CONCLUZII, partea 6 - nevinovăție

Continuu concluziile – mai am 15 de scris, azi despre nevinovăție și incredulitatea sau reaua credință a lumii. Chiar dacă nu sunteți psihiatri sau psihologi, chiar dacă nu faceți parte dintre cei care osândesc oamenii la închisoare sau moarte, eventual fiind nevinovați, totuși vă puteți da seama rapid că eu, ca și alții în situația mea – foarte puțini poate – m-am aflat în situația de a fi așa-zis condamnată.

Recapitulez faptele, exact cum a fost –

1. În 1992, înainte de internarea mea forțată la psihiatrie, nașul meu a pomenit vorbele – ”dacă tu te crezi așa, condamnată”, ceea ce pe mine m-a mirat puțin. Nu mă crezusem niciodată condamnată și nu aveam habar că unii oameni ar putea vehicula idei de acest gen despre mine și niciodată ulterior, până acum câțiva ani doar, nu m-am gândit la așa ceva – părea o ipoteză elucubrantă.

2. După moartea tatei au început să îmi arunce vorbe urâte în minte, care s-au exacerbat în blocul trei. La un moment dat vecina de dedesubt, bătrâna Ioana, părea tare iritată sau furioasă și se contrazicea cu nu știu cine sau țipa singură în casă – ”Vinovată !” ca și cum se bucura sau pronunța vehement un verdict. Mi-am pus un semn de întrebare, fiindcă ea se purta urât cu mine și cu un fel de scârbă și dispreț bășcălios.

3. Abia în ultimii câțiva ani – după 2016-2017 – unii au intrat peste mintea mea cu ideea că toți pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte sau la temniță pe viață și că toată lumea, în afară de idioți, știe acest lucru. Se mirau că eu nu bănuisem. Spuneau că toți știu că nebunia nu există pentru cei ca mine, dar eu sunt om condamnat, cu viața închisă, cum spunea profesoara mea de română despre fostul ei soț. În felul acesta ei dădeau sens unui lucru care părea absurd. Dar dacă ideea asta de condamnare a apărut numai post factum, adică după ce m-au torturat inuman, pentru a găsi un pretext, un motiv pentru toate torturile la care m-au supus și care continuau ?!

4. Dacă ar fi vorba de condamnare, atunci de ce pe mine nu m-a întrebat nimic nimeni ? Niciodată aproape. Atunci e posibil ca această condamnare să fi fost o eroare. Deoarece absolut sigur nu am greșit nimic, e normal că trebuie să fie adevărul și să mi se spună că în sfârșit sunt liberă și am dreptul la muncă și fericirea, deși aș fi meritat și dreptul la studii, dar acum e prea târziu din păcate. Ei spuneau că oamenii credeau că sunt nebună de adevăratelea fiindcă li s-au spus încontinuu minciuni despre mine și eu nu bănuiam ce, astfel încât mă purtam mereu normal și ei mă vedeau ”picată din lună”. Nu bănuiam nici în vis că cineva m-ar fi condamnat la moarte sau la închisoare pe viață fiindcă într-adevăr totul a fost exact așa cum am povestit și nu am greșit nimic, nici înainte, nici după condamnarea psihiatrică – în afară de cele 3 aparente greșeli, care de fapt nu au fost vina mea de fapt și nu trădau vreun defect al meu. Fiindcă nu bănuiam așa ceva, mă purtam normal și fără niciun fel de ipocrizie sau închistare – ca un om liber, ceea ce, mi s-a spus, părea în ochii lumii o sfidare sau neobrăzare, fiindcă ei nu știau că eu nu greșisem nimic.

5. Judecata mea a fost mereu corectă, absolut cert am povestit tot adevărul, deci nu am greșit absolut nimic. Nu e vorba de literatură. Cei care au citit cărți esențiale, probabil știu despre Procesul lui Kafka sau despre Străinul lui Camus sau despre Contele de Monte Cristo și alții. Ceea ce am povestit eu e doar adevărul curat. Din păcate însă, profesioniștii în sănătate mintală, cei care știu că oamenii închiși la psihiatrie sunt condamnați, presupun fără niciun dialog că pacientul minte, fiindcă are interesul să mintă deoarece e torturat și condamnat. Eu eram prea inteligentă să mint și minciuna mi-a repugnat enorm întreaga viață, nu am mințit absolut niciodată, chiar când am fost torturată și nici nu m-am înșelat în ceea ce am povestit.

6. Tata este cel care a pomenit primul că eu sunt la închisoare, când aveam 13 ani și mă mutasem în oraș, apoi nu a mai amintit nimic de acest fel. Numai în ultimii ani unii spun în gând că localitatea mea, Voluntari, e o colonie penală. Eu nu am avut niciodată idei de acest gen.

7. Nevinovăția nu poate fi dovedită și e absurd să încerce cineva aceast lucru. Ar dura cel puțin o mie de ani. E normal să se plece de la prezumția de nevinovăție și apoi, eventual, să se dovedească vinovăția cuiva – în cazul meu a fost nevinovăție absolută. Deși am întrebat de multe ori în gând pe cei din mintea mea ce acuzații mi-au adus oamenii, ei nu au vrut sau nu au putut să îmi spună niciodată.

8. Nevinovăția mea ar fi putut fi totuși bănuită și considerată probabilă, în cazul în care cineva ar fi fost cu mine, în cazul în care nu aș fi fost inuman izolată întreaga viață. Astfel ei ar fi înțeles că eram mereu la fel, un om perfect normal și inteligent, și era exclus ca eu să fi inventat o poveste neadevărată despre viața mea.

9. În prezent, fără a fi paranoică, iau în considerare posibilitatea ca oamenii vinovați în cazul meu să îi fi păcălit pe alții că eu eram vinovată, pentru a justifica crima și tortura și abuzul asupra mea, așa cum spun toți cei care intră peste mintea mea.

10. Este posibil ca unii oameni mai proști să fi crezut că eu, povestind viața mea, trec responsabilitatea asupra altora, când de fapt eu nu greșisem nimic și mai eram și un om foarte scrupulos și virtuos (citiți blogul acesta și veți vedea adevărul), era imposibil ca eu să învinovățesc pe alții pentru ceea ce greșisem eu. Ei mi-au spus foarte târziu că oamenii cred că eu aș fi vinovată de ceea ce a greșit altcineva, dar nu mi-au spus ce și eu tot nu pot crede întrutotul, doar bănuiesc ceva de acest gen ca posibil, dar nu știu ce. Scriind cea mai mare parte din blog aveam doar vagi bănuieli sau chiar deloc, nu credeam că oamenii mă condamnaseră fără vină, deși tata făcea aluzii la abatele Faria etc.

11. În plus, nu am fost nebună, nu am uitat aproape nimic din esențialul vieții mele, ba chiar țin minte și detaliile, nu am făcut confuzii și nu mi-a șters nimeni creierul legat de evenimentele esențiale ale vieții mele.

12. Și ce fel de crimă sau lucru rău ar fi putut să comită o FEMEIE/FATĂ evident singură, evident săracă și evident bună, normală și inteligentă și evident neimplicată în politică, pentru ca să fie ”pedepsită” în mod evident prin tortură, izolare peste 35 de ani, luarea drepturilor, și eventual omorâre?! Unii spuneau că deoarece am fost, din întâmplare, la revoluție - dar au spus că mulți alții știu cum a fost atunci și au spus că eu oricum nu aș fi povestit acel lucru, fiindcă nu m-aș fi ”băgat” în politică niciodată și fiindcă nu aveam cui povesti sau de ce. Am scris despre acel lucru abia acum câțiva ani prima oară și ei oricum m-ar fi omorât, oricum otrăveau și mă torturau, chiar dacă nu aș fi scris nimic. Scriind absolut tot adevărul mai aveam cel puțin o șansă să fiu lăsată în viață și eram datoare să fac așa. După ce m-am mutat în blocul trei, au început să îmi arunce periodic idei de genul ”i-au dat 18 ani” etc., la fel cum acum îmi aruncă ideea ”inculpatul”, fără să spună altceva. Dacă nu aș fi fost izolată cu forța, atunci nu ar fi avut cum să mă acuze de nimic.

Reaua-credință sau incredulitatea oamenilor e strâns legată de nevinovăția victimei. urmează imediat continuarea.

27.12.2020

Cineva mi-a șters acum câteva zile butoanele de editare a postărilor deja publicate de pe blog, astfel încât nu pot corecta textele decât dacă le accesez din interiorul panoului de bord, și aici postările nu mai pot fi derulate către cele anterioare decât în mod continuu, câte una, și ar fi dificil și ar dura foarte mult să găsesc o postare anume de acum câțiva ani și să accesez editarea acesteia. Repet, au dispărut butoanele EDIT care existau în mai multe design-uri sau teme ale blogger, prin care puteam edita blogul dacă deschideam o postare să o citesc - și era deci simplu. Așa e aproape imposibil.

Acum blogul e aproape gata și era foarte necesar să editez postările anterioare, să corectez ce era greșit sau rău și nu sunt lăsată - poate voi încerca să cer ajutor pe forumul help al blogger.

28.12.2020 - Am recuperat butonul edit, mă înșelasem, era șters de la formatarea paginilor cu texte, de la layout din setări.

CONCLUZII, partea 5 - familie

Azi, despre familie.

Pe scurt, povestea vieții mele legat de familie. Din spusele unora peste mintea mea, eu am fost un copil nedorit, rodul păcatului etc. Nu știu cine a fost tatăl meu adevărat și, când eram copil, nici măcar nu am bănuit că părinții mei nu erau părinții mei și am crezut, așa cum insinua familia, că eram crescută de mama tatei fiindcă părinții mei – mai ales mama – erau foarte nervoși, deci cam nebuni și nu puteam crește cu ei. Asta era adevărat. Tata era foarte bun și mama rea, mă chinuia încă din copilărie, așa cum am povestit. Mamaia îmi spunea că eu trebuie să o educ pe mama, care vine de la țară, și să fiu foarte calmă și să am răbdare, fiindcă cu răbdare și iubire voi reuși, oricât de rea e mama. De la 13 ani și jumătate a trebuit să stau cu părinții în București. Părinții tocmai se mutaseră pe Calea Moșilor de la Teiul Doamnei, Colentina, acesta fiind aparent motivul pentru care nu aveau prieteni sau vizitatori deloc în noua locuință. Părinții mei erau săraci, vânduseră apartamentul lor familiei Stoicescu și luaseră un apartament de 4 camere – două foarte mici – și mobilă nouă, atât, și mai aveau o mașină Dacia portocalie abia de când eu împlinisem 9 ani, pe care tata a avut-o până la moarte în 2005, ceea ce era de așteptat, aveau într-adevăr foarte puțini bani. În mod bizar, unii oameni, printre care probabil și familia Stoicescu, mințeau că eu aș fi bogată, că părinții mei aveau bani. Tata nu avea decât câteva haine și câteva perechi de încălțări și eu la fel. Mama avea doar haine și mai multe perechi de încălțări, fiindcă lucra la o ambasadă mică, a țării numite Congo, cu capitala la Brazzaville. Altfel, niciun alt obiect de preț sau avere.

Am relatat totul deja despre familie. Statutul meu în familie era de persoană tolerată și fără cuvânt, așa aș zice eu, dar alții spun că eram clar respinsă și că familia mă considera nebună de mică. Sau că așa plănuiau să mă țină în casă închisă. Fiindcă am acum aproape 50 de ani și am fost ținută ca pacient psihiatric întreaga viață – deci sclavie, închisoare, lipsa drepturilor, este ca și cum eu aș fi greșit ceva, când de fapt nu am greșit nimic și ei mint că aș fi fost nebună, așa cum mama a vrut din 1984 cel puțin. ”Vinovații fără vină”, cum spunea un cântec al lui Florian Pittiș. Ipocrizia de circumstanță a societății acționează astfel încât oamenii joacă teatru ca și cum nebunii sunt vinovați, când mulți știu că familiile poartă de fapt vina. Teza mamei a fost că părinții au voie să își omoare copiii dacă vor și eu am sperat încă din 1984 că voi reuși să scap și să fiu acceptată de societate, chiar dacă părinții erau nebuni și îmi voiau răul. Mama a spus clar, cu voce tare, că toată lumea o va crede pe ea și va crede că eu mint sau sunt nebună, fiindcă ea știe să mintă și e diplomată și de zeci de ori superioară mie. Psihologii și psihiatrii au inventat teorii despre copiii masacrați de familii, ca și cum ei poartă vina, ca și cum au complexe materne sau paterne și sunt schizofreni sau nebuni. Însă toți cei inteligenți pot vedea că acelea sunt doar teorii și că acei copii (cel puțin unii) spun adevărul în fapte clare, concrete. Oricum era foarte clar că oricine ar fi stat de vorbă cu mine sau m-ar fi cunoscut îndeaproape câțiva ani ar fi înțeles că sunt un om inteligent și bun și că era imposibil să am delir sau iluzii legate de părinți și că spuneam clar adevărul curat, forțată fiind de tortură, căci altfel nu aș fi povestit, conștientă fiind că lumea va zice să sunt nebună și mă va respinge. Era cât se poate de clar, dat fiind ceea ce eram, că nu aș fi fabricat o poveste despre familie și că nu am perceput realitatea greșit. Tata a devenit și el nebun față de mine din 1984 și amândoi părinții m-au torturat monstruos, zi de zi.

Însă în unele familii există regula ca adevărul să nu fie spus niciodată, adică adevărul despre abuzuri asupra unor membri săraci și singuri ai familiei. O parte din aceste secrete de familie se leagă de aspecte sexuale, de molestări sau hărțuiri sexuale. Un lucru ce m-a stânjenit a fost relația dintre mine și nașul meu, fratele tatei. Nașu mi-a dat anumite senzații sexuale prin atingere, mai ales a cefei, când eram copil, înainte de puberate și eu am avut sentimente și emoții confuze, un fel de complex feminin al lui Oedip, pe care l-am elucidat după pubertate și apoi nu am mai avut niciun gând confuz. Dar el a continuat să pozeze ciudat pe la spate în fotografiile cu mine, aproape în fiecare, luându-și o mină de om preocupat de mine, cu ochii fixați extatic asupra mea sau punându-mi coarne la spate, cu atingeri aparent perverse etc. Eu nici nu am bănuit ce făcea el în poze fără știrea mea și la fiece fotografiere cu el nici măcar nu l-am bănuit niciodată, deși mereu făcuse la fel. În afara pozelor, adică pe față, nu îmi făcea niciun fel de avansuri. O poză veche a mea găsită după moartea lui la el era zgâriată. Numai în poza de la ziua mea la 10 ani cu el eu am fost ostentativă și actriță, așa cum a făcut el ulterior toată viața cu mine, deși eu nu m-am gândit niciodată la el:

Iată apoi, în iarna 1983-1984, în faza rezolvării complexului lui Oedip, uimirea nașilor mei când îmi arătam dragostea curată expansiv către amândoi, fiindcă eu eram de obicei tăcută și rezervată. Dar și aici, nașul meu are o figură ușor prefăcută (familia mea cuprindea oameni săraci, dar de sărbători făceau mese ornamentate):

O situație similară de secret rușinos a fost când, fiind deja adolescentă, preotul Șerban, unchiul mamei, m-a sărutat pe buze și m-a strâns simultan de sfârcuri și apoi familia s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase. Preotul era bătrân și ramolit chiar decrepit, era de înțeles. Nu a existat deloc senzație sexuală între mine și el. Dar m-am simțit foarte prost. În ziua aceea i-am spus mamei ce simțeam, dar ea s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase, deși fusese martoră la acea scenă, împreună cu mami, preoteasa. După mulți ani, în blocul 3, o vecină îmi spunea că tot cartierul știa că preotul acela era afemeiat. Ulterior, ea a murit de cancer.

Nu voi mai insista pe alte aspecte legate de povestea mea despre familie. Dar vreau să punctez câteva lucruri importante legate de sentimente și ideea de familie în general. Cred că toți puteți înțelege că familia este și a fost și pentru mine, unul dintre cele mai importante lucruri din viață. Sursă a vieții, a bucuriei, a iubirii, a rostului omului pe lume... Fără să înțeleg motivul pentru care gândeam așa, fără să înțeleg situația mea precară în familie, am avut în copilărie un real cult al familiei, în așa măsură încât mi-aș fi dorit să port același nume și după căsătorie! Aceeași dragoste exaltată am avut și pentru familia din Sibiu și Colun. Țineam foarte mult la toți și eram devotată și cu gânduri pozitive, nu așteptam nimic pentru mine în schimb. Îi iubeam enorm pe toți, pe fiecare în parte și țineam minte totul despre fiecare, binele și răul totodată, îmblânzind cu o aură de legendă trăsăturile lor negative. Am avut grijă de copiii familiei, am avut grijă de bătrâni, m-am ales cu nimic. Nu am greșit nimic, absolut nimic și totuși cei tineri mă consideră probabil nebună, adică mă resping. (Anul acesta, 2020 am văzut-o la poarta casei pe Viviana, fiica lui Lili Stoicescu, care Lili m-a chinuit mult împreună cu mama după moartea tatei, legat de moștenire. Viviana avea mască, find epidemia covid. Nu o mai văzusem din copilărie, dar am recunoscut-o.)

Cu toate că nu am greșit nimic o viață întreagă, am fost lăsată singură și săracă, fără bani de pâine mai mulți ani. În momentul acesta intră peste mine iar unii cu ideea ”inculpatul”, ca și cum eu sunt inculpat. Cel mai rău, singură din 1984, aproape izolată încă de atunci, am implorat mila clar pe internet și am scris adevărul curat în întregime și despre familie, și am plâns la poarta verișoarelor mele, atât a Franciscăi (insistând pe mail), cât și a Irinei, dar ambele au refuzat să comunice cu mine – ceea ce de fapt era așa din 1984, fiindcă cu Franci nu aveam de-a face, iar cu părinții lui Cosmin relația mea s-a răcit după mutarea în București. Irina, născută în 1986, putea practic să îmi fie copil, dar a refuzat să îmi trimită vreo vedere sau sms sau felicitare de sărbători sau de ziua mea practic de la început, fiindcă așa se purtau, în mod convențional, toate cele câteva rude cu mine, dinainte de 1992, adică dinainte de internarea la psihiatrie. La fel ca și cum te-ai purta cu o sclavă! Iar eu țineam la ei și îi respectam... În ultimii ani m-am gândit că ea o fi văzut că am scris tot adevărul public despre familie (mama a spus că a văzut Diana, soția lui Cosmin, o femeie care nu a vorbit oricum cu mine nimic), fiind și otrăvită și forțată de tortură, și poate de aceea Irina a refuzat ostentativ să vorbească cu mine, refuzându-mă și când eram la spitalul Floreasca cu gripă, probabil pentru a da impresia că neagă adevărul spus de mine și că mă condamnă pentru acest act de autodezvăluire a unui om complet singur și sărac, deci probabil că nici nu a înțeles că absolut totul e adevărul și că nu am greșit nimic – cu așa o rudă puteam muri de foame și frig oricum. În orice caz, așa era obiceiul în familie – rudele sărace sau bătrâne și singure erau chinuite și li se grăbea moartea, fiindcă oricum nu puteau avea grijă de ei, dar eu am sperat în zadar ca tinerii să se schimbe și să rupă cercul vicios al urii creat de cei bătrâni, dar nu a fost așa... I-am scris cu durere Irinei de multe ori și a refuzat să îmi răspundă, și acum sunt aproape 37 de ani de tortură și ei tot pe mama o cred, sau așa vor să pară. Cât de frumos ar fi fost să am și eu o familie, cât de puțin, cât de fericită aș fi fost! am avut real respect și iubire față de familie.

În ultimii ani Lili Stoicescu s-a mutat în Voluntari și familia Șerban - Ovidiu cu Lucica - în Pipera, o localitate numită cartier, care e subordonată primăriei Voluntari, deși are mai multe înnoiri și clădiri arătoase și bani, la fel cum rudele acestea mai îndepărtate - vărul mamei - cu care nu am avut relații după 84 până de curând decât rar, au bani mulți și eu și mama trăim în sărăcie, ca întotdeauna. Primăria Voluntari e la ”Gheață”, iar diverse alte sedii ale administrației s-ar putea să fie încă în București, nu aici. Voluntari a devenit oraș în 2004. După cum scrie în prezent în wikipedia:

Cartierul Pipera este situat la o distanță de 7 km față de centrul capitalei, sute de noi locuințe și multiple clădiri de birouri construindu-se în această zonă în perioada boom-ului imobiliar din perioada 2005–2008, ilustrând o tendință de modernizare din punct de vedere arhitectural a localității, combinată însă cu o semnificativă stagnare și rămânere în urmă a infrastructurii.

Din ceea ce am văzut eu, nici acum nu există aici unități sanitare sau de învățământ, în afară de prima mea școală generală în apropiere - deci nu există liceu - deși sunt peste 40.000 de locuitori și nu există lăcașuri de cultură la vedere, dar au apărut câteva supermarketuri. Fostul primar al Bucureștiului, Gabriela Vrânceanu Firea nu de mult, era soția primarului din Voluntari, Pandele Florentin, al căuri nume apare pe străzi sau înm parcuri nou amenajate. În 2019 am fost în vizită scurtă de Paști în Pipera la familia Șerban. Familia Șerban, împreună cu mami preoteasa, a fost odată în vizită scurtă la mine la Voluntari, de ziua mea, înainte de 1984, și mi-a adus cadouri scumpe - o păpușă din cele mari (mai știți poate poezia lui nenea Feri, fratele mamaiei - ”O păpușă mare, mare, unchiul, Soniei, i-a dat” etc.). Mama a vorbit la telefon cu ei în ultimii ani și a fost la ei acasă să aibă grijă de o bătrână, mama Lucicăi.

Toți copiii sunt, prin definiție, ceva impur, fiindcă gândirea lor e încă neformată, încă tulbure. La 5-10-12 ani, eu nu puteam înțelege ce este atracția sexuală și nici de ce nașul meu se poartă așa și am avut un șoc când nașa mi-a spus aparte că există un secret al nașului meu legat de mine, ca și cum eu înțelegeam. Rezolvarea acelui conflict interior al meu s-a produs în mod firesc odată cu intrarea în adolescență la 13 ani, deci dobândirea prin limpezire a rațiunii proprii. Înainte nu puteam fi cu totul eu însămi. Unii spun că nașul meu era pedofil, dar eu nu știu sigur-sigur. Poate juca doar un rol de acest gen, așa cum există și cartea Lolita, de exemplu, pe care i-am împrumutat-o odată Irinei din liceu, fiindcă ea a vrut-o. Oricum, amintirea ce i-o port e una frumoasă în ansamblu, a unui bun educator și chiar profesor, a celui care mi-a deschis ochii spre artă, un desenator talentat, minuțios și un om cu răbdare multă, care uneori izbucnea în accese colerice, parcă tot ca la un teatru.
Au intrat unii peste mintea mea cu ideea că Liviu Ștefan Moldoveanu, nașul meu, nu avea testicule, era scopit, unii au insinuat că era scopit drept pedeapsă pentru pedofilie. După ce a murit, l-am văzut dezbrăcat, întins pe burtă în pat, la mai mult timp, nu știu cât, de la moarte. Nu știu dacă avea testicule sau nu. Lili Stoicescu fusese alături de el când a murit. La înmormântare mirosea înfiorător, fiind și vară. Îmbălsămarea nu a prins deloc.

23 decembrie 2020 - 24 decembrie 2020

Azi, 23 decembrie 2020, scriu din nou, fiindcă mai e ceva de adăugat la capitolul cu concluzii despre otravă. Unii au intrat peste mintea mea cu aberația că oamenii vor să mă omoare fiindcă ei vor un bărbat extrem de prost în locul unei femei extrem de inteligente. Aiurea.

Azi m-au f_t sexual după ce a ieșit soarele, după mult timp de când au făcut așa ceva. Apoi a trebuit să merg la Gheață și iar au ieșit mulți oameni și multe mașini una după alta, inclusiv în Voluntari, brusc, după zile de lipsă de circulație pe străzi.

Totodată, unii bărbați au început să mă fixeze în ochi, așa cum fac ei după ce a început covid-ul, de parcă vor să îi păcălească pe proști că eu i-aș cunoaște, când eu nici măcar nu m-am gândit la vreun bărbat întreaga viață, în afară de unul singur demult, darmite să cunosc vreunul, fiindcă nu aveam de unde oricum. A ieșit și o persoană cu bebeluș în brațe

ieri am aspirat covorul din camera mea și azi am șters praful ... fereastra mea este spre grădină și este iarnă și am și plasă la geam și am șters praful și făcut curat nu de mult și acum iar era praf mult... iar mi s-au înroșit obrajii ca și rândul trecut când am făcut curat... apoi, mergând pe stradă, mi-a fost greu de tot, simțeam că am oxigen insuficient și nu e prima oară. M-am gândit că poate e otravă din nou, așa cum părea și în oraș, căci toată lumea știe că obrajii roși și arsura apar la calitate îndoielnică a aerului sau respirației - și în oraș de fapt nu mă înroșeam, dar era altceva și părea otravă, nu doar otrava din țigări
ei spuneau că și pe bunicul meu l-au otrăvit la fel înainte să moară - mă îndoiesc, poate nu am perceput corect ce spun ”ei”, el avea deja emfizem
aici nu au mai avut nici scuza că fumez, dar pot să îi păcălească pe proști că eu m-am îmbolnăvit la plămâni, fiindcă am fumat, cum am povestit, în anii trecuți sau poate e adevărat, dar nimeni nu vrea să mă trateze medical
ei spuneau însă clar că, dacă eu sunt lovită, atunci suferă și alții și poate că unii mă acuzau că fumam, când de fapt eram torturată și izolată monstruos și inuman de zeci de ani

ei spuneau iar azi, printre unele înjurături (”dă-o dracu”, ca întotdeauna) că toți vor să mor, deși nu am greșit nimic toată viața și am fost un om așa bun încât nu aș fi omorât nici măcar o muscă
epidemia de covid a făcut și mai dificil demersul meu pe lângă medici, de a merge eventual la consult pentru boli pulmonare, dșei medicii oricum mă respingeau - dar unii asta au recomandat de mult și i-am spus degeaba medicului de familie, am insistat, ea trebuia să mă trimită la spital, cum recomandaseră medicul de la urgență și alții, eu nu știu unde să mă duc și cum!

de asemenea unii mă fac să bănuiesc că epidemia maschează omorârea mea (nu doar moartea mea), deși plămânii nu trebuiau otrăviți pentru a face rău altora, ci trebuiau să mă accepte, poate nu m-au otrăvit totuși, nu știu sigur, în oraș era mult mai rău
a intrat unul în engleză cu ideea că ei trebuie să mă omoare fiindcă eu nu (mai) pot fi controlată - și ei au spus adesea că proștii au fost mințiți că eu trebuie să fiu controlată, când de fapt am fost un om normal și trebuiau doar să mă lase în pace, nu trebuia să mă controleze nimeni, ceea ce nici nu au făcut de fapt

ei spun că oamenii au înnebunit și se omoară între ei, cu scopul de a mă omorî pe mine - și nici nu trebuia, zic eu
azi din nou am avut arsuri puternice și fața roșie, durere de cap și de ochi, mai pun o poză de azi, poate nu voi mai pune, e urât și nici nu se vede roșeața - dar oricum, dacă cineva m-ar fi acceptat ca om, m-ar fi acceptat cu urâciune cu tot și poate că puteam fi utilă cuiva, chiar dacă nu mă căsătoream

azi - de mai multe ore, m-au masacrat înfiorător, abia am rezistat, abia mai rezist. Ei spun din nou că toți vor să mor fiindcă li s-au spus minciuni despre mine încontinuu, sau sunt așa nebuni încât ei chiar cred că le va merge mai bine dacă mă omoară (nu au de unde ști) sau chiar ei cred încă minciuni așa-zis politice despre mine, că ei încă cred că aș fi fostul URSS - asta din multe motive, inclusiv fiindcă Beatles aveau în repertoriu în anii 60 cântecul Revolution și Back in the USSR și alte motive - sau că aș fi altă forță politică. Nu am fost și nu sunt în mod sigur. Ei spun că nu am cum convinge proștii sau nebunii. Afară la poartă niște tineri carre fac bășcălie ca în oraș - aici e stradă cu case și totuși au venit.

24 decembrie 2020
Aseară am fost monstruos torturată, abia m-am trezit la ora 12 și mama a început imediat să mă cicălească, ceea ce îmi face rău dacă ea face așa imediat ce mă trezesc - nu a mai făcut de mult așa, dar a făcut așa aproape mereu când mi-era rău.
Aseară au intrat și în limba franceză, cu ideea că ei au mințit oameni că eu aș fi o analfabetă (illetrée) și de fapt eu eram un om inteligent și cu o anumită educație - spuneau că nu știu ce să se facă, dar poate nu erau francezi defel.
Azi au început iar să arunce vorbe, acum s-au oprit. Au idea că ”bine, dar să facă așa ceva în Ajunul Crăciunului?!” Care ajun și ce mint ei că am făcut eu? Se pare că, din câte mi s-a spus, ei întotdeauna au mințit așa, păcălindu-i pe proști sau sau pe nebuni. Mi s-a mai spus că ei mereu aruncau vina asupra mea atunci când eram eu f_tă sau torturată intenționat de proști. Mie nu mi-au lăsat sărbători din 1984 aproape deloc.

Crăciun fericit doresc și eu tuturor cititorilor acestui blog!

25 decembrie 2020
Mereu mă terorizează în engleză sau în română că oamenii nu trebuie să înțeleagă adevărul despre cum am fost eu masacrată și nici despre ce sunt eu!
totodată mă terorizează și cu ideea că nimeni nu crede că eu am spus tot adevărul și totul corect, exact cum a fost, fiindcă ei cred că sunt nebună (!), sau fiindcă am fost închisă la psihiatrie.
Voi continua să scriu, fiindcă mai e puțin, voi retrimite peste tot adresa blogului meu, dar voi face o pauză azi, fiind Crăciunul.

CONCLUZII, partea 4 - otravă

Întâi, încă o dată, despre otravă.

Sunt unii oameni naivi care își imaginează că otrava nu e administrată oamenilor buni și nevinovați, cum am fost eu. Fiind eu totodată un om inteligent. Ei nici nu stau de vorbă cu mine și nici nu mă cunosc defel, dar au credința oarbă că nu se poate întâmpla așa ceva și, prin urmare, otrava nu există în viața mea. Sau că ar fi nebunia mea – deci ei cred că nu poate fi otravă, fiindcă sunt pacientă cu istoric psihiatric, când logic ar fi invers, fiindcă există încă lucrări teoretice, acceptate de comunități științifice, despre exterminarea (și persecuția chiar) a pacienților psihiatrici, bineînțeles în trecut.

Alții cred, dimpotrivă, dar tot în mod greșit, că este otravă fiindcă eu aș fi fost ”condamnată la o moarte lentă și dureroasă”, după spusele unora. Dar nici așa nu e logic, fiindcă nimeni nu a vorbit cu mine și nu a fost deloc cu mine, și dacă admitem că am fost condamnată, atunci putem admite că uneori se fac erori de judecată și era evident că nimeni nu m-a întrebat pe mine nimic.

Mai sunt unii care mereu insinuează că eu trebuie să fiu omorâtă ca un câine (deci otrăvită, cum au fost ”maidanezii” în 2013), fiindcă am fost f_tă și, nu știu de ce, oamenii cred că femeile f-te sunt periculoase sau le dăunează altora, deci trebuie să mă otrăvească. Alții cred că trebuie să fiu otrăvită fiindcă am fost la revoluție și ei vor să aibă numai câțiva oameni (foarte răi și deștepți, cred ei) monopolul adevărului despre revoluție cu scopul de a îi guverna politic pe ceilalți etc.

Alții studiază dosarele psihiatrice, care sunt pline de minciuni, sau tratatele cu teorii psihiatrice sau psihopatologice și trag ”concluzia” că mulți pacienți intră în categoria celor care au delirul celor care cred că sunt otrăviți de familie pentru a li se lua banii sau de vecini, din alte motive... Și eu am întâlnit, chiar de la prima internare – pe o doamnă, Dales parcă se numea, asupra căreia mi-a atras atenția psihiatrul Ionescu, care povestea că vecinii o otrăveau prin țevi sau guri de aerisire, ceea ce am pățit și eu, aparent doar după ce m-am mutat în blocul trei, după 2006 deci.

Mama mi-a spus despre otravă încă de la început, adică din 1984 sau nu mult după. Ea spunea ceva despre romanele cu povești întunecate și despre fascinația legată de numele familiei Borgia – legată de otrăviri. Nașul meu la fel, încă de cînd eram copil, îmi povestea despre regele Mitridate și procedeul prin care se încerca imunizarea individului în fața otrăvurilor prin ingestia/folosirea unor doze mici de otravă, pentru a crește rezistența în fața otrăvirii mai puternice ulterior. După moartea tatei, Irina, verișoara mea primară, spunea că ”puțină otravă, câteodată, nu strică”, când vorbeau despre toxicitatea sucurilor de Coca-Cola.

Nu are niciun rost să notez acum fascinația pe care o au oamenii față de otravă și crima prin otravă, care a lăsat capodopere arhicunoscute, cum ar fi povestea celor doi eterni Romeo și Julieta, tragedia lui Hamlet, povestea Cleopatrei, alte piese de teatru, cum ar fi ”Arsenic și dantelă veche”, personaje secundare precum Valentine de Villefort, fata nevinovată a unui om păcătos pe care contele de Monte Cristo o lasă să moară otrăvită, eventual o salvează, dar practic e dispus să o omoare indirect pentru a își atinge scopul pedepsirii celor răi etc. Sau un roman care fusese la modă în vremea tinereții mele – ”Numele trandafirului”, oferit mie ca lectură de doamna Micaela Slăvescu odinioară, unde călugării cititori ai unei biblioteci erau toți otrăviți și moartea lor părea misterioasă pentru tipul prostului simplu și pragmatic, pozitivist, care tip tocmai aceasta nu este, fiindcă nu separă ceea ce e esențial de detalii și nu vede realitatea concretă dacă nu corespunde modelului abstract din mintea lor. Oamenii așa-ziși simpli și cumsecade sau de bună credință nu cred că răul există în lume (deloc), mai ales dacă sunt puși față în față cu acesta și de aceea unii oameni răi, atunci când a ieșit la iveală otrăvirea mea – pentru medici de exemplu – au inventat post factum că am fost condamnată la moarte sau că trebuie să fiu omorâtă pentru binele tuturor. În același timp s-au luptat să inventeze că eu aș fi rea sau proastă sau că aș avea defecte, deși am fost perfecțiunea morală și sufletească.

Mai este încă un lucru important – oamenii care află că un om anume e batjocorit și torturat și eventual otrăvit, încearcă să fugă și resping victima, de teama că vor păți și ei același lucru. Un alt mod de a reacționa este identificarea cu asasinii, astfel încât se adaugă alți oameni care lovesc direct sau indirect victima. Otrava mi-a afectat mult calitatea vieții. Pe de o parte a fost teroarea și mizeria psihologică a faptului de a fi otrăvită – mizerie și stres zilnic, fiind și singură, izolată cu forța și pe de altă parte a fost și tortura însăși creată de simptomele de otrăvire și faptul că, datorită otrăvii, eram mai ușor prada celor care mă f-teau și chiar a diverselor alte boli sau suferințe.

Din mizeria continuă, psihologică, a faptului de a fi otrăvită face parte și durerea faptului că toți ceilalți se poartă ca și cum victima are delir sau coșmaruri și caută să ascundă adevărul, și această minicună se bazează pe cei buni și proști care nu pot crede că acesta e adevărul. După cum au spus de mulți ani, ei m-au izolat total cu forța pentru a mă putea omorî, inclusiv prin otravă. Vă reamintesc cum au făcut în ce privește bătaia, eu fiind copil extrem de liniștit, bun și cuminte – mă băteau uneori zilnic sau des, dar își schimbau conduita brusc, ca și cum nu se întâmplase nimic. În timpul clasei a 8-a și în liceu nu mă băteau la sânge sau cu vânătăi, fiindcă m-ar fi văzut colegii și profesorii așa. Apoi, când am stat acasă în anul 1989-1990, fiindcă nu găseam de lucru, tata mă bătea la sânge și mă învinețea, căci nimeni nu mă știa. În ce privește otrava este cam același lucru – dacă aș fi fost văzută zilnic sau măcar săptămânal de cineva cunoscut, eventual de mai mulți oameni și măcar de câțiva mai inteligenți, exista pentru ei riscul ca efectele bruște ale otrăvii, vizibile, să ridice semne de întrebare sau să fie descifrate și astfel obiectul mărturiei altora. Sau era riscul ca eu să mă plâng clar și obiectiv de acelea efecte ale otrăvii, pe care proștii le interpretează drept delir sau minciună sau efect al unei boli sau chiar al bolii psihice sau tratamentului psihiatric. De asemenea, dacă nu aș fi fost complet singură din 1984, atunci câteva persoane m-ar fi cunoscut cu toate calitățile mele și cu intelectul meu bun și lucid și vesel și curat, bunătatea și bucuria mea de a fi cu alții și nu ar fi mai crezut că sunt nebună sau că mint sau inventez.

Nu voi descrie cu amănunte modul în care am fost otrăvită, voi nota doar câteva lucruri mai importante. Menționez că unii cred că și printre medici există oameni naivi, de diverse specialități, care nu știu să deosebească boala de otravă sau psihiatri care cred că victima delirează fără să o întrebe nimic, dar asta nu contează foarte mult. Unii consideră, dar eu nu cunosc, că întotdeauna cancerul – dar și alte boli – nu înseamnă decât otravă, atât etiologic, cât și după apariția bolii. Alții consideră că oamenii sunt otrăviți în general de familiile lor și au spus că eu sunt omorâtă de familia mea. Care familie? Au fost 4 membri ai familiei, acum mai e doar unul, mama, fiindcă vărul ei bogat, Ovidiu, nu e practic familia mea și nu am avut legătură cu el. Ceilalți trei au murit unul după altul în 3 ani (2002-2005).

Când am locuit în blocul 2 din viața mea am fost în mod cert otrăvită, dar eu nici nu bănuiam. Unii spuneau peste mintea mea că eu eram otrăvită din anul 2000 sau așa ceva, deci încă din blocul 1. Nu știu sigur. Am devenit conștientă de acest lucru numai după ce am spălat acea cârpă cu dantelă. Mi-a fost rău, eram roșie toată etc. Am reușit să mă internez la spitalul de psihiatrie, că altfel, la Urgență nu m-ar fi primit, dar medicul Căpraru Nora a fost amabilă. Mi-era teamă și i-am spus clar de ce și cum am fost otrăvită. Ea probabil că nu a înțeles sau nu a crezut, fiind îndoctrinatăcu teorii despre boli, sau doar se prefăcea, deși aveam cârpa ca dovadă – o bucățică am tăiat-o cu foarfeca și am păstrat-o până azi ca ”dovadă” și puteam explica clar ce simptome avusesem și cum erau clar legate de cârpă. Poate ea a înțeles, dar a acționat așa, fiindcă așa se procedează cu pacienții psihiatrici. Ulterior probabil, a fost instaurată minciuna că eu sunt condamnată la moarte și că așa trebuie să fie, dacă până atunci mai era cineva să vrea să trăiesc, ceea ce e îndoielnic. Unii spuneau că e caracteristic nebunilor să nu fie crezuți de nimeni, probabil fiindcă ceilalți interpretează greșit realitatea.

În anii care au urmat în blocul 3, am fost evident otrăvită cu hrană și lichide și adesea am avut ca dovadă corpurile delicte. Modul de apariție și derulare a simptomelor dovedea clar unoeri că era otravă, orice boală cronică aș fi avut. De câteva ori cel puțin se pare că am fost otrăvită cert și în Voluntari, unde m-am mutat din 2018. Simptomele de otrăvire gravă au apărut în blocul trei când aveam sub 40 de ani și era șocant să am deodată ambele picioare umflate brusc, evident după salte simptome digestive etc. Eu nici nu am făcut poze de la început, dar apoi am mai făcut. Picioarele se umflau enorm de mult și erau roșii și calde uneori– simptome de tromboză venoasă profundă. La un moment dat, când am chemat salvarea, nu a venit, de mai multe ori. Odată a venit și mama la mine acasă și atunci a venit totuși salvarea, dar cu întârziere și nu mai era așa umflat, dar tot era rău – dar medicul de familie mi-a spus să îi chem ca urgență. Doctorul de pe urgență nici măcar nu mi-a prescris trombostop, dar s-a așezat cu mama să povestească și să mă privească de pe scaun, iar mama îi povestea despre medicul ei de odinioară, evreica Ionescu Viorica. Abia peste o zi am fost dusă la spital, fiindcă aveam o infecție pulmonară asociată, și atunci era încă umflat, dar nu foarte tare și nu mi s-a prescris nimic. Totuși acea doamnă a spus clar că era tromboză, ceea ce alții nu îndrăzneau. De mai multe ori, fiindu-mi foarte rău, am mai chemat salvarea, dar de obcei mă țineau numai o noapte la spital sau mă trimiteau acasă de la început, mințind. Mama între timp mințea ca și cum nimic nu fusese, ca și cum era doar boala mea psihică. Apoi a apărut și Carmen, asistenta de la psihiatrie, care a făcut la fel și vorbea ca și cum voia să împiedice internarea mea.

În afară de otrăvirea cu hrană și sucuri de la supermarket, la un moment dat am găsit și ușile gurilor de aerisire deschise – oricum aveam dovezi certe că unii intrau în lipsa mea la mine acasă. Vecinii mă obligaseră să las aerisire și la baie, deși vecina de dedesubt nu avea, am povestit totul. Erau adesea miros de usturoi sau arsenic și erau și alte mirosuri rele. Transpiram mult de tot – diaforeză – picuri după picuri pe frunte și nas etc. deși nu era cald. Aveam senzație de lipsă de aer etc. E posibil să fi fost otrăvită și prin aer. În afara umflării bruște a picioarelor – simptom care a dispărut complet în ultimii ani, în afara edemului la gleznă – mai erau și arsuri bruște și puternice ale stomacului, apoi colici puternice, greață etc. dar nu am avut vomă decât puțin. Multe fenomene legate de nervi periferici – încă de la început și claudicație și alte simptome vasculare. Încă din blocul 1 am avut scurgeri albastre din zona inghinală – și medicul meu de familie a mințit în mod clar că era infecție genitală, deși clar era doar pe marginea chilotului și era de mult timp, verde și albastru și ea mi-a dat tratament pentru candidoză. Etc. În unele analize medicale ieșeau valori ciudate – cum ar fi valoarea de mii de unități de prolactină, când normalul este de 10 ori parcă mai puțin... acum nu știu cum mai e, căci medicii, după cum am povestit... În 2018 am avut o perioadă de vreo 2 săptămâni de oligoanurie instaurată brusc, urinam extrem de puțin și ecografiile arătau clar că tractul urinar era intact, deci era altceva rău. Setea a fost monstruoasă, mai ales noaptea și dimineața și alte simptome au fost netratate. La Voluntari, apa de la puț s-a schimbat brusc, așa cum am povestit și provoacă uscăciunea accentuată a pielii, care se săpunește și se clătește greu – apa stă adunată într-un rezervor în camera puțului. Îmi amintesc de apa mizerabilă, murdară, de la Colun, după ce francezii, (din câte mi s-a spus), au pus țeava în sat. De curând mama a primit și ea tratament pentru ficat. Eu am luat singură, în urma rezultatelor ecografiilor. Mama prezintă și ea simptome agravate în ultimul timp, asemenea mie. Ea gătește sau cumpără mâncarea.

Ceea ce am notat în concluzii este adevărul curat cuvânt cu cuvânt, dar, în ceea ce am scris pe blog s-au strecurat posibil câteva, nu multe, inadvertențe, tocmai datorită condițiilor grele în care am scris, tocmai datorită faptului că sufeream mult, fiind otrăvită. În orice caz, nimeni nu a vorbit vreodată cu mine, deși, dacă aș fi fost acceptată, nu aș fi vorbit în mod sigur despre otravă neîntrebată... Dar unele lucruri ar fi fost clare. Nu am avut nicio greșeală cu adevărat. Convențional, astfel de lucruri se trec sub tăcere – după cum spuneau unii, ”toți vor să mori în tăcere, Cristina”. Totuși e ceva oribil, fiind și complet singură, e ca un fel de poveste cu monștri gen familia Adams, dar răi, și îmi amintesc că și verișoara mea Irina avea abțibilduri macabre sau cu umor negru acasă la ea în timpul liceului. Atunci era copil.

Am tot notat pe facebook despre otravă și la un moment dat, cineva a întrebat dacă știe cineva din cei de pe facebook ceva despre mine, dacă mă cunoaște cineva, și răspunsul era evident nu. Una dintre minciuni e că aș fi fost otrăvită cu medicația psihiatrică, sau prin folosirea ei abuzivă, ceea ce nu e adevărat. Uneori da, am luat multe pastile fiindcă mi-era tare rău fizic, nu psihic. Dar am fost otrăvită cu alte otrăvuri. Astfel, oamenii și-au creat încă un secret despre mine – adică faptul că eram otrăvită – și minciuna nu e politică, ci o minciună despre un om bun și curat.

"Domniță din țară bârsană,/lumină sunt, inimă, rană.//Trimite-ți-aș veste să știi/veninul cu ce bucurii//Pe masă-mi s-amestecă-n cana,/domniță din țară bârsană." (Lucian Blaga)

Am omis să notez aseară un lucru important - datorită necazurilor și suferinței și mai ales izolării, am fumat, tot mai mult după ce m-am mutat în blocul 3. Până la 3 pachete de țigări în unele etape. Mai e doar de adăugat, cum probabil știu și alții, că unele pachete de țigări erau altfel decât celelalte și unele țigări din pachete erau cu gust clar de otravă și ceva rău. M-am lăsat iar de fumat în anul acesta, 2020, am mai stat fără țigări în anii 2005-2007.

Deci, în privința otrăvurilor, dacă spui adevărul, fie ești considerat nebun de către capetele pătrate care nu știu adevărul, dar nu au nici minte deschisă față de ceea ce le contrazice așteptările, fie acest lucru e un pretext pentru ca aceia care știu adevărul să te declare nebun în fața proștilor, deci nedemn de a fi acceptat cât de puțin și astfel pradă oricăror planuri mârșave de asasinare sau tortură sau persecuție.

despre familia din Voluntari, alte rude și copilăria mea, în limba engleză - povestire

Nu mai pot face efortul de a traduce această povestire. Am scris-o direct în engleză, pentru alt blog, în 2015. Poze vechi din vremea interbelică mi-au lăsat destule, multe pe lângă ce am postat aici. Mamaia se uita mereu la poze și îmi povestea istorii vechi. Eu am învățat să recunosc surorile ei, care erau chiar ele în mod sigur, unele dintre ele, prinse în poze în tinerețe. Totuși, nu prea semănau între ele și cel puțin Hilda, creola, nu părea să fie deloc sora lor și nașu nu era defel blond și nici nu avea trăsături precum copilul din poză (parcă), și era oacheș oricum. Cu tata nu sunt poze în copilăria lui în afară de cea de la școală și nu erau nici cu ei doi, frații, nici când erau copii. Cu așa zisul nașu, care era fratele tatei și mă botezase, numai câteva poze. Notez totuși că toată istoria familiei e puțin ciudată, te amăgește, pare secretă și misterioasă, întunecată. Adevărul e că nu e decât un fleac și nu din cauza acestei istorii am fost eu masacrată sau respinsă sau chiar condamnată la moarte, cum spun unii. Oricum nu era un motiv. Povestirea e scrisă de mine cu greu în București și prin urmare nu descrie perfect lucrurile și sare peste esențial - repet, totul e un detaliu infim din viața mea, sper că nu veți fi amăgiți de aparențe.

I will write here some facts about the people who raised me and became my cherished family in my childhood, by copy paste from my facebook page, maybe adding some things. I shall post old family photos too, to make things more clear. It will not be exactly in the chronological order, but you will (maybe) understand in the end. You can enlarge the photos if you wish.

First of all, I will start with myself. I had a happy childhood, sometimes I was plump, other times my weight was normal or slightly overweight. It is true that my body fought to maintain its shape, while some of my relatives urged me to eat more and more, and I was only a child. I was raised in a huge garden near Bucharest, encircled by lilac all around, so as no one could peep into it and I felt free to play. The garden was unkempt. We had all sorts of trees, flowers, shrubs, vegetables, grapevines, etc. much more than you can imagine, some of them were really very good species that you cannot find on the market. We had all sorts of cherry trees for example (7-8 varieties) and I had my sour cherry tree that I used to climb after one cousin taught me how to do it, and climbing it I created my fantasy home there, with rooms on every branch. Though my grandma gave cherries to children who asked, they still came there to steal, and my godfather (uncle) was always busy to repair the fence. Some people came there and threw in our garden their garbage, but I was too young then to understand how low was my social status, which led to their barbarian conduct, just like today. I was since then the poorest or from the poorest among my peers. Our home was old and filled with junk things, we did not have sewerage or phone or bathroom and I had only old toys of uncertain origin to play on and only a few old books, among them a Fibel who belonged to an unknown child, there were no elder children to study from that in my family and the same book was used in schools years after my childhood.

here, when I was 3-4 years old, in my grandma’s garden, holding the flowers of my favorite shrub. Can someone name it for me? I loved it, I never saw it after my godfather sold the garden. I liked that when it was in full bloom I could scatter petals over me like a snowfall. I believed in good fairies.

me as a little child between my two old grandparents — my grandfather paralyzed before my birth and died when I was 4. We wore the same warm felt slippers/shoes. We stood near the entrance porch, that pillar was embraced by a beautiful red rose that lived until I was over 18, and my grandma wore her gray shawl until she died. We were very poor:

when I was 7 in my opinion, up in my favorite sour cherry tree (my grandparents had a small orchard of sour, sweet, white and bitter cherry trees — 7-8 species per total). A cousin taught me how to climb it from a lower branch. There I had my home with living room, bedroom etc. and I could stay and play happily.

my parents, the source and the curse of my life:

the prove that my parents both lost weight ( a lot) after my birth, of course I have others, but then my father gained weight again and only after years my mother; I was a quite plump baby; my mother recounted days of youth when they did not have money for food

my mother still skinny, my father fat again, and I was between them:

me as a baby between the two slim ladies - my mother and my godmother, and our tomcat Fletzu that lived a long and happy life. Both my mother and my godmother lost a lot of weight after marriage, in order to regain after years, probably they starved. In my childhood I was sometimes fat, other times normal, because they gave me too much food, they overstimulated me to eat, in the next photo you can see my grandma too, close to our house's wall, in Voluntari:

here my mother on the right in front of our home in the countryside as a young girl in the sixties…then you see what she became after marriage - a slim woman - and I wonder why my mother has here such big feet, and in other photos from her youth too, were they charity? did her feet shrink? (joking) because after marriage my mom’s feet were smaller. My maternal grandma had large feet and I too. It is true that my mother’s toes are very crooked, as if… who knows? Or those were not her shoes. It is certainly her (not very very sure myself), I have more photos like this, and she told me that in this one she was with a man she wanted to marry but her parents opposed. Who knows? As for the idea about shoes, I don’t know the truth, it is a simple correct observation. My mother told me that this girl was certainly her, but there are some people who enter my mind saying that it is not the same woman. They told me many times (in my thought) that this young woman was killed and replaced by my actual mother, who physically resembles her. They told me this both in Romanian and in English, but I don’t have proves to believe them, I cannot derive any conclusion. Anyway, my other in her youth looked like this and maybe it is the same woman in recent photos too. I have no reasons to believe those thoughts entering my mind about my mother, but I see that she changed. Whatever other conclusion I wrote here on facebook or on my blogs, especially on my Romanian blog about my life, it is the actual truth. I have made maybe less than 10 unintentional errors in my whole story about me and I hope to correct them. For example the small wrist watch from some of my photos was received by me as a gift from my godparents earlier than 9 years old, maybe on my 7th birthday, according to the pictures. It was one of my rare mistakes. Almost everything else that I wrote is based on carefully studied photos with a magnifying glass and other proves or certain memories.

and here are my father and my grandmother in 1968, before being in the army, he was 26, and that girl in the picture I was told was his supposed-to-be wife. On the left, my grandmother. Both did not change too much. Then he was a recruit in 69 and then, in 70, he married my mother:

Two pictures with my mother in high school. She was fat then, fatter than I was myself in high school, wearing those black girl uniforms from the sixties.

when I was 9 years old, maybe after my uncle’s wedding, in the countryside, with my great-grandmother (the mother of my grandfather) and my mother and my grandma, simple peasants. My mother was once a poor peasant girl, she said she was fond of old folk traditions just like me…

my father as a young “sorcerer’s apprentice” or I don’t know what kind of pharmacy… this is one of my favorite pictures with him when he was young, beginning to lose his hair. My grandma told me that he used different remedies or lotions or potions for his hair and that it was his fault for losing his hair. I cannot say that it was true, this assumption cannot be proved. But you can see a small scale, and different substances in this photo, I could not decipher all, one of them is SULFUR. On the back of the photo is certainly my father’s handwriting that did not change too much since then until his death. You can see that it was obviously the father that raised me by his lips, eyes, chin, etc. and the black wart on his cheek.

me and my great-grandmother Victoria, in two different moments in time. She was born in the year of death of queen Victoria, on the significant day of May, 9th. I certainly still remember my doll and those long mats that my mother used on order to preserve the carpet below them. My great-grandmother wears her folklore blouse, specific for the Făgăraș- Sibiu area.

my father and I (this is a continuation of the photo I published in the past, where I ironed his necktie with that small toy iron), he seemed amused:

my mother and I (it seems that I disliked her in a couple of my early childhood pictures), she is certainly my mother, she still has today that wart on her nose and many other resemblances, but I must admit that she changed a lot since her young age when she was a girl:

my mother on the seashore… she always loved the sea, here her hair blows in the wind (she was a pretty Gorgon), I love this picture, in reality it looks better, the scan is not so good. I wore myself that blouse when I lost weight in my youth and I think I still have it somewhere in my closets:

Me, my father and my grandparents, in the countryside (my mother made this photo) in the 90s, I wear my old green blouse. I almost never tasted alcohol, beer was on the table for the others, you can see my father’s wart… and hair:

my paternal paralyzed grandpa before his death, he died when I was 4, I am holding his hand in the second picture, you can see that I wear the same clothes as in other photos, and part of my old tricycle and yes… our privy and our old May cherry tree in the yard:

my godfather enticing me with sweets or something else when I was little:

my godparents’ wedding, in 1969. 4 pictures. I love the first picture. You can see besides them my great aunt Barbara, who was their godmother. In another picture you can see the Orthodox wedding ritual, where the bride and groom wear this kind of golden crowns, named “cununii” in Romanian. My parents had another type of cununii, maybe they differ from church to church, but, believe it or not, someone took my photos from my apartment with them wearing those in the church at their own wedding in 1970. Maybe they will reappear. My godfather did not have beard yet, it is certainly him I can assure you, and he was fatter. He too lost weight after marriage, like the other 3 relatives:

when I was little, wearing a dress created by my paternal grandma, a dress she called Tyrolean, and riding my old tricycle in the garden, I was a very happy child. Here, it was a time when I was fatter:

yet another one with that old tricycle and the cracks in the pavement, (more visible in another photo) that I was fighting with:

here I was 5, in the kindergarten, wearing a militia woman costume. To my great surprise, on the back of the photo it is written 5 years, 2 weeks and 10 days. My parents counted the days since my birth when I was 5!

also 5 years old in the kindergarten, you can see which one was me:

In 1993 with two colleagues from the University, who visited me. That dog was mine, her name was Rita and she was effectively killed by my mother who gave her too much food and sweets and anything you can imagine. She died a few weeks after my father’s death, in 2005:

on my 10th birthday, with my mother, my maternal grandparents, my mother’s first cousins, a friend of my parents (in the upper left corner), my mother’s aunt (sister of my grandpa) and my second cousin Monica. Maybe you can see that mother’s relatives resemble each other. We were so happy then, I too was very happy. The room was crowded with at least 5 more other persons who appear in other photos from that day:

vintage photo from the interwar or WWII times or shortly after, with my paternal grandma in a cantina restaurant or something like this, certainly her, according to other photos. Maybe you don’t believe me, but she preserved some of her young physical traits until her death; some individuals with white overalls, like medics or cooks, are in the back.

I had many vintage photos, some of them were stolen from me (a plastic bag). I used to look at them when I was little together with my grandma, who explained me each of them. But now mystery remains about 2 in fact 3 or 4 blonde boys that appear in photos with my grandma, or alone, or on a tricycle like the one I had, or with my great-grandmother, mother of my grandma. I had photos (I still have some) where my grandma appears together with my great-grandmother, it was them, or it was the same blonde child or the same children. I don’t know what’s that military decoration on the shoulder of one or two boys. It was war time maybe. My grandma told me that she worked in a German kindergarten where she learned German (not too much). In another photo that I already scanned there is my father as a child (I doubt that now) playing piano and the photo of the youngest blond child on the wall over the piano. I still have 2 of that kind, exactly the child that was on the piano. My godfather, who was born in 32 (my father was born in 42) told me that I, quote “you won’t believe me, Cristina, but that blonde child was me”. So the mystery is unsolved for me, because I think it was impossible that he would become an almost creole man with dark black hair. Here in these photos you can see my great-grandmother with children, the last one probably before her death. My great-grandmother had at least 11 births, 9 of her children survived (3 boys and 6 girls, the girls came to Bucharest to find their fortune and two boys stayed in their village), my grandma Julianna told me she was the 5th, she was born in 1911/1910. In the last photo you can see what was supposed to be my godfather.

In the same line of events, here’s my grandma (you can see her traits from the other photo that I already shared) with her nephews in WWII times. Mystery remains about at least the blonde child on the left, the other ones were told to be two of my father’s first cousins, the one on the right, the boy, was the only one to have Gypsy/Arabian like brown skin and I still have photos with him as a mature man and me by his side. Was he that dark skin one with great-grandmother? Maybe. The girl was supposedly my distant relative from the USA. My grandma’s Hungarian maiden name was Szőcs, it was written on many photos that I still have and I was told that it means blond in Hungarian. Maybe it was true… but now I doubt a little because of the coincidence in regard with the mystery about the blonde boys from different photos. Another strange fact that happened to me when I was a child is that I found accidentally a Fibel (German primer schoolbook) hidden near grandma’s jam jars and then I learned a little from it. I was just a kid, I remember a few stories from it and it is certain that my first cousin learned German from the same book, although he is almost 10 years younger than me. From whom could have been that book? It was certainly a schoolbook printed in the post-war era! And there was no other older child in my family, but me. I think that if I could have solved this mystery, maybe I would have understood a part of the crimes against me, what they now wrongly define as destiny. I was absolutely innocent and sinless and a valuable individual my whole life, yet they don’t have pity. I always was perfectly normal, yet they call me insane, eventually forcing me to commit suicide.

And here again the mystery of the blonde child. One of the portraits of that mystery child in the first photo (I have many others, and together with my grandparents too) and then my father playing piano with the photo of that child hanging on the wall above the piano, I payed attention to details (it can be him, like they told me, but I am not certain; he said to me once that playing piano is easy because it is mechanically, and the child has that cheek wart that my father had). And another photo with another blond child on that tricycle that resembles the one I had (the wheels), I have a few other photos like that. My godfather often wore that kind of headgear.

And here, in these 2 photos, you can see me (I have another one much better quality as a closeup the same day there) with my mother, grandmother and great-grandmother plus my mother’s first cousin and his child at the annual maize crop processing with that machine (taking corn seeds off the corn ears). I was very fat back then as you can see, but it was me, then I lost weight. My uncle was a good man, he died of a brain tumor a few years ago, he was still young in my opinion. My cousin (second cousin) had very blonde hair, although his parents both had black hair. His name was Alexandru (Andy) and he was lucky to emigrate and have a child and a good job (or so they say) in Japan. He could not come at his father’s funeral, I saw a photo with him and, to my surprise, his hair was now brown.Those days, we children and my great-grandmother helped the others to gain more maize taking off what was left on the corn ears after processing with that machine (we had a special tool with teeth for that).

In this photo you can see Andi’s parents at our place, visiting me in the 90’s at my 25th birthday. Both were kind towards me. There is my mother too and my poor godmother who became fat like that, being poor and ill.

Strolling the streets of Bucharest, maybe shortly after WWII in my opinion, my grandma, obviously her in all her photos until her death in 1991, when I was a student in Cluj, a faraway city, she is in front with one of those mystery children (it is obviously her) and in her back you can see from left to right her sisters: Erzsébet, Ilonka (not certain about her) and Hilda, all three of them died of cancer, I met the first two, I can recognize them there although they were young. The child behind is supposed to be my father’s cousin, uncle Mișu, that one with brown skin (his name was Mihai Pitiș, yes he shared Pitiș name with a famous Romanian actor that my father told he met once at Anda Călugăreanu’s birthday party and after years the University teacher Zăgrean Leon told me about him a few times, because he said that the actor Pittiș was his friend and that they went for a drink together). In these pictures I don’t know who was the man in front of them escorting them, but I see some people on the street staring at them. There is a soldier there near the corner. In the third photo there is a military man… I don’t know what was his army… I remember that, in movies, Germans were dressed like this, could have been these photo and the other two from the WWII era, or after? Only an expert can tell, the other military was dressed differently in the other photo. And if it was in war times, then why were so many people on the boulevards?

Uncle Pitiș seemed to be the same person I met in my childhood, I can show you photos. My life was scattered with coincidences, for example Anda Călugăreanu was Armenian and my grandparents had their small businesses near the Armenian church in Bucharest, where I heard the bells tolling on December 22nd, 1989, when I went to the Revolution in Bucharest. On the plate of that church, the dates are related to my life's events.
May they all rest in peace.

My grandfather was involved in politics between the two wars, it was certainly him:

Here he was at his work as a pedicurist, at his workplace:

some other vintage photos of mine. Once again my grandma photographed at studio Riviera where she made a lot of photos, with her child (she told me that it was my father), here at 6 months as you can see, in the summer of 1942. I made the mistake to take off the photographic dots in one of them. Now I understood that those dots are good, they create depth or contrast, clarity, something .This child was a very plump child in my opinion. I could not find studio Riviera in Bucharest on the net as a historical fact, I think it was there but now I cannot find it anymore.

My paternal grandpa, baptized Ironim, which was the name of my father too, besides Victor, was obviously the same man in the photos that I have with him since his youth age, until he paralyzed at my parents’ wedding and then he was the same man(of course no one replaced him). I repeated these things because, as you can guess, no one talks with me and they act as if I invented things. It is certainly him in the photos that I have. My grandma did not love him too much, she respected or feared him, but she said that he was too stubborn and that he spent a lot of money on bets in the hippodrome. My grandma was a very kind and patient woman and she taught me these virtues. She painted (not talented), knitted, embroidered, sewed clothes and wrote poems about peace that she read to me, she was a very peaceful woman and everyone called her aunt Lili. Although she had poor sight, she still read books in her old age. Everyone praised her patience and calm and generosity, except for her daughter in law, my mother. About my grandpa, 12 years older than her, she also said that he liked very much good food and good wine shared with friends, thus spending again too much money. Here you can see my paternal grandpa with some of his relatives or friends but they are not my known relatives and one of the pictures I have with both my grandparents (probably after WWII) and their child on the street. And in the 3rd photo another picture with my younger grandma and a happy baby.

Another photo of mine when I was 14, in 1985, dressed in my mother’s clothes, in front of the church where my parents baptized a baby boy (their only baptized child), the same church where my mother’s uncle was a priest and where, according to their stories, my parents met each other and then were wed and then I was baptized. It was very close to the place where I was meeting a teacher for meditations, near the Rosetti Square area, the next trolley station after the Armenian Church. From the standpoint of my bedroom window, those days I had a view towards a street that continued with Maria Rosetti street. So, I lived somewhere in the Jewish or Armenian district. Once again coincidences. For example that teacher told me that he was from a village named Coșbuc (a famous Romanian poet), and my home was neighboring the high school named Coșbuc, and my paternal grandma used to ask me to read tens of times the poem Teotolinda by Coșbuc in my childhood (about an unfortunate princess imprisoned and tortured all her life by her father, though innocent and dying), I had a poem by Coșbuc as a subject for my entrance exam in the high-school, etc. Back then my father worked as an engineer in that area in the North of Romania where that man was born. I was forced to see him (that teacher), I tried to quit meditations, but no one supported me. Usually I walked until there, passing by that church, named Saints. It was a time when I hated all these lifetime coincidences, then I got used to them, but they are not a kind of chains and prison. it is my psyche, my life and it is real and true. Here, in this photo, I am with my godparents Liviu-Ștefan and Maria (called Medy or Mady). I was fatter than in the autumn before (in 1984) where I visited USSR with my parents, because of stress, I gained 10 kilograms, and yes, it was a cold spring day, I shivered, but I could not find better clothes to wear. It was a tricky weather. I can see that this photo too has those tiny dots, I cannot name them, if you enlarge it. it is an old technique. I had very curly hair back then after each hairwash.

I said my grandma and grandpa were the same through their photos, here again my grandma in her late forties or in her fifties in my opinion. Strange hail with the arm from one woman in her back… it was after WWII

and now my grandma aging in her house, with an old doll with porcelain head (or plaster or something like this), a doll that I found abandoned when I was a child in the same place where I found that Fibel I was talking about. Her brother told me a poem for kids about a big doll that un uncle gives to his niece. In the other picture she is dressed in a folklore costume, I don’t know from which part of this country, but she was Hungarian.

Here, in the photo below, you can see an old school in Bucharest in the years 1948-1949 and my father in the first row of benches, he is the only one without a scarf. I was told it was him, but looking closer, maybe because I lived with him longer before he grew beard after 1990, I almost recognized his traits, but of course I cannot be absolutely certain. Once again history repeats itself, like my grandma used to say, because when I was in the first grade, the teacher placed me too in the first row of benches, exactly the place close to the corridor on the window row of benches. I found in a drawer my father’s grades from the Faculty of Constructions (he became a road engineer) and I noticed that the great majority of them were low.

and here some of the photos with my parents' wedding:

Here is one of the last photos of my relatives, father and godfather, before their death, almost certain in 2002. My godmother was very ill, she died in 2002, my godfather died in 2004 after a horrible cancer, at 72 years of age, my father in 2005 all of a sudden, at 63 years of age (cerebral or heart attack on a very hot day, changing the tyre). I copied here what I wrote on flickr on this photo, I shall make corrections later, now I am tired and I hasten to publish my story. I know that some things are repeated and others must be deleted, and I will come back in a couple of days to edit it:

“Here I was not with them, but my first cousin was, and he appears in photos from that day, and he made this photo or my mother did. My father grew beard in his last years. The photo is from their last year together maybe but I will search for the exact data (maybe). [Finally I searched among other photos and it probably is from 2002, because my godmother, very ill, is there the same day, and she died in 2002. My godfather died in 2004 and father in 2005.]

The only story about my family that is missing from my photostream is in the same time the only mysterious one, everything else was and is absolutely true and obviously could or still can be proved. This story is about them too. Some people told me that my godfather was Gypsy-like and that this was a reason for my misery. From very close he was not very Gypsy-like. And they said that my father was Jewish-like, but I know nothing about this. My father told me many times that in life I have to avoid Jews and Gypsies, this was one of his life advice a long time ago.

After my great aunt Barbara died, my cousin Francesca gave me from her photo albums all photos that were with my direct blood-related relatives: my father, my grandmother, my godfather, taken through the years, since they were children, together with their cousins and their parents and grandparents. Then someone stole that bag with old photos from my cupboard, exactly like they take photos from my computer. Then I realized that they took photos too from the collection my father left me before dying, where he placed a part of the collections of photos of my grandmother and my godfather after my godfather died. It is true, and sad, they take my things, and I don’t have now too many photos as proves about what I have to say here. When I was a child I used to look at old albums with my grandma and she explained me everything.

First certainty is that these two brothers (my father and my uncle) did not resemble with each other at all. It can still be proved through many photos and films. Another certain thing is that they did not resemble their parents, as far as I have seen, at least not both maybe. Another absolutely certain thing that I can prove (at least a few years ago I still had photos) is that my grandparents, their parents, were them through the years, since their youth until their death, they were certainly the same people. Another thing is that my father and my godfather don’t resemble the children they said that they were in the photos with them and their family (who are certainly their family). They changed their appearance at some moment in their childhood. When I was little, my godfather told me, showing me a photo with him as a child: “Cristina, you will never believe this, but that one was me.” Back then the whole family told me and knew that my godfather had very blonde hair and white skin when he was little, but his eyes were dark since then. In the photo you see here he had cancer in its later stages and was very pale. Otherwise his skin was darker all his life. He never dyed his hair. Here his hair was not whitened completely. He was 10 years older than my father, he was born on the 4th of March 1932. My father too changed in his childhood, his skin became whiter and he became completely different. But the transformation of my uncle was impressive and a mystery to me. So I studied all my family photos and I arrived at some conclusion, but then they took a part of them, and now I cannot tell for sure if it could have been them. because there are only two options as far as I see: either they replaced those two children from my family photos in the family of those elders, or they had some genetic mutations, or abnormal change at least my uncle for certain.

This is the only mystery about my family. All the rest I already told. These men gave me shelter, peace and silence, protected me and gave me good education and taught me only good things, regardless of what they were. And I was perfect as an individual and there was no reason for the society to destroy or torture me, I don’t know why they did what they did. And I was not a mutant, I resembled very much the child that I was, until 2007 when they began to torture me more and my physical illness aggravated. All who knew me told me that I changed very little since youth and it was true.

When I was 18, in the beginning of 1989, my godfather and father talked in front of me a thing that hurt me — father said aloud that I was a genius and because of this a great tragedy will come over and my godfather replied that he knows that, but there is nothing to be done.

The night before my suicide attempt in December 1998, I was on my own in a train compartment with many people and a stranger began to talk with me and told me evil things about Gypsies and other things and he said that he cannot save me because my country is in the grip of two genetic mutants and he can save the life of a single person each year. Those were not dreams or hallucinations, it was the truth, they tried to scare me and I was pickpocketed too. Then when I arrived in a touristic station they did not accept me in any hotel to sleep although I still had money, they put a mad man walking in pajamas on my way to scare me and told me that I have to sleep there where that man was, then they called the policeman and threatened me that my place is in the police arrest, then they accepted me to sit in the restaurant where a group of people made me dance with a young man (I was not insane, I had only a horrible headache and I was very tired) and while a Gypsy band played songs I still remember now, they danced around me and filmed me because they had a camera with them. They were not Gypsies. I called my father who came there with a cab from Bucharest and took me home. I asked him to take me to the psychiatric hospital because my headache was too powerful. He said that it is useless and only Balaceanca is the place for me ( a place for very serious mental illnesses, not like the other one). He went to bed and I tried at first to lay down in my bed and took off a part of my clothes, but the headache was stronger and stronger. I took the decision to kill myself and looked down on the window, fearing that I will escape alive, because there was a kind of covering over a local bank-insurance company, Allianz Tiriac, that was then in our block of apartments. So I forced myself to jump over that and people said that I landed on my feet like this. Someone dragged me near the wall, like a neighbor and my father told me. That one did not call the ambulance. It was the neighbor below who found me and called an old-fashioned ambulance. I met her periodically on the street in past years. Then they woke me up in the ambulance asking for my blood group and I realized I was not dead and I tried to fool them. Then I saw myself in the hospital from above, exactly like it is written about near death experiences everywhere on the net. I did not know back then. Maybe it was a dream. Then I woke up in the reanimation room and took off my intravenous line. Since then I never tried to commit suicide anymore. My mother’s brother said that if I landed on those iron beams I would have died for certain. I did not realize that back then, because the headache was very strong. That headache started a few weeks before, in the University of Medicine Carol Davila where I was a student and I took some medicine in vain, Then it aggravated and that’s why I went there towards the Govora station, hoping to relax and feel better, but against my father’s strong opposition.

It was an altruistic attempt of suicide, because my head ached so horribly that I believed I will lose my mind and I shall become an evil robot like those who destroyed me all my life and for me it was unacceptable to kill or hurt eventually a person for example like I was. This was the real reason. When my godfather saw me without a leg, he began to cry with many tears. He also cried for me a few months before that attempt when I went to him and complained about different things. I think those were real tears and real pain and that he really felt sorry for me.

(Here in this photo my father’s books too are hidden inside the cupboard, only a few can be seen. he had good books, but that is not money. They and I never had money. They only had the habit to buy food for their family gatherings, and to arrange it to look special. Otherwise the food was normal. After the 1989 Revolution food was cheap and came from good companies from abroad, but only for a while, then things changed, then the social stratification became clear and my family bought only the cheapest food from hypermarkets. Before 1989 they all said that most of the food was sold on the black market and those who had not relationships starved. I will tell you now the most intriguing fact that happened to me my whole life. I went once unexpectedly, suddenly, when no one knew to a local food store, when everyone was supposed to starve and get on the streets when they heard that meat or eggs, etc were to be sold somewhere. I too stood at queues for food and I was stepped over or insulted, because people at queues were violent then. That day, to my great surprise, I found that the store was empty, no customers or queue inside, yet plenty of smoked chicken to sell. I don’t remember if I bought, probably I did, and yes, the sellers (women) looked strangely at me and said: “Is she stuck now?”. I cannot explain this, even now. I think that maybe it was mass manipulation for changing the social system and create revolutionary vibes. I was from the poorest and maybe those women were talking about some kind of future sacrifice of mine, saying about me being “stuck”. Even that University teacher who destroyed me became a hero at that Revolution in newspapers, but he had foreign bluejeans, cassette recorders, whiskey and told me that he manages to find food for his family. My family used to discuss politics very much at their gatherings and they all hated and insulted continuously the regime and Ceausescu family, a thing that was boring and disturbing for a child like I was, obliged to listen to their talks. Otherwise, in the back of those food gatherings, they were some of the most decent people possible and never used vulgar words before 1989).

After losing a part of my left leg, people treated me with greater cruelty. And after 2002, since I went to every kind of human rights organizations, churches, charity organizations, institutions, emigration offices (those days Canada and even Spain were trendy, but I went only to Canada), embassies (I asked for the help of foreigners too, imploring them to transmit my plea to any other embassy or organization that can help me), international organizations, etc, anything that you can imagine in my city with my plea for rights and life, they were more and more hideous towards me and they all rejected my requests. It is always the same philosophy: all countries have their psychiatric patients, who, in fact, are considered subhuman, and I only asked for an exception in my case, pleading with arguments all my life, since 1984 in fact, when they started to torture me and when they started to threaten me with psychiatry, although, I repeat, I was intelligent, good, innocent, and I had no psychological or psychic trouble at all. I became a beggar and also very ill physically in the past few years, but they hardly give 1 RON (leu, our currency) for beggars like me to buy a cheap bread. Some people suggested me that they kill me because I knew their secrets, but I know for certain that it was not this the reason. I was never interested to share useless information or stories that do not interest others. I had no place to go with those so-called secrets. I did nothing wrong, I don’t understand why. It was not because of that smoked chicken story from before the 1989 revolution, I was a normal person and anyway no one would have been interested in such things. I always lived a normal life and effectively I asked for help since 1984, being horribly abused by my parents and I told the necessary truth since then until now. Now people on the street call me aloud “smoked grease”. That’s what they’re doing.

For example in the photo that you could see before it is certainly my father, his adult traits are visible. I had more with my father and his brother as children. In the photo from school he is in the first row of benches, the only child without a scarf, like the others wore those days, 1948-1949.

My father told me that he was persecuted by the communist regime because of his small bourgeoisie origin or “unhealthy origins”, the term of those years. My father explained to me when I was little that a part of the small misfortunes that happened to me in school when I was little were due to the fact that I had relatives abroad. My godfather too told me a part of his life story. My father became the only member in the communist party among my relatives.

Now please think about all these facts which are true. The way they raised me, the things they said, made me become disgusted of and repellant of politics. When I was little I could hide after the large gathering family meals in a huge garden, which thing I almost always did, in order to avoid their political talks. But, after 1984, their talks could be heard from my bedroom too and many times I was forced to stay with them by my mother’s requests, who, otherwise would have slapped me. I never had connections with politics all my life, with a few exceptions. My godfather told me once a word about politics that others too used: “politics is the greatest whore”. At the 1989 Revolution I was dragged by the crowd after a sleepless night, I was not foolish, I couldn’t escape and I won’t explain everything in detail. It was not only curiosity, but a fire that others ignited and I was not insane. The moment they executed the Ceausescu couple I had the TV set open, maybe because of that fire that burned in every home then, or maybe my mother told me to watch. If I knew that it was all about a nasty execution, I wouldn’t have watched. Those like me dislike executions, whoever is the hero/martyr/criminal/ head of state, etc. In old times it is written that they executed many “witches” or crowned heads, but this was not entertainment for those like me, but for others. I was always a conformer/conformist person if you want to know the whole truth, I always played by the rules, but I could not guess others’ thoughts. When they killed that presidential couple, my father screamed aloud “Death!” and exactly that moment I lost my consciousness for a few seconds and I screamed the same. It was one of the 2 moments in my life with a temporary and short lack of self-awareness. After many years, I opened by chance the TV set where I was a lodger and they were just transmitting news and images about Saddam Hussein’s execution and I shut it down hastily. I rarely listened to political news my whole life; I know very few things. In my case it was normal, but I admit that for a person it is necessary to be aware in life about political trends or to play the game as if. I also think that people should be aware about things, because if they sleep standing, it is always another Hitler or something else around the corner. I was always lucid about my environment too. I renounced television and radio years ago, lacking money. Some people say that I was the perfect idiot, but that was not true. It is them who isolated me by force effectively since 1984, but I stayed normal and I always was. My godfather visited me once in the psychiatric hospital after my suicide attempt and saw a radio in my bed (I listened to Romanian radio stations then) and said to me: ” don’t listen, leave it to the devil”. It is true that I was hurt by listening, because they invented exactly those days a song about a crippled woman without a leg and there were many other things I disliked. Only a short period of time in my life, after those days, I listened to radio BBC and radio Vatican, because of many reasons, because of the others. Before 1989 I used to listen to national Romanian radio stations that broadcasted good music sometimes and had some interesting radio programs sometimes. I even received a musical gift dedicated to me when I was in high school and I wrote stories or poems for a teenagers “club” that they made those days, giving different prompts and asking for creativity. After the 1989 Revolution the national radio stations were no more present in my block of apartments and they could be listened to only in my grandparents’ village and in a tailor’s workshop on my street, where I had to go to trim my trousers which I had money to buy from time to time. Before 1989, since I was little in school, my godparents and other people that I knew listened to radio Free Europe. My parents too listened to that station, but less often. I listened to it only 2-3 times. I disliked that station because they had a tone of voice that I disliked and because I was educated to dislike politics. When I was a child in school I had to do my homework in dim light in my grandmother’s room, with that station she was listening to in Hungarian. Thanks God I did not know Hungarian, it was just like an unpleasant humming.

Only the days after my suicide attempt food was good in that psychiatric hospital and the rooms were full of patients, otherwise the food I received there was always scarce and unhealthy. I was told by my father that in his last horrible days of suffering, my godfather listened every day to radio stations. Once upon a time (the only thing that I am not certain about, it could have been a dream) I heard him saying to my father: “I won’t let you hurt Cristina, it is me who won’t let you do to her what you did to mom”. And eventually my father said: “We will do even more evil to her”. Everything I said is the perfect truth, only this dialogue above is the only uncertain thing from my memories. I cannot tell for sure that my father wanted to hurt me, in reality I cannot accuse him of nothing for certain and he gave me some good things for sure.

I dislike the socio-political system nowadays in my country, especially the medical system, but when I was a child I was too young to know what was good or what was wrong. I was maltreated by my parents or state institutions before 1989, but not too much. Being born in 1971, I couldn’t have guessed the communist crimes they are talking about. In the schools where I was a pupil and in high school they always replaced the communist propaganda lessons with maths or physics or something else. Today for me their political system is one of extreme right because poor or handicapped people have no rights or chances at all. For example, recently the family doctor told me that the rule is that she cannot give me another official paper to go to the medic for my clogged ear, because she already gave me another paper and I could not go there and I have to wait 3 months until she can give another one. Two months are gone, she will give me another act at the end of August. Health is institutionally controled through personal cards, as a merchandise. Like this, people with severe illnesses (not only about ears) are killed. There are many certain things about the medical system that I don’t write here. Now, in 2020, it seems that the medical sustem changed a little bit for better, or they began to treat me more humanely, giving me a chance(?) I give you one more example about social problems: from time to time water is very dirty at the kitchen and thus, being summer too, old and lonely or poor people die, they are killed. I had to ask again a neighbor for a small loan of one euro yesterday. These things and other like this are not politics, they are about social injustice and real crimes, I knew many like this, I have been through everything”.


As for my grandma’s sisters, the second elder one, aunt Anna, married a German man and had a daughter, Elsa. My uncle (godfather) told me that he suspects her husband was an SS officer, because they could escape alive through Europe. I don’t know, the war was over a long time ago. After the war they divorced and the child, aged 9, chose to be with her father and they both strolled through Europe and emigrated in the USA. She was married happily and had five children. After many years she was reunited with her mother, and then I received small presents and worn clothes from the USA. After all I was the poor relative of the family. The youngest sister, aunt Barbara (Borbalya), was married 3 times with no children. Her story was already published by me and if not I will post the link soon. Uncle Mișu’s son, Eugen, emigrated in West Germany in the Ceausescu era and had a daughter. After 1989 he had a horrible car accident and was hardly saved and recovered. His mother, a common people and good woman (aunt Verona) who came to all funerals along with me (godfather, father, aunt Barbara) became severely ill of Alzheimer and was placed into permanent care by her son. Before 1989, my godfather gave me the advice to try to emigrate from my country, also in Germany, but I said to him that I love my people and country. I could not have emigrated without help. Aunt Anna from the USA died of old age soon after my suicide attempt at the end of 1998, that’s what I was told when I came back from the hospital.

Here is my great aunt Anna, visiting me in my parents’ home in the nineties

here is my great aunt Barbara in the 1990s, with me and my godparents, and the hand of my father. My mother was there too, of course, all around that small table (guéridon) where they used to play cards on trifles when they were younger. You can notice my aunt’s special mirror, that she gave to me before her death and my mother sold subsequently.

I lay down in my bed and I could not fall asleep. I felt something was missing from my family history. Now you know everything about the people who raised me. They were good folks and acted kindly and respectfully towards me. They spoke clearly Romanian without Hungarian accent (those who were, if they were, Hungarian). And I had an insight about what I forgot to write here in order to make everything more clear. My godfather knew well Hungarian, his speech was fluent. But my father did not know Hungarian at all (maybe he knew a few words) and he was not a fake for sure. This did not impeach my mother to call him “stinky Hungarian” when she was angry. I really don’t know what could have been the explanation. My father was born in 1942 and my godfather in 1932. My grandma adopted the Orthodox religion and rituals, but she told me that she prefers the way the Reform church treats Virgin Mary, more like a woman who gave birth and not so saintly like the Orthodox tradition. So she was a Szelkely, which was the name of great aunt Anna after marriage.

And here you can can watch my old inherited things collection, not too many, some were lost along the way, my grandma had many old and cracked objects. When I asked her from where does she have them, she said that she bought them cheap from the impoverished Jewish in the WWII:


Finishing for these days my stories about interwar and WWII times, I remembered that by chance Casablanca was my favorite movie… it was a time when I used to cry at the end lines and Ingrid Bergman was my favorite actress. After the 1989 Revolution, I set a meeting place with a girl that was on the streets with me back then, but she did not come. In that place they created an ice cream shop named Casablanca, then they replaced it with something else… here’s a small poem of mine:

watching Casablanca
my melon ice cream
melts away

This is how I usually was all my life, almost the most quiet and calm child in every group that I was placed in. I was born with this trait, I could not change. People and classmates called me a dreamer (I still have a video with their words like this) but I was not at all a dreamer, for the contrary, I was always very conscious about the environment and my own situation, giving prompt answers to teachers’ questions, etc. I learned a lot by myself, I learned to read before school by asking “what letter is this?”, etc. But I was a little shy, blood came to my cheeks in some social situations, because I disliked and I still dislike to be the center of others’ attention. I always preferred to meditate in front of nature’s beauty and to read nature depictions, yet I read many adventure books with almost equal amazement. The greatest irony of life was that I was imprisoned many times between 1992-2007 in the psychiatric hospital, always among agitated patients who were separated from the other patients, though I was always very calm and in those times too.

Once again the two pictures with my parents in 1971, I can say that it is almost obvious that my father was not my biological father:

un cântec eglez din anii 80, adus de tata mie în timpul liceului meu