Alt jurnal despre adevăr

Copiez și reproduc aici ceea ce am scris în ultimele zile, esențialul doar, fiindcă cred că e ceva interesant și important, pentru cei care nu cunosc lumea și tot adevărul și pentru viața mea.

3.06.24
Unii spun că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mint, adică să spun că nu e adevărat ceea ce am scris. Sau să inventez alte povești. Normal că nu voi face așa ceva, e absurd - de ce? Cred că adevărul e mai bun și că oamenii nu trebuie să mă omoare. Nu am greșit nimic. Ei spun că toți au fost ”îndobitociți” despre mine - posibil, dar eu nu am cum să îi fac să devină buni sau să înțeleagă adevărul despre mine – spun doar că e greșit să omoare. Ei spun mereu că poporul nu va înțelege niciodată. Și acum ideea e că trebuie să mint.

Aceasta e o idee nouă - faptul că ei vor ca eu să ”mărturisesc”, deși nu am greșit nimic și am fost obligată să spun corect întregul adevăr despre viața mea. Nu lipsește nimic și chiar am fost binele mereu - eu nu pot crede că oamenii vor să mor sau că ei nu pot crede adevărul, așa cum mi se spune mereu. Dacă e așa, oricum cred că e mai bine și normal să nu mint, să rămână adevărul, nu minciuna, căci numai minciuna duce la rău - adevărul niciodată - adevărul poate eventual distruge ceva rău, dar niciodată binele. Eu am fost numai binele, dar absolut sigur ei mă lovesc și mă distrug numai prin minciuni.

Ei spun abia acum prima oară că mi se cere să mint, fiindcă poporul nu vrea să (se) recunoască adevărul că au greșit asupra mea. Ei spun că eu trebuie să iau vina asupra mea, pentru ca ei să nu apară într-o lumină rea. Ce vină? întreb eu. Vina că au greșit la adresa ta (!), spun ei. În cele ce urmează voi explica cum am gândit eu și de ce refuz și acum să mint și dvs. veți judeca dacă am dreptate sau nu.

Este oricum ceva rău, ceva imoral și greșit să minți și să iei asupra ta vina altor persoane. Dintr-un motiv sau altul, Dumnezeul creștin își trimite Fiul pe pământ ca să ia asupra sa vina creștinilor, să moară, să învie și să se înalțe la ceruri. Similitudini cu viața sau destinul meu sunt multe și astfel se explică și faptul că devine patognomic, psihopatologic și chiar marcă a bolii psihice asumarea vinii altora – adică se povestește că anumiți bolnavi psihic își asumă rolul lui Isus – ceea ce e evident că oamenii inteligenți nu fac. Era evident că Hristos nu era legat de politică, dar e scris în Biblie că este acuzat și judecat la Ierusalim, din cauza unor bănuieli de vină politică (că ar fi intenționat să fie rege, lider al iudeilor, care se aflau sub dominația Imperiului Roman) și din această cauză este condamnat de popor la moarte. Se pare că poporul era manipulat totuși de anumiți lideri corupți, fiindcă altfel pare ciudat că poporul vrea să piardă un om care i-a vindecat și hrănit și care ar fi fost eventual pericol pentru ocupanți sau pentru corupția politică, fiindcă proștii, de regulă, nu vor aceste lucruri. Ca principiu, dar nu totdeauna în cazuri particulare. Se pare că poporul îl condamnă pe Isus fără să știe ce era El. Astfel, Isus ia asupra sa vina oamenilor și îl conjură pe Tatăl Său să îi ierte pe oameni, fiindcă nu știu ce fac – deci sunt nevinovați din neștiință. Este clar că Isus a avut în parte rolul unui țap ispășitor politic, ceea ce mereu au spus unii că am fost eu. După cum mi s-a și spus, oamenii au vrut ca eu să joc rolul Mielului, dar eu am refuzat și refuz acest lucru. Eu nu pot condamna dogma religiei creștine, dar regret faptul că ea a dus la fapte regretabile pe care toată lumea le-a condamnat, cum ar fi cruciade, genociduri, pogromuri, războaie, ba chiar liderii religioși și-au asumat roluri politice și au justificat prin credința în Dumnezeu și Fiul său nevinovat necesitatea războaielor. Apreciez și respect faptul că biserica și viața religioasă au sprijinit uneori fapte caritabile și dezvoltarea culturii și artelor, a educației, a valorilor pozitive ale umanității – milă, bunătate, dreptate, iertare, pace, blândețe, iubire, solidaritate întru bine, echilibru și disciplină – uneori și prin practicarea anumitor ritualuri inofensive. Dar critic cultura exagerată a moaștelor, idealizarea dezgustătoare a suferinței și martiriului, de parcă aceasta ar fi unica finalitate a religiei, anume maltratarea celor nevinovați, cel mai ades omorârea lor, și apoi sanctificarea lor și purtarea pe sus a relicvelor obținute. Nu este sau cel puțin nu mai este necesar să torturăm și să omorâm ca să ne rugăm chipurile de iertare la spiritul imaterial al celor omorâți. Nu cred că, în prezent, poporul sau proștii au nevoie de alți țapi ispășitori politici, cum a fost poate și Isus, sau alți sfinți, pe care să îi adore religios după ani și ani. Cred că există deja destulă maturitate pentru ca nevoia de religie și religiozitate să nu facă apel la cruzime și nedreptate inutilă, ci la bine și rațiune clară. Minunea sunt viața și dragostea de oameni, nu revelația sau supraviețuirea spirituală a celor mutilați și persecutați. Nu sunt deci decât pe jumătate creștină, dar un om bun, și nu pot accepta ideea că e necesar să existe suferință multă a celor nevinovați pentru ca oamenii să fie ”mântuiți” – ce înțelegeți dvs. prin mântuire? Logic, ce? Mântuirea de rău, spun unii – bine, dar despre ce rău e vorba? În cazul lui Hristos, se pare că el lua asupra sa vina unor oameni răi ca să nu fie ei pedepsiți sau acuzați, sau ca să o ducă ei mai bine, să aibă avere și putere mai mare – vă întreb deci: este bine aceasta? Este moral? Moral înseamnă ceva care este bine și drept cumpănit, cu o cunoaștere corectă a binelui și răului. Acum vă întreb iar: este moral să iau eu nu știu ce vină asupra mea? Este necesar? Căci necesitatea, cred unii, e altceva decât moralitatea. Necesitatea e înțeleasă de ei cu sensul de utilitate și principiu practic, pragmatic. Ei spun că acea nu știu ce vină poate fi orice, fiindcă toți așteaptă ca eu să inventez orice lucruri rele gândite sau făcute de mine, ca să fie justificate atitudinea lor și răul pe care mi l-au făcut oamenii toată viața.

Acum voi explica în continuare restul. Este clar că eu nu sunt Sun Tzu sau Machiavelli, dar nici maica Tereza și cunosc foarte puțin despre arta guvernării înțelepte și eficiente. Este însă clar și scris adesea faptul că liderii sau puterile politice, guvernanții, au avut adesea în mână Biserica și în general instituțiile religioase și au profitat de credințele corecte sau nu ale popoarelor. Pare evident că martiriul lui Hristos și religia creștină de atunci încoace au fost folosite cu scopul întăririi unei ordini politice sau, paradoxal, apărării diferențelor de clasă sau a prăpastiei dintre bogați și săraci, stăpâni și sclavi.

Să luăm un exemplu – se observă că mulți fizicieni, dar și alți oameni de ștință sau cultură în general, cercetează natura lucrurilor și a oamenilor și inventează mii și mii de lucruri incredibile pentru sceptici – oricum în filozofie s-au creat numeroase teorii sceptice, epistemologice mai ales, dar și teologice. Uneori chiar și teoriile sceptice mint, e posibil să mintă și cele care neagă existența lui Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt întâlnite frecvent. La fel și în unele științe, în aparență cele mai multe teorii mint, în cazul în care nu sunt scrise la dictarea unor entități superioare – care cunosc precis și pe dinafară mari distanțe între stele și natura sau compoziția fiecăreia, temperaturile de sub scoarța pământului la mii de kilometric și cronologia relativ exactă a erelor geologice. E incredibil că o creatură ca E.T. extraterestrul stă în spatele nostru și ne transmite telepatic ceea ce aveam de scris științific de exemplu. Dar nu are importanță prea mare testul de paternitate al unei lucrări științifice. Cu excepția unor genii singulare, care creează noi discipline științifice, ceilalți sunt activați cortical, deci bioelectromagnetic, de către rețeaua neurolingvistică apropriată de ei, ca pe o haină care li se potrivește. Toți vor fi pozitivi la testul de paternitate, toți contribuie indirect, noile teorii sau descoperiri științifice sunt relativ coerente între ele și clădesc modele explicative trainice. Să îmi fie cu iertare, nu ironizez și e posbil să mă înșel parțial. În orice caz, spun bărbații tineri și cu simț practic, atât timp cât ne simțim bine și obținem ce vrem și este o lume veselă și bogată, atât timp cât progresăm material și cultural, nu ne interesează valoarea de adevăr a unor teorii – scopul scuză mijloacele și oricum nu lovim pe nimeni, nu ? Decât vag, pe proștii care nu au observat că lumea e ca în cântecul acela de dragoste frumos, care spune că luna de pe cer e de hârtie, că totul în lume e păcăleală, iluzie. Cu toții suntem îndrăgostiți de viață și de lume așa cum este, ca iluzie și invenție a noastră, și nu progresăm doar material, ci și cultural, o cultură frumoasă și a binelui în aparență, chiar dacă nu e prezentat vederii adevărul gol-goluț. E ca în Vrăjitorul din Oz și suntem fericiți să purtăm ochelari verzi, să construim din vise frumoase lumea ca pe un palat într-o singură noapte. Ideea generală a celor scrise mai sus eate că ne plac minciunile frumoase și utile și că suntem într-un club din care sunt excluși cei care nu înțeleg lumea, care nu au devenit încă oameni ”în toată firea”,adică prezenți în mai multe lucruri, creativi și înțelepți, cu înțelegere a vieții. Totuși, veți spune, oamenii de știință au creat bomba atomică… etc. Da, dar aceasta a fost legată de un conflict politic. Există ce e drept și minciuni sau lucruri nedrepte inventate care ne pot dezumaniza, chiar fără legătură cu politica, dar nu e nevoie să scriu eu aici despre acestea. Restul sunt în pare parte utile și duc, în ansamblu, la bunăstare, și chiar și arta e o iluzie și o minciună, pe alocuri mai frumoasă decât realitatea. Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Voi continua mâine, mai am destul, dar voi termina mâine.

4.06.24.
Am promis ieri că voi termina ce aveam de scris, dar nu am avut cum, voi încerca mâine.

5.06.24
Și acum să luăm alt exemplu, al politicii. Nu cunosc nimic despre politică, am doar aversiune față de oglindirea politicii în ideile proștilor, față de bârfele politice în familie sau între proști, față de aberații și minciuni politice în mass-media sau ore în șir de discuții și comentarii, dueluri de opinii pe zeci de canale tv. Aceste lucruri nu îmi plac, dar recunosc că nu mă pricep la ele și că poate trebuie să continue să existe. Totuși poate că pot fi ameliorate. Am menționat acest lucru fiindcă, de-a lungul vieții mele, a existat o idee dominantă, poate chiar o obsesie, că politica înseamnă să știi să minți, că politicienii sunt mincinoși și hoți și chiar corupți. S-a accentuat mult lauda machiavelismului, oportunismului. Nu știu aproape nimic sigur, aceste idei le-am prins din zbor. Așadar un fel de apologie a minciunii. Astfel, poate chiar datorită acestor convingeri corecte sau nu despre politică, au existat unele gânduri ale altora în mintea mea, cu ideea că politica românească, și nu numai, este o minciună despre mine ! Nu văd cum ar putea fi acest lucru adevărat. Au spus asta în multe feluri, uneori au detaliat, de exemplu ideea că nu știu ce ”porc” politic a mințit despre mine și de aceea lumea mă omoară, ca să mențină respectul față de acel individ etc. Repet, nu am avut nicio legătură cu politica și e greșit să fiu omorâtă. Au spus același lucru și sub forma că ”puterea” politică se bazează pe minciunile despre mine, pe credințele greșite ale oamenilor despre mine și că, dacă ar ieși adevărul la lumină, ei ar ”pierde” totul și că vor să mă omoare pentru menținerea puterii politice – ba mai mult, au inventat ideea că și puterea politică din alte țări se bazează tot pe martiriul meu. Eu nu pot crede aceste lucruri, dar, dacă într-adevăr e necesar ca politica să se bazeze și ea pe minciuni (poate că nu e necesar întrutotul) – precum alte domenii de activitate – atunci consider că e complet imoral, rău, inutil și greșit să omori oameni fără vreun amestec în politică sau să minți și să ”sacrifici” oameni perfect buni, nevinovați, inteligenți, cum am fost eu de pildă. E poate aceptabil in extremis să minți, dar despre obiecte inanimate, animale, plante, lună și stele, poate cel mai acceptabil despre invenții ale minții omului, dar chiar să minți despre oameni concreți, despre indivizi curați și buni, nu e acceptabil! Eu am părerea că e rău chiar și să bârfești și să minți despre ”dame” și ”pițipoance” sau despre candidați politici – care oricum par a fi oameni sacrificați – dar, despre oameni complet buni și inteligenți, mi se pare a fi o crimă monstruoasă. Singura mea tangență cu politica a fost faptul că am fost întâmplător martor ocular la revoluția din 89, dar nu m-a interesat să povestesc cuiva și oricum eram aproape complet izolată încă din 84. Nu am conspirat, nu am discutat deloc politică, nu am avut credințe, opinii, idei sau interese politice, nu am ascultat ”șopârlița” decât accidental de vreo două ori, nu am nici cea mai mică vină că s-a întâmplat acea revoluție din 89 și că au murit oameni (inclusiv cuplul Ceaușescu) și am privit știrile la televizor numai de câteva ori toată viața, în afară de o singură perioadă, anume după tentativa mea de sinucidere. Am scris mai sus despre faptul că religia valorizează, respectă, face apel la suferința celor inocenți și că, în ultimă instanță, chiar și răstignirea lui Hristos este parțial o crimă asupra unui țap ispășitor politic, dar chiar mai mult, a unui țap ispășitor la modul general, adică acel om nevinovat sacrificat pentru a satisface nemulțumirea din orice cauză a unei mulțimi. Așa cum apare în literatură. Eu nu disprețuiesc religia, am scris doar ceea ce știu toți cei inteligenți, ceea ce a fost și continuă să fie scris de nenumărate ori. Altfel, credința și modul de viață religios sunt chei de explicare, fructificare și transcendere a realității. Ele depind de opțiunea conștientă a omului, nu sunt impuse cu forța. Însă eu am fost asociată și comparată uneori cu Hristos încă de mică, datorită coincidenței de nume și paralelei dintre necazurile mele și cele ale Mântuitorului – lucru pe care l-am observat și eu. Totuși, normal că nu m-am crezut un om predestinat sau destinat sacrificării ca Miel religios. S-a întâmplat ceea ce se întâmplă mereu când un om inteligent e respins și lovit de familie și de societate – el înțelege, dar transcende dificultățile, ele devin etapă în formarea conștiinței, inteligenței sale și chiar trepte către o integrare cognitivă superioară – omul se formează pe sine, povestea despre religie cu toate detaliile ei este doar un apanaj al omului cultivat, civilizat, al intelectualului generic dintr-o anumită cultură. Aceasta am fost și eu, un intelectual, chiar dacă novice, nu am pretins că aș fi altceva niciodată. Suferințele legate de religie le-am depășit, le-am integrat, m-au ajutat să cresc ca om sau ca persoană, să înțeleg, să mă dezvolt. Au devenit parte integrantă a intelectului meu, ca și în cazul altor intelectuali. La fel e și politica de obicei, dar eu am refuzat să o asimilez, doar m-am detașat.

Așadar, povesteam că ei au intrat peste mintea mea cu sugestia să mint – respectiv să spun că adevărul despre viața mea nu a fost așa cum am povestit eu. Sau că am uitat o parte, sau că am uitat să scriu ceva. Bineînțeles că, treptat, o parte din amintiri s-au șters, dar lent, mai ales detalii de loc și timp sau aspecte insignifiante.

Altă parte a ideației lor e că ei mă omoară fiindcă am avut nenorocul să merg la revoluție în 89 - deși era evident că eram omorâtă sau evident dusă spre moarte cu mult rău și tortură încă din 84, plus pregătirea scenei din copilărie, dinainte de 13 ani. Unele gânduri din mintea mea, acum într-adevăr mai rare, spun că sunt omorâtă fiindcă am spus adevărul despre revoluție (?!) - bine dar, întreb eu, de unde știu ei că era adevărul ceea ce spun eu și nu ceea ce spun alții? Și de ce vor ei să mor eu și ei să rămână în viață, chiar dacă știu sau sunt în posesia aceluiași adevăr? Cu ce sunt ei mai buni decât mine, de unde știu ei sigur asta? Ei au voie să știe și eu trebuie să mor?! Cu ce îi deranjează viața mea? Vă asigur că am fost mereu binele și ceva frumos și pacific - vă rog să citiți tot ce am scris în afara poveștii despre viața mea și veți vedea că am fost un om luminos și delicat și bun, chiar fericit prin armonia sufletească și bucuria de a fi - și inteligentă. Ei spun că nu vor să rămână doar ei în posesia adevărului, dar vor să mor, fiindcă eu, spre deosebire de ei, am spus adevărul despre revoluție în mod public, în timp ce ei mint în mod public mereu. Mi se pare extrem de stupid și absurd și monstruos - cred că vă dați seama că eu am spus adevărul fără să realizez că era ceva periculos. Nu am intenționat nimic rău, nici asupra mea. Dar era vorba de o crimă hidoasă și oribilă asupra unui om nevinovat și absolut sigur m-ar fi otrăvit în continuare și m-ar fi omorât. Deși încă nu scrisesem despre viața mea. M-au torturat monstruos zi de zi și mi-au dat impresia - și prin unele cuvinte - că mă torturau ca să spun tot ce știam. Apoi, dacă e un circ politic în care toți mint și toți sau aproape toți știu adevărul, de ce să omoare ei un om nevinovat degeaba? Apoi, valoarea unui om bun și inteligent și complet nevinovat este mai mare - pe termen lung - decât nu știu ce adevăr minuscul despre câteva ore de manifestație stradală. Adevăr care între timp s-a șters, nu mai este limpede. Pentru mine a fost oricum o experiență traumatizantă fiindcă a fost periculos, foarte periculos, credeam eu atunci. Eu am obosit mult atunci și am suferit fizic și chiar și psihic. Etc. Atunci lucrurile nu puteau fi deloc controlate de mine și chiar îmi pierdusem parțial autocontrolul și eram foarte tânără.

Nu voi minți nici asupra acestui lucru, dar îmi cer iertare dacă faptul că am povestit despre acel lucru care s-a întâmplat cu peste 30 de ani în urmă v-a supărat. S-a întâmplat fără intenție rea. Eu nu cred că acest lucru a dăunat - mai degrabă a dăunat faptul că am fost lovită zilnic fără niciun rost. Acum sunt unii care spun că altă parte a adevărului i-a deranjat, nu aceea. Nu știu, nu cunosc - e același lucru din punctul meu de vedere, rămâne valabil ce am explicat mai sus.

6.06.24
Continuu acum cu partea principală. Persoana care a intrat în gândurile mele era destul de neobrăzată și îmi spunea, acum câteva zile pentru prima oară, că, în cazul în care aș înțelege că trebuie să mint, ei ar fi generoși cu mine, mi-ar oferi recompensă, adică viața mi-ar fi cruțată, ei ar arăta clemență, nu aș mai fi torturată sau otrăvită și aș avea tot ce îmi pot dori (sau tot ce e necesar). Probabil și faptul că oamenii m-ar accepta oarecum după atâtea zeci de ani, dacă eu aș inventa câteva minciuni despre mine și nu aș mai susține că nu am greșit nimic. Fiindcă mi s-a făcut prea mult rău, spuneau ei mereu, și ei nu pot justifica acest lucru. În trecut nu mi-au promis niciodată nimic în schimbul minciunii – iar de tăcut, am tăcut mereu, nu m-am plâns mult și nu aveam cui și eram tânără și aveam încă multe speranțe de reușită și dreptate. La un moment dat însă, torturile au devenit aproape continue, izolarea și nedreptatea mnstruoase și otrava zilnică… plus multe lovituri mărunte. Și ei mereu intrau în gândul meu, vorbindu-mi că trebuie să mă distrugă și să mă omoare și să ascundă tot adevărul despre mine. Eu nu voi face așa ceva – să mint – căci minciuna despre sine tot minciună este și tot ceva rău, la fel cum sinuciderea este tot un păcat și un lucru rău oricum. Când am sărit pe geam eram prea tânără și am crezut că voi evita să înnebunesc și să ajung precum ceilalți care mă loveau incomprehensibil – adică să ajung o marionetă inconștientă în mâinile unor oameni răi care vor face, eventual, rău monstruos și de neînțeles, cum mi-au făcut și mie, altei fete tinere inteligente, pure și cu gîndul bun și frumos. Suicidul, chiar dacă e altruist, tot o greșeală este – individul lovește astfel în tot ceea ce era legat psihic sau psihologic de propria sa viață. Nu am fost un om răzbunător și nu aș fi făcut așa ceva, dacă înțelegeam mai bine situația atunci. Oamenii m-au lovit întreaga viață și prin minciuna lor și eu nu am mințit deloc, în afară de câteva minciuni complet inofensive, insignifiante, în glumă sau din neatenție, necunoaștere, oboseală sau necesitate, adică pentru a evita răul pentru alții. Desigur că sunt conștientă de mult timp că suicidul, chiar și altruist, e ceva rău – dar poate că alți oameni nu judecă chiar așa drastic, adică pentru orice caz, și eu nu vreau să polemizez cu nimeni, poate că nu am înțeles eu perfect. Cred cu tărie că minciuna sau invențiile despre sine sunt ceva rău din punct de vedere moral și la fel ar fi și în cazul meu, nu sunt o excepție nici în acest sens. E același principiu moral – dacă aș minți aș dăuna mie însămi, ceea ce e greșit, dar și altora poate, minciuna este periculoasă, favorizează aproape mereu răul, nu binele – în afara minciunilor nevinovate, rare, care ajută și fac bine în mod inofensiv. Dar eu, dacă spun adevărul și deci nu iau răul asupra mea, nu pot dăuna nimănui. Ce rău credeți că poate face adevărul curat ? Unii spun că e vorba de viața mamei mele, care a fost ceva monstruos de rău cu mine și, dacă eu spun adevărul, oamenii o vor omorî. Este o elucubrație cred eu. Eu nu doresc și nu am dorit moartea nimănui și omorârea unui om e ceva rău oricum și foarte rar e justificată – sau niciodată, cum spun cele 10 porunci. În plus, dacă ar fi întreg adevărul, ar fi un sentiment de pace și bine moral, de respect reciproc, de liniște și înțelegere a vieții cu toate ale ei. Adevărul complet nu ar duce la omorârea mamei, căci oamenii ar ști ce e binele și ar ține poate un pic la mine sau m-ar respecta, și, oricât rău mi-a făcut mama, ei nu ar vrea să mă lovească prin moartea ei, singurul om care m-a ajutat și mă poate ajuta, singura care vorbește puțin cu mine etc. Eu am și handicap motor (sunt șchioapă) și mama m-a ajutat cu anumite drumuri în oraș adesea. Totodată și eu și mama suntem femei sărace și ne ajutăm financiar în mod reciproc. Teoretic și eu sunt proprietară și am o micuță pensie și o sumă de bani la bancă. Dacă oamenii ar fi vrut să mă accepte, atunci m-ar fi acceptat în timpul vieții mamei, în caz că murea ea prima. Invers, dacă mint despre mine, dacă iau vina asupra mea, ca Hristos, pot dăuna mie și ei, dar și altora, și totodată încalc acel prinicipiu moral general – dacă lumea ar fi fost ca mine și s-ar fi gândit că e ceva grav să minți despre un om bun și nevinovat, atunci nu s-ar fi întâmplat multe lucruri rele. Minciunile sunt legate de corupere, de lanțuri diverse ale slăbiciunilor și pot duce la distrugerea valorilor reale. Răul, cred că am înțeles corect, a fost în cazul meu fiindcă ei au lovit în mine, inclusiv prin izolare completă zeci de ani – dar acum, după 40 de ani, m-am obișnuit și cu izolarea. Știu că minciuna duce la rău și nu mint din principiu și tot așa nu aș minți nici despre alt om bun și nevinovat, nu aș suporta să știu că va trece prin ceea ce am trecut eu – și nu aș arunca asupra altuia povara necazurilor mele.

Și totuși, poate că oamenii nu au mințit despre mine – cu cât stau să mă gândesc mai mult, îmi dau seama că nu am dovezi clare despre cine și ce a mințit despre mine. Oricum eu nu aș fi mințit așa cum spun ei că vor să mint eu, în primul rând fiindcă nici nu știu cine sunt ei, nu știu ce folos ar avea să mint și de unde să știu eu că ei au dreptate și ce anume vor ei să mint?! Este adevărat că am fost hăituită și vânată în blocuri de locuințe, otrăvită în apartamentele unde am stat – dar asta nu dovedește că unii mințeau și nici ce mințeau. Familia m-a nedreptățit și m-a respins și m-a torturat, dar nici din asta nu rezultă că mințeau și ce mințeau în mod exact. Ar fi un singur amănunt bizar – modul în care m-au tratat oamenii necunoscuți pe străzi - în special tinerii și copiii - pare a fi evident că au fost mânați de minciuni sau bârfe fără temei, posibil cu ideea că sunt ceva rău, respectiv nebună, dar probabil că ei nu au o idee clară despre acest lucru, cum am mai explicat. Ei cred orbește că trebuie să mă lovească, să mă respingă, să mă omoare. Este posibil ca oamenii să creadă chiar că eu am delirat restul lucrurilor, în afara modului în care ei mă lovesc zilnic, dar totul e adevărat. Poate că oamenii numai asta cred despre mine, că sunt nebună, și eventual faptul că trebuie să mă respingă și să mă omoare din această cauză, iar restul ideilor despre mine, în afară de ceea ce am povestit eu, pot fi doar minciuni inventate de cei care mă lovesc zilnic. Un ultim aspect pe care îl enunț din nou e că e absurd să comiți o crimă monstruoasă, să torturezi și să omori un om nevinovat, fiindcă despre asta e vorba (poate că nu ați înțeles), mai ales dacă este vorba de o greșeală din trecut a altor oameni. Poate că ei nu sunt vinovați grav, poate că pur și simplu au greșit, deci este ceva pardonabil și de înțeles. Greșelile pot fi îndreptate. Ei ar putea să adopte altă atitudine și conduită. Poate că nu e vorba de o crimă voluntară, gravă, cu circumstanțe agravante, ci doar de o greșeală, datorată lipsei de informații sau dezinformării. Deci putea fi adevărul și nu m-ar mai fi omorât sau lovit așa mult. Acesta e un alt motiv pentru care nu mint, încă mai am speranțe de normalitate. Ei spun mereu că mi-au făcut prea mult rău și de aceea toți vor să mor. Și că eu am fost ”prea nevinovată” (din nou ca în religie, ca în rugăciuni, aici fiind vorba de paralela cu Fecioara Maria, pe care nu am mai detailat-o). Sau afirmă că tinerii nu pot învăța nimic bun dacă e adevărul expus, fiindcă cei răi și mincinoși au obținut tot ce au vrut și cei buni și care nu au mințit au fost distruși și omorâți. Dar lucrurile acestea nu contează, sunt irelevante și greșit gândite. De fapt, repet, adevărul nu poate face rău, dacă e complet și clar. Dacă a fost vorba doar de o greșeală și nu de o pre-meditare monstruoasă, atunci nu e ceva grav, prezentul contează mai mult ca trecutul. Ei spun că oamenii sunt foarte mândri și nu vor să recunoască că au greșit - dar e absurd, poate că nu sunt ei de vină și poate că au greșit fără intenții rele, poate că nu au înțeles că e vorba de nedreptate și crimă gravă și nu e vina lor dacă sunt mai proști sau mai proști decât mine și nu aveau nici măcar de unde să mă cunoască pe mine.

Un punct final este că eu am gândit, posibil corect, că, dacă mint sau mințim în astfel de caz, se creează condiții ca aceste lucruri rele să se repete, ceea ce nimeni nu și-ar dori în mod lucid, fiind vorba de foarte multă suferință a unui om nevinovat și totodată rău și în viața altora prin suferința îndurată de victimă.

Totuși ei spun că nu e posibil ca oamenii să înțeleagă, fiindcă e vorba de niște porci politici care au mințit întreaga lume despre mine și care mă omoară fiindcă nu vor să renunțe la putere. Iar eu nu pot înțelege așa ceva.

7.06.24
Ei au inventat multe minciuni și aberații, dar nu știu câte dintre ele sunt prezente cu adevărat în mintea altor oameni, în ideile lor despre mine. Au inventat deliruri felurite, probabil ca să dea impresia că eu le-am inventat și că eu cred acele aberații. Nu e așa.

Am explicat clar acele deliruri și, pe de altă parte, am explicat și ce cred eu de fapt, cum mă distanțez de ele. Sau cum gândesc. Iată, de exemplu, un alt delir din zilele trecute - delirul trezirii - ei spun că oamenii cred că o parte din ei au trăit mai multe vieți sau sute de ani, dar au fost treji în mod intermitent, că ei se trezesc din când în când, iar în rest sunt adormiți și fără conștiință sau gândire proprie, că ei sunt adică un fel de păpuși care funcționează la cheie sau cu baterie și unii sunt nebuni și fac lucruri rele atunci când se trezesc, temându-se să nu adoarmă din nou. Din cauza acestui delir ei spun uneori că toți vor să mă adoarmă - deși am fost numai binele, dar ei cred altceva - și unii întreabă uneori când mă voi trezi, sau spun că eu nu mă voi trezi niciodată etc. În realitate, spun ei, eu nu am cum să mă trezesc, fiindcă sunt copil și nu am mai trăit alte vieți sau mult timp, precum ceilalți. În plus, am fost un om treaz, adică lucid în permanență, înțelegând lumea treptat. Oricum, eu prefer să folosesc termenul de configurație psihică, fiindu-mi clar că omul se adaptează psihic la realitate și evoluează în mijlocul unei rețele sau configurații sociale și naturale, rețea alcătuită din oameni sau conținuturi psihice omenești, mediu natural și produse psihice proprii sau apropriate – idei și sentimente - ca un păianjen stăpân pe plasa sa. Cei doi termeni ai relației - omul și configurația sa - sunt prezenți simultan atunci când individul este viu și autonom ca rațiune și voință (sau treaz, cum ar spune ei). Ca să folosesc cuvintele lui Constantin Noica, omul ”devine întru ființă” în mod continuu - iar configurația proprie influențează întregul psihism al lumii, uneori e mai simplu să fie echilibrată cu restul lumii, e mai adecvată, are forță integrativă și comprehensivă mai mare, alteori menținerea homeostaziei e mai dificilă și pot apărea disrupții. Produsele culturale, inclusiv religia, au, după cum se știe, un rol integrativ și de stabilizare a rețelelor neurolingvistice. Mulți oameni repetă astfel istoriile din cărți fără să fie conștienți de aceasta și fără să le poată controla. Pentru unii cultura este ca o ”închisoare”, dar adevărații creatori de cultură știu și înțeleg rostul poveștilor pentru copii și pentru oameni mari, faptul că altfel societatea ar fi doar haos steril și distrugere. Numai prin enculturație putem fi fericiți și devenim oameni integri. La un anumit nivel de semnificație, cultura nu minte deloc.

20.03.22

Ei spun din nou că eu sunt un om extrem de bun și inteligent, dar care nu poate fi acceptat, fiindcă... nu spun ei ce. E monstruos, e greșit, e vorba de crimă, nu de rejecție. Ei spun că trebuie să mă omoare ca să trăiască ei o viață onorabilă și nu vor să conștientizeze nimic.???

puzzle și filozofie:

Am mai discutat despre acest lucru, am mai spus că spațiul e compus dintr-un infinit de puncte, care de fapt sunt abstracțiuni și nu au dimensiuni. Ce este atunci spațiul, ce este distanța dintre două puncte? O impresie, o iluzie care ne încântă simțurile. În acest caz și mișcarea e o iluzie și trebuie să luăm în considerare faptul că teoriile atomiste sunt și ele irelevante în această lumină, iar teoria mișcării browniene ar trebui extinsă pentru corpuri solide, pentru particule cu masă infinit de mică. Punctul e o iluzie, dar și cercetarea cu microscoape ultraperformante este de asemenea iluzorie, fiindcă instrumentele de măsură sunt construite pentru simțurile omenești. Să facem împreună un mic exercițiu de geometrie. Imginați-vă un disc de picup, cât mai perfect rotund, cât mai perfect plat, care se învârte cu turație de 33 1/3 de rotații pe secundă. Deja facem abstracție de multe lucruri – îl desenăm deci în mintea noastră cu un punct în centru, de la care pleacă o rază până la periferie, adică la marginea discului. Putem să pictăm cu vopsea albă acea rază. Punctele – abstracție noastră – care se găsesc pe acea rază – care de asemenea e o iluzie, fiindcă o linie perfect dreaptă există doar în mintea noastră, se rotesc simultan odată cu discul. Aparent, punctele de la perferia discului străbat o distanță mai mare în aceeași unitate de timp în care punctele aproape de centru străbat o distanță mai mică. Pare un paradox, fiindcă punctele se află pe aceeași dreaptă sau pe același disc stabil ca formă și dimensiuni! Au punctele viteze diferite? Nu.

Așadar ce sunt viteza sau mișcarea în spațiu bidimensional? Abstracțiuni, iluzii. Viteza cu care se deplasează circular punctele de la periferie în raport cu cadrul de referință plan, bidimensional, este probabil o funcție complexă, integrală, care însumează și calculează poziția în timp și spațiu a unui punct în funcție de toate coordonatele relative în diverse momente ale turației. De fapt noi avem iluzia unor viteze diferite în raport cu o axă fixă din centrul discului. Deci un spațiu bidimensional este imposibil în planul vieții noastre concrete, contrazice logica simțurilor noastre. Dacă adăugăm încă o dimensiune, obținem spațiul tridimensional, care aparent nu contravine simțurilor omenești.

Dar cum rămîne cu iluzia mișcării acelui disc? Totuși noi facem o abstracție – privim discul ca fiind perfect imobil, perfect plat. Ori, în fiecare din cercurile concentrice de pe disc există de fapt o infinitate de puncte! Cercul în sine e o iluzie pe care nu o putem pune în acord cu datele simțurilor. O abstracție care ne dă o anumită imagine a lumii înconjurătoare. Par a fi mai certe datele percepției tactile sau auditive, dar și acelea sunt doar simțuri imprecise și diferă de la individ la individ. Lumea este haotică și amorfă, însă spiritul omenesc o ordonează și creează astfel categoriile de spațiu și timp. Formele și culorile pe care le vedem nu există ca atare, ci doar în mintea noastră. În acest mod, modelul multidimensional planetar pe care l-am imaginat eu cu altă ocazie nu exclude definirea spațiului ca infinit. Singura problemă e că mintea omenească nu își poate imagina, adică nu poate concretiza noțiunile de infinit și nimic. Chiar dacă trăim în interiorul unui spațiu sferic, tridimensional, lumea e infinită și posibilitățile ei de variație sunt infinite.

În acest fel, prin jocul dintre abstractizare și concretizare, omul creează și recreează lumea, iar noțiunile înseși de abstract și de concret par să se întâlnească într-un punct comun.
Dacă și timpul e o iluzie sau nu e o altă problemă, demnă de alte meditații. Momentul, ca și punctul, e aparent o abstracție și nu poate fi determinat precis sau imaginat ca atare. Dacă dumneavoastră aveți altă opinie, vă invit să comentați. Este posibil ca eu să fi strecurat, intenționat sau nu, o greșeală de raționament.

E simplu ce am încercat să transmit prin acest text - imposibilitatea cunoașterii omenești la prima mână, grosso modo, căci suntem victimele iluziilor unor simțuri imperfecte - poate și dvs. ați avut impresia că, în mișcarea discului, punctul de la periferie se află pe un cerc mai mare, deci străbate o distanță aparentă mai mare decât punctul din apropierea centrului discului, care se află mai aproape de axa de rotație. Și totuși au aceeași viteză, fiind legate de aceeași rază. Lucrurile nu sunt așa cum par dacă folosim concepte geometrice simple, nerafinate. Apar greșeli de raționament. Aceasta m-a dus la o meditație pe tema perceperii realității de către om - cum am putea defini spațiul și timpul (vă rog să căutați în dicționar!), ce este spirit și ce este materie - și în ce măsură funcțiile cognitive ale omului creează sau recreează lumea.

Corolar:
Atunci putem merge cu ipoteza mai departe – poate că mișcarea este întotdeauna o aparență amăgitoare. Poate că, așa precum cuvintele sunt alcătuite din morfeme și au corespondent în lumea palpabilă, materială, prin multiple combinații noetice (lumea sensibilă fiind de fapt un fel de cosmoid intrinsec logosului omenesc, așa cum îl cunoaștem noi), tot la fel există elemente morfice ale acestei lumi reale, materiale, oferite simțurilor, care au corespondent într-o imagine imaterială a lumii, prezentă în memoria speciei. Ele există pe o hartă sau într-un program complex supraindividual, universal. Diferența dintre cele două grupuri de imagini creează funcții bijective și izomorfisme, care permit dobândirea unor atribute specifice proceselor senzoriale sau, în acest caz, procesului complex al percepției mișcării. Cum ar fi proprietatea permanentizarii obiectului ca imagine mentală. Noi avem iluzia menținerii neschimbate a obiectului și a mediului în care se află acesta în funcție de starea lui de agregare și de alte proprietăți mecanice, ceea ce creează percepția mișcării, considerând și raportul cu experiența care stagnează în memoria vie a speciei. Este o iluzie fiindcă simțurile nu pot analiza fiecare fracțiune infimă de secundă a mișcării din fața noastră, și în fiecare moment forma obiectului e alta, dar, prin imaginea permanentizată a obiectului, putem umple golurile din simțuri. Ipoteza ar fi că obiectul nu e izomorf, ci își modifică dimensiunile și forma în mod complex, creând prin acest mecanism iluzia mișcării percepute. Această mișcare ar fi doar o formă interiorizată care corespunde modificării formei unui obiect static. Ca indivizi – termen oarecum exagerat – suntem niște membri ai speciei umane și simțurile noastre oferă date despre lume în forma unor medii ponderate ale simțurilor tuturor celorlalți membri ai speciei, simțuri prin care noi suntem conectați cu celelalte axe cerebrospinale și cu celelalte lumi ale încrengăturilor și ramificațiilor nervoase. Suntem oameni dar și om la modul general. Din punct de vedere biologic reprezentăm întreaga lume vie și celulele ei sensibile și programele ei genetice. Adică viața. Și viața are o esență bio-electro-magnetică, care permite interacțiuni complexe între om și mediu.

De aceea, mișcarea poate să fie o iluzie a simțurilor noastre comunicante. Obiectul care se mișcă sau nu ar fi de fapt ceea ce era numit materie – cu multiple modificări în timp și spațiu. În dicționar spațiul era așadar definit drept ”formă fundamentală a existenței materiei”, iar timpul drept ”mediu omogen și nedefinit, analog spațiului”. Această viziune a lumii drept ceva static în mod real duce la solipsism și reducționism. Poate nu este chiar așa devărul, poate ipoteza este incoerentă. Dar caracterul comunitar al lumii și lumescului pentru oameni – lucru cu care toți sunt de acord – implică cel puțin o comunitate a percepțiilor și conceptelor, cu toate diferențele interindividuale. Astfel, este important să ne cultivăm distanțele și autonomia, pentru a nu cădea la limită într-un fel de supercreier platenar sau turn Babel, ipoteza fiind deci convergentă cu vechea teorie a Big Bang-ului. Fenomenele acestea de horă, cerc care se strânge și apoi se deschide sau diferitele modele care includ cicluri de creștere și descreștere sunt inima sistemelor biologice care se contractă și se dilată, fapt valabil pentru individul însuși, dar și pentru specie sau civilizații – iar în context socio-politic reprezintă zbuciumul derizoriu uneori al alternanțelor pace-conflicte.

din nou mizeria de zi cu zi - acum, ultima lor idee e că ei vor să paralizez ca să aducă copilul la mine să îi dau eu harul... ! Tocmai am auzit, fiindcă mama vorbea la telefon, că familia Popa are un copil mic, dar nu știu al cui e și ce e cu acel copil - mama nu vrea să îmi spună. Proștii probabil cred că eu am inventat aceste idei cu copii, un lucru imposibil! Pe mine nu m-au acceptat niciodată, deși nu am greșit nimic și nu am fost nebună și nici bătrână până nu de mult. Ei spun că mama i-a trăznit și omorât pe toți - deși pare așa în toate cazurile morților din familie, unde ea cel puțin a contribuit, totuși există o excepție - nașu, el a fost clar otrăvit, dar nu știu sigur dacă, înțelegeți ce spun... Oricum, când bunicu a venit aici înainte să moară era clar ce efect avea mama - și mama Limpi a venit și ea înainte să moară și am văzut același lucru. Efectul ei era mereu de înroșire a feței, cum mi se întâmplă și mie în ultimii ani, de când stau aici cu ea, dar nu rezultă clar vina ei. Tata, nașa, buna... bieții câini din curte în mod sigur au fost loviți de ea sau de cineva care voia să pară că e ea, Rita, cățeaua de la bloc a făcut și ea comoție cerebrală cu mama, care oricum o îngrășase, în absența mea, după moartea tatei. Eu nu șiu de ce ea ”trebuie să se descarce”, cum spunea tata...nu știu ce voia el să spună, se referea poate la vremea de afară. Nu am înțeles tot. Poate și tataia, mamaia...Primul mort din familie, după tataia care paralizase, a fost buna și a murit exact când ea a venit pentru scurt timp în vizită acolo în sat. Poate nu ea a fost cauza, recunosc că nu știu, e adevărul, nu am avut niciodată idei delirante. Concluzia pe care am tras-o e aproape logică, dar nu sigură, fiindcă înainte să mă mut aici pățeam tot așa când veneam aici în vizită și în rest nu.
În ultimele 2-3 luni luni nu m-au mai lovit cu idei de moarte sau distrugere decât rar. Este posibl ca proștii, fără să știe nimic, să creadă că oamenii mor din cauze interioare lor, nu fiindcă ar fi f_ți sau otrăviți. Repet, cu deplină sinceritate, nu sunt sigură de rolul mamei în aceste morți, nu am nicio informație certă și nu am avut niciodată vreo idee delirantă. De asemenea, în utimele săptămâni nu m-au mai torturat cerebral.

Metafizică și genetică

Suntem cu toții familiarizați cu teoria sistemelor, mai mult sau mai puțin. Este cât se poate de clar că diversele subsisteme psihosociale – adesea cu proprietăți de cosmoid, după cum spunea Blaga - , au capacitatea de ”autoorganizare”, fiind subproduse ale sistemului în ansamblu. Ele se con-struiesc deci prin participarea celorlalte subsisteme, conform legilor probabilistice, adică permit apariția în lumea obiectuală a celor mai probabile forme ale fenomenelor sau obiectelor virtuale sau reale.

Dintr-o perspectivă a antirealismului metafizic și științific, sistemul alcătuit din structuri și funcții ale aparatajului genetic nu este determinant pentru realitate, fiindcă entități inobservabile precum genele și electronii nu au consistență reală, nu pot fi plasate în opoziție cu psihicul omenesc, nu sunt acceptate ca reale, psihicul fiind singurul arbitru în delimitarea conceptuală a acestor entități, pe care le include în sine.

O poziție asemănătoare, chiar dacă nu identică, susțin și eu. Anume că genele, cu toate caracteristicile lor morfofuncționale, pot fi doar invenții omenești obținute pe calea analizei – a scindării corticale a substratului matcă psihointelectual în entități ireale, dar susținute sistemic prin participarea tuturor factorilor spirituali și materiali care susțin lumea ca imagine și ființă. Genele și fenomenele genetic determinate sunt doar o parte mică din întreg sistemul universal, dar acest sistem genetic funcționează după aceleași legi universale, ca un fel de cosmoid, fiind o clasă de obiecte care corespund biunivoc unei clase supraordonate de determinanți.

Să ne amintim de faptul că behavioriștii considerau că psihicul unei persoane nu poate fi studiat – adică își bazau teoria pe binecunoscutul model al cutiei negre – ceea ce se petrece în mintea individului nu poate fi studiat, fiindcă nu poate fi obervat direct. Este adevărat că tehnologia recentă susține că e posibil studiul activității psihice prin analiza activității bioelectrice a creierului și altor țesuturi. Dar, în condițiile în care e posibilă și cuantificarea fenomenelor de mediu asociate activității psihointelectuale a omului, ne punem întrebarea ce este cu adevărat propriumul psihic al individului? Cum putem delimita – și oare putem delimita – acea perfect opacă și protectoare cutie neagră? În ce măsură sentimentele și ideile noastre ne sunt cu totul proprii, personale? Nu sunt ele, cel puțin parțial, obiete ce ni se dau și sunt ulterior apropriate? Conștiința individului este acel arbitru și reflector care domină la un moment dat prerechizitele realității construite de om. Conștiința ca atare e proprie, dar sentimentele și gândurile sunt puternic ancorate în și suprapuse peste realitatea psihosocială. Propriu cu adevărat este doar modul lor de articulare cu conștiința și modul propriu lor de autoorganizare în sistem psihoindividual. Același lucru e valabil și pentru alte subsisteme ale psihicului omenesc, precum sistemul limbajelor verbale existente la un moment dat în memoria omenirii, care se articulează în mod propriu de conștiința unui individ, având un mod de funcționare propriu individului. Asemenea e și sistemul cauzelor și efectelor genetice. De-a lungul istoriei a existat un număr mare de indivizi unici și irepetabili. Însă putem constata că există asemănări între oameni aparent fără nicio legătură unul cu celălalt, separați și diferiți pe continuumul spațiotemporal, la fel cum sunt două clipe separate, care nu seamănă niciodată perfect una cu alta, dar se pot asemăna mult.

Pentru a avansa una din explicațiile posibile ale acestui fenomen morfogenetic, m-am gândit la rolul epigenetic al spiritului, plecând de la opoziția axiomatică dintre spirit și materie. Evident, există anumite linii de forță în structura și funcționarea societății în ansamblu (natură și cultură, biologic și psihologic, date spirituale și date materiale) astfel încât ceea ce e vizibil emergent la un moment dat e cel mai probabil lucru și poate fi asemănător cu ceea ce a existat și a funcționat în trecut. De exemplu, chipul unui individ, despre care știm că e determinat de factori ”genetici” dar în combinație cu alți factori din mediul social și natural, poate fi considerat drept rezultantă a unei singure categorii de factori, de natură spirituală, care modelează materia posibilă ca substrat. Teoria genentică susține că există gene pentru toate caracteristicile morfofuncționale ale omului, și mai ales pentru înseși controlul și inițierea funcționării acestor factori genetici. Ipoteza nu poate fi verificată cu ochiul liber și deci, de pe opoziție antirealistă pot spune că e mai fructuoasă și mai simplă desemnarea acestui perpetuum mobile genetic prin ansamblul factorilor de natură spirituală care modelează aluatul material, de facto, al societății în ansamblul ei, într-o anumită albie socială și istorică. Chipul unui om e și el modelat asemenea unor tipare preexistente ( numite de alții factori genetici), de anumiți factori spirituali. Când există linii de forță ale unor subsisteme care includeau diverși indivizi, când aceste proprietăți ale subsistemului se perpetuează, există o probabilitate mai mare ca chipul unui individ să fie modelat după aceleași linii cu chipul unor oameni incluși în sisteme similare. Desigur, contraargumentul pe care îl puteți găsi e determinarea strictă a trăsăturilor chipului de către factori genetici familiali, care e aceeași, verificată eventual de dvs. prin creșterea separată a unor gemeni identici, ceea ce eu, un gânditor sceptic, nu am verificat eu însămi. Dar aceasta nu exclude ipoteza mea de fapt, la o privire mai atentă. Copiii seamănă cu părinții, dar există foarte multe opțiuni de combinare a celor două seturi de cromozomi ai progenitorilor, și astfel poate să fie aleasă acea combinație de gene cea mai probabilă, date fiind determinările de natură spirituală ale sistemului. În acest fel ajungem la paradoxul că anumite structuri social istorice viabile și foarte probabile se reproduc, în sensul în care se reproduce ADN-ul, și determină apariția unor progenituri care păstrează proprietățile celor din trecut, cu alte cuvinte copiii pot da naștere părinților sau străbunilor lor, ceea ce este analizat științific și tălmăcit în limbaj specific, drept bagaj genetic, transmitere, gene recesive etc. Asemenea, desigur, este acest lucru tradus și în limbajul sociologiei, chimiei etc.

Am postat acest eseu scurt drept dovadă că încă gândesc eu însămi, chiar dacă acum nu mai am așa multe informații livrești, dar citesc în continuare. Am încă o mobilitate/adaptabilitate oarecare a articulațiilor logice ale gândirii.

Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

Am scris acest text despre ideea de lebădă pentru a arăta clar felul meu de a fi - acest gen de texte mă caracterizează, regret că nu am avut dreptul la studii, adică adeverință de la medicul de familie, poate aș fi reușit să studiez puțină filozofie și atunci nu ar fi mai fost nicio confuzie și oamenii m-ar fi recunoscut drept exact ceea ce eram, un om fără pată, destul de inteligent, chiar dacă nu am secole de experiență. Oricum, chiar și dreptul la muncă ar fi fost destul. Așa, medicul meu psihiatru își bate joc de mine caraghios cu ideea ”dar de unde îți vin ție aceste idei?” Și referitor la ceea ce am scris, da, e foarte importantă forma fizică, fonetică a cuvântului, în timp ce proștii cred că contează doar semnificația.

Aberrare humanum est, partea 2

Astfel, modelul acesta al meu permite ipoteza că, la fiecare linie de longitudine, există mai mulți oameni-sori sau niciunul, în funcție de structura și fiziologia creierului individului și mai multe luni (la fiecare latitudine eventual). În același timp, ceea ce concentreză lumina pe discul solar nu este neapărat psihicul unei persoane în sens solipsist sau mediul ei înconjurător, ci modul de organizare a fenomenelor întrapsihice și relațiile psihicului persoanei cu celelalte substanțe gânditoare sau conștiințe, res cogitans sau alte substanțe. Fotografiile din aeroplane la mare altitudine despre care se spune că dovedesc curbura Pământului nu sunt dovezi suficiente pentru sceptici; dimpotrivă, ele arată o bandă tulbure la orizont, ceea ce poate susține teoria mea elucubrantă, a curburii concave. O altă probă a celorlalți este observarea unui răsărit sau apus, dar eu nu am văzut ce spun ei, dimpotrivă, uneori o calotă din soare părea despărțită de linia orizontului printr-o bandă clară, ceea ce pare a susține de asemenea ideea curburii concave. Totuși, să nu uităm că, în argumentarea unei idei, simple fapte de observație neclare, nesistematizate, nu pot fi temeiuri suficiente. După cum se poate observa la prima vedere, aceste model aberant al meu pare prea simplu și infantil, ceea ce îl face să pară improbabil pentru oameni înclinați spre științificitate. O anumită rezervă de incredulitate au unii oameni datorită legăturii presupuse dintre mecanica celestă și biologie, deși biologia recunoaște aceste conexiuni și determinări. Mai degrabă există forța de inerție a omului de a recunoaște faptul că și oamenii sunt animale vii, expuse radiațiilor și cauzelor cosmice ale fenomenelor psihice sau vieții socio-culturale. Acest model al meu e ca o poveste, care se poate înscrie în cursul sincretic al mișcării New Age. E inutil să trasăm concordanța și tangența cu diverse expresii literare sau artistice în general, chiar mai înainte de Teogonia lui Hesiod. Aici sunt de amintit desigur și teoriile sincretice asupra evoluției și diferențierii spiritului uman în general. Diversele idei care au axat gândirea astronomică și geologică de-a lungul veacurilor pot fi reinterpretate – de exemplu teoria Big Bang-ului sau teoria Pangeei. Probabil că unii dintre dvs. își amintesc că mai demult se spunea că Marele Zid Chinezesc e unica construcție omenească vizibilă de pe Lună.

O schimbare de paradigmă ar însemna deci o reașezare a distincțiilor și relațiilor dintre concepte și sisteme conceptuale. Un alt mod de integrare a datelor culturale. Mișcarea soarelui de exemplu ar putea fi asemuită cu stupele indiene sau cu forma minaretului spiral al Marii Moschei din Samarra. O astfel de viziune ca a mea ar putea fi explicată prin filozofia culturii a lui Blaga, unde matricea stilistică a unui popor sau grup etnic are anumite atribute care explică formarea și menținerea sau dispariția ei, care sunt fenomene legice, necesare și legate de tipul psihologic al personalității unui purtător de semnificații culturale într-un anumit timp sau spațiu. Ne amintim de turnul Babel, așa cum e pictat de Peter Breughel cel Bătrân sau de cercurile infernului în viziunea dantescă. Sau de lună și soare ca personaje alegorice în mecanismul ceasurilor vechi astronomice medievale cu păpuși automate. În spiritul acestui model toate simbolurile par să se alinieze ca fiind evident cu același sens, deci era imposibil ca eu să nu gândesc această fabuloasă eventualitate.

urmează continuarea

(7 noiembrie 2020
În curând voi termina explicarea rătăcirilor mele intelectuale de acum câțiva ani, legate de cosmos și astronomie. Iar au intrat cei care mereu vin cu ideea că ”ai văzut? Ai văzut ce porci sunt?!” pentru a îi păcăli pe proști că eu am fost legată de idei politice ale unora, în timp ce în realitate în culisele vieții mele nu a existat nimic politic niciodată, absolut cert.
Ei spun din nou că toți politicienii, care au sprijinul proștilor de pretutindeni, au mințit despre mine și mă omoară în numele acelor minciuni hidoase.
ei spun aceleași idei că eu am fost un geniu bun și luminos, dar proștii au fost mințiți că eu aș fi întunecată, nebună și proastă, rea etc.
Alții cu ideea clasică că ei credeau că mi-au furat deja toate secretele etc.

simplul fapt că e adevărat că am fost martirizată fizic și psihic, inclusiv otrăvită, ceea ce se poate dovedi încă, îi face să creadă trei lucruri greșite, deși nimeni nu a vrut să fie cu mine deloc sau să stea de vorbă cu mine, oricât de puțin:
1. că am greșit ceva sau că aveam vreun defect, fiindcă altfel nu s-ar fi întâmplat nimic rău !
2. că eu nu aș fi eu, ci proiecția gândirii și personalității altcuiva etc. !
3. că trebuie să mă omoare ca să evite rușinea sau să mă evite fiindcă aș fi monstru sau ceva rău!

8 noiembrie 2020
Acum, înainte de a continua povestea rătăcirii mele cosmologice, notez încă o dată adevărul despre aceste zile, deși am observat că dvs. ați înțeles greșit motivele mele de a scrie adevărul și credeți niște aberații fără legătură cu ceea ce sunt eu, și eventual mă considerați nebună, deși nu am fost niciodată.
Azi am fost din nou la Gheață în Voluntari. Pe drum fiarele care mă scuipă în gând și-au arătat din nou colții. Unii spun că eu am fost și sunt un om drept, care a crescut drept în societate. Alții au intrat cu ideea că ”au reușit să îi distrugă și oasele și tot nu cedează”. Am povestit deja pe blogul meu despre cum mi s-au deformat oasele genunchiului și că au refuzat să îmi facă RMN, așa cum un medic mi-a recomandat. Și altele. Eu am întrebat din nou de ce cred ei că trebuiau să mă distrugă și să mă omoare. Ei spun că fiindcă familia mea minte în cele mai mici detalii și poporul minte de asemenea despre mine și ar fi o rușine să recunoască adevărul, deci mă omoară. Și că deci toți sunt corupți să facă răul și nedreptate etc. Dar, am spus eu, eu nu am greșit absolut nimic în cele mai mici detalii întreaga viață și nu am avut niciun defect, dar, în plus, am fost un om de valoare ca bine și frumos, însoțite de intelect bun și superior, și absolut sigur nu am fost niciodată nebună. Mereu la fel. Dacă ar fi fost adevărul, nimeni, și nici dvs., nu ar fi dorit moartea mea și v-ați fi purtat toți normal cu mine. Probabil că veți înțelege că am dreptate și am avut mereu abia când voi termina de scris blogul meu, dacă ei mă vor lăsa. Mai sunt lucruri de punctat, dar nu multe. Ei au spus atunci că m-au băgat la balamuc și că absolut toți oamenii care au fost băgați la balamuc nu sunt acceptați decât dacă sunt proști. Poate, dar eu nu știu așa ceva și e absolut cert că m-ar fi acceptat și aș fi avut dreptul la studii și muncă dacă ar fi fost adevărul despre mine. În plus au intrat din nou cu ideea că eu sunt cel mai mare martir al umanității, dar proștii încă mai cred că eu aveam vreo legătură cu politica sau că aș fi vinovată de ceva, fiindcă cei care îmi făceau rău aruncau vina asupra mea. Sau ideea corectă despre nebunia și răutatea aparent monstruoasă a mamei față de mine și modul ipocrit în care se poartă cu alții, nici eu nu știu de ce. Încă nu știu sigur dar se pare că ea e chiar ceva rău, nu doar că mă lovește ca să îi păcălească pe alții.

Acum despre ieri seară. Azi noapte m-au torturat cerebral monstruos, cutremurător. Ei au spus că mama e cea care mă f-te în mod monstruos și că i-a păcălit pe toți. Azi ea – în aparență ea – a făcut din nou să schelălăie cățeaua noastră bătrână care a fost mușcată de niște câini răi pe stradă. E posibil ca ea să facă rău câinelui intenționat, cum a părut că face rău și altor câini din viața ei, ei sugerând că așa funcționează psihic mama, lovind sistemul nervos al altora. Pe de altă parte, mama spunea că ar fi bine ca câinele să moară acum, nu pe ger, când e greu de îngropat. Eu niciodată nu am făcut răul când am atins animale sau oameni, dimpotrivă, cel puțin odinioară, am observat că eram asociată cu binele și vindecarea animalului etc. Ca și cum eu eram viață și mama moarte. Ei spun că oamenii cred că eu aș fi monstrul și de fapt mama este. Am scris zilele trecute despre faptul că mereu se făcea lumină dacă ascultam muzică clasică și eu mă simțeam mai bine de asemenea. Oricum acest lucru e numit meloterapie. Unul a spus că e ceva anormal, în timp ce norii și furtuna și cutremurele erau normale, și că nu era normal că eu aveam așa o abilitate de a le opri. Nu au dreptate și am să explic de ce. Voi scrie și ce însemna muzica pentru mine și cum. Acum voi explica doar o parte.

Oameni răi sau greșit ghidați și mințiți în legătură cu mine mă loveau în mod paranoic, adică făceau lucruri pe care ei nu le recunosc ca fiind reale, și victima e închisă la balamuc sau e considerată nebună fiindcă proștii cred că acele lucruri nu există fiindcă nu pot exista, ei fiind îndoctrinați în acest mod. Victima în plus e și singură, încât nimeni nu poate oferi mărturie că acele lucuri existau în mod real. Ei spuneau uneori că lumea știe că nebunia și delirul nu există, dar că psihiatria e un sistem punitiv și că oamenii credeau că eu sunt pedepsită, deși întâmplător nu greșisem nimic și eram și un om perfect, cum am tot spus mereu. Loviturile lor asupra mea erau incredibile, nu doar nemeritate și, prin presiunea mulțimii asupra mea și prin diverse torturi inumane, se adunau nori grei asupra mea și numai uneori venea furtuna cu fulgere multe de tot – uneori și în cursul toamnelor reci. Era tot ce făceau ei prin același mecanism prin care eu detensionam creierul cu ajutorul muzicii, numai că invers. Ei erau barbaria, eu eram un om civilizat și calm, care asculta muzică când i-era prea greu și aducea doar seninul, nu răul și violența, inclusiv pe cer, cum făceau cei răi sau proști. Despre ce mi-au făcut ei – incredibil și paranoic – am scris mare parte, dar mai am puțin de notat pe blog – de exemplu – cozile infernale de mașini pe unde mergeam eu în orice zi și la orice oră asociate cu rău cerebral deși nu aveam simptome psihice, cum ar fi delirul legat de situație sau interpretări greșite sau agresivitate sau reacții nervoase sau idei preconcepute etc. Sau mulțimea agresivă de foarte multe ori pe strada mea în oraș, vorbele lor directe cu voce tare, oribile și absurde, grupurile de tineri greșit ghidate mulți ani, comportamentul bizar al vecinilor, otrava nemeritată, torturile continue cu zgomote, evidente și clar direcționate asupra mea, izolarea mea forțată peste 36 de ani, comportamentul foarte agresiv al mamei etc. Toate acestea au fost și încă mai sunt reale, în mod constant, zi de zi aproape, din 1984. Ele s-au datorat, cum spun și ei, minciunilor despre mine și ar fi dispărut dacă ar fi fost adevărul. Există adevăruri frumoase și bune, chiar mai rudimentare, care înseamnă ceva și pentru oamenii mai proști și ei nu m-ar fi omorât dacă era adevărul curat despre mine și pentru ei. Între timp eu nu am făcut nici cel mai mic rău, veți înțelege poate mai încolo. În plus, eu am ascultat muzica clasică curat și inocent, ca un copil, fără să știu că are un asemenea efect - și pe mine m-a surprins - și chiar și ei spuneau că eu reprezint civilizația și cei care mă persecută și mă împilează sunt barbaria. Am ascultat cum voi mai povesti pe larg, fără să fac 2 lucruri deodată - aproape mereu nimic în afară de muzică, normal că fără gânduri și fără imaginație.

Azi au intrat și cu ideea lor paranoică veche că toți o vor pe mama și de aceea trebuie să mă omoare pe mine. Probabil că proștii cred că eu am fost sursa acestui gen de delir, când eu pur și simplu eram prea inteligentă ca să creez idei paranoice și nu aveam niciun interes. Oricum, cum am explicat, mama și cu mine aveam structuri psihice de naturi diferite și nu se poate ca ea să îmi ia locul sau eu să iau locul ei în mod sigur, cel puțin nu acum.
Am omis să scriu despre modul paranoic în care a reacționat mai demult mama la muzica mea clasică - într-o noapte a venit și a urlat că nu e corect să fac lucruri de acest gen - adică să ascult muzică clasică - cu ideea că mă luam la luptă cu ea, că chipurile ascultam ca să o lovesc! Eu am ascultat muzică numai ca autoapărare, niciodată nu am făcut sau gândit răul. Ea îmi aprinde televizorul ei la emisiuni despre politică, și noaptea chiar, uneori, doarme cu el aprins și cu volumul mare. Ea mi-a smuls CD playerul din priză cu furie și năduf. Un detaliu insignifiant e că ei spun că proștii cred că eu îmi merit soarta, dar, în realitate, eu sunt exact opusul a ceea ce cred ei, deci, coform criteriilor lor, nu îmi merit soarta.)

Continuare text:

În prelungirea teoriilor opticii geometrice care explică cum se formează imaginile într-un sistem complex cu mai multe lentile, dar noi fiind părți componente ale acestui sistem, putem menționa sistemul filozofic al lui Platon, cu faimosul mit la peșterii și oamenii amăgiți de ecranul pe care îl privesc și cu demiurgul său, care transformă haosul în ordine, anume cosmos, prin imitarea unor modele imuabile, deci prin copierea unor matrițe preexistente. Așadar revenim la originea și rolul cuvintelor gen cosmos (care înseamnă ordine) sau haos, fiindcă trăim într-un mediu cu o grefă neurolingvistică și lumea nu poate fi cunoscută deplin fără acest altoi al limbii vorbite și scrise, parte din duala natură umană, la fel cum lumina poate fi explicată prin două teorii complementare – teoria ondulatorie și teoria corpusculară. Dar, în secolul trecut, fizica s-a înscris în orientarea anti-realistă prin fizicieni precum Niels Bohr și Werner Heisenberg. În mecaninca cuantică actul d ea observa realitatea modifică realitatea însăși. Antirealismul științific presupune asumpția că entitățile care nu pot fi observate de om prin simțurile proprii – cum ar fi electronii sau genele – reprezintă o non-realitate. Asemenea atitudine am avut și eu gândindu-mă că diverse fenomene celeste, inobservabile cu ochiul liber, devin reale doar prin observarea cu instrumente performante, la fel cum s-ar folosi un microscop extrem de sofisticat. În 1930 era descoperită a noua planetă a sistemului solar – Pluto și ea își pierde statutul de planetă abia în 2006, fiind redefinită drept planetă pitică. În ordinea faptelor care invită la scepticism în ce privește astronomia popularizată pentru masele largi ale populației, ar fi de notat că Jules Verne a publicat ”O călătorie spre centrul Pământului” în 1864 și oamenii de știință au stabilit numărul, compoziția și grosimea straturilor concentrice care alcătuiesc sfera terestră, deci fapte fantastic de frumoase, dar greu de crezut, mai ales de către oameni înclinați spre scepticism. Asemenea calculelor care au greșit în ce privește planeta Pluto, dar au stabilit numărul de ani lumină care ne despart de diverse corpuri celeste. Un alt semn de întrebare se pune în legătură cu natura duală a luminii, stabilită prin teoria electromagnetică (în acord cu erezia mea terestră) și corpusculară a luminii. Poate este nevoie în primul rând de o teorie asupra originii luminii, deci de un fundament ontologic al existenței luminii.

În definitiv, puteți spune, aceste text e o meditație asupra felului meu personal de a gândi, un fel de pagină de jurnal. Datorită condiției mele sociale, aceste rânduri pot fi încadrate în mulțimea extinsă a elucubrațiilor unor nebuni, de care nimeni nu se sinchisește. Un fel de Don Quixote în negativ, adică inversul persoanei credule și vrăjite de cărți a binecunoscutului hidalgo. Cu toții știm că noii don Quixote sunt opusul celui original. Explicarea pe care o încerc pare a fi sofistică și pe alocuri sofisticată. Este de fapt o pre-legere către înțelegere.

Un ultim lucru pe care îl voi nota e semnificația morală și afectivă pentru mine a acestui model fantezist. La prima vedere pare un model opac, sursă de emoții negative sau născut din emoții negative și reacționar, retrograd. După ce mi-a venit această idee ciudată legată de astfel de lume mi-am dat seama că pare doar ceva rău, fiindcă noi suntem obișnuiți cu o viziune deschisă, care oferă iluzia libertății și eventualei explorări și colonizări (un termen din știința popularizată) a spațiului cosmic. Modelul invers ar părea o închisoare și limitare a condiției umane, a omului mândru și dornic de experimente noi și aventură, în general membru al numitei culturi occidentale. Dar pericolul vântului cosmic, radiațiilor și meteoriților dintre stele și planete, cu o atmosferă terestră doar ca protecție, mie mi se părea o imagine și mai terifiantă. Omul are întotdeauna nevoia să își facă o casă, nu doarme sub cerul liber nici în condiții optime, ci în corturi sau colibe. Cât despre dorința de aventură – să nu mai spunem: este absurd să vrei mai mult decât ai, când de fapt planeta este mare, doar că omul circulă cu viteză mare la suprafața ei, dar fără să observe toate cele care sunt – infinite posibilități de combinare a factorilor materiali și psihici din lumea noastră comună. Acest gen de comuniune – oricum existentă între oameni – de data aceasta creată de spațiul sferic comun, conduce la ideea responsabilității comune și asumării responsabilității. O lume mai pașnică și mai bună pentru toți, o lume în care fiece colțișor și fiece om e respectat și acceptat pentru ceea ce este. O lume în care nu distrugem în mod iresponsabil și cercetăm lucrurile cu mirare, iubire și respect. Unde nu plecăm în aventuri inutile și fără a avea nevoie de ceva și nici date suficiente cunoscute. O lume cu infinite posibilități de cunoaștere totuși, prilej pentru acțiune și sentimente frumoase.

Așa am simțit eu că ar fi fost dacă lumea era invers. Dar, până una-alta, avem deja o lume frumoasă și poate că tot acest model al meu e doar o metaforă creată de un suflet trist și obosit. Lumea în care suntem poate fi și ea o lume a tuturor posibilităților și a asumării responsabilității în forma în care este și putem să fim oricum emoționați de frumusețea și prețuirea ei ca atare, fără orgoliu de conchistadori sau supermeni. Cu mintea deschisă pentru spațiul deschis, cu respect pentru natură și pentru strămoșii arhaici, care au descoperit forme geometrice precum cercul, pătratul, triunghiul cu mult timp în urmă, folosindu-le în construcții și alte îndeletniciri. Ori poate Dumnezeu însuși s-a deghizat sub chip de om și ne-a arătat calea cea bună.

Seara de 9 noiembrie 2020
Iar au intrat cu ideea că i-au păcălit pe toți - toți ce? - cu ideea că totul e invers decât am spus eu, în timp ce eu sunt omorâtă cu adevărat, fără nicio șansă și nici cea mai mică greșeală toată viața.
Azi am vrut să intru la biserică - era trist - o troiță pentru revoluția din 89 cu un steag rupt și unul întreg și un vultur negru sau pasăre de pradă neagră peste poartă și inscripția Nimic fără Dumnezeu, care a fost utilizată de familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen. Decorația a fost instituită în 2009 de regele Mihai I. Poarta era încuiată, dar voi mai merge - preotul fusese în concediu și acum este în 2 zile ale săptămânii la cancelarie câteva ore - oricum nu mai pot îndura izolarea, sunt aproape 36 de ani și jumătate și m-aș bucura enorm să aud măcar un glas de om, cât de puțin.
Mâine sper că voi putea să continuu povestirea despre internet în viața mea ca să pot termina și blogul de memorii și să îl mai trimit.

Unii dintre cei care intră peste mintea mea îi imită pe verii mei Cosmin și Irina. Cel care o imita pe Irina spunea că ”nimeni nu vrea adevărul, Cristina, toți vor să mori în tăcere” - adică vor să spună că vor să mă omoare, să mă otrăvească eventual în continuare. Cel care îl imita pe Cosmin spunea ceva azi despre faptul că nu am avut nicio greșeală și nu am înțeles că oamenii chiar cred răul despre mine, fiindcă așa li s-a spus - deși am fost mereu singură, doar cu mama care oricum nu vorbește cu mine și e rea, cu câteva mici excepții, pe timp foarte scurt.

Ei spun că toată lumea m-a f-t în draci pe mine și că eu sunt cel mai nevinovat om din lume și ei se tem să nu ajungă de râsul lumii.
Oamenii cred o chestie hidoasă - că tu ai influențat lumea în rău și tu de fapt ai influențat doar în bine. ??? Cine să creadă răul?
ei spun mereu că unii mi-au făcut mie atât de mult rău și au îndobitocit întreaga omenire în așa fel încât nimeni nu mai crede adevărul
Azi fenomene digestive rele de tot- unii spun că trebuie să mor și că ei nu vor să mă trateze omenește ca pe alți bolnavi de cancer de exemplu
medicii nu au vrut să mă trateze și mint de atâția ani, am cerut de mult ajutorul peste tot și mint și refuză, exact cum am povestit

Nu știu sigur, dar s-ar putea să fi fost otrăvită mai tare azi - ei spun că toți mă urăsc, ceea ce nu e posibil, nu am greșit nimic și am fost singură mereu.
greață puternică, durere de cap, de burtă - colonul, etc. etc. de câteva ore după masă

ora 1 și 30 noaptea, 10 noi.2020
Păcat că m-au otrăvit... mai rău ca de obicei
încă greață puternică, amețeală destul de puternică, dureri de dinți, usturime la rădăcina scalpului (am făcut baie azi și apa noastră e tot otrăvită probabil, mama se spală pe cap în oraș) , limba greoaie și ustură puțin, dureri de ochi.

azi, 10 noiembrie 2020
m-am trezit, la ora 1 după masa, după răul de azi noapte, când am avut eructații până la 2 noaptea cel puțin. Acum e mai bine.
Nu mai mănânc, nu mai vorbesc, nu mai scriu azi cum am intenționat, poate mâine.
Ei spun că toți proștii credeau că e vorba de pi... și pu... și de fapt e vorba de creier. ?? vorba...?

ei spun din nou că buba e că oamenii vor să mor și mă otrăvesc fiindcă ei cred că eu sunt ceva rău și de fapt am fost mereu ceva bun și normal, dar nu am avut nicio posibilitate să dovedesc, fiind izolată și torturată și închisă întreaga viață, zi de zi
Ei mai spun că oamenii (și familia mea) au inventat despre mine minciuni fără nicio legătură cu realitatea și de aceea proștii chiar cred că eu eram ceva rău

întrebarea pe care o pun e de ce cred proștii că nu poate exista mamă monstruoasă, care să își omoare monstruos copilul nevinovat, dar ei cred totuși că se poate invers, să existe copil monstruos și nebun care să facă rău mamei sau să mintă
eu cred că una dintre consecințele acestui mod defectuos de gândire, și totodată cauză ulterior, este invenția psihiatrilor și psihologilor despre complexe materne ale copiilor, bastarzilor (cum auzeam la televizor de curând), schizofrenilor etc. Evident sunt invenții, iar invers nu există. Unii semidocți pleacă de la ideea a priori că teoriile acelea reprezintă ceva din realitate și lovesc viața oamenilor buni și nevinovați.
Ei spun că nu există absolut niciun motiv ca eu să fiu omorâtă, dar proștii toți au fost mințiți despre mine.

Alții spun din nou că oamenii au fost mințiți că aș avea legătură cu vreo forță politică și că acum e pe cale să apară adevărul la iveală - că nu am avut legătură cu nimic politic, nici cu România - și de aceea ei toți se grăbesc să mă otrăvească la repezeală. ??!
Și acum mi-e greață și râgâi. Dacă Dumnezeu mă va lăsa să termin blogul și să trimit adevărul peste tot, desigur veți înțelege că am avut mereu dreptate. Era mai bine, cum am spus de atâtea ori, să fie adevărul mai demult, fiindcă absolut sigur ar fi fost dreptatea, adică aș fi avut dreptul la muncă și la studii și absolut sigur aș fi dovedit totul prin muncă și/sau creație intelectuală și nu aș fi fost singură și nu m-ar fi otrăvit deloc. Aceste drepturi mi-au fost luate absolut sigur și medicul de familie și psihologi și psihiatri așa au spus și așa au acționat, refuzând să îmi dea adeverința necesară pentru muncă, deși eram capabilă de muncă și eram un om foarte bun și inteligent, care ar fi fost util și respectat și iubit în mod sigur în câțiva ani de la angajare - veți înțelege că am dreptate și am avut mereu când voi termina blogul, dacă mă vor lăsa.

Oamenii cred o chestie total imposibilă - ei cred că tu îi chinuiești pe ei și în realitate tu ești cea chinuită.

Azi au inventat că toți au mințit despre mine, inclusiv papa. ??!!
Vă spun încă o dată adevărul - am fost monstruos, monstruos masacrată încontinuu încă din 1984. Mult mai mult decât tot ce am scris. Dar evident nu eram narcisică sau nebună sau egoistă etc.
Evident am fost perfecțiunea - foarte mult bine, profundă înțelepciune, bunătate perfectă etc. Evident izolată cu forța, nimeni nu avea cum să mintă. Evident torturată, batjocorită și respinsă exact cum am povestit. Dacă nu m-ar fi otrăvit, aș fi dovedit absolut cert prin creație intelectuală - imensitate de bine și frumos era tot sufletul meu, dar eram și capabilă, niciodată nu am fost vorbe goale.
Acum iar mi-au amorțit degetele. Vă reamintesc că apa e probabil otrăvită, deșii unii cred că săpunul poate fi. Acum nu mai știu nici eu sigur. E inuman cum mă omoară și nici nu era necesar, de la început. 36 de ani și ceva de izolare forțată, fiind om normal și acum... și restul torturii.
repet, pe blogul meu e adevărul întreg, dar e scris ca fapte clare și nu am arătat desigur tot ce am suferit - adică și gândurile sau sentimentele mele și multe necazuri mărunte- ar fi durat prea mult
iar dacă aș fi scris totul - adică toate sensurile și înțelesurile, inclusiv psihologice, filozofice etc., ar fi durat poate 1000 de ani, deci nu se putea.

A început din nou durerea de măsea. Deși am bani puțini, știu că trebuia să merg la dentist... dar și ieri, și în multe alte dăți m-au otrăvit și răul s-a accentuat monstruos și sunt singură tot din 84 în afară de doar câteva excepții, dacă era adevărul m-ar fi acceptat și nu mi-ar fi fost frică să merg la dentist - ei zic că toți oamenii vor să mor fiindcă sunt proști, numai din cauza unor minciuni despre mine, fără niciun motiv real.
Am primit o cerere de prietenie pe facebook iar de la un necunoscut, din Cluj, el find născut în 1975 și absolvent de filozofie - i-am scris pe messenger normal și omenește, dar nu mi-a răspuns, așa că va trebui să șterg cererea lui. Absolut totdeauna am fost un om normal și bun.
am scris așa:
bună seara
cu ce ocazie am onoarea cererii de prietenie?
ce avem noi în comun?
mulțumesc oricum pentru semnul de viață

Mama iar vorbește la telefon... Acum văd că el a șters el sau rețeaua cererea de prietenie, deci nu mai e nevoie să o șterg eu. Când mama vorbește la telefon, mi-e tare rău și amețeală. Au intrat din nou cu minciuni că aș fi scroafă...

ei spun că acceptarea mea ar fi însemnat rezolvarea (tuturor) problemelor lor
apoi din nou că adevărul despre mine exact invers decât cred oamenii, și numai de aceea vor să mor

”tu ești un om despre care puterea politică minte sau a mințit”
nu mi-au mai spus asta - cum adică putere politică și de ce să mintă despre mine?

Ei spun că puterea (?) minte încele mai mici detalii despre mine, iar eu am spus adevărul în cele mai mici detalii - cum adică mint despre mine?
ei spun că ”vor distrugere totală”, deci mint din nou - fiindcă distrugerea mea nu va duce la distrugerea vreunei puteri politice iar lăsarea mea în viață de asemenea nu distrugea nimic - singurul lucru pe care îl fac ei e distrugerea unui suflet și unei minți foarte frumoase și a creației mele intelectuale, care de fapt putea să fie la o vârstă mai tânără, acum e cam târziu, dar nu trebuie să mă omoare
Încă o dată un lucru trebuie să fie foarte clar, fiindcă ei spun prea multe minciuni:
e adevărat că am început să percep telepatic vorbele extrem de monstruoase ale unora abia după 34 de ani și jumătate. totuși, ceea ce contează e că eu încă pot să izgonesc acele vorbe prin tăcere (inclusiv suspendarea scrisului), post, muzică, activitate manuală fără gândire dificilă, contemplare profundă etc.
În plus e important de reținut că niciodată nu am fost influențată în comportament de gândurile lor rostite peste mintea mea - decât eventual de cele din subconștient și prin urmare nu am vorbit sau scris niciodată ce spun gândurile altora și nu m-am comportat niciodată cum ar vrea alții

Ab)errare humanum est

Revin asupra unei greșeli de acum trei ani – anume să notez una din rarele mele aberații ale gândirii, pesemne singura povestită în scris, dar nu cu lux de amănunte. Acum mă voi strădui să scriu cum am ajuns atunci să neg în joacă modelul binecunoscut al sistemului solar.

Cazurile de marginalizare a gândirii sunt frecvente și pot avea cauze de la simpla oboseală și plictis la mai severe forme de afectare a sistemului nervos, diverse boli somatice sau afectare a calității vieții prin orice alt fel de mijloc. Fie și numai singurătatea sau tristețea acute, care pot fi alungate prin evaziunea gândirii către abstractizări mai puțin cunoscute sau recunoscute de marea masă a populației.

Este vorba de un model cosmologic – amintesc aici și celelalte posibile modele asupra genezei cosmosului, în special binecunoscutul model elaborat de gândirea civilizației babiloniene, cea mai străveche civilizație care oferă o viziune logică, integrală asupra planetelor și pământului – în care circumferința cerului și pământului este o sferă, dincolo de care nu există nimic cunoscut omului. Pămîntul, așadar este imens și stelele, soarele și luna au dimensiuni reduse și se află la distanță mică de Pământ. Eu am creat modelul meu fără a cunoaște acest model babilonian, într-o joacă a imaginației. Cosmologia a mai fost, peste mulți ani, sursa unor meditații filozofice fructuoase la grecii din antichitate, dar și în gândirea europeană a secolelor ce au urmat, deoarece filozofia a fost desemnată, la începuturile sale, să creeze o viziune comprehensivă asupra lumii naturale și culturale și a relației dintre om și cele două dimensiuni ale realității. Așadar, mă gândeam eu, nimic mai natural decât meditația naiv-filozofică a mea asupra cerului și pământului, fără să mă inspir din wikipedia sau de pe siteuri de astronomie decât în ce privește câteva exemplificări.

În primul rând, este necesară o specificare metodologică. Un model teoretic poate să fie bazat pe raționamente, dar acestea e necesar să fie și valide și bine întemeiate. Între anumite limite, modelul poate fi pur teoretic, simbolic, fundamentat de judecăți considerate a priori în filozofia kantiană, pierdut în abstractizări fără contact cu lumea reală. Nu am intenționat așa ceva, a fost o aberare pe care o voi explica și delimita precis, o eboșă, o imagine neclară, evident falsă și pe care dvs. sau alții o pot eventual invalida. Eu nu pot, deoarece nu am suficiente cunoștințe și date certe de observare a cerului și nici nu posed instrumentele necesare și cunoștinețele și metodele matematice – și vederea geometrică în spațiu – necesare. Este vorba de o viziune experențial – naivă care a izovorât în mintea mea după vreo 10-20 de minute de contemplare a lunii pline la fereastră. Ședeam așa pe scaun în bucătărie și deodată mă gândesc: … dar dacă e invers?!

În general, exerciții de imaginație cu schimbarea punctului de vedere, a perspectivei sau cadrului de referință utilizat se pot face în vederea cântăririi mai bune a unei decizii, în ședințe de brainstorming sau în cadrul ședințelor de psihoterapie etc. Gândirea evoluează apoi complet normal, prin abstractizări și generalizări, în cazul meu cu prea puține date certe de observație. De altfel, am descoperit pe internet de exemplu că în lume există numeroși oameni pasionați de anumite fantezii științifice și mai ales paraștiințifice, cum ar fi ideea că pământul e plat (!) pe care ei o susțin teoretic și cu exemple, dar nu am găsit deocamdată ceva similar cu modelul meu cosmologic.

Simplu – și vă las pe dvs. să completați restul. Eu văd Pământul ca fiind rotund, aproape sferic, adică geoid, cum se consideră din punct de vedere științific, fiindcă acestea sunt date clare, măsurare prin metode geodezice și dovedite de multe ori prin călătorii de circumnavigație. Curbura Pămîntului e aceeași. Numai că văd lumea omului și toate corpurile celeste înăuntrul acestei sfere. Atmosfera, lărgită la maximum, cu diferite straturi (re)descoperite este numai cu ceva mai mare decât distanța de la București la Satu Mare. Nu e niciun pericol de sufocare, lumea poate fi vie și frumoasă înăuntrul acestei sfere uriașe în care trăim. Ba chiar ar fi o imagine mai frumoasă a casei noastre comune – cel puțin în ochii mei, voi mai reveni asupra aceastui lucru. În cazul în care nu îl pot respinge cu date certe și raționamente valide, unii pot considera acest model al meu urât și greu de acceptat – aceasta se datorează mai mult obișnuințelor și sentimentelor și atitudinilor formate de-a lungul vieții. Imaginați-vă că, brusc, ar trebui să spuneți ”coasă” în loc de casă – ați avea un sentiment de corp străin, v-ați simți intruși în propria dvs. ”coasă”, chiar dacă numai o singură literă nouă ar apărea.

Acest model îmi aduce totuși aminte de așa numita sferă celestă, realizată fizic prin globuri celeste, care a fost folosită ca model abstract în astronomie și în navigație. Pământul e localizat în interiorul sferei, în centru, iar la periferie, egal depărtate de Pământ, se află diversele constelații. Acest model geocentric a fost cunoscut mai ales sub numele de modelul ptolemaic, fiind dezvoltat și de Aristotel, care a preluat o parte din ideile lui Eudoxus din Cnidus. Soarele, Luna și stelele par a se roti în jurul Pământului în cursul unei zile.

Spuneam despre problema validității unei metodologii pentru argumentarea modelului heliocentric al lui Copernicus, dezvoltat de astronomie modernă. În general omului simplu, precum și mie, nu îi e accesibilă vreun fel de dovadă certă și măsurabilă sau repetabilă pentru dovedirea modelului oficial. Acesta este de fapt o dogmă dintre multele dogme științifice ale epocii noastre, și este în general acceptată de toți, în afara persoanelor cu fantezie și încăpățânarea de genul vițelului proverbial. Însă, în cursul consolidării și transmiterii dogmei, apar și lucruri bizare, fiind vorba de fapt de un sistem natural care include fapte și date gigantice și amețitoare, în care omul de rând nu poate fi stăpân și se apleacă într-un gest de umilință sau încearcă să evadeze din corsetul dogmei prin construcția unor teorii alternative, personale, care să fie în acord cu puținele date certe care apar de-a lungul educației unui om. Din punct de vedere pedagogic, omul tânăr învață și memorează ușor pe de rost fapte și cifre și legi științifice, dar numai la maturitate cercul se închide și individul, după ce a uitat parțial ceea ce învățase, începe să găsească sau să caute sensul, înțelesul lucrurilor, calea de legătură dintre fapte, odinioară acceptate așa cum spuneau profesorii că erau. De exemplu, un fapt care vine în contradicție cu bunul simț este explicația oficială a faptului că vedem mereu aceeași față a lunii – se consideră că aceasta se datorează faptului că perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului este aproape identică cu perioada de rotație a Lunii în jurul axului propriu.

Să cugetăm puțin asupra acestei afirmații, luând în considerare și faptul că nu s-au nimerit a fi exact egale. Această explicație pare a fi scoasă din buzunarul unui scamator – cum e posibil, întreabă bunul simț, ca tocmai nouă să ni se întâmple așa ceva, așa o coincidență care sfidează legile naturii, atât timp cât nu se explică de ce e așa? Atât timp cât nu e precizat că la fel se întâmplă cu sateliții naturali ai altor planete. Oricum, această descoperire teoretică despre spectacolul oferit de lună nu este convingător prezentată cititorului lipsit de educație astronomică. Datorită acestei afirmații am privit eu luna cu mirare mai mult timp în seara despre care am vorbit. Punctul meu de vedere este cel al uni sceptic, adică al unui om rațional și precaut, care uneori preferă să abroge o parte din dogmele oficiale. Oare câte certitiudini poate avea un om simplu din acest punct de vedere? Probabil niciuna sau doar câteva, prin urmare rolul dogmei de stabilizare a spațiilor culturale comune rămâne unul pozitiv, haosul și eratismul părând a nu fi o alternativă viabilă. Poate aceste considerente duc uneori la lupta dintre dogmă sau paradigma veche și noua paradigmă sau model de explicare a realității. Duc la acceptarea dificilă a unei noi paradigme, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Dar să privim încă o dată afirmația privind explicarea faptului că Luna ne arată doar o față, mereu aceeași. Se vorbește despre mișcarea de revoluție și mișcarea de rotație, dar orice mișcare în general este relativă și reprezintă modificarea poziției unui obiect mobil – orice formă ar avea – față de un punct de referință. În momentul în care astronomii, inspirați de muza Urania de exemplu, deci parțial inconștienți, parțial doar niște artiști și interpreți, vorbesc despre mișcarea corpurilor celeste ca și cum mentalul lor ar fi prins în niște pioneze fixe și ar fi cadrul natural de referință, același care spune că anotimpurile se explică prin faptul că axa Pământului e înclinată. Dar față de ce plan sau față de ce axă e înclinată axa Pămîntului? Față de o verticală ipotetică, teoretică, care ne obligă să privim realitatea ca fiind tributară planurilor noastre carteziene, de obicei paralelă cu poziția bipedă a omului și cu alinierea creierului său în câmpul magnetic terestru. Veți spune că nu e așa, că Soarele e punctul fix și cadrul în funcție de care definim mișcarea corpurilor celeste.

Dar Soarele se deplasează pe o orbită în jurul centrului Căii lactee și către Apexul solar, un punct situat în apropierea stelei Vega – dar apar alte probleme de delimitare – anume că nu e clar dacă punctul spre care se îndreaptă soarele e fix (fix în raport cu ce?) și dacă considerăm în final doar centrul galaxiei stabil, fix, atunci înseamnă că există același impediment, fiindcă presupunem că există și alte galaxii sau părți ale Universului (fixe sau mobile), deci tot proiecția propriului eu psihic devine punctul de referință fix, respectiv coordonatele viziunii noastre. Și noi considerăm fix un punct din sistemul în interiorul căruia ne aflăm noi înșine.

Un alt aspect important este instrumentarul folosit. În realitate, noi observăm lumea din jur printr-un complex sistem optic – atât aparatul optic al globilor oculari, cât și sistemul de medii diferite de refracție a luminii din atmosferă. Încă și mai complicat devine totul în momentul în care privim lumea printr-o lunetă sau un telescop. Se adaugă și limita fiziologică de observare a obiectelor îndepărtate prin ochiul uman sănătos. În realitate, fără cunoștințe solide de fizică, e greu să aproximăm cum ar arăta totul dacă nu am privi printr-un sistem complicat de lentile și medii de refracție a luminii. Pentru un sceptic, fără mijloace de observare repetată și calcul al parametrilor eclipselor sau altor fenomene și obiecte celeste, nu există certitudini și nu pot fi dovezi certe fotografiile transmise de stații spațiale internaționale. Deoarece am pus problema întemeierii cunoașterii noastre astronomice, ar fi de menționat aici și studiul teoriilor conspirației în contextul epistemologiei – fiindcă unii oameni au tendința să creadă că există un monopol asupra unor taine ale Universului și vieții care ocultează posibilitatea de cunoaștere a omului obișnuit.

Problema care se pune este dacă putem să concepem toate corpurile celeste în interiorul unei sfere mari, anume Pământul, și cum am putea explica ciclurile zi-noapte, fazele lunii, anotimpurile, eclipsele etc. Acest lucru mi-e mie imposibil, dar nu știu sigur dacă e cu adevărat imposibil. Am reacționat în fața minunii lumii stelare ca un sălbatic crescut pe o insulă, departe de civilizație. Privind luna mai mult timp, am observat petele ei care seamănă cu continentele noastre pământene pe planiglob. Deoarece e ușor vizibil că luna e invers în emisfera sudică, adică acolo apare pe dreapta ceea ce la noi e pe stânga, mi-am amintit de viziunea amuzantă în vechime a celor care gândeau că dacă noi stăm drepți în picioare, atunci cei de la polul opus înseamnă că umblă cu capul în jos. Atunci m-am gândit că e posibil să fie invers – adică luna să fie înăuntrul Pământului și, fiind situată între două emisfere opuse, apare cu imagini opuse în cele două. Luna apare la fel și ziua – luna diurnă, pe care soarele nu o mai ascunde prin lumina sa, bineînțeles atunci când soarele e mai blând. Am încercat să îmi imaginez luna – eventual ca un ax cilindric – din care vedem anumite o parte mai mică sau mai mare în funcție de stadiul în care se găsește luna în ciclul ei lunar. Sau altfel de obiect. Deoarece nu am aptitudini matematice, nu pot spune cu certitudine că această teorie e adevărată, deci trebuie să mă înclin în fața teoriei oficiale. Dar nu pot nici să o infirm. Interesant e obiectul acesta – Luna, care uneori pare să aibă raze proprii, cum s-a întâmplat în cazul fenomenului ”luna albastră trifecta”, în ciuda faptului că se spune că e luminată de Soare. Eclipsele ar putea fi explicate prin interpunerea altor corpuri celeste. Fantasma cea mai neobișnuită pe care am imaginat-o a fost prezența unei bolți cerești, în care mulți antici credeau, a unui firmament în care stau stelele prinse. Sau că ar fi vorba de prezența unei substanțe aprinse, arzânde, în interiorul acestei bolți cerești, substanță care are mai multe ferestruici – stele, lună, soare, fiecare cu proprietățile ei – și care se învârte într-un mod specific. Astfel, putem imagina mecanismul sau organismul acesta ca având o lună care se deschide numai parțial, fiindcă ceea ce o acoperă se mișcă într-un continuu du-te vino. Acea substanță pare să aibă efect asupra apelor terestre – mareele – dar ele nu sunt produse de soare, așadar luna ar trebui să aibă o proprietate anume, eventual o substanță care atrage apa ca într-un fenomen de capilaritate și care nu acoperă soarele, care are ardere și strălucire puternice. Dar ce face soarele să lumineze și de ce? Aici mi-a fost ușor să îmi explic în modul acesta primitiv. Cunoaștem cu toții legea lui Faraday, nume care înseamnă ”la o zi depărtare”, lege verificată experimental și știm că există un câmp magnetic terestru. Soarele s-ar învârti în acest model fantasmagoric repede în jurul ecuatorului într-o zi și poate avea de-a lungul anului o traiectorie în spirală în mai multe planuri. Conform legii lui Faraday, un curent electric circular creează un câmp magnetic al cărui sens poate fi determinat cu ajutorul legii mâinii drepte sau stângi. Câmpul magnetic sau electric pot fi variabile, ele se generează și se determină unul pe celălalt.

Dar ce poate fi soarele? Ce este lumina lui? Cunoaștem cu toții metafore diverse, precum și teme literare, cum ar fi drama ”Apus de soare”, motive mistice sau religioase, din numeroasele mituri sau religii solare. Adesea povestea se țese prin legătura dintre om și fenomenul astronomic. Este cunoscut faptul că misticii, care căutau sau resimțeau o participare a sinelui la fenomene cosmice sau căutau o participare a lor la diverse forme de manifestare a divinității, se apropiau de lumina solară și decopereau semne luminoase legate de viața lor personală. La mine acasă am avut în copilărie o copie după un tablou de Heinrich Hofmann – agonie în Grădina Ghethsemane, în care Isus se află în meditație și este înconjurat de lumina lunii.

Din motive neînțelese, eu m-am simțit mereu mai bine când era senin și mai rău pe vreme înnorată. La fel, m-am simțit mai puțin bine în nopțile cu lună plină. Este cunoscut și faptul că unii oameni sunt meteosensibili și influențați mai mult decât alții de fenomene celeste.

Se vorbește despre bioelectricitate și biomagnetism. Mai pe scurt despre bioelectromagnetism. Căci, după cum Tatăl Nostru spune,”precum în cer așa și pe Pământ”. Pământul este mama sau muma străveche, matcă a vieții și bioregeneratoare – spirite sau zei cu caracter teluric au fost numeroase în diverse religii. Propriu-zis nu există doar contrastul dintre Nord și Sud între cele două emisfere. Există și diferențe de populare a regiunilor aferente, diferențe în biomasă și procent al uscatului. O mare diferență între numărul de locuitori. Relatez aici o experiență proprie din copilăria mică – la o vârstă la care gândirea magică e normală conform lucrărilor științifice de psihologie a vârstei, mi s-a întâmplat și mie, pentru scurt timp să visez că soarele și norii ascultă de voința mea și că pot să îi mișc acolo unde vreau eu. Aceste forme de gândire magică se spune că sunt caracteristice primitivului, care reprezintă stadiul infantil al civilizației omenești. Este un lucru clar că omul are proprietăți bioelectromagnetice și că este influențat de câmpuri electrice și magnetice din exterior. E de la sine înțeles că este influențat de câmpurile corespunzând sistemului planetar, și, în cazul acestui model imaginar, omul pare evident influențat de diverse axe interioare ale sferei terestre, de-a lungul cărora apar anumiți vectori puternici, rezultanți ai câmpurilor electrice și magnetice. Atunci, în această comunitate de circa 7 miliarde de oameni, în acest ev al globalizării care face transparentă viața fiecărei regiuni, dar oricum în orice moment din istorie, oare nu e legitim să presupunem că e adevărată și relația inversă – adică faptul că și omul influențează stihiile naturii – fiindcă o relație unilaterală e ilogică. Chiar dacă nu ținem cont de raporturile misticilor, ne amintim desigur cu toții diverse forme de expresie artistică care exprimă acest adevăr – mai vizibil în pictură și în poezie – și putem nota în grabă câteva fapte înregistrate în istorie, cum ar fi cutremurele care au însoțit răstignirea lui Hristos, norii grei și negri din zilele în care aveau loc bătălii sângeroase. Uneori atributul de solar sau strălucitor aparține unor personalități care se remarcă prin ceva special – un talent, o poveste de viață ciudată, inteligență remarcabilă și altele. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori să ascult muzică clasică în timpul unor înnorări grele și îndelungate, deoarece fenomenul meteorologic îmi producea o puternică sau neplăcută migrenă presională, fiind singură în cameră. În urma ascultării muzicii se făcea lumină, ca și cum detensionarea ariilor mele corticale producea sau favoriza înseninarea cerului. Acest lucru e posibil dintr-o cauză evidentă – nu e vorba de un om singur care face soare pe cer, ci de un om inteligent viu și cu simțuri normale, deci legat prin ele de restul omenirii, ba poate chiar și prin al șaselea sau șaptelea simț, prin care eu înțeleg memoria acumulată de-a lungul vieții și imaginația. De fapt, norii părăseau zona în care mă aflam când mintea mea era doar legată de muzică și momentul prezent, fără niciun fel de gând sau amintire, fără imaginație. Așadar, soarele și lumina suntem noi și creierul omului organizează și administrează informația care e mereu legată indirect de tot restul omenirii, după cum bine precizează și psihologia și științele comunicării. Într-o dimineață mi s-a întâmplat un lucru care m-a speriat: soarele era sus pe cer de mai multe sulițe și era extrem de palid, ca un ceai foarte slab. Mi-era din nou rău și m-am speriat groaznic, încât am țipat singură în casă. La câteva secunde după țipătul meu soarele – așa cum apărea la fereastra casei mele – s-a aprins foarte puternic. Repet, influența mea și a celor din jurul meu asupra atmosferei terestre, deci și a fenomenelor meteo este datorată conexiunii mele cu restul lumii vii și omenirii.

Urmează continuarea mâine

Relația cu universul din perspectivă holistică, drept origine a semnificației

Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației, inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism, gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin, unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu, fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel, atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de acea frunză.

După ani, mi-am reamintit imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială, de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen. Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea, nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate - nu neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete, obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică. Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare a sensurilor, ca atunci când ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman: propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile - adică apartenența în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși, comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile, identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune, identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.

În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale, materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente, prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare. Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare, împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale, unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala ”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta, indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice, nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli (cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare – este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală, pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului - a cuvântului și a lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției umane.