Blocul trei, partea 23

Continuarea povestirii numărul 22 de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-22.html

Acum iar au intrat unii peste mine cu ideea ”un miliard de oameni o să moară pentru că femeia asta...” E ca și cum iar dau unii vina pe mine în mod abject. Îi rog sau le recomand să citească întreg blogul meu înainte să afirme așa ceva, ca și cum eu aș avea vreo vină. Nu am avut nicio vină și nicio greșeală sau anormalitate toată viața, absolut deloc, adevărul crud e că m-au ținut în închisoare 32 de ani și cu mii de torturi zi de zi, deși am fost un om perfect. Zi de zi din septembrie 1984 a fost la fel și eu am fost la fel. Absolut nimic nu e din cauza mea, și totul e din cauză că ei m-au chinuit și torturat încontinuu, fără ca eu să mă pot apăra, darmite să îi lovesc cum ar fi fost normal și drept, deși până și gândirea mea și afectivitatea mea erau perfecte, absolut perfecte, vă asigur că am fost destul de inteligentă să judec acest lucru. Este un lucru cert și logic că toți oamenii inteligenți sunt absolut normali psihic, dar alții îi folosesc drept carne de tun, fără resepct, dacă ei sunt săraci, adică din clasa socială de jos, cum am fost eu din copilărie. Mai am de scris o parte - exact ceea ce am spus că mai am de scris și culmea, cele mai înfiorătoare lucruri și adevăruri importante au rămas de scris la sfârșit, după cum veți vedea, mai aveți vă rog puțină răbdare. Dacă ați citit totul atunci ați înțeles acest lucru. Îmi este foarte greu să scriu, fiindcă sunt singură complet și fără nicio activitate și fără niciun drept sau rost, dar chiar în noaptea asta sau mâine voi trage de mine să scriu următoarea povestire din serie, în cele ce urmează.

Azi, în noaptea 10 spre 11 septembrie continui cu chiu cu vai povestirea aceasta. În ultimele zile am plâns singură că de fapt nu voiam să mă omor și nici nu e bine să mă omor. Mama mea mi-a propus să vindem proprietățile din București și Voluntari sau să lăsăm una în București închiriată și pentru eventualitatea că aș mai poposi vreodată în București (unde de fapt nu am nicio treabă și niciun prieten) și să ne mutăm la Sibiu. Mă bate gândul să mă mut la Sibiu cu ea, chiar dacă mă vor chinui ea și restul familiei acolo...am ajuns în acea stare de spirit când, după mulți ani de izolare parcă aș prefera să îmi port amarul și să locuiesc împreună cu ea, fiindcă tot restul societății m-a respins și joacă teatru că sunt nebună. Adică să mă duc să mor la Sibiu, un loc mai bun și mai frumos decât Bucureștiul și locul de veci din Voluntari unde sunt îngropați și tata și nașu. Oricât de greu ar fi să stau cu ea și să mor acolo (fiindcă am probleme mari la coloana vertebrală și nu știu ce este și îmi amorțesc și picioarele și mâinile destul de des), dar parcă e mai bine decât să mă sinucid în blocul ăsta împuțit unde s-au petrecut lucruri atât de groaznice încât m-am oprit din scris acum câteva zile (mi-e greață și îmi aduc aminte de romanul Greața al lui Sartre din care nu mai țin minte nimic), dar totuși vreau să le scriu și pe cele care au rămas. Tot ce urmează să scriu e adevărul, dar lumea preferă să ”creadă” că sunt nebună și că nu este adevărat ceea ce am scris, deci mă obligă la moarte, fiindcă am implorat drepturi legale din 84 chiar, când părinții au început să mă chinuiască. Adevărul e că nu am mai putut scrie din cauza durerii legată de cele ce mai am de spus. Încă o dată repet, nu am avut niciun fel de nebunie și nu știu de ce îmi vreți cu toții moartea atât de clar.

Bine, voi scrie și mai departe.
Ioana Nica îmi spunea odată, de față cu mama mea, că dacă un măr e frumos pe dinafară, asta nu înseamnă că nu este putred sau viermănos pe dinăuntru. Realitatea e că eu eram un măr frumos pe dinafară ( nu fumam și arătam încă bine și eram suplă, etc.) dar mai ales eram frumoasă și pe dinăuntru, adică eram sănătoasă, nu aveam simptome fizice, eram un om perfect normal psihic și cu multă speranță și gând bun atunci și capacitate intelectuală aruncată la gunoi, aveam un caracter fumos, încă citeam și făceam cum am povestit singură curat în casă cu mult drag, terminam ambele camere și baia și bucătărie într-o zi și spălam și geamuri și perdele.

Spuneam că mai am de scris despre femeia de serviciu a blocului. Nu știu cum o cheamă, este aceeași care era și când m-am mutat aici și îmi amintește puțin de femeia de serviciu Dorina din blocul unu, căreia mama îi dădea uneori bani sau lucruri de pomană, contra unor servicii pe care ea îi le făcea. O cheamă și pe ea tot Dorina. Mulți locatari probabil nu o salută pe femeia de serviciu, fiindcă este la un nivel social inferior comparativ cu ei și ea îi salută și le vrobește cu dvs. Probabil fiindcă pe mine nu mă saluta și fiind singură, am salutat-o eu prima. De atunci am mai salutat-o de mai multe ori, dar uneori mă salută ea cu un ton de voce grav și ciudat, numai dacă e singură în fața mea. În cazul în care stă de vorbă cu diverși locatari, nu se sinchisește de faptul că eu trec pe lângă ei și nu îmi spune bună ziua niciodată fiindcă eu nu merit respect în ochii ei. Într-o zi, când am ieșit din bloc, a început să îmi vorbească despre nu știu ce covoare pe care ea le-a curățat și le-a întins să se usuce pe gărdulețele din spatele blocului. Am privit în direcția arătată de ea și nu era nicun covoraș. Nu știu sigur dacă și-a bătut joc de mine sau dacă nu văzuesem eu bine, dar e posibil, fiindcă toți mă tratează ca și cum nu sunt om (sau ei cred că eu sunt nebună, cum spuneți dvs. poate). Acum mă tratează de mult ca pe un copil idiot.

În ceea ce privește ceea ce eu consider a fi un fapt tragic și trist în existența mea - lucru care mă scârbește peste măsură și mă face să mă simt oribil în casa mea - este și acesta un lucru adevărat. Sunt unii care intră peste mine cu ideea că se presupunea că eu trebuie să uit modul în care m-au chinuit în trecut. Ei bine, nu am uitat și acest lucru mă obligă să mor. Mult timp am reușit să îmi păstrez speranța și tonusul psihic pozitiv, dar ei au continuat să mă chinuiască cu multe lucruri simultan, până mi-au distrus complet și definitiv cheful de viață. În definitiv nu am greșit nimic, am fost un om de valoare și după peste 45 de ani de viață și 32 de ani de închisoare, (aproape toți pe Moșilor) lumea tot mă consideră nebună, repet, deci mă obligă la moarte. Unii spun că ăștia noi din jurul meu (bloc și magazine din jur) nu știu nimic despre cum am fost tratată în trecut și nu știu nimic despre fericirea mea și cheful normal din viață din primi ani în blocul trei, etc. iar aceia vechi au uitat între timp. Sau nu au înțeles de la început. Lucrul acesta monstruos, despre care am mai povestit în trecut e că ei intrau în apartamentul meu când aveam chef pentru a mă teroriza, iar dvs. dacă aveți minte îngustă, credeți că așa lucruri oribile nu există și credeți că eu inventez sau delirez ca la carte, fiindcă îi credeți pe măcelarii și temnicerii vieții mele frumoase și fără păcat sau nebunie. Mulți oameni închiși la psihiatrie se plâng de același lucru și sunt considerați paranoici sau deliranți - adică de faptul că se intră în casa lor, că nu au dreptul la proprietate și li se iau lucruri etc. În final probabil că mă voi sinucide fiindcă mi-au luat până și pozele, printre diverse lucruri (fie vechi de familie, fie poze cu mine tânără și filmele făcute de mine de-a lungul anilor cu camera mea Fuji cu film. Este oribil. Mi-am schimbat cel puțin de două ori cheia fără rezultat. Am povestit deja cum îmi lăsau mereu ușa la dulap deschisă deși eu o închideam când ieșeam afară. În timp ce eram chinuită cu zgomote, în timp ce eram abuzată la serviciu în 2007 zi de zi, în timp ce eram f..tă și chinuită cerebral și trupește groaznic, în timp ce eram și otrăvită - nu știu cine intra în apartamentul meu și îmi punea mizerii înăuntru, lucru care în final m-a scârbit enorm și mi-a distrus pentru totdeauna paradisul din inimă și gând fiind eu și izolată și respinsă de toți, fără drepturi complet și considerată nebună deși nu greșisem nimic și nu am fost niciodată nebună (iertați repetiția). (azi 28.01.22 - probabil că eram otrăvită încât judecam greșit și exageram așa, sau pur și simplu a scris altcineva, căci câteva fragmente de pe blogul acesta par a fi clar scrise de alții)Îmi mânjeau tocurile ușilor, o parte din faianța din baie, ușile de la debarale și o față a mașinii de spălat cu scârnă roșie- maronie, care nu avea cum să ajungă în acele locuri. Era mânjit peste tot. (asta e adevărat) Când făceam curat, spălam din nou și din nou toate acele locuri și făceam curat lună. Clăteam cu mai multe ape. În două săptămâni era la fel (până la nivelul de deasupra capului meu) și absolut sigur nu putea fi așa decât dacă o mână criminală ar fi făcut acel lucru. Absolut sigur nu avea cum să se murdărească în acele locuri și nicidecum în 2 săptămâni. M-am mai plâns de aceste lucruri care ar fi putut fi dovedite și ele la fel cu povestea cu cârpa din blocul doi din care mai aveam o bucățică, dar nu interesa pe nimeni adevărul și chinul nemeritat asupra mea. De asemenea praful din dormitor și din sufragerie se aduna în rulouri groase (fapt real) în mod bizar tot în numai două săptămâni de la aspirare. Am dormit ani de zile în aer viciat de praf, nu doar de tutun. Și era foarte mult păr în carpete și pe covoare, pe care mereu le curățam cu peria. Mai mult păr decât îmi putea cade parcă. În prezent nu mai e păr aproape deloc chiar la o lună de la curățenie și praful nu se mai adună în fișicuri. Nu știu cine au fost porcii care mi-au murdărit casa, dar chestia cu mânjitul cu scârnă era grotescă și reală. Mult timp am perseverat să fac curățenie mereu și mereu până când nici nu am mai putut datorită problemelor de sănătate și chiar mi-e scârbă să mai fac, din motive pe care le puteți înțelege, mai ales că la început mi-era chiar foarte plăcut să fac curat, aceasta fiind una din puținele bucurii de viață ce mi-au fost lăsate. Acum mi-e scârbă și findcă sunt singură și fiindcă adevărul că am fost mereu om normal și că nu am greșit nimic toată viața întârzie. Absolut sigur țin minte tot și am povestit tot, nu înțeleg de ce lumea mă consideră nebună și nu vor adevărul și dreptatea adică drepturile pentru mine și copilul meu. (ideea cu copilul a fost singurul meu vis absurd toată viața, am explicat de ce și cum) Cum am deja 45 de ani și jumătate și am mers până la capăt, cred că mă voi omorî, ajunge atâta minciună. În ultimul timp numai la o cercetare foarte atentă se poate dovedi că în trecut îmi mânjeau totul cu scârnă maro-roșcată și uneori cu un fel de funingine (neagră). Nu demult mama a observat că tocul ușii de la sufragerie către holul de la intrare era mânjit pe o arie extinsă cu negru, parcă ar fi fost cărbune. Spunea că este din cauză că puneam mâna acolo să mă sprijin să mă descalț. Întotdeauna m-am descălțat pe cutia cu ziare și pantofi din hol și nu am atins acea zonă deloc. Nu știu sigur (cineva a înlocuit în această postare sigur cu singur, din păcate ei au modificat ce scriam eu uneori, acum corectez) dacă a curățat ea când eu nu am văzut, dar eu nu am curățat cum spunea ea, și acum nu se mai vede nimic din zona aceea neagră acum câteva zile. Toate aceste lucruri oribile și altele nu știu de ce mi le-au făcut, dar scopul lor evident pe care și l-au atins de fapt e că mă voi sinucide. În același timp eram femeie de serviciu la biblioteca ASE și erau unii porci care intrau peste mintea mea cu ideea ”de ce au băgat-o în programul de reeducare”. Alții mi-au spus că programul de reeducare era o invenție pentru a îi păcăli pe proști și a distruge oamenii cum am fost eu. Că adică nu exista în realitate. Eu avusesem educație foarte bună și solidă și capacitate de erudiție adică de cultură generală doar, dar aveam foarte mare drag de lectură și memorie mult mai bună când eram tânără și nu aveau de ce să mă reeduce. De fapt doar m-au torturat să îmi distrugă fericirea sau startea psihică bună și să mă oblige la moarte. Eu nu m-am dat în lături de la munca de jos sau migăloasă sau așa-zis degradantă încă de când eram copil, am iubit munca enorm și nu am fost orgolioasă și nu am făcut nazuri și am fost crescută în sărăcie de mică și i-am ajutat și pe alții și la curățenie, cum am povestit deja. Dar lucrul acesta mi s-a imputat ca greșeală. Am fost mereu un om modest și nu aveau ce să reeduce, decât să îmi distrugă bucuria vieții și caracterul frumos, care cu adevărat așa a fost. Am muncit și pe câmp și în casă de mică. Nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Unii intrau peste mine mereu și încă mai intră cu ideea ”ne-a murdărit pe toți”, când în realitate, eu am fost un om pur și luminos și bun și ei sunt cei care mi-au mânjit casa ani de zile și ei sunt cei care m-au mânjit cu mincunile lor că aș fi nebună și eventual și altceva, unii spun mereu peste mintea mea că poporul tău Cristina a inventat multe minciuni despre tine, nu doar că ești nebună, deci mă voi omorî.(iată încă un exemplu de semiconștiență, fiindcă atunci nu realizam totul, e adevărat că uneori chiar am intenționat să mor) În continuare mai am lucruri și mai groaznice poate de povestit, era mai bine să fi scris blogul acesta din 2008, când amintirea mizeriilor lor din 2007 era mai proaspătă decât acum și puteam scrie mai repede și mai ușor, fiindcă 2007 a fost culmea abjecției din partea lor din mai multe punte de vedere și totodată dovada clară că ei se închină unor diavoli monstruoși, nu lui Dumnezeu. Au continuat după aceea din 2008 încoace și adevărul frumos despre mine încă întârzie (adică despre normalitatea mea, sufletul și caracterul frumos și drepturile mele în lume și copilul încă nu sunt și adevărul că mereu am fost cum sunt acum și nu am uitat nimic și nu am denaturat realitatea sau delirat și am fost și un om bun și capabil de viață fericită și echilibrată, și de muncă intelectuală serioasă fără eroare, ca în 2006-2007, când era evident). (acest panegiric este aproape de adevăr, frumusețea aceea a fost realitate și chiar era mult, ca pentru toți oamenii cât de cât inteligenți, cum am fost și eu)

Voi continua povestirea în postarea următoare. În prezent de vreo trei nopți mă doare destul în zona ficatului sau altceva.
Azi, 28.01.22 notez că nu știu de ce lipsește continuarea acestei povestiri, dar oricum am fost oribil otrăvită sigur în acea toamnă și apoi m-au închis în stare de inconștiență la psihiatrie la sfârșit noimebrie sau început de decembrie 2016 pentru o săptămână și mi s-au pus perfuzii. Ei spun că toți au mințit că era doar boală psihică, și de fapt era efectul otrăvii.

9 septembrie 2016

Am ieșit pe stradă să plătesc factura de electricitate. Au intrat iar peste mine cu amenințări că o vor omorî pe maică-mea cum mi-au făcut acum câteva luni. Vor să spună că o vor omorî pe mama ca să mă omoare pe mine. M-au scuipat din nou că ”nu e adevărat”, deși niciodată nu am mințit întreaga viață. Mi-au spus înainte să plec că oamenii cred că eu sunt nebună, deci logic că trebuie să fie adevărul. Nu înțeleg de ce întârzie adevărul din 1984, deci de 32 de ani, fiindcă am fost un om perfect inteligent și normalitatea psihică absolută, vă spun cu certitudine, acesta e adevărul. Și nu am greșit absolut nimic. Au intrat din nou unii cu ideea că ”au jurat răzbunare celui mai bun om care a existat pe pământul românesc”. Nu aveau de ce să îmi jure răzbuncare, fiindcă am fost evident torturată și închisă din 1984 și un om perfect normal și bun cu adevărat. Evident am fost săracă și nu am avut niciun drept din 84, deci nu aveau de ce să îmi jure răzbunare, fiindcă nu am greșit nimic, chiar dacă ma suferit mult. Pe stradă era să cad din cauza mingii unui băiețel, care parcă era manipulat de alții să îmi trimită mingea la picioare - nu erau alți copii în preajmă - și a trimis mingea de era să cad și după ce am reușit să mă echilibrez să merg mai departe. Sper ca azi să pot continua partea 23 din povestirea despre blocul trei, fiindcă totul e adevărat, inclusiv ce mai am să spun, deși sunt lucruri înfiorătoare și idioții sau oamenii cu intelect slab pot crede că eu inventez sau ”confabulez”, cum spun unii porci. Citiți, repet, tot blogul și veți înțelege că totul e adevărat și că nu am exagerat nimic niciodată, nici în cele ce vor urma. Azi m-au lovit dn nou, fiindcă Silvia Bitere, unul din puținii oameni care m-au tratat mai omenește și mi-a publicat vreo două texte în revista la care era editor, respectiv Sintagme literare, se retrage din activitatea de acolo. în fiecare zi din 84 încoace m-au lovit, nu am avut nici măcar o zi bună, dar eu am fost binele absolut cu adevărat față de toți. Ei continuă să lovească și să distrugă tot ce sunt, de pildă azi m-au lovit cu retragerea Silviei Bitere, oare înțelegeți? Mi-au distrus în acest mod totul încontinuu. Nu am fost niciodată nebună și nu mi-au lăsat nimic din viață, absolut nicio șansă nu am avut, și nimic nu mi-au lăsat. Mă doare din nou coloana vertebrală și îmi amorțește piciorul drept, ei mă sperie din nou că m-au otrăvit și mi-au dat cancer, etc. Voi scrie în cursul zilei de azi continuarea povestirii, cu voia lui Dumnezeu. Am avut mereu dreptate absolută, mă rog lui Dumnezeu și pentru viața maică-mii și pentru viața mea. Restul sunt fiare și monștri infecți, mult mai rău ca maică-mea. Pe maică-mea o va duce mașina poliției la Tg Jiu luni, și pleacă din Voluntari la ora 3 jumătate dimineața, deci noaptea, deși ea nu are nicio legătură cu niicun proces de la Tg Jiu, deci își bat joc de ea și de mine în același timp. Sunt îngrijorată și din cauza asta. E monstruos.

8 septembrie 2016

După ce ieri am spus încontinuu toată ziua că trebuie să fie tot adevătul și să trăiesc, că trebuie să am dreptul să trăiesc între oameni și dreptul legal să am copil și să fac o facultate, fiindcă am fost un om întrutotul perfect psihic și totodată un om de valoare - azi noapte m-a durut rău coloana și m-a durut și ficatul mult timp și m-am trezit sfâșiată cerebral și ei mi-au spus încontinuu fie că m-au futut, fie că nu se mai poate face nimic, deci mă sperie că mi-au dat cancer (de fapt prin otrăvire) și pe mine mă îngrozește și acest lucru fiindcă nici măcar nu am apucat să trăiesc pe lumea asta deloc. Și câte bucurii ar fi de trăit pe luema asta...și cât de fericită aș fi...voi mai scrie poate despre asta. Totodată m-au izolat cu forța complet ca să mă oblige să mă sinucid și e adevărat că nu am greșit nimic din 84 și nici înainte deci trebuie să fie adevărul, și să am dreptul la viață în societate. Oricum nu mai pot îndura izolarea, desigur că mă voi sinucide și din cauza asta așa cum vor ei, dar mă voi strădui să termin de scris tot adevărul pe acest blog, mai sunt unele lucruri esențiale de spus. Vă puteți imagina ruptura psihică și durerea pe care le simt fiindcă sunt deja 32 de ani de când întârzie adevărul, am avut mereu dreptate absolută și merit viața și libertatea fiindcă am fost și un om de valoare, nu doar perfect normală psihic viața toată. Este monstruos, nu pot înțelege cum puteți trăi în asemenea minciună și crime odioase asupra omului bun cum am fost eu. Nu am avut nici cea mai mică anormalitate toată viața.

Am ieșit pe stradă și l-am întâlnit pe Malancă și desigur nu m-a salutat, și unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Malancă e un idiot pe care ăia răi îl folosec ca să mă distrugă pe mine. Trebuie să merg acum până în zona blocului unde stăteam înainte pe Moșilor și să duc radioul mamei la reparat. Mi l-a adus ieri. Mă irită faptul că proștii pot crede că eu aș fi ascultat radioul vreodată în ultimii ani și că era radioul meu. Adică un fel de substituție de personalitate. Am explicat deja că după revoluție au fost ecranate pe Moșilor posturile naționale, și uneori mai dădeau emisiuni interesnate pe care le-aș fi ascultat. Nu am ce asculta la porcăriile lor de posturi de radio fm unde dau numai muzică străină și proastă și din când în când aberații politice. Bineînțeles că am renunțat de mult la abonamentul de radio și din cauza faptului că nu am bani și fiindcă nu am ce asculta. După aceea la 3 jumătate voi merge eu în locul mamei la medicul de familie, că ea nu paote veni deși avea programare, fiindcă îmi trebuie rețetă și trimitere la ORL, fiindcă iar mi s-a înfundat o ureche.

Am fost la atelierul de reparații. Iar au intrat peste mine cu idei pe care ei le repetau cu 8-9 ani în urmă, de pildă că ”aia trebuia împușcată”. Mi-au trebuit într-adevăr vreo câțiva ani până când am înțeles că porcii se refereau la mine. Nu doar că toată viața am fost un om perfect normal și inteligent, dar chiar am fost binele absolut cu calm și înțelepciune toată viața și cu mare drag de oameni și de țară și nu mi-a venit să cred că se refereau la mine - ctiți toată povestea vieții mele și veți înțelege că așa cum sunt acum și cum am fost și ieri, am fost întreaga viață, deci nimeni nu avea de ce să îmi vrea moartea. Este de-a dreptul grotesc că mă tratează toți așa, fiindcă am fost un om foarte bun și matur și înțelept, niciodată altfel. Ăștia care scuipă așa sunt exact ca pacientele din spitalul de psihiatrie care mă băteau și îmi aruncau hainele pe fereastră și urlau la mine ”Moarte!” direct în față. Eu nu am greșit nimic toată viața, deci e logic că trebuie să am toate drepturile legale și să am copil și să fac o facultate, cum am implorat din 1984, fiindcă am fost un om perfect lucid și normal de atunci. Au intrat și alții peste mine cu ideea ”Au distrus-o din nou”, ca și cum azi noapte ăia care m-au chinuit cerebral m-au distrus, într-un mod în care eu nu știu, deși am fost mereu un om perfect. În plus s-au băgat unii peste mine cu ideea că proștii cred că eu spun adevărul și mă plâng (fiindcă nu vreau să mă omor de fapt) dar ei cred că eu plâng cu glas tare și că urlu în bloc, când de fapt vorbesc singură cu voce normală și am avut dreptate toată viața, și sunt și acum un om perfect normal. Alții au intrat peste mine cu ideea că eu pot să îmi iau adio de la viață fiindcă țara asta nu o să recunoască niciodată adevărul și ei vor ca oamenii proști să creadă că eu sunt nebună și deci vor ca eu să mă sinucid. Bine, dar am fost chiar perfecțiunea, normal că trebuie să fie tot adevărul, cum am spus încă din 84. Nu am mințit niciodată. Sunt tare necăjită și fiindcă mama s-a angajat din nou la servicul ăla sinucigaș după toate că în urmă cu săptămâni, când a fost grav bolnavă, mi-a explicat că nu se va mai angaja acolo, că e mediu toxic și infect și nu poate sta în picioare atâtea ore și că ăia o pun să să facă muncă de jos de cărat obiecte grele ca un bărbat. Și acum s-a angajat tot acolo, e monstruos! De cinci ani și ceva nu am mai fost nici la Colun măcar cu ea și e groaznic - oricum după 84 am fost lăsată afară din închisoare numai de câteva opri. Sunt și foarte singură și am dreptate absolută, am avut mereu și repet, mereu am fost la fel, normal că trebuie să fie tot adeăvrul, cum am implorat și am explicat din 1984. Repet, nu am greșit nimic toată viața, chiar dacă mulatrul ăla a ieșit în calea mea și aseară și azi din nou (azi râdea) și mi-e scârbă că și femeia aceea cu părul vopsit roșu iar a ieșit și ea pe stradă împreună cu cohortă de oameni în calea mea, ca și cum ea ar crede că eu sunt nebună sau am greșit ceva, când de fapt toată viața mea fost binele absolut și un om integru și inteligent. A ieșit ieri din nou și aia care pare foarte bolnavă (nu știu ce are) și apare mereu în calea mea, dar a refuzat să îmi răspundă la salut când era odată în supermarket.
Menționez aici una din poeziile lui Adrian Agheorghesei, și drept vă spun că am trecut și prin așa ceva, m-au strivit cu sufletele mici și probabil că habar nu aveți ce înseamnă binele absolut sau înțelepciunea la care mă refer, fiindcă eu așa am fost, un om foarte inteligent cu suflet mare, chiar dacă am fost săracă, în timp ce voi vă luați numai după minciuni și după ceea ce e superficial.

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14053438/En_passant

Am omorât un om.
Pur şi simplu.
L-am strivit între degetele mici
cum striveşti între buze o tumoare a inimii.

La început era plictiseală
şi întunericul bătea cuie chimice;
era arbore cu melci înaripaţi
şi oamenii nu mai traversau nicio creangă.

Din senin,
am trasat un gol care semăna cu un ochi alb,
o secundă ca plămânul negru
şi un cerc gri.

Şi golul m-a privit în cer şi-a învăţat cuvântul,
Şi secunda m-a respirat cum respiră melcul,
Şi cercul a existat cum există cercul.

M-am plimbat, am trecut şi m-am rătăcit prin om.
Când am început să fac rame din paşi,
să întorc oglinzile cu faţa la faţă,
şi să strig la feminin,

am omorât un om;
cum trenul striveşte ochii între fier,
aşa l-am strivit eu între sufletele mici.

Au mai intrat unii peste mine cu ideea că ei sunt îngroziți fiindcă eu repet încontinuu aceste implorări și tot adevărul. Au mai intrat unii care spun că eu și maică-mea suntem prea bătrâne și că ei vor să ne omoare. Am dat telefon la medicul de familie și am vorbit cu asistenta și m-am programat marți la ora 4 și jumătate. Asistenta a vorbit din nou cu mine ca o scroafă, voi explica. Eu nu am greșit nimic toată viața. Tocmai a intrat unul peste mine cu ideea ”Tu Cristina, ai fost unul dintre cei mai mari martiri care au existat în lume.” Voi explica acum despre asistentă, care mă deranjeză și mai mult, fiindcă, după cum știți, sunt și izolată cu forța și este foarte greu să îndur porcăriile din partea altora după toate că adevărul despre normalitatea mea întârzie din 1984. Eu am fost binele absolut, dar și foarte înțeleaptă și cu forță intelectuală și de cunoaștere reală a vieții, și ei mi-au dat numai fiere și oțet. Și de data asta i-am vorbit asistentei, ca întotdeauna, cu dumneavoastră, și în mod politicos, și ea iarăși mi-a vorbit pe un ton urât și lipsit de respect și la pertu. Deci e ceva putred, trebuie evident să fie adevărul. Nu doar că am părul alb și peste 45 de ani, dar toată viața am fost un om matur și serios și foarte respectabil și inteligent și sunt în stare să îi conduc chiar pe alții și să am grijă de familia mea. Niciodată nu am fost altfel, nu înțeleg de ce îmi vor moartea cum spun ei, și nu vor să fie adevărul. În mod paradoxal și incredibil, pe mama mea o respectă și îi vorbește cu dumneavoastră, după tot ce mi-a făcut. Probabil că și fostelor mele colege, care au fost ale dracu cu mine, acum femei cu copii și servicii bune și studii recunoscute, probabil că și lor le-ar vorbi cu respect, ca și mamei mele, sau soției lui Zăgrean, după toate că ea l-a luat de bărbat, (poate că ea nu are altă greșeală nici ea) deși el e răul, iar eu nu am avut absolut nicio greșeală toată viața. Recunosc că Zăgrean ar fi putut să mă păcălească să îl iau de bărbat și pe mine, dacă aș fi avut bani. Absolut sigur eu nu am greșit nimic în povestea aceea de iubire față de el și nu am fost niciodată nebună. Vă recomand să citiți tot blogul meu tot și celelalte bloguri de asemenea, și veți înțelege, dacă aveți cap, că am fost ceea ce e bun și frumos cu adevărat, și că am fost un om cu o capacitate imensă de erudiție, dar și cu mare înțelepciune și înțelegere a lucrurilor și gând bun. Bineînțeles și dragostea imensă de frumos. Am avut înțelegere și înțelepciune prin muncă și intelect propriu, nu am luat lucrurile de-a gata ca papagalii. Am fost și binele absolut și cald și calm față de oameni și mă îngrozesc, cum spun porcii ăștia, că nici după 32 de ani de viață bună și nevinovată din partea mea în închisoare, ei tot nu vor să fie adevărul că am fost un om perfect normal și respectabil și că nu am avut nici cea mai mică greșeală sau defect o viață întreagă și merit să fie tot adevărul și să am copil cum am spus de mii de ori din 84. Asistentei nu îi voi vorbi de-acum înainte niciodată cu respect, de data asta nu voi mai face prostia să îi vorbesc la persoana a doua plural, cu dvs, și nu îi voi mai vorbi pe un ton normal, că nu merită. Am fost un om perfect bun și deștept și ea își bate joc de mine și prin tonul de voce pe care îl adoptă, după toate că eu m-am purtat mereu frumos cu toată lumea, o viață întreagă, și nu am fost niciodată ipocrită. Mai e și tânără pe deasupra. Ea și dna doctor parcă ar fi cuplul Xenia - Gabrielle din porcăria aia de film. Am văzut-o pe asistentă vorbind normal și cu respect și altor pacienți. Veți vedea în cele ce urmează că medicul de familie nu m-a ajutat, deși m-am plâns de groaznice simptome digestive și altele de mult și cred că și dacă era cancer incipient ar fi putut să mă trateze de la început și aș fi scăpat. Probabil că au ceva de ascuns, veți vedea clar cu dovezi din ceea ce urmează. Eu nu am avut nimic de ascuns toată viața, fiindcă nu am greșit nimic. Iar au intrat niște porci cu ideea că eu am delir de grandoare (au făcut și mai demult așa)- oare oamenii nu și-au dat deama că eu am dreptate, nu ei, și că nu este niciun delir de grandoare și că tot ce am spus despre înțelepciunea și bunătatea mea este adevărul? Și nici măcar nu e grandoare acel lucru. Ei nu văd oare că ăia, nu eu, sunt fabrică de minciuni și că mă omoară? Uitați-vă - eu nu am respins niciodată pe nimeni și nici acum nu am cu cine schimba două vorbe normale la telefon, deci mă omoară, m-au condamanat nevinovată la moarte. Am fost un om perfect normal întotdeauna, nu doar acum. Ultima mea speranță era Adelaida Mateescu de pe siteul Dialoguri culturale și voi scrie și despre ea și despre site mai încolo. Și-au bătut joc de mine monstruos. Toți m-au condamant la moarte, deși am fost și binele absolut și normalitatea psihică absolută în mod cert. Adelaida m-a vizitat odată acasă apoi am sunat-o dar mi-a dat de înțeles că nu îi place de mine și să nu o mai sun. Am pierdut numărul ei de telefon ca proasta, că acum aș fi sunat-o și aș fi fost fericită. Am vrut să îi cer numărul din nou pe site dar din aprilie anul ăsta s-a retras complet, probabil și fiindcă ăia răi, care m-au urmărit și distrus în cele mai mici detalii, știau că eu nu am pe nimeni altcineva și că precis o voi căuta și îmi vor moartea și mușamalizarea adevărului, cum au zis de atâtea ori. Când ea a fost la mine a intrat unul peste gândul meu cu ideea că ea trebuie să înțeleagă că trebuie să își țină gura despre ce a văzut la mine acasă. Acum au intrat unii în franceză cu acceași idee din engleză și română că eu am dreptate, dar oamenii nu trebuie să înțeleagă adevărul, deci mă omoară.

6 septembrie 2016

În fiecare zi eu spun mereu același lucru - că trebuie să mi se dea dreptul și să am efectiv copil și să fac o facultate cu drepturi depline ca om liber, cum am cerut aceste două lucruri încontinuu din 1984.

Desigur că dacă nu se îndeplinesc aceste două condiții mor, mă voi sinucide în curând, spre bucuria voastră și a mamei mele care într-adevăr mi-a promis distrugerea și chinul o viață întreagă încă din 1984. Am așteptat destul de 32 de ani. Am dat ieri exemplul acela cu repetarea lucrurilor din partea vecinilor de bloc, cum ar fi semnăturile adunate de vecina de la patru pentru firma ei, cum făcuse și cu mai mulți ani în urmă. Vă mai dau un exemplu: pe facebook, rețea socială, există reamintire zilnică a unor postări pe care persoana le-a făcut cu ani în urmă în aceeași zi, de exemplu azi 6 septembrie de-a lungul anilor. Am descoperit cu tristețe și amărăciune că de mai multe ori unii s-au jucat cu creierul meu și mi-au stimulat exact acele zone din memorie și afectivitate, care au fost stimulate sau s-au produs ca atare în mod ”liber”, exact în aceeași zi sau în zile apropiate din anii din urmă. Probabil că ei se distrează să facă așa ceva asupra oamenilor pe care îi consideră un fel de cobai sau de vite în grajd pe care ei se distrează să le posede și să le aranjeze. Sau corăbii ale nebunilor. De exemplu în ziua de 6 septembrie 2012 postasem pe facebook exact cântecul Let the little bird fly la care mă gândisem acum câteva zile, cum ați văzut într-o postare precedentă.

Prima oară când am ieșit afară am avut senzația vagă că muncitorii de la gura de canal spuneau că eu sunt nebună între ei. Poate de data asta mi s-a părut, dar oricum uneori mi s-a întâmplat cu certitudine, deci este absolut logic, cum am spus de atâtea ori din 84 încoace, că trebuie să fie adevărul întreg că nu am fost niciodată nebună, finidcă altfel e ca și cum ar atenta la cariera mea intelectuală și am deja 45 de ani și jumătate și la destinul și rolul meu de mamă și am fost mereu un om perfect.

Am mers azi să mă tund la coafor. Pe drum a intrat iar un porc cu ideea că eu am făcut o singură greșeală toată viața, deci încă o dată este clar că trebuie să fie tot adevărul, fiindcă într-adevăr nu am greșit nimic toată viața. Altfel, e clar că mor. M-am uitat în oglindă la coafor și am văzut nu doar pungile de sub ochi și gușa mare și ridurile și paloarea, dar și burta imensă, parcă ceva mai lăsată în dreptul ficatului. Voi încerca să mă lupt pentru viață din nou, vreo două săptămâni nu mai vreau să mănânc nimic, fiindcă trebuie neapărat să am copil, cum am spus din 84, altfel mor. Deci voi ține post negru, fiindcă vreau să trăiesc și să am copil, dar e posibil ca ei să mă tortureze monstruos din nou ca să nu mă lase să slăbesc și să mă oblige deci să mă sinucid, așa cum au făcut mereu când îmi reveneam să pot slăbi. Abia aștept să mă bucur și eu de viață puțin pe lumea asta și să mă plimb la aer curat (mi-au luat și asta) și să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori până acum. Am fost un om desăvărșit ca normalitate psihică o viață întreagă și un om foarte matur care e în stare să îi conducă și pe alții nu doar pe sine, și voi fi o mamă perfectă, oricum trebuia să am copilul mai demult, cum am spus de atâtea ori și să nu o mai văd pe scroafa aia de maică-mea, care mi-a spus de atâtea ori că ea mă va distruge și mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea. Și acest lucru e adevărat, nu este delir, ca și tot restul. Este adevărat că eu nu am simțit nicio dorință sexuală toată viața, și că nu am cunoscut alt bărbat în afară de Zăgrean pe care l-am așteptat toată viața, dar merit să am copil și să îl cresc atât cât voi mai avea de trăit și să se interzică legal să îmi vadă mama copilul, fiindcă eu am fost cu adevărat un om perfect. Faptul că ei întârzie adevărul că nu am fost niciodată nebună dovedește că îmi vor moartea și mai ales a copilului meu, că eu nu contează dacă mor, nu știu dacă puteți înțelege.

În același timp am 45 de ani și jumătate și abia aștept să fac o facultate cu adevărat între oameni ca om liber. Abia aștept să îmi fie lăsată viața să înflorească și să crească intelectual fiindcă am fost un om perfect. Nici nu vă dați seama câtă fericire ar fi și știu să îi fac și pe alții fericiți și să am familia mea. Sunt om foarte capabil intelectual și abia aștept să muncesc zilnic câte 8-10 ore pe zi cel puțin, fiindcă sunt perfect capabilă și vreau să muncesc mult de tot, totul ar fi lumină și bucurie și viață deplină, sunt în stare de efort susținut și muncă stabilă zi de zi și forță creativă și intelectuală în general. Abia aștept să am un orar zilnic de multă muncă intelectuală și să am ordine desăvârșită zi de zi și să mă bucur și eu deplin puțin de viață, și să cresc intelectual în societate, cum am cerut din 84, fiindcă am fost un om perfect din punct de vedere psihic și psihologic și o capacitate intelectuală adevărată și nu am greșit absolut nimic toată viața. În acealași timp am avut fericirea sublimă ca om și absolută și dragostea imensă față de viață și oameni, fiindcă am fost un om foarte calm și înțelept întreaga viață și cu o cunoaștere reală a vieții și din punct de vedere filozofic dar și cu mare capacitate de erudiție și am avut viață fără păcat și fără pată. Am fost perfecțiunea și ca om matur la 35-36 de ani (pot să mă descurc singură încă din fragedă tinerețe) dar la 35-37 ani eram și suplă și capabilă de orice muncă fizică și aveam fericirea absolută și stabilă, nu era niciun fel de episod psihotic, cum inventează porcii, ci era doar cunoaștere a lumii și vieții matură și calm și drag de oameni și de viață, ca om inteligent cum eram. Am explicat încontinuu din 1984 când mi-au promis moartea părinții, că de fapt sunt un om perfect normal și că merit viața și să fac o facultate, dar mai ales să am măcar un copil, că altfel precis mor. Am avut dreptate absolută toată viața și nu înțeleg de ce întârzie adevărul. Parcă nu ați fi oameni, e prea de tot. Mai am de scris lucruri oribile de tot dar toate adevărate despre cum m-au masacrat viața toată și mai ales în blocul trei și le voi scrie, mai am puțin și voi termina povestirea. La salonul de coafură m-am întâlnit cu dna medic de familie Pană. Mai înainte nu au răspuns la telefon nici asistenta nici ea, că trebuia să-mi fac o programare. Trebuie să ajung și la ORL zilele astea că iar am dop în ureche.

Adevărul crud e că încă din 1984 cei care sunt la putere în societate m-au așezat pe jos și s-au bucurat de violuri monstruoase de la distanță asupra trupului meu, în timp ce ei aveau și dreptul să aibă copii și dreptul să aibă bani, s-au bucurat să îmi ia dreptul să am bani (nici pentru handicap nici pentru așa zis boală psihică nu există pensie, așa e legea, puteți verifica), deși eram un om perfect și capabil totodată. Mi-au pus cizma în gât porcii de psihologi și psihiatrii ca să mă oblige la sinucidere, inventînd orori că eu aș fi fost nebună sau rea, când în realitate am fost chiar perfecțiunea, deci trebuie să fie adevărul ca să sm copii și dreptul să fac o facultate, altfel mor. În realitate tot ce spun ei e minciună, dar ei se dau mari că ar fi mai deștepți decât mine și că ei judecă că eu sunt nebună, fiindcă au puterea în ghiare în societate și bani și efectiv calcă peste gâtul oamenilor normali și inteligenți cum am fost eu și se pișă peste obrazul celor buni și fără pată, dintre care am fost și eu mereu, deși m-au ținut în închisoare sordidă 32 de ani. Am explicat totul extrem de clar și înaintee și după moartea tatei, mai ales în 2005-2006 fiindcă eram desăvârșirea și un om inteligent totodată și merit să fac o facultate și să cresc ca intelectual în lume, am fost perfecțiunea cu adevărat și un om perfect stabil psihic, deci trebuie să fie adevărul, am implorat de 32 de ani și am dreptate absolută chiar dacă mama mi-a promis moartea de atunci, eu am fost un om bun și nu știu de ce mă ura.
Azi, 3 iunie 2021, am recitit acest text și afirm că este cu cuvinte prea dure - nu îmi amintesc cu precizie dacă eu am scris așa ceva, dar vă rog să luați în considerare faptul că eram cu adevărat otrăvită groaznic, chiar dacă uneori uitam că așa era. Era prea târziu pentru a face o facultate, dar acest drept nu trebuia să îmi fie luat! Asta a fost problema. Existau de altfel cursuri postuniversitare, dar trebuia mai întâi să nu mai fiu otrăvită, altfel nu se putea nimic. Repet, erau toate dovezile că eram otrăvită. În plus existau pentru profesori de liceu cursuri de (re)conversie la filozofie etc.

Blocul trei, partea 22

Aici continuarea povestirii de la punctul 21, care este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html

Azi, 5 septembrie 2016 voi continua povestirea despre blocul trei aici. Am fost afară și mi-am cumpărat două dobrogene de la patiseria din apropiere. Le-am mâncat în spațiul verde al blocului, unde ședea un gardian foarte gras, care de multe ori stă pe aici, nu știu ce păzește. (între timp,gardianul l-am uitat, azi 28.01.22) Din păcate am dat 5 lei pe ele și banii mi se împuținează și de data asta mâncarea de la mama este foarte rea, cred că o voi arunca. Are gust rău și carnea pe care a pus-o în mâncare arată ca niște viermi și mi-e și scârbă. Din nefericire, dobrogenele erau precis otrăvite - nu știu exact de ce și cum, dar erau foarte amare și le-am mâncat. Poate brânza era veche, dar aia tot otravă înseamnă. De multe ori am nimerit mâncare încă și mai amară decât asta, mai ales la Mega Image și după ce mâncam îmi era rău și mi se umflau picioarele și mă ustura rău stomacul. Nu știu dacă și acum mi se vor umfla picioarele. Coșmarul cel mai monstruos e că ei mă otrăvesc nu doar ca să îmi distrugă ficatul, dar și pentru a îmi chinui creierul și a îmi distruge energia cerebrală și a putea să mă fu... mai tare și mai rău și eventual a mă stoarce de energie cu pretextul că eu sunt nebună, păcălindu-i pe porci și pe proști că îmi bagă nu știu ce medicamente, când de fapt e otravă și eu nu am fost niciodată nebună și trebuie să am copil și să fie adevărul tot. Dintre vecinii despre care am scris ieri m-am întâlnit azi cu acel așa-zis Ștefan (cine știe cum îl cheamă de fapt) și cu femeia mai în vârstă care pare de etnie țigănească. (în ce privește absurda mea aspirație de a avea un copil, nu voi explica acum de ce a fost așa, dar pur și simplu am fost nevinovată și monstruos chinuită din 84 și izolată chiar din 84, încât credeam că e normal să fiu eliberată și astfel să fie adevărul, chiar să am copil, lucru pe care îl doream din copilărie, dar în situația mea era imposibil și eu nu înțelesesem, credeam doar că adevărul ar fi însemnat tot ce e bun

În blocul meu, tot la etajele inferioare, locuia o doamnă mai în vârstă, dar nu tare, care apărea uneori în calea mea, dar a dispărut în ultimul timp, nu știu dacă mai stă sau mai vine pe aici. Părea genul de om serios și dintr-o bucată, care vorbea cu siguranță și cu intenție bună la prima vedere, un om fără fasoane și lipsit de mască, fără haine scumpe sau elegante, așa cum am fost și eu de fapt. M-a deranjat că îmi tot spunea puiuț sau puișor și i-am spus că și eu am albit și că nu mai sunt tânără și mi-a răspuns că pentru ea eu sunt ca un copil. Ea a fost singurul om care părea în întregime bun în bloc, dar totuși părea că crede ceva greșit despre mine, chiar dacă eu am fost om fără experiență de viață.

Un alt personaj interesant a fost tânărul adolescent blond și firav care apărea în jurul blocului și în general mă saluta. A trecut ceva vreme de atunci. Mă deranja puțin faptul că se giugiulea exagerat cu o fată în ochii mei, cu acea nonșalanță și indiscreție cu care unii tineri fac lucrul acesta. Părea ipocrit, vorbea cu un ton de voce alintat și parcă avea picioare de vată, părea moale și amețit. Odată l-am văzut intrând cu două fete în bloc. Una din ele e posibil să fie locatară aici, dar nu știu sigur dacă ea stă în bloc sau el stătea. Ultima oară l-am văzut mai demult în curtea blocului ieșind pe stradă și nu m-a mai salutat. În acel moment a intrat unul peste mintea mea cu ideea că ”el este încă în anii lui de rătăcire”. Cât despre fată - cred că ea era, nu pot spune sigur acum, are o proteză sau așa ceva la dinții din față - m-am întâlnit acum vreo două zile cu ea la lift și a fost nepoliticoasă, parcă nici nu m-a salutat. A intrat înaintea mea în lift, eu am închis ușile, că ea nu se sinchisea și exprima un fel de dispreț cu toată ființa ei și, culmea, aștepta să o întreb eu la ce etaj merge ea, deși se așezase de partea cu butoane a liftului și trebuia oricum să mă întrebe ea. I-am spus că eu merg la patru și abia atunci a apăsat pe butonul patru. Aici în bloc vin uneori grupulețe de adolescenți care șed pe trepte la parter sau chiar în bloc. M-a mirat faptul că odată s-au așezat chiar pe trepte la etajul meu, lângă apartamentul homosexualului și a trebuit să ocolesc pe lângă ei fiindcă nu mergea liftul.

Voi scrie acum despre familia care locuiește la patru camere, vecini de perete cu mine. Nici acum nu știu sigur dacă ei stau cu una, două sau chiar trei bătrânele în casă. Poate mai vin și în vizită la ele. Una dintre bătrăne este micuță de statură, ca și femeia de vreo 50 de ani care locuiește acolo căsătorită sau soră cu un bărbat mut, cu părul albit. M-am întâlnit adesea cu acea bătrână și este genul de persoană îmbrăcată în haine vechi la patru ace, și când o salut îmi răspunde cu o politețe exagerată și ridicolă de modă veche, parcă jucată, de parcă cine știe ce crede despre mine. Odată m-am întâlnit cu altă bătrână cu părul alb de tot și șleampătă ieșind din apartamentul lor să arunce gunoiul și punându-mi o întrebare aiurea. Pe bărbatul mut l-am salutat de fiecare dată și el mi-a răspuns dând din cap sau chiar articulând foarte greu ceva printr-un mârâit. El de obicei pleacă și vine cu mașina cu soția lui și numai de câteva ori i-am dat drumul înăuntru la ușa cu interfon de la intrarea în bloc. Alteori, destul de des, el stă și așteaptă la ușa apartamentului lor, la fel cum așteaptă jos adesea și eu mă întreb de ce nu are cheie sau de ce nu îi dă nimeni drumul înăuntru. De-a lungul anilor am observat cum crește fiul lor (?), care era încă un copil când m-am mutat aici. La început copilul era politicos dar în ultimul timp a dobândit un aer șmecher când îl întâlnesc și mă salută evaziv și cu un aer ciudat și pervertit în privire, asemănător cu mama lui, dar altceva. În ultimul timp a prins obiceiul să apară când ies din lift și aproape dau nas în nas cu el (ușa lor e aproape de lift) de parcă mă urmărește pe geam când intru în bloc. În primii ani după ce m-am mutat aici, ei aveau o menajeră care venea periodic să le facă curat. Femeia avea tenul mai închis la culoare, dar nu era țigancă, și era uscățivă și micuță. La început a fost deschisă și vorbăreață cu mine și politicoasă și s-a oferit să îmi facă și mie curățenie dacă vreau, contra cost. Eu am refuzat desigur, fiindcă mi-era drag să fac eu și puteam cu ușurință și oricum nu aveam bani de aruncat pe geam. În apartamentul meu, fiind multe flecuștețe, numai eu pot face curat. Odată când a trebuit să accept să mă ajute mama, mai rău mi-a făcut cu nervii ei și nu o puteam calma că îi sărea țandăra din nimic, chiar dacă eu nu spuneam nimic, așa cum face ea de obicei. După vreun an sau doi de ședere a mea aici, acea menajeră și-a schimbat brusc atitudinea față de mine și nu m-a mai salutat (nu știu de ce, eu precis nu am urlat în casă și nu am greșit nimic niciodată) și atunci am salutat-o eu, pentru că doar aparent are rang social inferior și pentru că era mai în vârstă ca mine, păruse un om de treabă și pentru că sufletul mi-era plin de lumină și drag de oameni și mai ales eram singură și când ești singur chiar numai două vorbe contează mult. Dar ea, de fiecare dată când o întâlneam (destul de des într-o vreme, după ce intram în bloc) nu îmi răspundea niciodată la salut și toată lumina și bunăvoința din ochii mei erau în zadar, mai mult decât atât, ea se uita urât de tot de parcă îi era frică și scârbă în același timp, de parcă îl vedea pe Necuratul și doar că nu scuipa în sân. Această chestiune m-a îndurerat mult. Apoi nu am mai văzut-o. După și mai mult timp, fiind lovită de foamete și lipsuri, am împrumutat de vreo două ori (maxim trei ori, dar cred că numai de 2 ori) 10-15 lei de la doamna mai tânără de alături. I-am cerut cu multă jenă și pe ocolite și am observat că ea avea lacrimi în ochi când i-am explicat că nu aveam de unde să am bani și mi-era foame. A spus că în vremurile astea și pentru ei, salariații, este dificil. În ambele dăți am dat banii înapoi, dar după aceea nu mai aveam cum să cer. Drept recunoștință, i-am dus mai apoi cărticica mea cu mici poeme haiku, cărticică care de fapt nu era carte, ci doar o tipăritură broșură fără ISBN, fiindcă nici haiku-urile mele nu au fost considerate bune sau de valoare și nicio editură nu le-a vrut desigur, deși am scris cu sufletul curat, în timp ce aproape toți ceilalți autori de haiku pe care îi știam de pe net sau de la cenaclu (și cei care au început după mine) au avut cărți publicate și apreciate de cârduri de prieteni sau cititori și comentate, după cum puteți vedea pe net. Eu oricum nu am fost acceptată în grupurile sau societățile lor. Doamna aceasta între două vârste de la apartamentul vecin este ca o ”fâșneață”, în ciuda vârstei. Se îmbracă des în haine tinerești, cam nepotrivite vârstei sale. Acum vreo două zile iar cobora scările în pantaloni scurți și apoi s-a întors, fiindcă uitase banii (spunea ea) și parcă a cerut la ușă, după ce a sunat (iar nu a deschis) telefonul ei. De fapt ei au la ușă două uși cum aveau și părinții mei și colonelul Djendov în blocul unu, fiindcă părinții mei s-au luat după colonel (e ușă dublă, nu ușă metalică) și poate le este greu să descuie și să încuie. Pe vremea când am cerșit bani cu împrumut de la vecini am mai mers și la prietenii italianului de la 6 și la bătrânul cu cămașă albă de la 2, dar niciunii dintre aceștia nu au răspuns. Oricum nu aș fi cerut mai mult de 10 lei și aș fi dat înapoi. Au fost unii care au intrat peste mintea mea cu ideea că vecina de alături are claustrofobie și de aceea urcă și coboară pe scări des, ba mai mult decât atât, mi-au spus că lumea crede că eu sunt claustrofobă fiindcă ea s-a substituit mie, sau cam așa ceva. În realitate eu nu știu cauza, dar poate ea merge pe scări ca să se mențină în formă fizică bună.

Am ieșit a doua oară afară azi după ce am reușit să mă spăl pe cap și m-am întâlnit iar cu vecini de bloc - a ieșit bărbatul cu părul alb și soție șchioapă și iar nu m-a salutat, a ieșit de două ori (și când am plecat și la întoarcere) ginerele electricianului de la familia de la patru din colțul opus despre care mai am de scris și a ieșit și femeia în vârstă de la scara trei despre care nu am scris deloc, dar care apare destul de des în calea mea cu sau fără câine (ea are o corcitură cu care a ieșit mai adineaori) și eu o salut mereu (azi a spus bună ziua odată cu mine, cum făcea femeia cealaltă despre care am scris că avea grijă de câinii vagabonzi înainte să fie omorâți sau alungați). Această doamnă în vârstă se plimbă ades cu soțul ei vârstnic și uneori șed amândoi pe o bancă în spațiul verde. Odată i-am întâlnit pe amândoi la farmacia mai ieftină din zonă, unde merg și eu să îmi iau medicamente. Repet, aceste două femei de la cealaltă scară a blocului au avut tendința să spună mereu cu voce tare bună ziua înaintea mea, mai ales cea cu câini vagabonzi.

Mai am de scris despre familia electricianului din colțul opus de la patru camere la etajul patru. După ce m-am mutat aici el mi-a făcut unele servicii contra cost. A lucrat de câteva ori la panoul meu electric vechi pe care nu am avut bani să îl înlocuiesc cu unul modern. Până la urmă mi-a cerut să cumpăr patroane simple de modă veche și să înlocuiesc cu acele patroane rudimentare 3 din siguranțele mele automate, care și ele erau model vechi, dar el a spus că nu pot merge nici alea la panoul meu și că s-ar arde mereu. A avut dreptate, de atunci nu am mai avut probleme cu panoul decât odată sau de două ori parcă, înainte se ardeau mereu. El este cel care a insistat să îmi facă împământare la priza de la bucătărie, atunci când am avut probleme cu prizele. Eu nu am cerut împământare, dar i-am plătit pentru servicii fiindcă a insistat, și mă gândeam că poate voi mai avea vreodată nevoie de el. Și priza de lângă ușa de la baie a fost lucrată de el. Când eram în anii aceia dinainte de a fi studentă la medicină după facultatea de psihologie, când părinții mă chinuiau ca de obicei și nu aveam serviciu și niciun drept în societate, eram disperată și am încercat să mă electrocutez o dată, cum am povestit deja. Am descoperit atunci că dacă priza NU are împământare nu te poți electrocuta, nu pățești nimic. El susținea că toate prizele trebuie să aibă împământare. Pe soția lui am întâlnit-o pe holul blocului așteptând pe trepte în fața ușii lor, că nu avea cheie. Mi-a fost milă și am chemat-o la mine în apartament și am poftit-o pe scaun în bucătărie, am servit-o cu apă și nu mai știu ce, și i-am povestit câte ceva despre viața mea. Îmi vorbea la pertu oarecum discordant, ca și cum credea că eu nu am educație, dar eu i-am povestit că am dat examen la Cluj la facultatea de psihologie, dar că nu aveam bani și m-am întors și i-am povestit că nu am dreptul să am pensie sau de lucru și că nu am bani și că mama era prea rea cu mine, deși o respectam, că m-a închis cu tata la psihiatrie fără vină, deci i-am povestit pe scurt viața mea. Pe vremea aceea părea că mă respectă. Ea îmi povestea că lucrase la gaze și mergea pe Moșilor din bloc în bloc să încaseze facturi și parcă a spus chiar că mă știa și pe mine, și m-a întrebat unde stătusem înainte și i-am spus. A zis că mergea și la noi, după ce tata s-a debranșat de la conducta comună de gaze. Ulterior, datorită comportamentului ei agresiv, m-am gândit că poate i-au spălat creierul și a uitat cum eram eu de fapt. Într-o zi când mi se stricase iar ceva și nu aveam lumină sau curent electric nu mai știu unde, am sunat din nou la ei la ușă și mi-a răspuns ea și a spus că soțul ei nu a venit încă acasă, dar că îl va trimite la mine pe seară când se întoarce. Pe seară el nu a venit și, cum mă rodea nevoia (ceva ce nu mai explic în detaliu), m-am dus din nou fiindcă ea îmi promisese că el va veni și am rugat din nou - poate că a fost greșeala mea că am insistat, dar eu niciodată nu am avut pe cine să mă bazez. Mi-a spus că face baie și va veni după aceea. În realitate nu mai știu sigur dacă am fost la ei din nou seara să întreb dacă mai vine, dar cred că da. L-am așteptat și m-a mirat puțin când a venit în pijama groasă la mine acasă, simțeam un fel de jenă să primesc un bărbat îmbrăcat în pijama cu dungi (sau fără) la mine acasă, nici măcar nu avea halat pe deasupra și semăna puțin cu taică-meu în pijamaua lui groasă, care într-adevăr avea dungi, după ce făcea baie. Sincer, mi s-a părut cel puțin un act de impolitețe grosieră. Eu am fost un om serios mereu, chiar dacă am fost săracă, cred că ar fi trebuit să pună un halat sau să nu vină deloc. S-a uitat la panoul meu și am impresia că în acea seară mi-a spus că nu are cum să mă ajute și cred că a plecat. Nu mai țin minte cum am rezolvat problema. Oricum de atunci nu am mai putut să îl chem vreodată adcă mi se strica ceva, și fiindcă a plecat ca și Marius undeva la țară, dar și fiindcă soția lui s-a purtat mizerabil cu mine. El a mai apărut în calea mea pe holul blocului dar nu mă mai saluta și chiar se uita urât la mine. Odată a deschis intenționat ușa de la intrare când am ieșit eu pe hol și a apărut cu nepoțica lui mai mare atunci în brațe și îmi arunca o privire foarte urâtă, apoi a închis ușa. (odată mi s-a ars un bec mic de la veioză, explodând în palmă)

Cei care intră peste mine în limba engleză ajung uneori la concluzia că eu sunt un om perfect normal într-o cușcă și că asta e dezgustător. Da, e adevărat, am fost închisă astfel din 1984, dar cred că am fost mai mult decât un om normal mereu, am fost și un om bun și de valoare intelectuală, dar ceilalți nu au vrut să îmi lase viața de fapt. Am fost absolut sigur mereu la fel, nu m-am schimbat aproape deloc. Când spun că am fost un om de valoare intelectuală nu sunt nebună să cred că eram geniu, dar mă refer la valoarea mea reală, fiindcă eram oricm tratată drept animal, chiar mai rău și torturată și izolată total - aceste câteva îtâțlniri cu vecini au cuprins doar câteva cuvinte schimbate)

Este adevărat că ulterior am cerut bani cu împrumut soției electricianului. Adesea ea se certa cu fiica ei, încât se auzea pe holul blocului. Ea este cea care nu m-a lăsat să îi dau banii înapoi (sumă de 15 sau 20 lei, nu mai mult), ca să nu vadă fiica ei (care îmi refuzase împrumutul și era gravidă din nou) și spunea să i-i dau între anumite ore când de fapt nu am găsit-o acasă sau când o întâlnesc în jur, ceea ce nu s-a mai întâmplat atunci o vreme. Când am reîntâlnit-o, deja nu mai aveam niciun leu din nou și răbdam din nou și i-am spus că peste numai câteva zile o să îi dau banii înapoi, ceea ce era adevărul. Probabil că datorită frustrărilor din certurile pe care le avea cu fiica ei, și-a exprimat firea de mahalagioaică față de mine în mod foarte urât în acele zile. A inventat, culmea, că fiica ei mă întreține și ea nu poate accepta așa ceva (deși banii erau de la ea, nu de la fiica ei) și vorbea cu mare respect despre fiica ei, avea mare admirație, inclusiv spunea că fiica ei voia neapărat să aibă doi copii (exact așa fusesem și eu odată), și mie îmi arunca insultă după insultă și chiar m-a înjurat. A doua zi a venit din nou și mai pornită ca în ajun și eu tot nu aveam niciun leu și mi-a spus că precis cheamă poliția că eu sunt o hoață ordinară și eu trebuie să îi dau banii imediat, că ea nu mai așteaptă nicio zi, că ea nu mă poate întreține (numai de două ori, maxim de trei, am împrumutat de la familia ei sume mici și prima oară și poate și a doua am reușit să îi dau înapoi). Notă - azi 28 ianuarie 2022 - îmi amintesc clar că am dat mereu banii înapoi vecinilor toți, doar atunci nu aveam deloc. Pare scris greșit mai sus, poate nu eu am notat așa. Apoi a inventat că eu iau pensie de handicap deși știa că nu am niciun venit și că nu există pensie nici de handicap nici pentru boală psihică, dar poate că uitase ce îi spusesem sau era dintre nebunii sau proștii angrenați de sistem (nu de cineva anume!) sau de cei care voiau ca să mușamalizeze adevărul despre mine, cum mi s-a spus când m-am mutat în blocul 3. M-a obligat să merg jos la chioșcul de la colț și să împrumut cu mare implorare 20 de lei de la vânzătoarea de acolo, ca să nu cheme ea poliția. Ar fi fost în stare, așa cum am pățit la Govora înainte de a sări pe fereastră. Atunci când i-am dat banii a inventat că sunt scorpie și rea și că am luat banii din contul meu de la o bancă din apropiere și de aia am venit așa repede cu banii, când în realitate ar fi fost imposibil, și ea știa că nu am niciun ban în bancă. În lunile care au urmat scandalului a continuat să mă scuipe urât cu vorbe urâte când mă întâlneam cu ea când plimba afară căruciorul cu prima nepoțică. Mai mult decât atât, i-a spus mamei mele că eu sunt hoață, care la rândul ei mi-a făcut o scenă că spunea că îi e rușine să mai intre la mine în bloc fiindcă am cerut bani de la femeia aia, deși îi dădusem de mult timp înapoi. Pe ginerele ei l-am văzut, ce e drept o singură dată, ieșind din sala cu jocuri de noroc. În prezent ei au bonă pentru copilași, o femeie înaltă și vopsită roșcat sau blond cu care mă întâlnesc pe Moșilor uneori, în timp ce ea plimbă căruciorul. Mai jos găsiți trei linkuri către povestea cu banii împrumutați de la ea, unde am explicat totul în detaliu mai demult. Încă un lucru foarte important în opinia mea despre fata electricianului este că a sunat la ușa mea la mult timp de la povestea cu împrumutul acela buclucaș, și mi-a cerut să semnez o hârtie oficială că anume sunt de acord ca ea sau soțul ei să înființeze o firmă în bloc la această adresă. Mi-a explicat că firma nu va avea nicio activitate de fapt și că nu are cum să mă deranjeze, dar că așa se procedează în mod legal, adică se cere acordul locatarilor vecini de palier și parcă și sus sau jos și mi-a arătat că ceilalți vecini semnaseră deja. O formalitate aberantă care în mod evident nu miroase a bine. Am semnat și eu, dar cu mare amărăciune, fiindcă ea venise cu aceeași hârtie și aceeași cerere în urmă cu câțiva ani și mi se părea ciudat, și mă durea capul chiar în acel moment, în timp ce îmi aminteam clar și îmi aminteam că acești vecini au obiceiul să repete diverse lucruri, uneori la câțiva ani interval (am mai povestit un exemplu nu demult, cu semnele pe asfalt în fața scării), ca și cum ei sunt ca niște comete cu perioadă fixă, care se rotesc în jurul meu. Sau ca și cum vor să mă ”aranjeze”, cum spuneau unii peste mintea mea, adică să mă transforme pe mine în cometă cu adevărat, fiind femeie singură și abuzată, să uit și să nu mai percep realitatea în mod lucid.
Azi, 28 ianuarie 2022, adaug că nu era o formalitate periculoasă, poate că eu am judecat greșit datorită necazurilor mele, sau nu eu am notat așa, fiind de fapt o formalitate inutilă - trebuia doar să semnez, dar mă mira că mai fusese mai demult, poate că au avut două firme etc.
(Acum iar au intrat unii peste mintea mea cu acuzații, culmea, despre povestea cu radioul Europa. Repet, în 2005 erau deja 21 de ani de tortură și abuzuri și închisoare încontinuu în viața mea nevinovată. Eu nu greșisem nimic și este firesc că am crezut că oamenilor le e milă și vor să îmi dea liberatea, așa cum promiteau ăia. Repet, am fost mereu un om perfect normal și cu gândire bună și de valoare și am făcut numai fapte bune și eram cu adevărat inteligentă, aveam o minte frumoasă, dar mai ales un caracter frumos și un suflet pe măsură - poate nu puteți înțelege dacă nu citiți tot ce am scris pe bloguri sau dacă nu vorbiți cu mine. Străluceam de zâmbet pur și bunătate caldă și blândă și nu greșisem nimic toată viața. Voi ziceți că eu trebuia să nu semnez. În mod normal ca om liber nu aș fi semnat așa un document absurd (eu eram vecină pe diagonală în plus, fără nicio legătură), dar mai ales nu aș fi semnat fiind și a doua oară de fapt, ca și cum desființau și reînființau firma pentru nu știu ce profituri sau alte lucruri ilicite. Pentru asta s-a întâmplat povestea cu radio Europa, fiidcă voiam să am dreptul la cuvânt - adică puțin respect din partea altora - și la viață. Să nu mai fiu în slavie, ci om liber, chiar dacă săracă și necăsătorită. Repet, am fost un om perfect normal și nu am mințit toată viața nimic. Eu a trebuit să semnez fiindcă nu aveam niciun cuvânt și niciun drept în fața altora și a trebuit să înghit astfel de găluște amare toată viața, în timp ce așteptam să am libertate și drepturi din 1984. Chiar nu înțelegeți că mă omoară și că nu am fost niciodată nebună? Am explicat de atunci. De exemplu când mi-au închis balconul nu a contat deloc cuvântul meu ca proprietară, în timp ce ăia care nu l-au vrut închis pe Moșilor au obținut ce au vrut. Eu am fost un om perfect, repet, toată viața, în zadar.) Repet azi 28 ian.2022, și acum cred că am fost perfectă, eu cred că există perfecțiunea pentru mulți, nu doar pentru mine, dar aceia nu au putut sau nu au vrut să îmi salveze viața.

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/08/gura-lumii-22-august-2014.html

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/10/gura-lumii-2.html

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/02/postare-stearsa-gura-lumii-3.html


Ultima persoană despre care mai am de povestit în acest context este femeia de serviciu a blocului.

Va urma în continuare în postarea de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-23_10.html

Blocul trei, partea 21

Este aici continuarea părții 20 a seriei despre blocul trei, partea care se găsește la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html

În continuare despre ceilalți vecini și întâlnirile mele cu ei.

După cum spuneam, la etajul 8 locuia la 4 camere o femeie singură cu fiul ei. Ea venea la familia Nica în vizită. După un timp s-a căsătorit cu un bărbat înalt și solid și a mai avut o fetiță, pe lângă băiat. Băiatul brunet și pistruiat era cuminte și respectuos cum am povestit, fetița blondă, deși mă salută și ea, pare răsfățată și obraznică deocamdată. Bărbatul acela nu mă salută niciodată, dar se uită cam ciudat și uneori apleacă bărbia ca și cum m-ar saluta în gândul lui. Repet, nu mă obsedează lipsa de respect a vecinilor, dar sunt foarte singură și unele lucruri sunt anormale. Într-o dimineață când era liftul stricat, am coborât pe scări cu femeia de la 8 care își ducea fetița la grădiniță (sau la școală, acum nu mai știu sigur) și o cicălea încontinuu că trebuie să fie cuminte și cum trebuie să se poarte cu ceilalți.

Mai este în bloc un bărbat cu părul albit complet, care are o atitudine duplicitară față de mine. Câteodată, dar rar, chiar îmi spune bună ziua și eu îi răspund, dar cel mai des spune doar cu buzele și nu se aude nimic deci nu îi răspund, sau spune doar după ce trece de mine când e prea târziu să îi răspund, el fiind în spatele meu, cum au mai făcut și alții. Pe vremuri mă saluta, dar s-a schimbat, deși eu nu m-am schimbat. Soția lui este șchioapă, are un defect la mers și, odată când m-am întâlnit cu ei, cineva a intrat peste mintea mea, exprimându-și disprețul că ”cu două șchioape...”, nu mai țin minte restul frazei, dar era nemulțumire și era ca și cum se referea la mine și la acea femeie în același timp. Ea de obicei mi-a răspuns la salut, dar în ultimul timp îi văd mai ales de departe. Nu de mult ei vorbeau cu drag cu o familie cu copii care pleca de la ei din vizită probabil, și probabil erau copiii și nepoții lor. Atunci nici ea nu m-a auzit sau nu a vrut să îmi răspundă la salut. Ea pare un om fundamental bun spre deosebire de el.

Mai este un bărbat uscățiv și brunet care fumează mult și fumează adesea în holul blocului la parter și mereu mă întâlnesc cu el. El mă salută cu o politețe exagerată, ca un fel de temenea, nu știu dacă se poartă așa cu toate femeile din bloc. Nu demult, când mi-era lumea mai dragă acum câteva săptămâni, a ieșit și el să bată covoarele timp îndelungat în curtea blocului. Uneori vecinii (de pildă George) bat covoarele mici de tot câte o juma de oră, în mod ciudat, de parcă vor să îi chinuie pe alții dinadins. Cred că l-am văzut uneori împreună cu o femeie, dar parcă nu se potrivesc ca pereche, nu știu dacă era soția lui.

Mai este un bărbat care inițial părea singur și am impresia că vorbea în lift la telefon cu mama lui. El stă la un etaj inferior mie. Era mereu foarte parfumat și prin asta îmi amintea de avocatul burlac din blocul unu, care suferea de astm și se parfuma și el mereu. Acest bărbat, nici tânăr nici bătrân tare, a început să apară mai apoi cu o femeie vopsită blond, cu părul lung și cu chipul veștejit. De fapt nu știu de când erau împreună. Ea arăta de parcă trăise în vântul deșertului mult timp sau urcase adesea pe munte în ger și vântul iernii. Riduri peste tot. Nu știu cum să zic, fără să vreau m-am gândit că arată ca o prostituată retrasă din acitivitate, dar de fapt nu știu de ce avea, posibil congenital, acele riduri accentuate. A fost singura mea greșeală de gândire față de vecini în general. De fiecare dată când o întâlneam, ea avea un zâmbet larg, întins pe toată fața. Într-o zi, pe caniculă, în vara asta, l-am întâlnit pe el la lift asudat și obosit cu covoarele bătute în brațe. L-am întrebat cine l-a pedepsit să muncească pe o astfel de vreme și a răspuns scurt și cu năduf ”nevasta!”. De fapt nu știu sigur dacă ea era nevasta lui, după cum nu pot ști al cui era tânărul acela care mă saluta ceremonios și venea spre lift adesea cu aceeași femeie la ore foarte târzii. În ultimul timp tânărul a dispărut.

Pe la etajul unul stă și un tânăr care are un basset hound cu care iese la plimbare. Nu l-am văzut decât rar, numai în compania altor tineri, am impresia că locuiește singur (?) și are mașină pe care o conduce de mult. Are obiceiul să mă salute cu voce scăzută și a ieșit adesea în calea mea, mai ales dacă eu ieșeam la ore înaintate din noapte sau în zori foarte devreme, cum mi s-a întâmplat în ultimii ani din cauza suferinței, de parcă vrea să mă dea de gol că aș fi ”nebună” că ies la orele acelea afară. Și Ioana s-a luat de mine că m-a văzut pe geam la 5-6 dimineața. La etajul doi stă și un bătrân cu părul alb, care pare un om cumsecade și este singurul din bloc care în aparență m-a salutat cu respect. Inițial îl salutam eu, fiindcă știam că regula de politețe e că femeia trebuie să salute bărbatul, dacă el e cu mulți ani mai în vârstă, la vârsta senectuții. Dar el a insistat apoi să mă salute el. Umblă cu cămașă albă de tot adesea și cu pantaloni negri pe al căror tiv calcă la fiecare pas. Locuiește împreună cu un bărbat între două vârste, poate fiul lui, care și el m-a salutat de obicei, dar cu un fel de amuzament, ca și cum nu eram persoană serioasă, dar poate așa e el cu toți. Acest bărbat mergea într-o vreme tot la etajul doi la apartamentul vecin lor, unde l-am văzut odată când ușa era deschisă și a trebuit să urc pe scări, cred că stătea pe canapea și aveam impresia că acolo e un fel de firmă sau altă activitate de tăiat frunza la câini, dar mi s-a părut ciudat că era chiar în acel apartament vecin lor. Dar poate doar mi s-a părut că stau împreună sau că sunt rude, fiindcă e ciudat ca bătrânul să stea singur la 4 camere. Parcă mi-a spus cineva sau l-am văzut pe unul din ei sau pe amândoi intrând în apartamentul de lângă lift. A fost unul care a intrat peste mintea mea odată și mi-a spus că pe acela îl cheamă Ștefan, dar eu nu știu care e numele lui. Mai este o femeie care nu știu unde locuiește, înaltă și cu părul scurt vopsit roșcat, care dă impresia că ar fi medic sau așa ceva - nu știu de fapt ce este, dar ea mă salută sau o salut eu. Apare adesea împreună cu o femeie mai tânără care pare de rang social inferior și care mă salută politicos de fiecare dată și ea, și când e singură și când e cu cealaltă. Tot la un etaj inferior mai stă și o femeie înaltă și brunetă (ori poate e menajeră) căreia i-am spus acum câteva săptămâni că eu nu am dreptul nici să am pensie nici să muncesc, fiind pacient psihiatric, deoarece m-a iritat faptul că mă întreba dacă vin de la serviciu și așa cum eram îmbrăcată și fără sutien și în cârpe, nu puteam veni de la serviciu, chiar dacă aș fi fost femeie de serviciu. Această femeie se pare că era un om bun, dar, din motive necunoscute mie, rămăsese ca un copil.

La etajul trei, la unul din apartamentele cu patru camere, stă o femeie singură și corpolentă cu insuficiență respiratorie și poate și cardiacă, posibil astm,care vorbește cu mine pe un ton relativ intim și ca unui copil (ceea ce mă irită puțin din motive pe care le-am expus deja), îmi spune Cristina pe nume, și este unul din puținii vecini (de fapt singura) care au stat de vorbă cu mine și care vorbește cu mine când ne întâlnim. Dar nu știu cum o cheamă. Mi-a povestit că și ea fuma câte trei pachete de țigări pe zi ca și mine mai demult. Adesea se chinuie cu cărucioare pe roți venind de la supermarket. La ea mergea Marius să stea uneori de vorbă după moartea Ioanei, când era încă văduv, dar mergea și la Ioana, nu știu de ce, dar poate nu cu intenția de a le cere de nevastă. Nu știu cum se descurcă ea cu întreținerea la patru camere și alte cheltuieli. La celălalt apartament de patru camere de la trei stă o doamnă tot singură, care lucrează la un institut din câte am auzit parcă de la ea, când vorbea cu Ioana. Am văzut la ea în cutia poștală o revistă literară și i-am dăruit cu dedicație în cutia ei poștală o carte de poezii de-a mea, din cele publicate anul ăsta, după ce am câștigat concursul de debut anul trecut. După un timp mi-a pus și ea în cutia poștală cartea ei de vizită și felicitări pentru activitatea mea literară ”prodigioasă”, poate fiindcă scrisesem câteva date de biografie literară pe copertă. În realitate nu am avut activitate prodigioasă și m-au respins toți și într-un fel îmi pare rău că nu am reușit nimic bun nici în poezie (ceea ce e normal, nu am avut talent sau ”chemare”) și îmi pare rău că aproape toți m-au insultat cu adevărat și m-au respins. M-am întâlnit cu această doamnă și în fața ușii din dos de la jocuri de noroc și a vorbit frumos cu mine, dar eu i-am explicat că sunt o persoană foarte singură și de aceea am scris poezii și că nu am reușit să fac ceva bun, prin urmare nu am mai scris. Singurul lucru ciudat despre acea doamnă, în afară de faptul că poartă inele cu pietre mari, e că uneori aerisește prin ușa de la intrare și vine un miros puternic de stătut din camerele ei, nu știu de ce - are mobilă veche și posibil cărți. La mine pute a fum de țigară. (și polsibil și alte mirosuri dubioase, nu mai explic, oricum mirosea rău mereu foarte clar a usturoi, de parcă mă otrăveau cu arsenic și erau alte mirosuri)

Numele Sofiței, cea cu religia, l-am aflat de curând, fiindcă eu am întrebat-o, că altfel ea nu mi-ar fi spus. Umblă și ea cu batic și merge la biserică. Mai demult, când nu era curent electric odată, ea urca cu greu în urma mea fără lumină sau cu beculeț foarte mic și eu am ajuns mai repede - când a ajuns în dreptul meu i-am dat lanterna mea mică și a trebuit să insist mult să o ia. În general pentru mine era o mare bucurie în viață dacă puteam să ajut pe alții, oricât de puțin. Mi-a dat-o apoi înapoi. Am mai discutat uneori cu ea, dar în realitate nu m-a acceptat și îmi vorbește pe un ton fals și tărăgănat și aparent nu mă place sau o fi crezând că sunt nebună (!?), deși mie îmi plăcuse de ea. În urmă cu câteva săptâmâni mi-a vorbit ca unui copil mic și rău (poate chiar crede că sunt idioată sau nebună sau rea deși nu are motive) și spunea că văd și eu acum că e mai bine cu Dumnezeu și să am credință. Ca și cum mă întorsesem abia acum pe calea dreaptă. În realitate mi-a mai repetat aceste vorbe și în trecut, ca și cum vrea să dea impresia că eu aș fi oița rătăcită. În ultimul timp a început să mă cam irite această atitudine a ei, de parcă eu sunt inconștientă sau nebună, fiindcă știa că mereu am fost cedincioasă și cu sufletul curat (fiindcă îi spusesem anumite lucruri și vedea și la Paști, etc.). Am avut drag de oameni degeaba, mereu am dat peste câte o Sofița, care se poartă ca și cum eu nu am memorie și ca și cum aparține grupului de farisei contemporani. A refuzat cărți religioase din partea mea, că chipurile erau eretice. Dar asta nu contează. Cel mai mult m-a enervat când am întâlnit-o nu demult pe Moșilor alături de alte două cedincioase, vorbind ostentativ despre Dumnezeu și credință și spunând că războaiele sunt urâte, dar așa e voia lui Dumnezeu, că trebuie să facem și războaie sau să trecem și prin războaie. M-a iritat cuvântul război fiindcă eu am fost mereu un om pacific, dar alții tot sugerează că i-au păcălit pe proști că dacă îmi chinuie mie trupul peste tot sau creierul sau mai ales sexul, ei fac chipurile războaie peste mine ca și cum eu eram câmpul lor de manevre sau de luptă. Mai sunt unii care mereu intră peste mintea mea cu ideea ”Ordonați!” Mai sunt alți porci care intră peste mintea mea cu ideea ”Te apropii de victorie Cristina”, ca și cum i-au păcălit pe nebuni că eu eram nebună și că credeam că lupt în nu știu ce războaie, când în realitate nu am delirat niciodată și am fost mereu un om inteligent cu capul pe umeri. Mi-e scârbă că întârzie adevărul și îmi vor moartea de fapt.

La scara mea mai stă sau vine în vizită un buzat (nu știu dacă e evreu, nici măcar nu știu dacă toți evreii sunt mami buzați, dar am observat că unii oameni buzați sunt chiar din județul Buzău, așa a fost în viața mea) dar îl văd rar de tot și nici nu mai țin minte bine dacă mă salută sau nu, parcă nu. Mai este unul cam din aceeași rasă, dar cu părul alb și relativ curat/elegant îmbrăcat pe care îl văd tot rar și care în general mă salută, dar cu ezitare. L-am văzut nu demult de două ori în aceeși zi sau în zile succesive. (azi, ianuarie 2022, recitind, am descoperit că pe acesta cu păr alb l-am uitat)

Mai erau doi tineri pe care de mai multe ori i-am întâlnit împreună la început dar mai apoi separat. Unii spuneau că cel tânăr ar fi fotbalist. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, mă saluta cu un fel de aroganță, ca și cum avea ceva să îmi reproșeze. El s-a transformat foarte mult în acești 10 ani, a albit mult și glasul lui a devenit mai mieros când îmi dă bună ziua, nu mai este tăios ca pe vremuri, și parcă vrea să exprime ceva ascuns. Odată l-a salutat pe copilul vecinei de sus, arătându-l cu degetul, cu o expresie ciudată - și eu însămi am fost puțin contrariată, fiindcă mi se părea că acei copii nu creșteau sau au fost înlocuiți, căci îmi aminteam vag că acei copii erau în bloc din primii ani ai șederii mele acolo, făceau zgomote și am fost la ei la ușă să rog pentru puțină liniște și erau niște oameni care spuneau că vor duce copiii la țară. Iar acest ”tânăr” locuia la 4, ca și ei. Vreau să spun că nu puteam ghici defel ce emoție exprima în mod accentuat. L-am întâlnit în urmă cu câteva săptămâni (când lipseau coșurile de gunoi pe Moșilor și era tare cald), venind în bloc cu o femeie bătrână și bolnavă și a insistat enorm să intru cu ei în lift, deși eu nu voiam să ne înghesuim. A doua zi a apărut din nou cu aceeași bătrână și a zâmbit parcă forțat binevoitor spre copilul vecinei mele de deasupra, vecină blondă care și ea a fost gravidă în ultimii 10 ani de când stau aici. Unii intrau pe mintea mea ca și cum era el și spuneau că el știe că nu va deveni niciodată domn cu adevărat. Eu nu sunt idioată și nu cred bineînțeles că era el, pe mine nu mă pot convinge gândurile altora care apar exact când îi întâlnesc pe ei, că ei ar fi aceia, sunt un om lucid. L-am văzut stând de vorbă și cu muncitori stradali, de parcă se informa. Celălalt tânăr a continuat să mă salute cu aroganță mult timp, are un ton de voce în care prelungește nervos ultimele silabe și tot așa erau unii care intrau peste mintea mea cu ideea că ăia (dar de fapt poate alții) îmi spuneau că degeaba nu am greșit nimic și degeaba am fost un om perfect, că ei cred că am fost un om lipsit de virtute și caracter fiindcă am scris tot adevărul despre viața mea. Îndrăznesc să spun că nu e așa și nu e adevărat că omul nu trebuie să se plângă dacă e omorât fiind nevinovat - și în plus nu am fost niciodată un om plângăcios, nu am aruncat suferința mea asupra altora. E acceptabil și necesar uneori să spui adevărul, din moment ce nimănui nu îi pasă că eși omorât. Era înainte de a începe eu acest blog în 2013, era pe vremea în care eu scrisesem tot adevărul despre mine pe mailul meu, pentru mine însămi, dar ei sugerau că alții îl citesc. Voi explica mai clar această nenorocire mai încolo. Pe blog este același lucru, dar mai exact exprimat și mai complet și mai esențial oarecum. Ceea ce pot spune cu certitudine e că eu am avut dreptate mereu și ei dacă ar citi tot blogul meu ar fi de acord cu asta. Eu nu am fost un om lipsit de coloană vertebrală sau demnitate cum sugerau unii, dimpotrivă, demersul meu a fost moral corect și demersul lor de tăcere și minciună pentru a ascunde adevărul și a îmi da moartea este greșit și imoral și inuman. Cruzimile atroce și nedreptatea atroce trebuie denunțate, nu înțeleg de ce mă văd ei drept altceva decât un om normal și inteligent, numai fiindcă am fost om sărac din copilărie. Vă mai amintiți cântecul lui Florian Pittis după Blowing inthe wind - unde spunea ”de câte ori omul vede un rău și tace-ntorcând capul său”. Asta sunt ei toți - oameni extrem de imorali care se uitau la mine, deși eram încă tânără, de parcă eu nu trebuie să am niciun drept deși eram un om de valoare și voiau să mă sfâșie și să mă calce în picioare numai fiindcă aveam dreptate și fusesem chinuită cum am arătat clar, fără niciun drept încă din 1984, nu de la povestea cu Zăgrean. Pe acest din urmă tânăr l-am întâlnit la magazinul supermarket Profi din apropiere, unde miroase urât și unde în general merg oameni săraci (naiba știe de ce) și prost îmbrăcați, dar unde aceștia plătesc mai mult decât la Mega Image - am studiat mai demult prețurile și aproape toate erau mai mari ca la Mega Image (nu știu cum mai e acum) deci părea încă o ”găselniță” și capcană de jupuit pielea de pe oamenii nevoiași. El purta un tricou cu număr la spate și alteori l-am întâlnit cu bagaje de mână și nu știu unde pleca din când în când din bloc.

Am fost de curând afară la chioșcul de la colț și era mare adunătură de țigani și alte categorii și când am trecut pe acolo m-a scârbit unul că vorbea despre nu știu ce tulburări mentale și/sau posedări sasu demonizări. Se uita urât efectiv. Vechea poveste...

În bloc a mai apărut și un bărbat tânăr cu mușchi (oarecum atletic) cu tatuaj dacă nu mă înșel și care mă salută mereu. Nu pot spune cu precizie dacă are tatuaj, dar nu de mult a intrat alt musculos în bloc pe lângă mine și acela precis era și tatuat. Și o femeie țigancă (probabil) mai în vârstă pe care eu am salutat-o și care mai apoi a ieșit în calea mea vorbind la telefonul mobil. Cât despre Sâmbeteanu, el a spălat până nu cu mult înainte de moarte două din mașinile parcate în fața blocului. Am auzit că ar fi primit bani pentru că spăla mașina doamnei doctor, (nu pot ști sigur care era doctor sau dacă era de la scara asta) și că doamna doctor avea bani și de șofer, etc. (acum iar au intrat unii peste mintea mea cu ideea că vecinii mei au fost proști și că au ascultat de ”ordinele” nu știu cui ca să mă omoare de fapt, în loc să se ia după fapte reale din fața ochilor și să mă fi respectat ca om bun și normal, cum am fost mereu. Eu nu înțeleg ce vor să spună unii că au ascultat de ordine, fiindcă eu precis nu aș fi ascultat de niciun ordin să omor un om bun și inteligent cum am fost, eu precis aș fi preferat să mor eu, cum m-am și aruncat pe geam atunci în 98). Apoi Sâmbeteanu spunea la fereastră că este bolnav și nu a mai ieșit din casă. Dna Sâmbeteanu spunea că are cancer (mama zicea că datorită alcoolului) și apoi el a murit în scurt timp. Dumnezeu să îl ierte.

Cât despre vecinii mei de palier, am mai scris. În față stau cei doi homosexuali. Cel bătrân, probabil proprietarul, e șchiop și iese din când în când în două cârje (nu știu de ce nu poate merge cu una sau fără) și pleacă cu mașina la plimbare împreună cu prietenul lui tânăr și cu aer de străin (arab?). Amândoi au fost politicoși cu mine. Odată de foame sau tristețe mare și nevoie de o țigară măcar i-am cerut cu împrumut un leu celui tânăr și mi-a dat, dar a zis să nu îi mai dau înapoi, de fapt nu mai țin minte dacă i-am înapoiat sau nu. Cel bătrân țipă din când în când zi sau noapte și unii ziceau că atunci el are orgasm. El crește mulți peruși în colivii mari, așa mi s-a spus. Îmi aduc aminte de piesa de teatru despre homosexuali ”Colivia nebunelor”. La ei vine o rudă femeie a bătrânului și le face curat. Bătrânul ascultă uneori soprane sau castrați. Odată au chemat tapițeri să le repare patul dublu și vechi și au lucrat pe holul blocului destul de rapid.

Mai e un tânăr brunet pe care l-am văzut intrând sau ieșind rar în bloc, nu știu dacă locuiește aici sau la cine vine în vizită. Odată mi-a dat de pomană 10 lei că mi-era tare foame atunci și rău și nu mai puteam răbda de foame tocmai fiindcă nu aveam bani de atâta timp, adică și de scârbă și suferință, că dacă aș fi avut bani atunci aș fi putut ține regim dietetic sau hipocaloric cu ușurință ca odinioară, fiind totul comfortabil.

Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-22.html

4 septembrie 2016

Bine, dar de ce mă omorâți? Nu doar că am fost perfect nevinovată dar am fost mereu la fel cum sunt acum, un om perfect normal.Nu m-am schimbat niciodată. Am fost și un om de valoare, deci nu înțeleg deloc. Țin minte totul, este scris absolut totul despre viața mea pe acest blog, nu am și nu am avut amnezie, chiar dacă am uitat unele nume și figuri ale oamenilor, dar tot restul e aici, precis nu am greșit nimic toată viața.

Azi, duminică m-am sculat abia la 7 seara, fiindcă m-au folosit sexual azi-noapte. E oribil, vă dați seama ce înseamnă asta pentru mine. Imediat ce m-am sculat au intrat unii peste mine cu o idee pe care ei o repetă mereu, foarte des și care dovedește întunericul din mintea și sufletul lor. ”Ai înțeles de ce toți preferă să tacă? Ai înțeles de ce trebuie să taci?” ca și cum toți îmi vor moartea și mușamalizarea adevărului, exact cum au spus mereu după ce m-am mutat în blocul trei în 2006. BINE, DAR E MONSTRUOS! DOAMNE! Mi-e scârbă.

Am ieșit pe stradă și tocmai venea pe Moșilor Malancă de la scara trei. A scos ușor limba când s-a apropiat de mine și eu îl fixam și nu m-a salutat nici el, deși mai demult, cu câteva zile în urmă mă saluta, dar cam în bășcălie. În același moment unii au intrat peste mine cu ideea repetată de ei adesea ”Nu au ce să îi facă”, ca și cum sugerează că trebuie să mă omor și că oamenii mă consideră vită și așa mă vor considera și când voi muri, ca și cum eram ”nebună”, deci nu om, deci mă forțează la moarte, ca și cum ei cred că eu aș fi o nebună căreia unii trebuie să îi ”facă” ceva, deși nu am greșit niciodată nimic și nu am fost niciodată nebună. Normal că trebuie să am copil cum am spus din 84 și să fac o facultate ca om liber, am fost un om perfect și chiar de valoare intelectuală și aș fi trăit fericirea absolută, nu am avut niciun defect de caracter sau psihic. Nu am luat-o razna niciodată. Deci îmi vor moartea și o vor avea, nimeni nu vrea dreptatea și adevărul adică, în afară de mine. E logic că trebuie să fie adevărul, nu să îmi facă ceva. Ulterior Malancă s-a oprit să vorbească cu vânzătorul de la aprozarul din colț, fiindcă ei au toate drepturile și tot ce vor în societate.

În postarea următoare voi continua, deși îmi este foarte greu și sunt complet singură, seria povestirii despre blocul trei, apropiindu-mă de moarte așa cum vreți voi, în loc să fie frumos și adevărat totul. Acum iar au intrat cu ideea veche ”Nu putem sacrifica un întreg popor findcă o nebună are dreptate”. Dar nu am fost niciodată nebună și nu înțeleg de ce adevărul și dreptul la viață pentru mine înseamnă sacrificarea poporului, nu are logică.

3 septembrie 2016

Ieri mi-au spus unii în gând că e adevărat că îmi plăcea să gătesc și să pun murături dar că asta nu ar fi ținut mult. Ei mereu își găsesc pretexte pentru a justifica faptul că mă omoară și că nu vor să fie adevărul. Ar fi ținut mult fericirea mea, eram un om energic și inteligent și bun, dar ei mi-au distrus bucuria de a face curat și mâncare prin multe mijloace, mai ales prin lipsa banilor care nu îmi permite nimic și prin otrava cu care m-au chinuit, prin chinul abject asupra sexului meu și apoi asupra întregului organism, mai ales asupra organelor abdominale, care de asemenea m-a incapacitat, cum voi explica clar și pe scurt mai încolo.

Azi la trezire, repectiv pe la 5 după masa, m-au scuipat din nou cu ideea pe care ei o repetă des ”numai așa o puteau distruge”. În realitate mă îngrozește că întârzie adevărul, fiindcă de fapt nu aveau nicun motiv să mă distrugă, adică să mă omoare de fapt, am fost un om perfect, poate că nu ați înțeles încă. Chiar dacă aș fi fost Dumnezeu, cum spuneau unii în engleză sau în română, ei tot nu aveau nicun motiv să mă distrugă, fiindcă aș fi fost un ”Dumnezeu” perfect. Am avut mereu judecată perfectă, gândire bună, nu am avut nicio tulburare psihică toată viața, darmite delir cum inventează porcii. Am avut mare finețe intelectuală și complexitate frumoasă de suflet și intelect (nu e orgoliu, ci adevărul), dar și profunzime a înțelegerii acumulate de mine prin muncă adevărată și ani mulți de viață. Și mare putere de muncă și bucurie adevărată de viață, foarte multă bunătate față de oameni, respect și iertare perfectă și gând curat. Și ar mai fi de spus, dar mă opresc fiindcă e chiar adevărul, iar voi spuneți că eu fac panegiric fals al virtuților mele, când puteți citi totul și veți înțelege că am dreptate. Vă mai amintiți cântecele Andei Călugăreanu, pe care tata spunea că o cunoaște? Atunci vă amintiți și cântecul trist ”N-am vreme să dau o dovadă” despre femeia cu viața ca o minune, dar distrusă de alții.

În ultimele săptămâni mă irită și faptul că mereu iese în calea mea un mulatru între două vârste, la fel cum mereu ieșeau mai înainte alte personaje, bărbați sau femei, la intersecția unde abia mă mișc și eu câte puțin. Acest bărbat apare aproape zi de zi și azi de exemplu a venit până la patiseria de unde inteționam să îmi cumpăr ceva. În general el umblă în fața stabilimentului de jocuri de noroc. Mulți ani de zile, tot la intersecția mea, apărea mereu un alt bărbat, dar nu zi de zi ci periodic, ca și cum avea ceva împotriva mea - prea era de tot. Acel bărbat apărea laolaltă cu mulțime de oameni răi și vulgari sau agresivi și multe mașini și multe cărucioare cu bebeluși. Spre deosebire de ăla, mulatrul ăsta apare fără cortegiu de oameni pe stradă, numai el, oricât de puține persoane sunt pe stradă. Celălalt părea un bărbat cu trăsături împietrite, ca un militar în rezervă sau nu știu ce, dar nu lăsa impresie plăcută și probabil că pentru el un tanc cântărește mult mai mult decât o floare, fiindcă nu e capabil de pătrundere filozofică sau poetică a realității.

Mama m-a chemat la ”avion” adică la intersecția cu Fundeni să mă întâlnesc cu ea să îmi dea niște haine pe care mi le-a spălat și caserole cu mâncare. Am luat tramvaiul mergând oarecum obosită și chinuită spre punctul de intersecție. De vreo 5 zile încoace el (nu știu cine) mă chinuie aproape încontinuu prin contracții (spasm ușor muscular) în coapsa dreaptă, deasupra genunchiului. Este extrem de enervant și mă stoarce de energie. De multe ori în anii trecuți, mai ales după moartea tatei, ei aplică exact acest gen de tortură prin mușchiul de deasupra coapsei, ca și cum ar săpa tunele în organismul meu și după câtea zile sau săptămâni reușește să mă fu.. sau să mă chinuie sexual datorită acestei torturi constante de multe zile care îmi slăbește organismul.

În drumul spre avion am văzut iarba din zonele verzi proaspăt tăiată cu cositoarea și alături de parcele cu trandafiri multicolori, dar sălbăticiți și aproape veștezi. Cât de frumoși sunt totuși trandafirii, chiar dacă sunt veștejiți! Cât de verde și încă strălucitoare era iarba proaspăt cosită! Într-adevăr, cât de sublimă e viața, mă gândeam eu în sinea mea. La parcul de la podul Colentina au apărut și doi jandarmi călare, ei au apărut de obicei în viața mea, mereu în acea zonă, probabil că este un centru hipic al lor acolo. Tata le spunea ”poliția călare”. Cu ochi limpeziți de vederea colțișoarelor de rai și cu sufletul molcom fredonând o melodie de recunoștință față de Dumnezeu, am ajuns la intersecție să mă întâlnesc cu mama, din nou zemoasă de frumos și bine și cu expectanțe pozitive și ca Sisif iar sperând că maică-mea se va purta bine sau normal. Dar m-am înșelat și de data asta, deși totul în gândul meu era pur și frumos. În stație se apropia tramvaiul să mă întorc și ea a scos un cartonaș roșu și m-a întrebat ce scria pe el - ea notase cu mâna ei cu pixul ceva, dar abia puteam descifra fiind și pe roșu și fiind scris în grabă și urât. Scria ”stabilizator tensiune 500W” parcă, dar ultimul rând nu l-am putut descifra și ea mă întreba ce a scris ea acolo. A zis că se suie cu mine în tramvai o stație să mă ajute la bagaj și să îmi ocupe un loc. Ne-am urcat, mi-am validat cardul și ea din nou m-a întrebat ce scrie acolo, i-am spus că eu nu pot ști ce a scris ea acolo și i-a sărit țandăra și a spus nervoasă că eu nu am vrut să îi spun, culmea absurdului. A coborât nervoasă din tramvai și trandafirii din sufletul meu s-au ofilit de tot. V-am dat acest exemplu ca să înțelegeți, dacă nu ați înțeles deja, că eu am fost un om perfect și calm și normal și bun și fericit. Iar femeia aceasta, mama mea, nu seamănă cu mine deloc. M-a chinuit din 84 și de mii de ori s-a comportat la fel - creează scandaluri din nimic, cum a făcut azi cu acel cartonaș pe care ea scrisese ceva, cu care eu nu aveam nicio legătură. Din astfel de motive ea mă chinuia cu țipete reale ore în șir și mă și bătea aproape zilnic. Dar eu am rămas și am fost mereu un om perfect normal și merit să am copil, cum am spus din 84, altfel mor, cum am spus de atunci. Am explicat totul despre mama și despre mine încă din 84. Nu am avut nicio urmă de tulburare psihică și aș fi fost o mamă perfectă și fericită (precis cel mai fericit om din lume) dar și copilul meu ar fi crescut fericit.

Când am coborât din tramvai la mine acasă au intrat iar unii cu aceeași idee de demult ”îmi pare rău, dar dacă așa e, trebuie să o distrugem”. În realitate, am implorat din 84 drepturi și libertate și am fost un om perfect și nu trebuiau să mă distrugă, dar ei așa zic mereu și între timp m-au distrus oarecum - oricum în toamna asta mă sinucid precis - am așteptat destul cum au zis ei mereu și am avut mereu dreptate, dar ei tot nu vor să fie adevărul.

Blocul trei, partea 20

Continui aici povestirea de la punctul 19:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html

Rămăsesem cu povestirea la italieni și chestiuni italienești din blocul meu. Încă și în zilele acestea, dar mai ales în timpul lunilor de primăvară-vară din anul acesta, intră unii peste mine cu ideea ”Aiuto, ho capito tutto! ” în italiană, adică ajutor, am înțeles totul. Nu știu ce vor și nici de ce cer ei ajutor, dar nu am cum să îi ajut.

Revin la povestirea despre familia Nica de la 8. Ioana N avea și ea adesea capul acoperit cu batic și mergea la biserică și avea icoane și mai ales se ruga singură în casă urmând un adevărat ritual, pe care Marius, soțul ei, îl respecta cu strictețe. Odată am nimerit la ei când ea se ruga și a trebuit să plec repede, fiindcă așa a spus Marius. Și ei au fost la mine acasă de câteva ori. Odată mi-a fost tare rău în tot corpul și simțeam și slăbiciune cerebrală mare și m-am plâns ei și ea a venit la mine acasă și mi-a făcut o frecție cu ulei, chiar a insistat mult, eu nu voiam, spunând că untdelemnul este cel mai sfânt lucru cu putință. Când era mama de față, ea a spus că ei nu îi pasă dacă omul e țigan sau evreu sau orice altceva, doar să fie om, asta contează. În acele momente abia începeam să înțeleg că poate oamenii credeau că eu eram țigancă (sau evreică), așa cum îmi tot repetau unii peste mintea mea, dar acesta nu e un motiv să cred că oamenii chiar credeau că eu aș fi fost țigancă. Mi se pare absurd. Îmi tot repetau că oamenilor li s-au spus mereu minciuni despre mine și de aceea mă omoară de fapt, ceea ce mi se pare absurd. De foarte multe ori mi-au spus că ”greșeala lor a fost că au spus că a fost țigancă”, ca și cum se refereau la mine și nu avea niciun sens, chiar dacă aș fi fost țigancă, de ce atâta tragedie?! Cum adică țigancă? E absurd. Alți spuneau des că ”atunci când am înțeles că nu e țigancă am înțeles totul”. Alteori spuneau ”ei mizau pe faptul că atunci când lumea va înțelege că ea nu e țigancă vor înțelege totul”. Etc. Îmi repetau această idee absurdă că lumea credea că sunt țigancă de multe ori, ca și cum inventaseră unii că sunt țigancă, pe lângă minciuna că aș fi fost nebună. De câteva ori mi-au spus în engleză că eu aș avea origine evreiască, ceea ce iarăși era absurd și nu avea legătură cu martiriul meu. Ioana N a mai spus ceva despre dansul Salomeei și capul sf. Ioan Botezătorul și abia după încă vreo câțiva ani au venit unii peste mine cu ideea că de fapt singura mea greșeală a fost că am dansat goală singură în casă în 1989. De fapt pot aproape jura că nu aveam cum să dansez goală (chiar dacă a fost, a fost o dată doar că altfel țineam minte și, dacă a fost, a fost pentru puține secunde sau minute), din multe motive (nu aveam astfel de suflet să dansez goală și ar fi fost incomod să mă mișc goală din cauze anatomice - labiile vulvei iertați anatomica expresie greșită, deci nu aș fi putut face ceva incomod și neplăcut), dar m-am uitat odată goală în oglindă, fiindcă abia reușisem să slăbesc fiindcă mă îngrășaseră cu sila și voiam să văd cum arăt, dar bineînțeles că nu știam că cineva m-ar putea urmări sau că unii vedeau prin ochii mei. Este drept că am dansat singură în casă, cu perdele sau jaluzele trase și nimeni nu avea cum să mă vadă, dar acel lucru era absolut necesar și natural din cauza presiunilor sexuale imense din partea lui Zăgrean și iubirii aceleia imense și dorului de el și de fapt interpretam melodiile și cuvintele lor. Uneori dansam pe muzică clasică și de multe ori făceam exerciții de mobilitate, fiindcă puteam face podul de sus ușor și sfoara și puteam duce ușor piciorul prin spate la cap (coșuleț). Era o nevoie imensă de echilibrare fizică și emoțională, era ca o reacție de apărare și fiindcă uneori mă durea capul înfiorător de tare. Unii fac yoga sau gimnastică la sală, eu ce puteam face? Nu am fost niciodată nebună sau inconștientă și am fost mereu un om inteligent și lucid și foarte serios, și nici chiar în fața lui Zăgrean nu aș fi putut să mă dezbrac să dansez, oricât credeam în el sau îl iubeam. Nu m-ar fi putut convinge și nu aș fi dansat nici pentru bani goală, chiar dacă mi-ar fi fost foame rău. Irina de la Constanța a venit la ziua mea odată și dansa singură în fața oglinzii și se scălâmbăia și cânta ”tell me why” după cântecul celebru atunci în anii 90, dar eu nici atunci nu am înțeles sau presupus că oamenii credeau că eu aș fi frivolă sau nebună fiindcă dansasem în fața oglinzii. Poate nu e adevărat. După un timp i-am dus Ioanei N cadou o icoană ortodoxă cu mult drag, așa cum i-am mai făcut unele mici daruri ca și Ioanei de jos.

Ioana N este cea care m-a încurajat să scriu poezii, după ce la sfârșitul lui 2006 aflasem că Zăgrean era căsătorit și după aceea mergeam la ei în vizită seara și citeam din poeziile mele uneori și el îmi citea din poeziile lui. Fără ei nu ar fi existat niciuna din poeziile mele, oricum fără valoare și ale mele. El m-a cam amărât când spunea cu subînțeles ceva despre vremea când el era încă un lup tânăr împreună cu alții, fiindcă evident eu am fost un miel și o oaie nenorocită toată viața, nu îmi plăcea expresia lui ”lupii tineri” și zâmbetul lui parșiv legat de poezii de genul acela. El se căsătorise cu Ioana mai târziu și fiecare avea copil din căsătorie precedentă. Mi-a spus că Ioana a vrut ea să cumpere apartamentul acela de 2 camere la etajul 8 ca să nu o bată vecinii de sus la cap, lucru care mă rănea amintindu-mi de cât de mult am fost eu torturată cu zgomote de vecini (și în primii 4-5 ani aici) și m-am gîndit că poate și Ioana fusese chinuită în tinerețea ei. Ioana avea pielea cenușie oarecum, dar nu știu dacă era țigancă, vorba ălora. El îi spunea ei în glumă illustrissima. După ani ea a murit de cancer pulmonar care era datorat mediului toxic de la tipografia unde lucrase în tinerețe, poate de aceea pielea ei era mai cenușie de la început. El fuma la bucătărie, ea nu fuma deloc. Când mergeam la ei acasă mie mi-era mereu rău, simțeam o prezență stranie, o aură puternică ca și la Ioana de jos, dar acolo era puțin diferit sentimentul sau senzația. Totuși am continuat să merg, fiindcă singurătatea e foarte grea și eu nu m-am izolat niciodată. Totuși Marius spunea că eu sunt ”izolaționistă”, una din numeoroasele lui batjocuri față de mine. Ioana mă servea cu diverse lucruri la ei acasă și îmi aducea și de pomană și eu am primit mereu desigur.

La foarte scurt timp familia Nica de la 8 împreună cu Ioana Guță de jos au început să își bată joc de mine foarte urât încontinuu și ca și cum erau coalizați împotriva mea. Eu am avut deplină bunăvoință în zadar. Mă insultau oribil, îmi făceau promisiuni pe care nu le țineau, aveau un comportament duplicitar și purtau măști felurite (chiar și Ioana N spunea odată că eu ar trebui să îi spun mamei mele ”măștile jos!”) mă tratau drept nebună adică neom și cu atâta viclenie și teatru, încât oamenii răuvoitori și proști ar fi putut crede că eu chiar eram rea sau nebună, dacă plecau de la premise greșite, fiindcă eu am fost mereu un om respectabil și cu bun simț și niciodată nebună. Aceștia erau oameni rudimentari și grosieri și inculți, care nu citiseră probabil decât câteva cărți vulgare sau simple, dar care, mai presus de orice, nu erau oameni cu caracter și suflet, în ciuda iertării mele constante și încrederii și bunei mele creșteri și răbdării mele cu gândul bun. (am greșit cu supoziția, poate că nu erau oameni rudimentari, dar așa păreau) Toate insultele lor erau nefondate. Îmi făceau promisiuni false, de pildă că mă vizitează sau mă primesc în vizită la ei și apoi se răzgândeau deși eu nu eram nebună și nu greșeam nimic niciodată. Am scris o dată o scrisoare despre suferința mea zilnică legată de ei, care cuprinde o parte infimă din ceea ce îmi făceau cei trei (plus George mai apoi) în mod simultan. Linkul spre acea scrisoare, mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/11/scrisoarea-mea-catre-domnul-marius-cnica.html

Ei înscenau diverse lucruri, mistificau viața mea, care a fost mereu bună și primitoare, mă făceau să îmi pierd timpul scriind poeziile sau scrisorile lui Marius pe calculatorul meu, gratuit, (dar după ani el nu a vrut să îmi dea 5 lei cu împrumut), și apoi nu aveau nici măcar recunoștință și mă scuipau că eu ”m-am șters cu ei la fund”, exact asta a fost expresia Ioanei Nica, deși ei mă loviseră încontinuu, nu știu de ce spunea așa, era înainte să scriu adevărul despre ei. Ioana de jos la fel, îmi cerea să îi trag ziare la imprimantă cu banii mei (acum nu mai am demult bani de cerneală) dar apoi vorbea urât și mă insulta din nou fără motiv. S-au purtat așa urât, încât proștii ar fi putut crede că eu eram rea sau nebună, numai fiindcă ei mințeau, fără nicio legătură cu ceea ce gândeam sau spuneam eu. Eu m-am purtat frumos cu ei de fiecare dată când ei au venit la mine în vizită, inclusiv le-am făcut poze frumoase, în care el își lua brusc un alt aer. Ioana N mi-a spus direct că sunt nebună și că soțul ei nu trebuie să mai stea de vorbă cu mine, deși nu greșisem nimic, absolut sigur nimic, care să o facă să reacționeze așa. Până la momentul în care m-a invitat la cenaclu cu el dar de fapt nu a vrut să mă duc acolo, am fost cu el la cenaclul de poezie de la Casa Armatei (actual cercul militar național) de trei ori. Odată am fost la expoziția de tapiserii și poezie a unei soții de militar, dna Angela parcă nu mai știu cum, care era o persoană între două vârste, grăsună și genul de gospodină cumsecade care pune murături și face zacuscă la fel cum scrie poezii. (chiar și eu am pus murături - gogoșari cu morcovi și cu conopidă, i-am dat și verișoarei mele Franci, în primul an după ce m-am mutat aici, fiindcă îmi plăcea să gătesc, dar din păcate am pus prea multe foi de dafin, și erau puțin amare, altfel erau bune). Am mai fost odată tot acolo degeaba la discuții toto cu Marius și altădată am fost sus în clădire, unde a citit un poet tânăr apreciat de ei și unde când am intrat unul a intrat peste gândul meu cu ideea ”are o față ca un cur”. Marius îmi spunea că lui nu îi place cuvântul ”curat” în poezii, că alții l-au învățat că ar însemna că face aluzie la cur. Altădată mi-a spus că lui nu îi plac pupincuriștii, adică cei care ajung nume în poezie prin temenele și lingușeli, când în realitate și el era așa ceva, zic, eu, adică publica fiindcă avea relații cu alții, cum fac toți, chiar dacă în general își publica poeziile cu bani proprii. Ulterior au intrat unii porci peste mine cu idei grotești și anume că oamenii au inventat că eu aș fi pupat în fund cu adevărat pe bărbatul acela Toni cel cu penisul în gura mea din cauza scârbei și suferinței mari în viața mea. Toni m-a întrebat de ce fac eu așa ceva, că numai unele femei iau sexul cuiva în gură și eu i-am explicat că am suferit foarte mult, dar lui desigur nu îi păsa și nu avea cum să înțeleagă. Spunea să nu mai iau medicamentele alea psihiatrice că mă tâmpesc de cap. Unii mi-au repetat de mai multe ori că așa au inventat porcii că eu l-aș fi pupat în fund, dar eu nu cred. Sunt alții care mi-au spus în engleză că nu știu cine ar fi mâncat chiar carne din piciorul meu amputat, un lucru de asemenea incredibil și dezgustător, dar recunosc că ei sunt în stare de orice rău sau lucru abject, veți vedea în continuare, dacă încă nu ați înțeles. Un lucru care mi s-a părut ciudat a fost și militarizarea haiku-ului, fiindcă întâlnirile de cenaclu ale celor membri ai asociației române de haiku se țineau tot la casa armatei, iar poetul șef părea tot un fel de militar lipsit de grație și oarecum solid și necizelat ca om și ca gândire, adică nu avea aptitudini verbale dezvoltate. Dar el s-a purtat bine cu mine, cum voi mai povesti, se numea Nicolițov, iar ceilalți membri nu m-au acceptat nici în București și mi-au făcut zile fripte și când am fost la întrunirea internațională de la Constanța în 2013, unde Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în măsura posibilului. Eu nu am vină că primele mele poezii au apărut în ziarul Opinia de Buzău, ceea ce nu trebuia de fapt și nici măcar nu erau poezii bune, poate că am mai progresat ulterior, dar Marius a insistat foarte mult să îi dau mereu și la început eu nu am vrut să rup relația cu el și soția lui, fiind foarte singură. Ulterior mi-a spus că vrea să îmi publice o carte cu primele mele poezii, dar s-a răzgândit și eu mă bucur pentru asta. Alții au intrat peste mine cu ideea absurdă că oamenii s-au șters la fund cu poeziile mele din ziar, posibil și fiindcă familia Nica spunea că eu m-am șters la fund cu ei.

Iată cum arătam eu în aprilie 2008 (acestea sunt secvențe dintr-un film, foarte aproape de cum arătam în realitate) după ce mă îngrășasem brusc în urma chinului monstruos din 2007, la mama în Voluntari în bucătărie, când ea și Fana ”discutau” cu mine despre neplăcerile legate de moștenire și cadastru din partea lui Lili Stoicescu:

Îmi amintesc că i-am povestit Ioanei N viața mea pe scurt și, când am ajuns la scena cu preotul Șerban, unchiul mamei care mă molestase în adolescență, ea a zis că tot cartierul știa ce face preotul ăla cu femeile când se spovedeau și că eu trebuia să merg la un preot bun. Mai îmi amintesc că îmi spunea păpușă (ulterior, după ani, mama a început să spună păpușă tuturor) și m-a întrebat câți ani am și când i-am spus 35 sau 36 a zis că trebuie să fac un copil cât mai repede (m-a atins în punctul cel mai sensibil) și mi-a zis că o să-mi facă ea un copil împreună cu maică-mea dacă nu se poate altfel. Mi-a mai zis că trebuie să mă mărit și să găsesc un bărbat tot șchiop ca și mine, că doar nu îmi imaginez că pot să mă mărit cu unul întreg la trup. Aproape de intersecția Moșilor-Carol (la Latină) era un așa-zis handiclub care însă prezenta o vitrină goală și parcă nu avea activitate. Printre zecile de siteuri de socializare unde m-am înscris au fost și unele pentru handicapuri și persoane fără bani, dar și acolo am fost respinsă. Pe cel străin de pildă erau mulți perverși și psihopați care mă întrebau dacă mie îmi place să sug pu...etc sau bărbați singuri care spuneau că sunt din armată și că au bani și caută parteneră, etc. Pe Ioana N mi-o amintesc cel mai bine într-o zi în care stătea pe canapea și cosea la mână tivul la o perdea nouă, lungă până la pământ, cum zicea ea că e la modă, pentru sufrageria lor. Zâmbea ușor în timp ce cosea. Ulterior a început declinul pentru ea. A fost cu soțul prin Europa, prin Italia precis, apoi în SUA la fiul ei parcă. Marius s-a îmbolnăvit acolo la rinichi și, fiindcă nu avea asigurare medicală și de teamă, mi s-a spus că și-a luat picioarele în spinare și s-a întors în țară rapid. Ulterior a stat mai mult la Florica de Buzău, cum stătea și înainte, dar de data asta mai mult. Ioana era grav bolnavă dar eu nu știam. Venise o fată tânără de la țară și mai stătea cu ea și țin minte mirosul de ciorbă de ierburi ciudată pe care o prepara la bucătărie. Marius s-a întors când ea tușea rău și apoi a internat-o la oncologie, unde, din spusele lui, erau mulți oameni tineri sub 40 de ani grav bolnavi. I-am întâlnit pe amândoi odată când ea abia cobora scările cu el la braț să iasă la plimbare nu știu unde, într-o seară. Tușea înfundat, acasă tușea cu mult sânge după cum spunea Marius. Ulterior ea a murit (Dumnezeu s-o odihnească) și lui i-a făcut cineva un site pe internet cu viața illustrissimei sau nobilei sale soții, unde ea nu apare ca un înger, ba chiar parcă dinadins au ales unele poze mai urâte (așa era la început), nu știu sigur cum mai e acum. El s-a recăsătorit rapid parcă, nu știu dacă trecuse anul sau cu puțin peste an. Odată, când l-am întâlnit înainte de a se recăsători, l-am întrebat fără intenție rea ce mai face și el mi-a răspuns morocănos și amărât că nu mai poate de bine. Cea mai tristă amintire pentru mine legată de el e că mi-a dat o carte a lui, Ritualul însingurării, exact în perioada în care unii intrau mereu peste mintea mea cu ideea că trebuie să mă izoleze, deci să mă omoare...și astfel chiar mă obligă să mă omor de fapt. (azi 28 ian 2022, recunosc că mă durea ideea că ei mă obligau să mă omor prin multe lucruri, dar am greșit, oricâtă suferință ar fi omul, cât timp e lucid, nu e obligat să se omoare) El îmi recomandase inițial să îmi semnez poeziile cu numele întreg, dar să inversez prenumele, să semnez Monica-Cristina Moldoveanu, ca să evit aliterația Mo-Mo. Eu mi-am semnat primele poezii Monica Moldoveanu și după ce am intrat pe internet în 2010 am semnat cu numele întreg Cristina-Monica Moldoveanu. Am căutat acum pe net și am găsit că el a scos (dacă nu mă înșel) pozele aceela mai urâte cu fosta lui soție. Când am făcut pozele cu ei la mine în dormitor era și mama dar pe ea nu am pozat-o. Iată mai jos două dintre ele (regret că mi se vedea cearceaful, acela s-a rupt între timp că era vechi, dar era curat la mine mereu, cum spunea și George, care mai venea la mine la vreo nevoie, în ciuda a ceea ce a urmat, era curat, munceam mult). Ioana N avea o vorbă că eu nu trebuie să ascult ce îmi șoptește diavolul la ureche și recunosc că e o vorbă bună, dar din păcate ceilalți au ascultat de vorbe-minciuni despre mine și m-au omorât de fapt, căci altfel aș fi trăit mult și bine și aș fi avut și copil poate. Vă spun din proprie experiență că 99% din ce spun cei răi peste mintea omului bun este minciună. În viața mea eu nu am crezut în ”șoaptele” diavolului, dar ei m-au scuipat mereu după moartea tatei și numai rar de tot spuneau adevărul.

Oricum fără ei nu ar fi existat poeziile mele, în caz că au plăcut cuiva. Ceea ce e puțin probabil. Primele mele poezii erau oribile. Prima poezie scrisă în grabă la sfârșitul lui 2006 despre iubirea mea pierdută era astfel - iar Marius îmi sugera să spun triremă (vas de război) în loc de dig simplu Poezia este extrem de slabă, din motive clare - lipsă de experineță și otravă și chin.

Optsprezece ani trecut-au, vai, Iubire
De când in ochii-mi l-ai adus ca mire
De când m-ai prins cu lanţuri grele-adânci
Ce nu le-ar sfărâma nici aspre stânci
Dar dulcea lor povară de inele
N-aş arunca-o-n mare sau la stele

Nu prigoni Iubire al vieţii mele rost
Ţi-am invăţat tăcerea şi drumul pe de rost
Să-mi fii dig simplu, nu furtună-n mare
Să pot privi spre cer în aşteptare
Când ochii mei pe-ai tăi îi vor chema
Ne-om intâlni departe, în tăcerea mea

Vă prezint aici (fără legătură cu povestirea) unul din multele cântece frumoase pe care le avea tata în colecția lui (probabil și pe acesta l-am interpretat în dans cu toată simțirea mea de atunci), fiindcă tata avea multe cântece bune, cu mesaje pure sau triste sau chiar pline de speranță, etc. Adevărul e că acele cântece s-au lipit de memoria mea fiindcă am fost tratată așa cum am povestit. Multe erau pline de miez dacă le ascultai cuvintele, iar dacă nu, aveau melodii superbe pentru viața mea de atunci, dar cine mai are suflet azi pentru mine?:

Un alt cântec al tatei cu mesaj asemănător, dar de fapt nu, care îmi plăcea (repet, avea foarte multe și celebre și obscure, dar aproape toate bune și le știam pe toate pe dinafară) - ”Why butterflies never cry?”, poza e a mea cu camcorderul mic de la vreo 5 metri distanță de floare, în grădina de la Colun, cântecul e luat de pe un site pirat, se termină la 3:05.

Va urma în continuare în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html