nu iau medicamentele, când i-am spus că le iau şi eu nu mint niciodată, oricne poate să vadă asta. Deci era o ticăloasă, cred că am dreptate. Prostia, dacă era proastă, nu e o scuză pentru acte agresive fără motiv. Am fugit pur şi simplu în stradă...Din motive de asemenea obscure pentru mine, tata a vrut să mă facă să înţeleg că el mă urmărea, că îmi urmărea nu ştiu cum viaţa şi gândurile şi tot repeta în zilele acelea "d-na Pişoiu", ceea ce m-a şocat. Dna Vişoiu spusese că directorul care m-a angajat la liceu ar putea fi dat în judecată (cred că se referea la primul meu post în învăţământ), eu fiind schizofrenă. Ulterior m-au internat, dar la spitalul 9, nu mai ţin minte din ce motive, şi d-na Căpraru îmi plăngea soarta legat de acele îtmplări, cum era cea cu d-na Vişoiu.

După ce m-am angajat la I.L:Caragiale directoare era d-na Focşeneanu despre care colegii profesori spuneau că are "un spate" puternic, ceea ce nu am înţeles prea bine, dar cred că se refereau la faptul că este puţin vulnerabilă la atacurile infame ale oricui, fiind un om cu reputaţie perfectă. Ulterior d-na Focşeneanu s-a pensionat sau a murit (nu mai ţin minte ce a fost) încât director a devenit dl. Creţu Sava.

În altă întâlnire cu d-na Mitrofan, la centrul de terapie la care lucra (SPER - Societatea de Psihoterapie Experenţială ) i-am spus că sunt foarte singură şi nevinovată şi îmi doresc libertatea că altfel voi fi obligată să mă sinucid, ceea ce normal nu îmi doresc. Atunci ea m-a luat la rost că trebuie să vorbesc numai în şoaptă şi să nu mai spun ceva despre mine fiindcă ea are pacienţii ei în sala de aşteptare, care sunt foaret sensibili la astfel de lucruri. Consider azi că aceste vorbe autoritare din parte acestei doamne au fost de asemenea nelalocul lor, nu doar lipsite de respect. Eu nu am deranjat pe nimeni niciodată şi sufăr martiriul de la 13 ani. De ce pe mine nu mă respecta şi nu îi era milă şi de alţii da? Eu nu am avut niciodată apărare în faţa brutalităţii şi violenţei verbale sau fizice a altora şi nu am avut vreo vină în timp ce ea era agresivă faţă de mine. Tot ea mi-a oferit ajutorul unei tinere psiholog Cezara Daşu, cu care mă întâlneam periodic, povestindu-i întreaga mea viaţă în scrisori lungi. Oricum şi Cezara se purta cu mine ca şi cum eram nebună, dar primea scrisorile mele la început. Am fost chiar şi la un spectacol de operă cu ea şi mi-a dăruit cadou o eşarfă drăguţă. În general era drăguţă din acest punct de vedere şi eu la fel i-am dăruit flori sau alte fleacuri. Când am ajuns cu povestea mea amănunţită la vara lui 1989 a refuzat să ne mai întâlnim, spunând că era gravidă, ceea ce era adevărat. Ulterior a avansat în profesie şi a făcut şi studii în străinătate din câte ştiu.

În cursul experienţei mele didactice de doi ani la liceul Caragiale am avut şi bucurii şi necazuri legate de locul de muncă. Bucurii fiindcă a fost de fapt singura perioadă din viaţa mea când mă puteam afirma ca personalitate, aşa cum eram cu adevărat. Totodată era o bucurie actul predării în sine şi posibilitatea de a întâlni tinerii din liceu zilnic. Aceste lucruri îmi umpleau sufletul de bucurie şi eram oarecum recunoscătoare sorţii pentru asta. Dar dinpăcate trăiam în perpetuă tensiune. Un om poate fi judecat, zic eu, nu după vorbele unor mincinoşi, ci după propriile sale acţiuni şi cuvinte şi gânduri şi sentimente. Altfel e crimă. Ori eu numai în acei doi ani am avut de fapt relaţii propriuzis cu societatea şi am muncit sârguincios. Era chiar dificil, stăteam într-un apartament mizerabil cu chirie şi din banii mei puţini am creat materiale didactice la imprimantă pentru copii. Şcoala îmi lua tot timpul, fiindcă profesorii de psihologie sau economie au multe clase pentru a fi umplută norma de ore prestate pe săptămână, eu ţin minte că aveam 14 clase. Din cauza aceasta aveam de corectat teancuri de teste sau extemporale, de pregătit lecţiile şi materialul didactic plus o serie de munci administrative, deoarece trebuiau hârtii peste hârtii. După un timp m-au făcut pe mine şefă de catedră la socio-umane şi aveam de lucru suplimentar. Nu am fost scutită nici de corvezi, de pildă o zi pe săptămână eram profesor de serviciu şi la un moment dat stăteam închisă într-o cămăruţă de la ultimul etaj, singură ore în şir. În plus mergeam la şedinţe în şcoală sau pe sector. M-au trimis undeva departe în oraş să fac un curs cu totul insipid şi inutil de metode creative de predare a economiei, de unde nu am învăţat nimic. Mai trist a fost că în anul al doilea, 2004-2005, nu m-au mai lăsat să predau economie şi mi-a rămas doar psihologia care îmi plăcea mai puţin. Motivaţia lor era falsă, spuneau că eu nu am studiat la A.S.E. dar ca profesor de economie au pus un absolvent de filozofie parcă. Iar pentru al treilea an, pe care nu l-am mai început din cauza poveştii cu radio Europa FM, mi-au scos şi din orele d epsihologie din liceu, obligâdnu-mă să merg suplimentar la altă şcoală. Acest lucru era dificil pentru mine, care oricum făceam eforturi să urc şi să cobor zilnic scările liceului cu cele 92 de kg ale mele într-un singur picior. Salariul era mizerabil, numai 4 milioane jumătate pentru profesori debutanţi şi în perioada imediat următoare au urmat multe greve ale cadrelor didactice preuniversitare şi au câştigat se pare numai după ce a trebuit eu să îmi dau demisia. (Aşa am păţit mereu în viaţă, voi mai povesti astfel de lucruri, de pildă cu căderea piaţei imobiliare şi altele). A mai fost o olimpiadă organizată în liceul nostru şi a trebuit să fac repartizarea pe săli şi apoi să mă ocup de chestiuni de protocol. A mai fost problema că, deşi eram în primii ani de învăţământ, mi s-a cerut să fiu şi dirigintă, ceea ce am refuzat.

Între colegii mei de liceu eram cam izolată, ca întotdeauna. Am întâlnit-o acolo pe Livia Şchiopu, (care fusese şi la Cluj cu mine), măritată şi apoi divorţată de Vlad Iliescu, un fost coleg de liceu. Ea preda economie şi făcea şi meditaţii fiindcă spre deosebire de mine avea priză la public şi era respectată şi apreciată. Eu nu aş fi avut cum să găsesc copii să fac meditaţii, eram mereu marginalizată. Ea avea cabinetul ei la etaj, eu nu puteam găsi vreun sprijin şi eram mereu singură în realitate. Într-o zi Livia a venit în vizită la mine şi stăteam în bucătărie şi i-am povestit necazurile mele din tinereţe şi de atunci. Am mai povestit şi unei profesoare de istorie, Anghelescu Daniela despre Zăgrean şi despre revoluţia din 1989. Ea zicea că bărbatul acela merita strâns de gât de tot şi că era probabil sadomasochist, din ceea ce i-am povestit eu. În ce priveşte alţi colegi, trebuie să povestesc despre Viorel Roşca, care era favoritul inspectoarei. El poate îşi cam bătea joc de mine, poate fără să vrea, dar eu atunci nu am înţeles. Avea multe ciudăţenii, cum ar fi faptul că spunea că eu sunt prea materialistă fiindcă el preda filozofie. Adică îmi ţinea teorii că masa din cancelarie poate nu e un obiect real, că nu putem fi siguri de ceea ce spun simţurile etc. Am avut diverse discuţii cu el, uneori m-a mai ajutat cu anumite sfaturi. Avea dreptate când mă sfătuia să nu mai fumez. Ceea ce a fost mai anormal, din câte îmi dau eu seama abia acum, este faptul că el insista că trebuie să îi ofer neapărat inspectoarei care venea la mine la clasă cadouri consistente, mai ales pentru lucrarea şi inspecţia de definitivat. Mie, cum mă ştiţi deja, nu îmi plăcea ideea de dare de mită sau cam aşa ceva, dar eram totuşi un om cam conformist şi mă gândeam că trebuie să fac cum au făcut şia lţii înaintea mea, adică să nu fac notă discordantă. În mod sigur am întrebat şi alţi colegi legat de acest lucru şi probabil sigur pe Livia. Din câte ţin minte cam toţi au răspuns pozitiv, că aşa era obiceiul, deci nu era un fel de mită ci un fel de gratitudine, de lucru banal. În plus eu mai avusesem probleme cu inspectorii şi maam îin cunoştea pe unii şi le ducea mereu cadouri sau bani. Mama, care mă terorizase întreaga viaţă, plătea bani medicilor psihiatri, profesorilor mei, medicilor de orice specialitate întreaga mea viaţă, ca şi cum doar aşa e obiceiul, pentru a suplini venitul mic al acestor categorii de bugetari. În prezent, 2013, mama încă plăteşte din puţinii bani pe care îi are, sute de mii medicului meu psihiatru actual odată la două luni şi face mereu cadouri medicului de familie. Atunci mama mi-a dat o brăţară să îi dau cadou acelei inspectoare. Recunosc că ea a refuzat, dar eu, sub presiunea societăţii şi mamei de atâţia ani, am insistat să primească ca un semn de respect, etc. Că pentru mine aşa era, în orice caz nu mită.

Oricum trăiam greu atunci, cum am mai povestit. Pe lângă chinurile sexuale eram strivită de lipsa leagală a drepturilor, de cuvintele acelei Vişoiu şi de faptul că eu nu puteam accepta aşa un compromis. Deoarece fusesem mereu un om normal şi nu greşisem nimic, voiam să am şi eu dreptul legal de a profesa, nu să trăiesc cu frica în sân, în teroare şi stres şi teamă că directorii ar putea suferi şi ei. De aceea am continuat să contactez oameni sau instituţii cu cererea mea de eliberare începută în 2002. Am fost şi la Ministerul Sănătăţii atunci şi când m-am întors acasă, pe Dorobanţi, m-am întâlnit întâmplător chiar cu Cerasela, fosta mea colegă de facultate, despre care mi s-a spus că lucra la S.R.I. M-a întrebat despre viaţa mea şi mi-a povestit câte ceva despre alte foste colege.

Colegii profesori de la liceu au fost, în ansamblu, mai buni decât alţi colegi din trecut. Sau doar în aparenţă, nu ştiu sigur. Oricum am uitat multe de atunci. Ţin minte că mă simţisem atacată când cineva spunea că ei credeau că au un mieluşel între ei şi când colo e lupul. Dar era absurd să fi gândit despre mine aşa ceva. Oricum eu eram cam pe dinafară, adică nu înţelegeam jargonul şi aluziile lor, ca întotdeauna în trecut când eram în alte grupuri. De aceea era ca şi cum aveau ceva împotriva mea. Un alt exemplu: profesoara Delia Dumitriu se referea la spălatul izmenelor chiar când eu mă ocupam cu spălatul chiloţilor mei acasă...înţelegeţi ce spun, chestiuni de genul acesta, coincidenţe prea multe, fac un om să se simtă străin de ceilalţi şi absurd şi inutil.

Desigur, aspectul cel mai important al muncii mele ca profesoară a fost relaţia cu elevii. Aici diferenţele erau foarte mari, fiecare clasă avea personalitatea ei la care trebuia să mă adaptez. În ce priveşte disciplina aveam anumite probleme. Totuşi, spre mirarea mea, unele clase erau smirnă de cuminţi, în timp ce altele erau un calvar de dezordine şi impoliteţe. La fel, unele clase erau cooperante în procesul predare-învăţare, altele erau complet opace şi nu voiau să gândească nimic la orele mele. Deoarece în ultimii ani au intrat gânduri rele ale unora peste mine, abia acum câţiva ani m-am gândit, privind în urmă, că poate şi acei elevi erau cumva influenţaţi de gândurile absurde şi mincinoase ale adulţilor legat de mine. Fiindcă ei toţi aparţineau cu mic, cu mare, comunitaţii bucureştenilor, societăţii în general, în timp ce eu am fost izolată mereu. Livia a intervenit în aşa zisul confluct dintre mine şi o clasă aXI-a, unde predam economie. Acolo tinerii erau aşa de răi sau neastâmpăraţi încât aruncau cu cocoloaşe de hârtie în mine şi nu era posibilă nici un fel de comunicare. Livia mi-a adus nişte hârtiuţe pe care elevii scriseseră anonim ce cred despre mine, de ce nu le place. Numai două opinii erau parţial pozitive..."cred că e o persoană bine intenţionată, dar...etc" Restul erau negative, mult timp le-am păstrat. Spuneau că eu nu ştiu să comunic cu ei, că sunt prea grasă chiar şi multe altele.

O altă întâmplare cu tâlc a fost că la clasa doamnei Anghelescu, clasă foarte bună şi cooperantă până la un moment dat, a venit un psihiatru şi mi-a luat ora, deşi eu nu ştiam. Aflasem că în acea clasă era o fată cu probleme psihiatrice şi că diriginta încercase (aşa spunea ea) să le explice să se poarte mai bine cu ea. Părerea mea e că o astfel de intervenţie e sortită eşecului sau poate agrava uneori situaţia. Totuşi, şi în ceea ce mă priveşte, pot spune că aproximativ de când a venit acel psihiatru acolo, clasa nu a mai fost bună faţă de mine.

Un ultim lucru pe care îl mai menţionez este povestea cu doamna Călinescu. Ea mi-a cerut să îi scriu şi să tipăresc la imprimantă sau să traduc o hârtie legată de un proces sau alte probleme juridice pentru o doamnă mai în vârstă. Am ajutat-o cât am putut. Ulterior mi-a cerut să îi scriu la calculatorul meu cumpărat de tata (acelaşi şi azi) lucrarea de licenţă a fetei sale. Sau oricum o lucrare importantă. Contra cost. La început am refuzat, fiindcă nu prea mă simţeam bine în acea perioadă şi nu mai puteam face faţă efortului. I-am explicat. Dar d-na Călinescu a fost atât de insistentă, încât până la urmă, pentru a scăpa de ea, am acceptat. În ziua de vară toridă când am predat acel document tatălui fetei, a murit tatăl meu prin atac de inimă sau cerebral, nu ştiu sigur. Era 29 iulie 2005.

Acesta  e linkul unde se observă că am fost profesoară de economie la colegiul I.L.Caragiale. Nu scrie nimic de faptul că am predat şi psihologie, deşi am predat psihologie mai mult decât economie. Cineva mi-a dat un bun calificativ, mă bucură acest lucru! Din motive pe care nu le înţeleg Şchiopu Livia, fostă colegă de liceu cu mine şi colegă acolo la Caragiale, nu e pe listă. Nici cu numele Şchiopu, nici cu numele Iliescu de la soţul de care divorţase, tot fost coleg de liceu, Iliescu Vlad.

http://www.calificative.ro/scoli-bucuresti/colegiul-national-I-l--caragiale/profesori/p9

Vise

S-ar putea să mai fi scris mai demult aceste lucruri, nu mai sunt sigură.

Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de funcţionare a inconştientului sau altor instanţe ale psihicului uman.

În general, în copilărie, nopţile mele erau tare dulci fiindcă dimineaţa nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba: ce ai visat - şi eu spuneam mereu NIMIC. Şi aproape că nu mă înţelegea, poate uitase că fusese şi ea copil, sau poate avusese altfel de copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.

Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat şi obositor. Eram într-un oraş ca un labirint, mă simţeam hăituită, ameninţată, alergam de teama a diverse pericole până oboseam şi transpiram. Mi-era cald. Era o aventură complexă pe care acum nu o mai ţin minte. Apoi m-am urcat într-un autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată. Autocarul goneşte pe un drum cu multe cotituri şi apoi se face ceaţă groasă. Privirea mea este îndreptată spre dreapta şoselei şi acolo apare brusc o biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol (ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.

Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat conţinutul, perceput drept coşmardesc de copilul care fusesem, ci ceea ce s-a întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut în inconştient, cum spun unii. Am continuat să dorm fericită nopţile mele fără vise. După cel puţin doi ani (acum nu mai pot preciza) am visat exact acelaşi vis din nou! Şi oricât vi s-ar părea de incrediobil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele mai ciudate din copilăria mea, poate singurul.

Dar La Dir La Da Da

Puţini dintre dvs. îşi mai amintesc poate acest cântec interpretat odinioară de Dalida. Cam aşa era refrenul şi în vremurile copilăriei mele era un cântecel uşor de fredonat şi cu valenţe energetice.

Noi, copii ai erei socialiste înainte de 1980, eram duşi (fiindcă învăţam în zona adiacentă Bucureştiului, cei de la oraş erau scutiţi) pe câmp la muncă agricolă. Eram transportaţi în nişte dube pe care eu le numeam tărăboanţe, fără ferestre sau cu ferestre foarte mici în spate, pline de praf şi cu doar câteva banchete, înghesuiţi ca vai de lume. Câte un profesor stătea în spate cu noi, ceilalţi stăteau în faţă mai comod lângă şofer. Nu ştiu dacă acela a fost un abuz din partea regimului asupra copiilor, adică munca aceea, numită practică agricolă. Este adevărat că aşa pierdeam ore la şcoală şi eram obligaţi să facem ore suplimentare sau să recuperăm cumva materia cu profesorii.

Dar cred că puteţi ghici că pentru noi copiii era şi un prilej de distracţie şi glume. Şi de joacă, fiindcă nimeni nu lua foarte în serios acele ore de muncă, nici profesorii. Şi pentru mine era frumos să descopăr cerul liber şi să învăţ mai multe despre culturi agricole pe care oricum le studiam la şcoală, să văd cum arată soia sau rapiţa sau roşiile de pe câmp. Şi nu arătau bine deloc, recoltele nu prea erau fertilizate din câte îmi dau eu seama acum şi de multe ori era secetă.

În tărăboanţele acelea eram ca un fel de saci de cartofi foarte prăfuiţi, zguduiţi când maşina sărea din groapă în groapă. Mi-l amintesc pe profesorul de muzică, dl. Stoica, de altfel foarte sobru şi aspru, care în acel momente era cald şi apropiat de copii, cântând împreună cu noi multe cântecele vesele, printre care şi Darladirladada, în adaptare pentru copiii din România. Era un sentiment plăcut şi tonifiant.

O altă amintire amuzantă este din clasa a V-a când am fost la sortat cartofi împreună cu diriginta, d-na Plămădeală. Acolo dumneaei ne-a predat primele lecţii de teoria mulţimilor şi colecţiilor. Era amuzant fiindcă în definitiv aveam acolo destul material didactic în faţa noastră pentru acele lecţii.

Pentru a fi onestă trebuie să adaug că nu eram roboţi sau maşini. După o zi de muncă destul de grea în care mai făceam şi întreceri cine este mai harnic, atât copiii cât şi profesorii obişnuiau să îşi umple sacoşele cu roşii sau alte lucruri comestibile, şi de câteva ori am făcut şi eu acest lucru. La urma urmei eu eram mai norocoasă ca alţii având grădinile mele acasă la mamaia. Apoi plecam pe drumul spre casă, cu acea dulce oboseală în corp, înghiţind din nou praf şi cântând eventual din nou, dar mai puţin. Partea pe care o furam noi din recoltă era foarte mică de fapt. Şi de multe ori câmpurile erau neîngrijite, nerecoltate sau nerecoltabile fiindcă lipsea forţa de muncă. Părerea mea este că în acele vremuri oamenii semănau mai mult decât puteau culege.

Dar chiar şi cea mai grea muncă pe câmp era o bucurie pentru mine. Întreaga mea copilărie a fost fericită şi eram înconjurată, Doamne, de dragostea familiei şi de unii profesori foarte buni la şcoală.

Experienţe spirituale

Poate vi se va părea că exagerez, dar eu cred că momentele mai deosebite, de natură spirituală sau mistică, au loc în viaţa noastră zilnică, cu condiţia să avem conştiinţa trează.

De exemplu un curcubeu. Eu am văzut pentru prima oară un curcubeu în viaţa mea doar în 2006 sau 2007 şi era aşa mare şi a durat aşa de mult, încât l-am contemplat mult timp în tăcere şi profund impresionată. În Biblie curcubeul simbolizează conexiunea dintre Dumnezeu şi lumea pământeană:

Geneza 9:13-15
curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi pămînt.

Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură.

O altă experienţă profund spirituală pentru mine a fost ploaia într-un loc liniştit în mijlocul naturii. Ascultaţi ploaia şi deschideţi-vă inima larg. Şi când ploaia se opreşte veţi fi invadaţi de triluri de păsări, care îl preamăresc pe Dumnezeu şi viaţa. Am fost impresionată de cât de multe păsări sunt treze şi vioaie după ploaie în aerul purificat. Respiraţi adânc şi păstraţi în suflet momentul acesta!

Un alt fapt deosebit mi s-a întâmplat într-un spital când eram studentă la medicină. Cineva din salon tocmai murea sau era pe cale să moară. Fiind în picioare, am observat un porumbel mare aterizând chiar atunci la una dintre ferestre. A rămas mult timp acolo. Am înţeles că există o conexiune între evenimente, fiindcă creierul omenesc are o funcţie asociativă puternic dezvoltată. Amintiţi-vă sau citiţi despre simbolismul păsărilor în artă sau mitologie sau religie.

Poate că Paştele, sărbătorile pascale, au fost prilejul celor mai semnificative momente de acest gen în viaţa mea. Din câte îmi amintesc, aproape toate duminicile de Florii au fost însorite şi calme, cu cerul senin şi vântul blând. Şi aproape toate nopţile de Înviere au fost reci şi vântoase, tulburi. Îmi amintesc câdn am mers în satul bunicilor în copilărie la înconjurarea bisericii cu lumânări aprinse. Din cauza vântului, am dat foc din greşeală părului lung al unei femei din faţa mea, dar apoi totul a fost bine. Aceasta nu e o experienţă spirituală...De Înviere obişnuiam să merg cu părinţii la biserică, să luăm lumină şi să ascultăm slujba. La mizul nopţii preotul zicea «Veniţi de luaţi lumină» şi apoi în timp scurt întreaga adunare sau mare de oameni era vie şi strălucind. În acele momente cântam cu ceilalţi troparul Învierii, care a fost cel mai impresionant cântec din întreaga mea viaţă, fiindcă simţeam o stare indescriptibilă de emoţie trăită cu întreg corpul, ca şi cum cântarea aluneca chiar pe şira spinării şi sângele mi se încălzea. Eram deci o parte din comunitatea religioasă şi, deşi aproape fizică, această experienţă are o profundă semnificaţie religioasă:

«Cristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte
Viaţă dăruindu-le»

Cuvintele şi melodia acestui cântec s-au mai schimbat de-a lungul timpului, deoarece cutumele religioase sunt şi ele trecătoare pe acest pământ. Dar latura spirituală rămâne, cât timp omul va vieţui. Din cauza suferinţei din viaţa mea, păstrez nostalgia vechii melodii care a durat mulţi ani, de când eram copil până acum doi ani, când se făcea tranziţie spre noul tropar, cu aceleaşi cuvinte, dar altă melodie. Întotdeauna cântam cântecul şi împreună cu familia, Dumnezeu să îi odihnească, la masa din ziua de Paşti şi mereu avea acelaşi efect asupra mea. Am găsit acum cu greu vechea melodie, prezentă încă pe youtube, dar într-o variantă mai lentă decât cea iniţială din copilăria mea. În rest, pe youtube găseşti acum din păcate doar varianta nouă. Pentru nostalgici e trist, ca şi cum au îngropat Hristosul vechi, şi pe mine mă întristează. Dar vremurile se schimbă. O tempore , o mores!

O altă experienţă spirituală simplă este lumina însăşi când rupe norii. De obicei acest moment îmi aduce pace şi senin în suflet, în timp ce norii grei sau ceaţa mă fac să mă simt îngreunată şi lipsită de energie. Veţi spune că sunt meteosensibilă, un copil al lumii soarelui şi vremii senine. Dar eu îmi amintesc cum am văzut odată şi am fost impresionată într-un sat de o scară de raze ţesută în jurul clopotniţei unei biserici, ca într-un tablou al Înălţării.