azi, 19 martie 2020
”tu ești cea mai deșteaptă și de aceea toți vor să îți distrugă creierul, să îți diminueze intelectul și să te omoare, fiindcă, deși ești cea mai deșteaptă, toți au mințit că ești nebună și nu vor să spună adevărul; de asemenea, deși ești cea mai deșteaptă, ei cred că ești ceva rău, inutil, ineficient, și tu ai fost numai binele în realitate.”
”Ei consideră că, dat fiind faptul că au mințit că ești nebună, și tu de fapt ești nevinovată și geniu, ei trebuie să te distrugă ca intelect, pentru că peste minciunile celor care au mințit despre tine nu se poate trece.”
”Tu nu ai fost un om ineficient, dar ei așa cred.”
”toată omenirea a înnebunit și crede în mod aberant că, dacă te omoară, va fi mai bine pentru toți”
Nu va fi mai bine.
”tu nu ai fost decât un om perfect normal și bun, dar toți cred altceva, fiindcă au fost mințiți. ”
”Nimeni nu vrea să te omoare, toți vor numai să îți distrugă creierașul.”
Iar au intrat acum ticăloșii care latră mereu ”toți te urăsc, Cristina”
Ei cred că tu ești nebună și că lumea va fi mai sănătoasă fără tine. Absurd, am fost izolată cu forța și nu am avut nici cea mai mică șansă aproape întreaga viață.
Încă vreo câteva cuvinte -
cred că v-ați dat seama că e necesar să termin de scris povestirea despre cum am fost chinuită încontinuu din 1984, dar și despre ceea ce sunt. Fiindcă trebuie să o trimit în diverse locuri, oriunde găsesc pe internet. Și nu este un lucru rău, dimpotrivă, v-am dăruit adevărul și mult bine, poate veți înțelege când termin povestirea. Omul, când vorbește sau scrie, dăruiește, când tace - primește de la ceilalți care vorbesc, sau prin citit, viață. Literatura este în general, cu excepția memoriilor sau autobiografiei, de obicei, un lucru trist și întunecat, tragic, vulgar etc. Povestea mea, fiind adevărată, nu e așa. Comparați-o cu cărți la modă în ultimii 100 ani sau numai în prezent și veți înțelege ce spun. Literatura, în general, e polemică și acuzatoare, atacă viciile și nebunia epocii prezentului în care e scrisă, iar, dacă se referă la trecut, ceea ce oricum e mai rar pentru capodopere viabile, atunci ea critică de asemenea prezentul, adică epoca în care a fost scrisă, într-o formă mascată. Și de ce se întâmplă așa în general pentru capodopere sau cărți bune? Fiindcă ceea ce notează ele e universal, este holistică, descrie și circumscrie lumea întreagă - de exemplu Hamlet, Don Quijote și cele recente etc. și aceste lucruri universale se transmit cumva mai departe. Literatura nu este arca lui Noe care duce ceva rău mai departe, ci duce flacăra civilizației mai departe - răul nu apare fiindcă ea e scrisă și citită. Răul apare mereu datorită prostiei și lipsei de înțelegere. Eu nu am apucat să scriu literatură, nici măcar câteva poezii mai bune sau eseuri filozofice, din cauza otrăvii și torturii și închiderii și izolării și sărăciei etc., dar am scris povestea vieții mele fiind în legitimă apărare și un om totdată, cerând măcar dreptul al viață - adică să nu fie otravă monstruoasă și să am măcar câteva relații cu alți oameni, nu doar pe mama, fiindcă am fost om normal mereu. Niciodată nu am avut ambiții de niciun fel, fiind mereu un om realist și nu am visat să am ceva ce nu aveam, în afară de dreptul la muncă măcar.
Este adevărat că e vorba de lucruri triste și crude, dar sunt adevărate și sunt însoțite de bun simț, înțelegere, dragoste de oameni și de tot ceea ce e bun. Din păcate, dvs., ca și alții, considerați că trebuie să mor și este greșit, vă jur. După ce voi termina de scris - ceea ce nu m-au lăsat pînă acum prin otravă - voi scrie multe alte lucruri fără legătură cu viața mea, numai de bine și frumos, cum mi-a fost întotdeauna gândirea, inclusiv acum, dacă citiți blogul meu veți înțelege cum am fost întotdeauna.
După otrava oribilă de acum două zile, acum am iar sete și amețeli încă de azi noapte și buzele îmi sunt negre și fața cenușie, probabil tot din cauza otrăvii, așa spun și unii peste mintea mea.
Azi au spus din nou că eu sunt într-adevăr bunul dumnezeu (ei cred că eu nu sunt Cristos, ci Dumnezeu, deci un fel de sfântă treime - tată, fiu, sfântul duh - dar oare nu sunt toți intelectualii adevărați așa?), dar din păcate am fost deconspirată și proștii cred că trebuie să mă omoare ca să fie mai bine pentru ei, fiindcă ei cred că se poate o lume fără ”centru” de genul acesta - ceea ce, spun ei, este total imposibil - și deoarece proștii nu au minte să priceapă decât răul atașat de ființa mea, respectiv legătura mea cu cutremurele și cu alte dezastre naturale. Sau cu alte lucruri rele, imaginare adesea. În realitate, oamenii au făcut acele lucruri, și nu erau datorită faptului că eu eram nebună sau că aveam creierul slab, ci numai datorită ignoranței și gândurilor lor rele, pe care eu nu aveam cum să le influențez. Ei spun că mereu dumnezeu e omorât datorită idioților dacă e deconspirat. Ei spun că eu am ”creat” numai binele și frumosul. Au totuși dreptate, aș putea dovedi și acum.
Ei ziceau că toți ”dumnezeii” au fost omorâți de politicieni și că eu, fiind legată de tot ce e bun și frumos, ei nu au cum să mă omoare decât prin otravă, fiindcă ei așa cred ei că este bine. Că ticăloșii își bat joc de întreaga lume de mult timp, mințind despre mine.
Alții - ”tu ești doar un intelectual făcut praf de ceilalți intelectuali.”
”Încă se mai poate să nu fii omorâtă, dar minciunile despre tine au devenit monstruoase.”
Poate mai țineți minte cum, în Povestea fără sfârșit, la un moment dat împărăteasa-copil, bolnavă din cauza minciunilor din împărăția fanteziei, dispare, dar nu se spune explicit că moare.
”au mințit atât de mult, încât i-au păcălit pe toți oamenii că tu ești cea care minte”
”proștii cred că în capul tău e altcineva care gândește în locul tău”
”o să plătim reparații morale 50 de ani, cât a suferit ea”
De mult și nebunii aceștia politici cu reparații morale au fost, de peste 10 ani poate. De fapt eu nu am legătură sigur cu nicio forță politică sau cu altă grupare de oameni - și absolut sigur nimeni nu va plăti nicio reparație morală. Eram încă în viață și tânără și acum sunt vie încă și ei tot aberația asta. Niciodată nu am crezut vreuna din minciunile lor.
Puteam dovedi ușor că nu e așa, pe blogurile mele sunt toate dovezile.
”faptul că ești omorâtă în ochii lumii și nimănui nu îi pasă este anormal.” ”proștii cred că nici asta nu e adevărat”
Voi continua și termina în această seară subcapitolul despre viața socială și voi trece, în zilele următoare, la enumerarea diverselor maltratări sau abuzuri medicale asupra mea - în afara psihiatriei.
Acum voi continua și voi termina povestirea despre viața mea socială de unde rămăsesem.
Rămăsesem la povestea legată de colegii de liceu. Liceul Mihai Viteazul era numit Mișu, acesta fiind unul dintre motivele pentru care mama, de nenumărate ori în ultima vreme, o alintă pe pisica mea Mișu ostentativ, iar în ultimele zile i-a spus Mișulina, și din cauza numelui de Bubulina din Zorba grecul, care îl impresiona pe colegul meu Lucian Micu, dar și din cauza faptului că eu tocmai citisem Harta și teritoriul de Michel Houellebecq, care nu doar că își înscenează propria moarte în roman, dar introduce și ideea de hartă – cu referire la hărțile franțuzești Michelin, încă o dată legate de numele lui. Tata, încă de când eram copil, avea obiceiul să accentueze adesea numele Michel (Mișel) le Brave, atât pentru că locuiam și aproape de bulevardul Mihai Bravu, unde stătea Irina Ioniță (Mihaela pentru cei apropiați), deci un bulevard cu nume sucit franțuzit, dar și pentru că numele Michel însemna mișelie, și tot la fel făcea tata când ne apropiam de satul bunicilor trecând prin Mârșa – cu ideea de mârșăvie. Oricum, verișoara mea primară locuia nu de mult, poate și acum, la Șelimbăr, loc unde a avut loc o faimoasă victorie a susnumitului Mihai Viteazul.
Am scris deja esențialul despre colegii de liceu în ultimii ani, dar voi relua. Lucian Micu a apărut în calea mea pe Calea Dorobanților după ce a trebuit să îmi dau demisia din învățământ, dar de fapt obligată de ceilalți. Era însoțit de fosta colegă Laura Galea, față de care simțise o atracție ciudată, după cum îmi mărturisise.
În anul 2009 am fost invitată de Irina la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Am stat o vreme împreună cu ceilalți pe treptele intrării în cancelarie și le-am recunoscut pe Oana și pe Mirela, fosta ei colegă de bancă. A venit și fostul diriginte – Vernescu – care a ținut să facă o poză cu noi, inclusiv cu mine. Eu nu luasem aparatul meu acolo. Nu aveam cum să merg cu ei la restaurant, unde spuneau că îi așteaptă alți colegi, precum Lucian Micu. Nu aveam bani deloc, eram o exclusă etc. Venise și Banu Adelin, care mi-a dăruit o copie a filmulețelor făcute de ei odinioară, când terminasem clasa a XII-a. După cum am povestit deja, am avut un mic șoc când am văzut ce filme au montat ei.
Având în vedere diversele structuri solide de paranoia politică, care pot fi identificate în jurul meu drept lucruri fără tangență cu viața mea personală, pot afirma că și foștii mei colegi plonjau și înotau într-un bazin de astfel de idei, prin modul lor de concepere a acelor filmulețe-mărturie. Unii spun azi că toți erau în coaliție împotriva mea, inclusiv Luiza, care era singura mea prietenă mai apropiată. În ultimii ani de liceu și puțin după, am avut o oarecare apropiere de Irina Ioniță. Voi nota din nou 3 idei, dșei erau mai multe ciudățenii. Una e că ei făcuseră chipurile filme cu camera ascunsă undeva în ultima bancă de pe rândul de la geam, unde stătea parcă Vrabie Codru, un coleg care a mai apărut în calea mea și după terminarea liceului. Una din filmări prezenta clasa în absența mea – și aparent, din acel colț, numai banca mea era evident goală, Luiza Dona fiind în bancă. Profesorul care intra în clasă și colegii se comportau ca și niște roboți sau automate, tot ceea ce era filmat părea un film cu păpuși fără cap și conștiință. Alte filme prezentau colegii, inclusiv pe Banu Adelin, dedându-se la tot felul de porcării în sala de clasă și la catedră, inclusiv beție, în timp ce pe tablă era desenată steaua lui David. Alt film prezenta gașca fericită a clasei – printre care și colega Andreea Oancea, care locuia tot pe Moșilor aproape de Luiza și de mine și care avea drum spre liceu comun cu mine, încât unoeri mergeam împreună, în timp ce ea părea tare veselă și îmi vorbea miștocar și vioi și hazliu (umor cazon mai vulgar), de genul ”profită de gaura mea”. Andreea era singura (credeam eu) care îmi cunoștea micile secrete că scriam poezii sau că primeam premii la radio la emisiunea ”Clubul adolescenților”, unde întâmplător venea și Florian Pittiș. În filmulețul de atunci Andreea era animatoarea uni grup vesel de bășcălie, și prezenta celorlalți un caiet cu caricaturi ale ei – gen desene grafitti, care nu existau atunci, în care erau desene grotești și mici însemne în cuvinte, ca și cum ea și restul trupei își băteau joc într-o veselie (vorba tatei) de anumite persoane. Toate filmările aveau un aer lugubru, ca și cum erau însoțite de fantome furioase și viclene. Fragmentul în care apăream eu avea chipul meu deformat și vocea înlocuită cu vocea altcuiva, dar vorbele erau ale mele. Spuneam ceva despre speranță și ceea ce e bun în viață, lucru absolut normal, dat fiind stresul în care mă aflam și pierderea examenului de admitere, la care știam că nu voi participa.
Ulterior am descoperit pe internet un site Colegii mei unde postările mele au fost respinse printr-o eroare de soft, poate intenționată, unde am găsit doar pe Mirela Reicher, colega Oanei Jitaru, care a făcut facultatea de arhitectură și parcă și Ruxandra sau altcineva – am trimis mesaj acelei persoane, dar nu am primit niciun răspuns. Numele Reicher, cum vedeți, amintește de scala Richter pentru cutremure și de trusa mea de compas Richter primită de la nașu în copilărie, deci lucrurile se leagă, la fel ca întotdeauna. Aveam și o colegă Merca, fostă colegă a lui Lucian Micu, care îi spunea Merculina, din motive expuse mai sus.
Despre Irina Ioniță, fostă Bitoleanu, am scris tot ce s-a mai petrecut în ultimii ani în alte postări. Voi aminti două –trei lucruri. Irina a fost singurul om din viața mea chinuită din ultimii ani, dar nu am fost primită de ea să vorbesc la telefon cu ea măcar o dată la două luni. O vedeam din an în Paște. A fost un om bun, m-a ajutat cu bani în vremea în care trebuia să cerșesc pe stradă și nu aveam nici de hrana zilnică. De asemenea, mi-a plătit o noapte hotelul la Constanța, când am fost din nefericire să asist la o conferință internațională de haiku, unde nu aveam ce căuta și m-au respins, ca întotdeauna. Nu voi explica în detaliu ce dădea mereu impresia că crede Irina, sau tonul ei când vorbea de Luiza, sau pauzele mari între cuvintele ei. Am fost o dată cu ea, când era încă însărcinată, de Paști, în parcul cu stadionul național și părea rătăcită și tristă și privea afișele cu diverse trupe sau cântăreți de peste hotare care tot veneau la București.
Anul trecut, în 2019, am fost contactată pe facebook de o fostă colegă Vanesa, pentru a merge la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, dar am refuzat-o politicos, fiindcă efectiv nu puteam merge.
Pentru acest subcapitol de relații sociale mai am de adăugat despre tristețea și durerea legată de pensionarea mea forțată. Inițial, medicul psihiatru Căpraru, singura care a vorbit puțin cu mine, îmi refuza pensionarea, dându-mi speranța că aș putea găsi de lucru și că era permis. De fapt, nu voiam să mă pensionez, dar am întrebat, pentru că de fapt voiam să muncesc. În 2017 am fost obligată să accept minciuna pensionării cu o sumă mică de bani, fiindcă oricum nu aveam bani deloc, nici de hrană și alte nevoi de mai mulți ani. Acum pensia a ajuns la 650 de lei. Spuneam tristețea, amărăciunea, fiindcă medicul Coțofană, care a semnat ilizibil pe actele oficiale și care lucra încă la vechea policlinică Iancului, a declarat mincinos că am capacitatea de muncă redusă la 0% - probabil că altfel nu aș fi luat pensie, zicea cineva peste mintea mea – dar acest gest este ceva rău, scria o minciună oarecum - adică pierdere 100%, ceea ce putea duce prin influență negativă (fiindcă cuvintele contează) la dărâmarea mai abruptă a organismului meu în viitor. Deci eram oficial exclusă și respinsă total. Atașez aici poze cu cele două acte, din 2017 și 2019. De fiecare dată am fost cu Carmen, asistenta psihiatrei Cârlig, care îi spunea medicului că este ruda mea și eu am intervenit spunând adevărul că nu este și încerca să îi dea cadouri din banii ei (nu mai știu dacă a primit, la fel a făcut și la biroul de la casa de pensii, adică așa cum făcea mama mereu, cu pachețelul, dar acolo nu au primit). Între timp, pensia a crescut puțin până la 650 lei. Pensia se calculează mereu după câți ani a fost persoana încadrată în muncă sau studentă cu diplomă de absolvire, cum am explicat. Nu există pomană de pensie pentru cei care nu au putut munci deloc. Aceia mor de foame încă și mai rău.
Un alt aspect la acest subcapitol este despre vecinii din Voluntari, fiindcă despre cei de la blocuri am scris totul. De fapt am povestit, pe ici pe colo și despre cei de aici. După ce m-am mutat cu mama în toamna lui 2018, fiindcă nu mai puteam suporta otrava, care era și în aer după simptome și cel mai rău în final, când mă ustura și mi se înroșea pielea descoperită și mi-era foarte rău cerebral și în tot corpul (pacienta Dalles, o bătrână internată la psihiatrie povestea cum era otrăvită similar de vecinii ei) am remarcat cu stupoare că unii voluntăreni întâlniți pe stradă mă salutau, deși nu îi întâlnisem niciodată. Fiind totuși un oraș mare ca populație, am crezut că oamenii nu se salută aici între ei ca la sate, oricum nu mi se mai întâmplase. Ideea era, și de data asta, că oamenilor li s-au spus minciuni despre mine, și de aceea mă salutau.
Am mai povestit despre vecinii de aici. Zilele trecute m-am întâlnit o dată cu Igor, băiatul vecinei Mădălina, care s-a jucat o dată cu mine când era micuț și cineva a intrat peste mintea mea atunci cu ideea că i se părea ciudat că lui Igor îi place de mine. Igor azi nu mă salută măcar și unii spun peste mintea mea că la fel sunt toți copiii, fiindcă părinții lor îi cresc cu ură și minciună față de mine. Eu nu aș fi făcut așa ceva în copilărie, nici în ruptul capului. Este posibil ca Igor să mă fi auzit vorbind singură în casă, fiindcă Mădălina are perete comun și o cameră în casa mea și să fi crezut Igor că sunt nebună și, nu știu de ce, o fi crezut că, dacă sunt nebună, e ceva rău să mă salute.
În camera din spatele casei stă, din câte am înțeles, Cici, mătușă a Mădălinei, fostă profesoară de franceză, bolnavă de cancer; în ultimul timp nu am mai auzit-o și nici văzut-o, dar a fost o persoană de suflet și a avut bunăvoința să vorbească cu mine, fiind printre puținii oameni care au vorbit cu mine de atâția ani. Am omis să spun despre Domnica, o vecină de la o altă scară de bloc, care a avut amabilitatea să vorbească cu mine în curtea blocului, dar mi s-a plâns foarte mult de necazurile ei, eu am ascultat cu răbdare și fericită că sunt cu un om lângă mine și mă durea capul înfiorător în timp ce ea vorbea, așa cum am pățit podată cu Luiza Dona. M-am întâlnit cu Luiza, fosta mea colegă de bancă, în vara lui 2018, și mi-a povestit câte ceva, ulterior ea nu a mai vrut să vorbească cu mine, probabil fiindcă a văzut că scriu adevărul pe facebook. Marinică vecinul nu refuză să vorbească cu mine, chiar dacă uneori face zgomot în fața geamului meu și mai demult râdea de chiloții întinși la uscat – spunea un banc. Maricica, soția lui, mă salută uneori de la distanță și e un om politicos. Ar mai fi cățeaua vagaboandă Vulpița, grasă și bătrână acum, pe care Marinică o surghiunise și o cam chinuia în curtea de la casa, acum reconstruită, unde locuiam în copilărie. Vulpița practic înnebunise acolo și mă lătra cum treceam pe acolo și în mod straniu, lucru care poate i-a deranjat pe unii, Vulpea aceasta semăna cu soția lui Marinică la ochi și chiar modul de comportament în aparență. În ultimul timp Vulpea face ce făceau câinii când eram copil – când mă vede că ies pe poartă sau că mă întorc, mă însoțește până la colțul străzii sau mă întâmpină și face tărăboi și latră la câinii vecinului Mădălinei, care are gard înalt și câini extrem de răi care oricum mă hămăie câdn trec pe lîngă ei, nu aveam nevoie ca Vulpița să îmi țină fanfară și onoruri. Mai ales că lucrul acesta poate fi interpretat de proști drept vrajă sau putere ocultă. Alexandru, prietenul Mădălinei, cred că nu e soțul ei, vine din când în când și el mă salută de obicei.
Mama a făcut meditații la engleză cu un copil din Voluntari pe nume Tudor și a încercat să mi-l introducă și mie ca elev, dar lui nu i-a plăcut să facă meditații cu mine - unii spuneau că, din cauza minciunilor oamenilor despre mine, părinții sau familia lui i-au cerut să nu accepte să facă meditații cu mine.
Acestea fiind spuse, pot declara închis subcapitolul despre sărăcăcioasa mea viață socială - minunată, dar aproape inexistentă, și voi continua, dacă sănătatea îmi va permite, cu subcapitolul despre abuzuri medicale după 2-3 zile.
Au intrat unii peste mine cu ideea ”fii pe pace, că nimeni nu o să creadă adevărul”, așa cum au spus de sute de ori și mi se adresează tocmai mie, ca și cum eu aș fi ceva rău.
Ei spun că i-au păcălit pe toți și e evident că eram închisă și batjocorită și torturată chiar din 1984 și culmea, tot i-au păcălit pe toți cu aberații politice de exemplu, dar și multe altele.
