În sfârșit ultima parte a povestirii, în care mai am doar câteva lucruri de scris, dar le voi spune clar. Este continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_10.html
11) O parte din lucrurile pe care le voi nota în această ultimă povestire au fost deja notate pe blogul meu la postările dinainte de povestirea aceasta în șase părți, acum doar le voi menționa din nou și altă parte au fost notate pe blogul meu în engleză, plus ce mai am de adăugat. Am scris de mai multe ori despre furtul unor obiecte din casa mea -- din păcate e adevărat și mie asta mi s-a părut cea mai mare porcărie pe care au făcut-o, deși voi puteți argumenta că acele obiecte nu sunt ficatul sau inima mea, etc. Eu prefer să nu explic de ce cred așa. Am observat și la mama lucruri lipsă și am văzut că biblioteca tatei a fost distrusă (știam titlurile pe dinafară și eu sunt cea care a așezat cărțile acolo). Desigur nu îmi pare rău de Memoriile lui Churchill, dar îmi pare rău de alte cărți, tata avea o mică colecție bunicică și eu oricum nu voi mai avea bani de cărți în caz că nu mi se întoarce norocul sortit la polul opus, în caz că voi avea nevoie să citesc... Când am fost la mama am renunțat să o întreb dacă mai are în dulap punguța cu felicitări și alte desene ale mele de când erma copil și alte mici dulcegării sau lucruri create și scrise de mine la grădiniță și în primii ani de școală. Când mama s-a mutat acolo, încă avea acele lucruri cu ea. Menționez că a vândut aproape toate bijuteriile de aur (și mai vechi și mai noi, dar oricum nu avea multe, deși spunea că vecinii bârfeau) și mai are din cele de la mamaia doar ghiulul ei de aur, nu prea mare ca gramaj. Dulapul ei e aproape gol de haine și oricum a dat pe cele frumoase pe care le avea când lucra la ambasada aceea mică, fiindcă acum statutul ei e de văduvă săracă, înainte era săracă, dar, repet, avea haine pentru serviciu. Un lucru interesant pe care mi l-a spus mama este că ea știe că cel puțin o parte din bijuteriile vechi ale mamaiei, care era obligată să le vândă, au ajuns la prietena lui tanti Piri, respectiv dna Fifi Popescu -- ceea ce nu știu dacă e adevărat, dar m-a mirat ca tocmai mama Cătălinei să le fi luat. (Am mai povestit de Cătălina și legătura ei cu viața mea în anii când am dat la medicină după facultatea de psihologie).
Revenind la firul povestirii mele. La un moment dat a intrat unul peste mintea mea în săptămânile din urmă cu ideea că el are ochi peste tot și mi-a spus că pe tavan, într-un colț unde eu nu privisem desigur, erau furnici -- eu m-am dus să mă uit (vă sfătuiesc să nu ascultați niciodată de ei dacă intră pe mintea dvs și vă cer ceva) și furnicile erau într-adeăvr acolo. Erau 3 sau patru și mergeau liniștite la plimbare cu burta în sus, dar pe mine m-a speriat puțin acest lucru, nu fiindcă ăla avea dreptate sau ochi peste tot, ci fiindcă au mai fost precis furnici pe tavanul meu chiar înainte de cutremurul mare din Japonia și atunci tot eu am fost torturată foarte mult. Apoi am ieșit din casă să îmi cumpăr hrană și când m-am întors au intrat din nou peste mintea mea și au zis: ”Cristina, arată-ne furnicile”: Eu m-am conformat din nou, m-am apropiat de fereastră unde erau (poate intraseră pe acolo) și furnicile erau încă în același loc. Nu a fost singura dată când mi-au făcut așa ceva. În altă zi mi s-a întâmplat să stau la birou în dormitor și unul a intrat peste mintea mea și a zis să mă uit lângă pat -- între pat și covorul meu primit de la mama, care l-a luat de la ambasadă când s-a desființat ambasada (a fost un dar, nu a furat nimic), că cică erau gâze mici acolo -- și chiar erau, de data asta nu erau furnici. Nu știu să le numesc, nu au fost halucinație sau ochi obosiți. Știu, aceste fenomene par să se apropie de domeniul paranormalului sau misterelor din insula Paștelui de odinioară și ați putea să mă acuzați că le povestesc. Dar asta e viața uneori, numai Dumnezeu le știe pe toate, noi bieți oameni botezați, trebuie să ascultăm de legea firii sau de legea lui Dumnezeu, cum preferați.
Un alt lucru înspăimântător pentru cei curioși și mai puțin educați sau pentru tinerii inocenți cum am fost și eu odată este modul în care se pot deschide cărțile din bibliotecă, alese la întâmplare. Am explicat aceste lucruri în detaliu într-o povestire anterioară, respectiv La fine del cielo, acesta e titlul ei pe acest blog. După ce am făcut ordine și curățenie în sertare, așa cum am povestit deja și am descoperit diverse porcării pe care le-am aruncat, sau lipsa unor lucrușoare dragi, m-am apucat și de ordine în bibliotecă, pe care nu am terminat-o încă. Astfel am avut surpriza să mi se întâmple să se deschidă ca în tinerețe o carte, de data aceasta a fost cea cu poeme de Rilke, exact la ceea ce gândisem cu câteva zile în urmă -- desigur puteți găsi explicații naturaliste simple și legate de inconștientul meu, fiindcă ”țineam minte ” ce gândisem anterior în mod inconștient și de aceea am deschis la întâmplare exact acea carte, și ea s-a deschis exact la pasajul la care probabil veți spune că o citisem mai mult cu mulți ani în urmă, dar eu vă spun că acestea sunt doar o parte din adevăr, restul ma explicat deja. În tinerețe mi se deschideau și apriori, chiar dacă nu citisem cartea respectivă. Acum numai pe aceea am deschis-o la întâmplare și în plus am mai scos din alte câteva cărți niște hărtii sau vederi sau felicitări sau alte amintiri inutile, le-am curățat.
Apoi, într-o zi, m-am dus la cele trei biserici din apropierea casei mele, cum am mai povestit. De fapt, am fost mai întâi la biserica Silvestru, aproape de școala generală, numită acum gimnaziu, unde am făcut clasa a 8-a. Puteți citi din urmă...am avut încă un semnal și anume că am șezut pe gardul de piatră, obosită fiind și după ce am ascultat gura rea a unor bătrâne care locuiau în apropiere. Am șezut înainte să intru în biserică și o creangă de salcie tânără a căzut cu ploaie din ziua sau noaptea anterioară exact pe obrazul meu stâng, deși nu erau motive aparente să cadă chiar atunci. Am intrat în biserică, am văzut o cristelniță mare și doi bărbați care ședeau înăuntru. Am văzut ochiul în triunghi la intrare și nu am putut aprinde lumânări. Am stat să mă reculeg apoi am ieșit. Când am mers a doua oară acolo era închis (sau poate era a treia) și am mers prin spatele bisericii și am văzut mormântul părintelui Galeriu tot sub o salcie, dar bătrână...și mormântul altui prelat în apropiere și un călugăr intrând. Întoarsă în lumea laică și murdară am văzut o mașină cu numele scris pe ea -- școala de șoferi Dinu, amintindu-mi de porecla lui Lucian, colegul din liceu care îmi spusese că soarta mea a fost hotărâtă din naștere și a Luizei la fel, de a fi paciente psihiatrice în viitor. În altă zi am fost la slujba de duminică și erau chiar Rusaliile și era lume și cineva mi-a permis să stau pe scaun, dar oamenii nu mă auzeau, deși am cerut îngăduință să șed, se făceau că nu mă aud, sau chiar nu auzeau. În toate cele trei dăți m-am împărtășit din frumusețea și prospețimea naturii domesticite ce e drept, dar nu cu totul de oameni, de puțina verdeață sau floare din preajma bisericii. A fost frumos ca într-o poveste acest lucru.
În altă zi am fost la biserica sfântul Pantelimon unde mai fusesem odată cu câteva vecine care mi-au pus batic în cap și cântau, dar din păcate a fost un fel de răzmeriță în fața bisericii și au închis ușa fiindcă unii strigau în timpul slujbei ”vrem patriarh!” și vecinele mele au zis că ăia nu sunt creștini. De data aceasta am fost aproape singură în biserică și am văzut cum o femeie scrie pe masa unde erau reclame pentru excursii în străinătate (poate strângeau bani și pentru așezăminte bisericești) -- și am scris și eu mărturisirea mea curată că nu am păcătuit toată viața și am semnat și am pus data. Am cumpărat o iconiță de la dugheana unde era anunț despre slujba la așezământul Mărcuța, la fel cum cumpărasem la Silvestru (chiar atunci pe facebook unii și-au bătut joc că miroase a praf de pușcă de icoane). La biserica Pantelimon cristelnița era mai mică. Un crucifix mare îl arăta pe Mântuitor pe cruce cu o hârcă la baza crucii. A intrat și o femeie cu un bărbat într-un cărucior cu rotile, ea plângea și nu au stat mult. Apoi m-am dus la biserica Olari și am admirat că încă exista florăria veche de acolo și m-am strâmbat puțin văzând lumea adunată la o crâșmă nouă din apropiere. În curticica bisericii grădinarul tăia iarba -- am intrat și am luat două lumânări, pe care le-am aprins în altă zi la Silvestru (de Rusalii cum am povestit), una pentru mine, alta pentru mama. Nu le-am aprins la Olari fiindcă la locul cuvenit erau doar lumânări foarte mari și mirosea urât de tot. Pe o bancă dinăuntru era o femeie care înfuleca pâine cum a trebuit și eu să fac în lipsă de bani și i-am dat 10 lei. (Scriu foarte greu acum această povestire, fiindcă mereu trebuie să salvez și mereu intră unii care îmi dublează postarea și eu o șterg pe cea în plus, dar vă asigur că ceea ce a rămas pe blog e adevărul curat. Mai am puțin și voi termina, deși mă dor mâinile oribil și coloana vertebrală). Unii au intrat în zilele acelea cu ideea că eu am greșit că m-am dus la biserică fiindcă biserica e un loc public și eu trebuie să stau izolată. Eu le-am răspuns că, pe lângă faptul că omul nu poate trăi în izolare completă mult timp și că are un instinct puternic să fie împreună cu alții (deci omul nu e vinaovat deloc), în plus nu înțeleg de ce nu aș merge la biserică. Voi chiar acceptați numai păcătoșii la biserică? Eu chiar nu am greșit nimic o viață întreagă. Mi se dădeau uneori numai rugăciuni pentru păcătoși. Odată după ce am spus Tatăl nostru fiindcă mă chinuiau sexual, au venit așa de oribil sexual peste mine, încât de atunci am spus Tatăl nostru numai pe trei sferturi. Eu cred că pot ridica o rugă de mulțumire lui Dumnezeu pentru că sunt în viață. Mai pot să mă rog pentru cei nevoiași și cu inima bună. Și mai pot să mă rog ca aceia răi sau care umblă pe cărări greșite să se lumineze la minte și la suflet.
Mergând într-una din zile la Mega Image-ul mic dinspre Foișor, m-am întâlnit chiar cu medicul ortoped (precis era el) al cărui nume l-am uitat între timp, care lucrase odinioară, poate și acum la spitalul Foișor și care mă operase de așa zis nevrom și tata îi dăduse bani. După operație mi-a palpat zona la scurt timp și a spus că totul s-a rezolvat, deși eu aveam aceleași senzații. El spusese încă din timpul operației, când eram anesteziată doar rahidian, deci lucidă, că l-a găsit -- nervul adică. Senzațiile acelea electrice la atingere nu s-au diminuat decât după mai mulți ani, treptat, deci el mințea categoric. Un lucru bun este că mi-a prescris Flamexin și antibiotic dacă am infecție la bont și mi-a spus că dacă se umflă la genunchi este doar bursită de contact, din cauza presiunii și trebuie să iau doar Flamexin. Din păcate, pe căldură și fiind chinuită sexual și pe alte planuri, chiar am făcut bursită de contact chiar după întâlnirea cu el și a trebuit să iau din nou Flamexin. Am avut și foarte urâte junghiuri încontinuu în bont. Nu vă mint, nu mi se mai întâmplase de mult.
La un moment dat m-am apucat să scriu întreaga povestire a ultimelor luni de suferință în aceste 6 fragmente și am pus link pe facebook în grupul absolvenților de la psihologie, am povestit deja în postarea despre Daniel Constantinescu. Din motive obscure pentru mine, după o zi sau mai mult, nu mă mai uit acum pe facebook, dna Camelia Popa, o fostă colegă din facultatea de psihologie, s-a retras din acel grup și în același timp a renunțat la prietenia mea, după ce m-a admonestat urât în grupul acela la comentariile normale puse de mine, spunând că și ea se retrage de acolo (nu voi cita aici ce a scris), la fel cum a făcut Daniel Constantinescu, fiindcă chipurile eu o deranjam cu schimb de replici ca niște ”pase” și că ei nu sunt ”roboți”, etc. Eu nu am aruncat răul asupra lor, cred că nu înțelesese sau se prefăcea și mi-a mai scris acolo că eu am nevoie de ”ajutor”. Eu nu m-am retras din grup și le-am mulțumit, în caz că ei mă vor putea ajuta din afara grupului mai bine. Abia când mama mi-a adus din nou apă Zizin de la supermarket mi-am amintit că acea doamnă, cu comportament discutabil pe facebook prin ceea ce posta, semăna foarte bine cu domnișoara/doamna Zaizon Camelia din facultate, care mi-a povestit în incinta spitalului de psihiatrie că ea fusese și ea internată la psihiatrie cu psihoză postpartum, după nașterea copilului, și mai îmi spusese că ea lucra în jurnalistică (și dna Popa Camelia a lucrat) și că luase un interviu soției primului ministru Petre Roman și că studia și sataniștii de la Constanța. Desigur seamănă la chip, dar nu pot ști sigur dacă este aceeași persoană. Nu pot ști 100%. În aceeași perioadă în care am avut aceste probleme pe facebook, am povestit că mă luptam cu tot felul de goange în apartament, fiindcă a fost invazie de insecte și păianjeni, iar mama parcă știa ce va urma fiindcă mi-a scos la vedere mai dinainte puținul insecticid pe care îl mai aveam la tub. A trebuit să cumpăr altul și, după ce am omorât vreo 10 molii mari de noapte de aproape că era să cad pe jos ca să le pot atinge cu sprayul, am mai omorât un păianjen foarte mare în dormitor, un alt păianjen și un miriapod și un gândac mare în bucătărie (exact pe 25 iunie 2016), mulți țânțari și nici eu nu mai știu ce, slavă domnului că acum nu mai sunt decât muște.
Mi-a venit ciclul din nou și din nefericire iar am fost torturată sexual exact la ciclu, așa cum s-a întâmplat mereu în ultimii ani de calvar. De data aceasta a fost și mai monstruos fiindcă îmi controlau mișcările pelvisului și a durat de dimineața până seara încontinuu două zile și în a treia zi mă simțeam monstruos -- aproape leșinată de rău cerebral, amețeală și presiune imensă, nu mai vedeam bine, etc. etc., ba chiar simțeam că pot cădea din picioare și mi-a fost frică.
Ulterior (și simultan) au început torturi și mai groaznice, fiindcă am început să transpir enorm încontinuu și a durat foarte mult acest chin. Abia mai puteam îndura, respiram greu de tot și aveam impresia că nu mergeam la WC după câtă apă beam. TRANSPIRAM ENORM, subliniez, insuportabil. Cu mare chiu și vai abia mi-am revenit...sunt doar o femeie oarecare, nu sunt de piatră.
Am fost și la Pizza Hut, restaurant de pizza din apropiere și mi-am luat o felie de pizza mai ieftină și acolo era sub tejghea spre stradă un păianjen, dar desigur nu l-am omorât, că aveam destule probleme și așa (glumesc puțin). Casiera vorbea cu o femeie ceva despre faptul că unii sunt îndrăgostiți și zăpăciți dar că noi trebuie să îi suportăm și pe aceia și femeia zâmbea și apoi a plecat încât eu am putut comanda. Femeia aceea, prin zâmbetul ei tâmp, mi-a amintit de o întâmplare de demult din viața mea, care s-a petrecut chiar pe strada pe unde intri la biserica Silvestru, pe sub clopotnița unde acum ceasul funcționează corect, unde este scris că e fondată în anul MDCCCLXXIX, adică 1879, dacă mai țin minte corect. Acolo era o casă mai veche unde funcționa un cabinet stomatologic (nu mai scriu acum nimic despre importanța dinților și măselelor sau faptul că nu se compensează de la stat decât rar, și lucruri pe care poate le voi scrie mai încolo din ce am pățit eu). Dar voi povesti ceea ce mi s-a întâmplat mai demult acolo, mergând eu să îmi fac o coroniță sau cum naiba se numește, pentru două-trei măsele (rădăcini) deodată. Am așteptat în cabinet împreună cu femeie cu același zâmbet tâmp, molatec și aiurea ca femeia de la Pizza Hut. Pe masa din holul mic de așteptare erau reviste și alte materiale poate, dar ceea ce m-a scârbit era o revistă cu titlu mare ”Orgasmul divin”, sau oricum făcea parte din acea revistă precis. Deoarece eram în apropierea bisericii poate, eu am făcut o corelație urâtă și anume orgasmul lui Dumnezeu, fiindcă divin înseamnă dumnezeiesc totodată și fiindcă eu însămi nu trăisem propriuzis niciun orgasm și nu știam ce pot spune alții despre așa ceva. Am abandonat revista imediat și am așteptat cuminte. Apoi, când stăteam pe scaunul stomatologic, dentistul s-a apropiat de mine și parcă l-am simțit, dar ceea ce simțeam în acel cabinet nu erau senzații sexuale, ci ceva foarte rău, o stare de respingere imensă, un rău pe care acum nu îl mai pot descrie. O aură negativă ar spune unii, adică negativă pentru mine. La un moment dat, la televizorul de acolo, un actor sau o actriță a început să recite Luceafărul de Eminescu și atunci dentistul s-a retras în camera din spate și m-a lăsat pe scaun așteptând. Apoi a revenit după mai mult timp în care nu știu ce făcea dincolo, dar, dacă în momentul în care se dusese dincolo părea surprins plăcut în mod brusc, când s-a întors era rău și nepoliticos față de cum fusese. Tot acolo am văzut deodată un bărbat care se uita la noi pe fereastră și eu l-am atenționat pe dentist, dar el s-a prefăcut că nu era nimic când eu l-am atenționat. Îmi mai aduc aminte aproape cu certitudine că el nu a plecat dincolo din cauza anesteziei mele dentare, nu știu de ce s-a dus. Un lucru 100% cert e că m-a chinuit cu injecțiile pentru anestezie, care nu prindeau, el spunea că are un anestezic foarte bun și în schimb nu avea efect deloc și am suferit. Eu nu am fost idioată cum sugerează acum cineva, pur și simplu toți s-au purtat la fel cu mine o viață întreagă din cauza sărăciei. Ce altceva ați fi vrut să fac în mod concret și util în acele momente și în restul vieții la fel? Să mă dau cu capul de pereți? La ce bun?
Acum am ajuns în sfârșit la finalul acestei povestiri scrisă cu mare atenție pentru a fi totul absolut adevărat. Mai adaug că nu știu sigur dacă mă vor lăsa în pace, probabil că nu, dar modul în care m-au torturat în ultimele luni a fost monstruos, deși îmi fac așa de când m-am mutat aici în 2006, din ce în ce mai rău. După tot ce a fost mi-am revenit oarecum, dar sunt foarte slăbită... Picioarele mi s-au umflat din nou, iau Tertensif ca diuretic, prescris de dna medic de familie. Acum e liniște, nu mai sunt deocamdată nici băieții veseli de afară, nici televizorul exagerat de tare al vecinei de dedesubt, nici gândurile rele peste mintea mea... este superb deocamdată, dar mă tem că nu va dura, ca de obicei. Încă mai sper totuși un miracol...mă rog lui Dumnezeu. În ultimele zile mama mi-a spus că a fost din nou lăsată de vecinii ei, care au rațe în grădina noastră (oricum mama nu a mai cultivat acolo și vecinul Marinică o mai ajută), să aibă grijă din nou de toate păsările lor, ei fiind plecați câteva zile. Într-adevăr au dat-o afară de la serviciu, dar au angajat-o alții, care îi cer să muncească și mai mult ca timp, deși ea are aproape 70 de ani, de fapt și mie îmi e milă, după tot ce mi-a făcut. Vecinii aceia au păsări exotice (păuni, găini pitice, fazan, etc.), pe lângă rațe. Stimați cititori, dacă ați citit cu inima curată, ați înțeles. Vă spun deocamdată la revedere, este 4 jumătate acum luni, dar mă bucur că măcar am terminat de scris pe scurt tot adeăvrul din ultimele luni și sper să continui restul povestirii în general de unde rămăsesem. Punct. În final linkul din nou spre prima parte, dacă doriți să (re)citiți:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
4 octombrie 2021 - da, tot ce am notat aici e adevărat, unii spun că modul în care am notat totul dă o impresie proastă, de delir sau dezorganizare etc. Se poate, dar eu am scris așa dintr-un motiv evident - era vorba de multe detalii și ar fi durat prea mult să scriu elaborat și clar. În plus, eram otrăvită și chinuită, cum am tot explicat.
