La mulţi ani!

La mulţi ani cititorilor acestui blog, atât retrospectiv pentru Crăciunul care a trecut cât şi pentru noul an 2014! Aici în poza aceasta sunt eu plus câteva ornamente prin care mă amuz puţin pe seama bebeluşului care fusesem.

Şi aici sunt tot eu, părinţii mi-au făcut multe poze de acest gen când abia apărusem şi eu pe lume.

Umbra bunicii mele

Poate că nu ar fi bine să scriu despre aceste fapte dureroase în amintire. Dar dacă tot mor, dacă tot am scris totul în speranţa că va fi lumină şi dreptate, dacă tot am mărturisit totul din 1984 degeaba... Puneţi-vă în locul meu: complet nevinovată de 30 de ani, dorindu-mi viaţa şi o familie a mea, sunt în permanenţă bombardată de gândurile unor oameni răi(nu ştiu cine sunt ei), care îmi tot spun că preferă să mă omoare decât să recunoască adevărul.

Nu cred că am mai scris despre acest lucru fiindcă implică fapte urâte din partea unchiului meu Nelu, fratele mamei, care, spre deosebire de mine, a fost un om adaptat în societate, s-a bucurat de viaţă şi a avut copii. Iar verii mei, cum am mai povestit, deşi am scris frumos despre ei, cu nostalgia vremurilor de odinioară, totuşi m-au părăsit. Unchiul meu este singura persoană care, cât de cât, mai întreabă de mine la telefon şi cu care am mai avut relaţii tranzitorii în ultimii ani, din 2 în 2 ani, în condiţiile în care în rest sunt singură cuc, de parcă oamenii vor să mă omoare numai fiindcă am fost un om bun. (Azi m-a căutat Irina de la Constanţa după ce am scris această povestire, acum adaug aici. Doar cu ea am mai avut mici conversaţii, dar foarte rar, la telefon şi rar cu o fostă vecină. Ceea ce mă enervează e că de fiecare dată când vorbesc cu Irina la telefon, ea nu aude, nu ştiu de ce, şi mă obligă deci să vorbesc cât pot eu de tare, ceea ce dă un ton nenatural vocii mele şi conversaţiei de parcă nu aş fi eu).

Dar oricum aceste fapte urâte de care vorbeam erau subînţelese, fiindcă am scris despre modul în care erau trataţi bătrânii în satul bunicilor mei, cruzime a celor tineri care vor să îi ajute să treacă pe lumea cealaltă mai repede, chiar dacă ei nu vor, cruzime care mi-a frânt inima de multe ori... Vă daţi seama cât am suferit când am văzut cum o tratau pe biata buna, străbunica mea, în ultimii ei ani de viaţă...cât o suduiau şi fiul şi nora, cum se chinuia să mănânce cu tacâmul cel mai rău şi blidul cel mai urât pe colţul unei laviţe, nu la masă cu noi..Etc. Dar aşa era obiceiul acolo probabil în tot satul, lege a pământului pe care eu nu o înţelesesem mult timp. În ultimii ani am văzut cum toţi bătrânii satului au fost lăsaţi singuri în casele lor să îşi afle sfârşitul...sau aproape toţi. Acolo oamenii erau aspri, la fel cu pământul sărac, propice doar pentru fâneţe şi păşunat. Copiii erau trataţi cu oarecare indiferenţă, nu erau respectaţi defel chiar dacă erau adesea răsfăţaţi, iar bătrânii erau chinuiţi încă de la primele semne vagi de neputinţă. Deoarece pe mine mă chinuiseră mult părinţii, eu visam să rup acest cerc vicios, să am grijă cu adevărat de părinţii mei când urma să fie neputincioşi, chiar dacă ei mă chinuiseră...nu mă aşteptam la o soartă aşa grea.

Bunica mea, mama Limpi, a paralizat la 2 săptâmâni după ce ne-a vizitat pe noi în Bucureşti. Tata câştigase atunci premiul doi la loterie, ceea ce desigur mă duce cu gândul la lucruri necurate, dar nu pot spune nimic cu certitudine. Desigur acolo în sat nu putea fi chemată nicio salvare şi s-a chinuit în pat mult, cu bunicul care ţipa la ea urât probabil. Eu am găsit-o la spitalul feroviar din Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Nu mai ştiu cât am stat atunci cu ea... Paralizase pe partea stângă a creierului, deci nu mai putea vorbi. După vreo două săptămâni m-au chemat să mă duc la Colun, fiindcă ea nu murise încă, să ajut. Era în 1996 şi eu aveam o serie de probleme la facultate, fiind evident că profesorii şi colegii mă respingeau, că nu aveam dreptul să muncesc ca eişi să îmi dau masterul. Deci lovită atunci de două ori foarte puternic în acelaşi timp, fiindcă desigur ţineam mult la bunica mea şi mă îngrozeam ce îi face familia dacă e neputincioasă în pat. M-am dus acolo să ajut şi am găsit-o într-o stare foarte rea, culcată într-un pat gen coşciug improvizat de scânduri, ca să nu murdărească patul adevărat, aşezată de-a latul camerei, conştientă dar fără să poată vorbi, extrem de slăbită, fără să poată mânca, aproape fără să bea. Ştiam că pacienţii hemiplegici înţeleg mai mult decât cred ceilalţi, sau mai mult decât ceilalţi se prefac că bolnavul înţelege. Cei sănătoşi din jur vorbesc vrute şi nevrute, ca şi cum bolnavul e deja mort, îl batjocoresc şi toate cele, şi eu sufeream cumplit să aud diverse porcării acolo în camera bunicii, fiindcă ştiam că ea aude şi înţelege. Deci era tratată cu indiferenţă dar şi cu cruzime. Pe scurt: în timpul cât am stat eu acolo ea a început să vorbească câte puţin, să mănânce singură cu mâna stângă, să se ridice în capul oaselor şi să se învârtă în pat mai uşor. O rugam să mă strângă de mână dacă înţelege ce îi spun şi ea făcea acest lucru şi aproape că plângeam... Îi citeam dintr-o carte de rugăciuni...Dar când a început să vorbească fiul ei a ocărât-o mai tare. Mi-era tare greu să aud aşa ceva. Ea începuse să se vaite mai des cu expresia „vai de mine” şi la fel mârâia şi se văita când a venit în vizită Iosif ciobanul de odinioară, care a început să plângă şi să bocească acolo lângă ea „lelica Limpi, ce grea e moartea nu-i aşal?”. Mi-era tare milă de ea.

Dar, cum vă puteţi imagina, când bunicu şi Nelu au văzut că ea începe să se înzdrăvenească au sărit asupra mea cu ocară, m-au făcut nebună şi în toate felurile că stric rânduiala lor acolo şi m-au obligat să părăsesc bolnava şi să mă întorc în Bucureşti la necazurile mele. Bunica mea nu avea încă 68 de ani şi cred că sub îngrijire bună, (ceea ce mie îmi plăcea mult) ar fi putut să îşi revină să spună mai multe cuvinte şi chiar să meargă prin casă. Dar oricum acolo nu erau condiţii pentru un astfel de pacient. Să explic puţin: familia mea era săracă, deci nu îşi putea permite o internare a ei într-un azil special cu condiţii deosebite. Acolo, la ţară, chiar dacă s-ar fi înzdrăvenit, nu ar fi putut merge nici în cârje la latrina din curte, curtea fiind pietruită. Nu mai vorbesc de baie sau altele şi nu avea cine s-o îngrijească. Bunicul meu dinspre tată a fost lăsat 5 ani în cârje după paralizie, dar chiar dacă nici la bunica dinspre tată nu erau condiţii, erau totuşi oameni să aibă grijă de el şi mergea singur la WCul din curte. Fratele mamei nu putea să o ia la el acasă fiindcă avea numai trei camere mici şi doi copii şi bani puţini şi el. Nimeni nu îşi putea premite o infirmieră. Premiul la loterie al tatei fusese mic pe vremea aceea, au fost mulţi câştigători. De ce mama nu a luat-o în Bucureşti nu pot explica cu precizie, dar oricum nici ai mei nu aveau bani, chiar dacă eu puteam avea grijă de ea, având două picioare atunci.

Mama Limpi a decedat exact de ziua de naştere a norei sale, în iulie, parcă 13 iulie, la câteva zile după propria ei aniversare. După 1988, toţi  cei care au murit în familia mea au murit în zile semnificative în calendar sau în raport cu viaţa lor. Genica, nora ei îmi povestea că mama Limpi zâmbise când a aflat că Rita, căţeaua mea, va avea pui şi că mă chema adesea pe mine cu vorbe din rugăciunile citite de mine atunci „vindecă suferinţele...” ori poate se ruga ea în felul ei.

Înmormântarea ei a fost prilejul celui mai dulce-amar moment din viaţa mea chinuită.

(Cât despre fiul şi nora ei, spre deosebire de mine, au avut totuşi noroc în viaţă, anul acesta au fost chiar în străinătate la mare, în timp ce eu din 1984 până azi am ieşit doar de vreo câteva ori din închisoarea groaznică în care am fost pusă...)

Voi povesti despre un moment aproape luminos în întreaga mea viaţă de abuzuri şi suferinţă. Acea fericire şi seninul din suflet din toamna lui 1988 erau mai degrabă o iluzie care nu putea să dureze. Însă momentul acesta a fost ca lumina unui licurici (oricum eu nu am văzut niciodată licurici, doar am auzit că există) în noapte.
Pe drumul înapoi de la cimitir spre casă eram desigur tristă şi ca întotdeauna izolată fiindcă, după cum aţi văzut, eram demult tratată drept oaia neagră a familiei şi oamenii evitau să vorbească cu mine oricât de puţin, poate ştiau toţi că eram şi condamnată psihiatric, poate unii ştiau că eram nevinovată şi un om normal...dar asta nu e sigur. Cu toate că ceilalţi mă izolau şi mă respingeau, eu continuam să zâmbesc şi să încerc să dau o mână de ajutor, de exemplu în acea zi am ajutat la prepararea şi servirea tradiţională a mâncării la pomana mortului. Eu niciodată nu fugisem de muncă încă de când eram mică, dar încă de atunci familia mă trata ca şi cum eram un intrus, cum aţi văzut iniţial voiau doar să citesc şi să învăţ, dar nu aveam loc cu ei în familie.

Atunci fuseseră mulţi oaspeţi la pomană şi s-au întins mesele în grădină, cu toate că grădina era în pantă, le-au îndreptat cum au putut. Fostul chirurg Nicodim, unchi al mamei mele venise şi el. Ştiu că era diabetic şi degetele îi tremurau pe vremea aceea. Atunci el s-a apropiat de mine (lucru pe care nimeni nu îl făcea) şi a început o conversaţie cu mine pe drumul spre casă. Mi-a vorbit ca şi cum eram o persoană normală şi ca şi cum mă respecta cu adevărat, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci decât foarte rar, înainte de povestea aceea cu Zăgrean. Am simţit că îmi vin lacrimile în ochi cu adevărat. Nu mai ştiu ce am discutat cu el dar ştiu că a observat că tata mă trata urât şi atunci m-a fixat puternic întrebându-mă DE CE. Şi eu am răspuns sincer că nu ştiu, acesta era adevărul şi acesta e de fapt şi acum. Am simţit că omul acela se purta deschis şi gentil cu mine ca şi cum eram o altă fiinţă omenească nu aşa cum mă tratau ceilalţi. Astfel cuvintele lui intrau direct în inima mea şi ochii îmi erau umezi. Nu mai eram singură şi omul acela era ca o rază de soare într-o pădure întunecată. A şi dat mâna cu mine.

Am păstrat timp de decenii aceste amintiri aproape de suflet, fiind întreaga viaţă un ocnaş chinuit fără vină. După ani mama m-a anunţat, fiindcă ea mereu venea cu anunţuri dureroase despre sat sau oamenii de acolo, că doctorul Nicodim a avut o soartă rea, deoarece a murit singur în casa lui (aceeaşi singurătate a celor condamnaţi sau alungaţi din viaţă...) şi a fost găsit mai târziu. Totuşi acel om, bolnav şi bătrân, a fost singurul om care a vorbit omeneşte cu mine în întreaga mea viaţă de ocnaş...şi unul din puţinii care efectiv au vorbit cu mine şi mi-au adus o rază de lumină curată. Ca şi cum eram şi eu om.


Oricum nu cred că lumea m-a torturat şi distrus o viaţă întreagă numai fiindcă am fost un om bun. Dar nu ştiu care poate fi motivul fiindcă efectiv nu am deranjat pe nimeni cu nimic. Nici pe cei răi şi mincinoşi nu aveam cum să îi pedepsesc. Eu am făcut numai fapte bune de fiecare dată când am avut ocazia. Am avut numai gânduri bune, încărcate de iubire şi lumină faţă de oameni şi faţă de ţara mea iubită. Am fost şi un om inteligent şi vorbele mele au fost mereu sincere dar şi foarte de bine, cu drag faţă de oamenii cu care am avut ocazia să vorbesc, mereu conştientă de faptul că toţi avem o singură viaţă şi timpul nu se mai întoarce. Am iubit copiii enorm, dar am fost şi tare miloasă faţă de bătrâni. (de curând chiar, fiind internată în spital la urgenţă chiar am plâns lacrimi de mila unei bătrâne dintr-un pat vecin, dar mi-era milă de toate femeile de acolo). Efectiv nu înţeleg de ce oamenii din ţara aceasta mă sacrifică de mică, eu am cerut o excepţie în cazul meu de când eram copil la 13 ani până azi. Trebuie să am măcar un copil, oricât de greu ar fi! Altfel e moartea şi ei ştiu asta. Nu înţeleg nici de ce le plac minciunile atât de mult când de fapt adevărul despre mine e atât de frumos şi aşa am fost timp de 30 de ani.
În fotografie e mama Limpi cu iapa ei, traversând Oltul pe bacul care aluneca pe cablu...

30 decembrie 2013

Vreau doar să specific că din cauza sănătăţii precare nu am mai reuşit să scriu nimic pe acest blog.

Am şi câteva postări neterminate în urmă.

Suferinţa mea sufletească e foarte mare fiindcă implor drepturile esențiale, deci libertate, de 30 de ani. Între timp nu am greşit nimic şi nu am fost defel nebună şi oamenii răi au inventat că aş fi nebună ca să mă oblige la sinucidere, deci să mă omoare. Poate că au inventat şi alte minciuni. Şi nu înţeleg de ce nu vor să îmi lase viaţa, cred că am fost un om de valoare şi nu am apucat să trăiesc deloc. Comportamentul şi gândirea şi afectivitatea mea au fost mereu normale, adecvate realităţii şi normale au fost toate cele în viaţa mea. Am avut doar câteva momente în care a fost greu să mă controlez dar numai din cauza medicamentelor psihiatrice prea puternice. De pildă povestea aceea din Lăpuş nu s-ar fi întâmplat dacă nu mă torturau psihiatric. Şi medicamentele psihiatrice sunt tot crimă, fiindcă nu greşisem nimic şi fusesem un om perfect normal. Iar psihiatrii, ca şi ceilalţi, împroaşcă numai minciuni peste victimă, am povestit deja. De pildă că aş avea inversiune afectivă faţă de mamă, când maică-mea e un monstru de ipocrizie şi venin şi mi-a promis de când eram copil că mă va tortura psihiatric, mi-a urlat că ea e de zeci de ori superioară, că are dreptul să mă omoare şi că toată lumea o va crede pe ea. Şi vedeţi că exact aşa este. Şi eu trebuie să o suport, să o văd şi să simt ruptura psihică imensă, fiindcă am avut mereu dreptate şi călăii mei nu vor să îmi dea libertatea şi să recunoască adevărul. Vă puteţi imagina ce greu este pentru mine după 30 de ani?

Am scris din nou pe mail cerere la o organizaţie pentru persoane cu handicap şi drepturile omului. Desigur tot în zadar, nu e prima oară când scriu. Oricum din 1984 implor şi am dovedit mereu tot adevărul. Iar din 2002 am fost pe la toate organizaţiile şi instituţiile sau persoanele cu putinţă pentru mine..

Promit că în două luni voi termina de scris absolut totul despre viaţa mea pe acest blog. Da, până la sfârşitul lui februarie, după care mă voi sinucide dacă nu voi avea drepturi, inclusiv intelectuale  şi universitare depline, dacă nu va fi tot adevărul din 1984 şi dacă nu voi avea dreptul de a îmi creşte copilul, copil care nu există încă dar fără de care mă voi omorî, fiindcă a fost viaţa mea întreagă din 84 şi nu am greşit nimic, suferind şi martiriul sexual înfiorător. Legal nu am dreptul să am copil sau să muncesc. Nu înţeleg de ce din copilărie îmi vreţi cu toţii moartea, fiindcă am fost mereu un om gingaş, bun,. blând, cu iubire faţă de oameni şi sfială, cu virtuţi creştineşti şi multă răbdare. Aceste lucruri despre mine au fost mereu adevărul, poate aţi înţeles că nu mă laud din ceea ce am scris până acum, poate aţi înţeles ce fel de om am fost. Tot ce am scris e adevărul, deci portretul meu poate fi schiţat din fapte şi sentimente şi gânduri ale mele. Cei care intră pe mintea mea cu gândurile lor spun şi ei că am fost un om prefect normal, dar totuşi prea cinstită şi prea corectă, hipercorectă. Da, am fost şi prea minuţioasă adesea, extrem de tipicară. Câteodată mi-e ciudă că m-au omorât aşa şi mă întreb de ce nu omoară în schimb oamenii răi sau păcătoşi, de aceea am scris despre mine totul. Ştiu, aceste lamentaţii le-am scris de zeci de ori până acum. Societatea m-a izolat complet, obligându-mă, deşi poate aş fi fost un om util ca intelectual, să mă gândesc zilnic numai la ceea ce am scris aici, această ruptură psihică imensă, de a fi condamantă la moarte în chinuri de zeci de ani, deşi am fost un om absolut normal şi abslout fără greşeală. Şi între timp oamenii se prefac că realitatea nu există!! E oribil, iar eu nu am minţit niciodată.

E atât de simplu: trebuie să fie cum am spus de atâtea ori absolut tot adevărul de 30 de ani în detaliu, fiindcă e frumos şi am fost mereu o eroină pozitivă, fără să exagerez pot spune că am avut o viaţă model de virtute. Nu înţeleg de ce unii oameni mă tot lovesc şi acum, după 30 de ani de chinuri, când eu nu am minţit niciodată şi nu am greşit nimic, mai mult decât atât am fost mereu o femeie frumoasă, adică cu suflet foarte blând şi cald şi luminos, cu îndreptare spre ceea ce e drept şi curat în permanenţă. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac că le plac aceste lucruri şi toate virtuţile pe care eu le-am avut constant, de ce chiar şi în mass media ei scriu sau arată că admiră şi respectă femeile cum am fost eu, dar în realitate, pe la spate, le violentează sexual şi le distrug viaţa. Şi mie îmi tot spun că trebuie să mă termine şi eu nu înţeleg de ce, fiindcă nu am greşit absolut nimic şi nu aş fi greşit nimic în viitor iar gândirea sau afectivitatea mea nu au nimic morbid sau anormal şi nu au avut niciodată. Dar e atât de simplu: trebuie să fie tot adevărul! Nu înţeleg de ce ei nu se căiesc deloc după 30 de ani de păcate grele. Sau chiar dacă nu se căiesc de ce nu vor să îmi dea viaţa, deci să fie absolut tot adevărul din 1984, aşa cum e normal. Oameni buni, oare chiar nu înţelegeţi, oare chiar aţi degenerat? În ce fel de fiare v-aţi transformat? Luaţi un copil inteligent de 13 ani cum fusesem şi eu în 1984 şi spuneţi lui o parte din adevărul tăinuit al crimei voastre de 30 de ani asupra mea, deci indirect asupra lui Dumnezeu, fiindcă nu am avut nicio vină. Acel copil va simţi şi el ce e normal, şi va gândi asemenea, anume că e aşa e normal să fie tot adevărul, nu minciunile de porci ale unor asasini. Desigur cu condiţia să fie educat copilul în sensul binelui raţional, aşa cum am fost şi eu. Chiar numai ascunderea adevărului e o crimă monstruoasă şi orice om nevinovat se sinucide în final chiar numai din cauza aceasta, fiindcă omul e absolut normal şi ceilalţi îl tratează ca şi cum nu ar avea gândire sau conştiinţă, deci ca şi cum nu ar exista.

Zilele acestea picioarele mi se umflă încontinuu şi nu se mai dezumflă peste noapte. Povestea asta cu picioare umflate a început dinainte de a împlini 40 de ani, eram deci destul de tânără dar medicii nu mă tratează. E deprimant. Pe 12 decembrie când m-au internat m-am lăsat desigur de fumat, cred eu pentru totdeauna. Acum mai trebuie să slăbesc, fiindcă sunt obeză tare, dar dacă unii mă chinuie e tare greu..

Vă doresc aniticipat la mulţi ani şi un an nou fericit!

Eu cred că am avut pur şi simplu ghinion, aşa cum un om poate fi tâlhărit şi omorât pe o alee întunecată noaptea, în condiţiile în care nu putea să evite acea alee. Dar am vrut să trăiesc, am iubit viaţa foarte mult şi de aceea a trebuit să spun tot adevărul, fiindcă e vorba de o crimă întinsă pe 30 de ani, cei care sunt omorâţi pe vreo alee au noroc comparativ cu mine.

gânduri de anonim

Am mai scris înainte de internarea la urgenţă încă două texte cu tentă filozofică, aşa este modul meu obişnuit de gândire, poate vi se pare (unora) puţin infantil...mi-am păstrat sufletul de copil şi am cam pierdut din informaţiile livreşti, fiindcă citisem foarte mult în tinereţe.

I. Gânduri risipite



Eu cred că nu e adevărat că numai oamenii curioşi descoperă cele mai multe şi interesante lucruri...din experienţa mea pot spune că am aflat cele mai bune lucruri în viaţă, în sentimente sau în cunoaştere, numai când am fost eliberată de constrângerile curiozităţii sau vreunei încercări de a găsi ceva cu orice preţ. Este ca şi cum ai abandona dorinţa de a ajunge în vârful unui munte. Este capacitatea de a lăsa pradă apelor pietricelele preţioase pe care tocmai le-ai cules. Şi apele ştiu rostul lor mai bine decât mintea analitică a unui simplu om..................................

Încep să fiu convinsă că sunt vinovată de autocanibalism ca poetă sau în alte scrieri ale mele, devorându-mi tezaurul de informaţii din trecut sau din prezent singură...ce mai rămâne din mine?

Îmi amintesc că am citit în tinereţe Cartea Blocadei într-o perioadă dificilă pentru mine. Nu mai ştiu dacă acolo sau în altă carte citită mai recent era imaginea unei mame care îşi hrăneşte pruncul flămând cu propriul sânge. Cartea a fost se pare republicată în Rusia nu demult. Există la unii oameni, printre care m-am numărat şi eu, o tendinţă de a accepta mai uşor suferinţa proprie când citesc despre lucruri infinit mai grave, cum ar fi desigur războiul. Nu este nici masochism şi nici autoamăgire şi nici bucuria de genul «bine c-a murit şi capra vecinului». Este desigur un anumit gen de catarsis, o semi-identificare cu personajele năpăstuite şi auto-depăşire a propriei dureri prin dobândirea unei inimi mai mari. În care să încapă mai mult. Vorba poetului «Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?». Accentuez ideea «părinţii din părinţi» care conduce la o mai vastă perspectivă asupra trecutului. Dar mai există şi zicala «nu-i da Doamne omului cât nu poate duce». Într-o etapă ulterioară de viaţă astfel de trucuri nu mai folosesc omului nenorocit. Atunci el încearcă să privească propria mizerie cu ochi detaşat, ca şi cum s-ar ridica deasupra acoperişului, deasupra casei, orăşelului, ţării şi chiar planetei acesteia bântuite de atâtea molime spirituale sau materiale de-a lungul timpului. Mai presus de sine. În felul acesta nu mai vorbim de catarsis, ci de un fel de clivaj al planurilor conştiinţei, în care eul raţional se absoarbe pe sine şi se redescoperă, cred eu. Acolo unde îi este locul, în umila lui cameră cu problemele ei zilnice, dar îmbrăcând o altă armură, cu mai multă detaşare. Însă într-o altă etapă e posibil ca omul să devină totuna cu universul suferinţei sale din nou şi de data aceasta nicio forţă antigraviaţională nu îl mai poate re-naşte, cordonul ombilical fiindu-i ca un ştreang legat de gât strâns. Este etapa în care mă aflu eu acum, cu speranţa că voi găsi, eventual...când nici nu mă voi aştepta, o altă soluţie.

Consider că mintea umană nu e propulsată de nevoia de a cunoaşte, ci de nevoia de autocontrol şi autoîmplinire. Prin autoîmplinire înţeleg desigur nevoia armonizării sinelui cu mediul, deci un autocontrol mai avansat, care implică maturizarea conştiinţei
.............................................. Când noaptea e atât de înstelată, nevoia de a face faţă frigului în singurătate arde.

II. Preţul inocenţei Nu toţi oamenii gândesc în alb şi negru. Dihotomizarea diverselor planuri ale existenţei există în filozofie, teologie şi alte ramuri ale culturii. E întâlnită în artă, atunci când contrastele de orice natură sunt proeminente, de exemplu la unii romantici. Caracterele umane sunt fie bune fie rele, iar lucrurile indiferente în faţa legii morale, recunoscute încă din vechime de filozofii stoici, nu există deloc pentru cei care separă totul precum politicienii în stânga extremă şi dreapta extremă, care se exclud reciproc.

Există totuşi mulţi care nu aderă la concepţia codului binar al realităţii, care li se pare cel puţin de prost gust, dacă nu o capcană în care alunecă mulţi visători. Unii dintre aceştia sunt cei gândesc că există şi „partea diavolului” pe lumea aceasta, în ciuda inocenţei şi purităţii victimelor pe care le face. Aceştia sunt apropiaţi ca gândire de teoreticienii hazardului şi necesităţii în filozofie. Însuşi Democrit spunea că tot ce există în univers este fructul şanselor aleatorii şi necesităţii. Unii consideră că hazardul s-ar opune necesităţii sau ordinii cauzale. Eu cred că hazardul, sub forma anecdotică a unui Dumnezeu care joacă zaruri, este chezăşia libertăţii fiinţei umane. Faptul că nu putem controla totul sau că nu putem dobândi autocontrol desăvârşit înseamnă că suntem captivi într-o zonă a liberului arbitru şi a libertăţii. Omul e o creatură care depăşeşte condiţia de sclav al cauzelor trecute, devine în esenţă o creatură care poate fi explicată în funcţie de scopurile raţionale pe care şi le asumă. Desigur, în măsura în care e o fiinţă raţională. Lucrul acesta e foarte bine ilustrat de romanele poliţiste, unde se caută mobilul crimei în primul rând printre interesele de viitor ale suspecţilor, nu în trecutul sau printre rufele murdare ale lor sau ale victimei. Dacă vreţi să înţelegeţi de ce se întâmplă un anumit lucru, gândiţi-vă în primul rând pentru ce.

Dar care este partea diavolului? Amintiţi-vă poveştile pentru copii în care (nu în majoritatea lor ce e drept) finalul nu este perfect, chiar dacă forţa binelui învinge vrăjitori, zmei, balauri şi alte creaturi întunecate. De pildă în povestea lui Andersen „Lebedele sălbatice” în final, când e destrămată vraja aruncată asupra celor 11 prinţi, care împreună cu sora lor erau 12 fraţi, număr ce aminteşte de ordine şi necesitate, prinţul mezin rămîne totuşi cu o aripă în loc de braţ omenesc. Alţi eroi de poveste rămân în final cu degetul mic lipsă sau cu alte minore handicapuri, uneori îşi pierd câte o fiinţă dragă sau un obiect la care ţineau mult, deşi sunt eroi pozitivi în firul poveştii. Acesta e preţul inocenţei la care mă gândeam. În gândirea echilibrată a oamenilor înţelepţi, care aşadar şi-au pierdut inocenţa, lumea e imperfectă, oricât de bune sunt faptele şi intenţiile oamenilor. Se ştie că nu putem avea tot ce merităm în aparenţă. Dar oare merităm totul? Îl putem acuza pe Dumnezeu că nu avem tot ce credeam că merităm? Răspunsul meu e negativ. Dacă lumea ar fi perfect împărţită în rău şi bine din punct de vedere etic sau al recompensei, atunci nici libertatea umană nu ar exista, nici dreptul de a instaura legile justiţiei omeneşti.

Dincolo de toate argumentele de mai sus, păstrez opinia că există o linie clară de demarcaţie între rău şi bine din punct de vedere moral, că ele nu au zone de interferenţă, chiar dacă există şi lucruri indiferente, în afara sferei acestor concepte. Altfel spus: există alb şi negru, dar ele nu se amestecă să dea gri drept rezultat. Şi există şi alte culori în afara celor primordiale. Sunt un om radical în ce priveşte cunoaşterea binelui şi a răului şi, oricât vi s-ar părea de straniu, am descoperit de-a lungul vieţii că această cunoaştere a binelui şi răului este extrem de laborioasă, necesitând pentru unii un calvar îndelungat iar pentru alţii gustul fructului oprit.

21 decembrie 2013

Mă simt încă foarte rău, scriu pe scurt...
Ce s-a întâmplat?
Duminică pe 8 decembrie a fost mama pe la mine şi cred că atunci am luat viroza de la ea. Mama mea e întodeauna înfiorătoare, până şi în aspecte minore ale comportamentului său. Are obiceiul prost să îmi tuşească mereu în nas şi în gură de fiecare dată când e răcită, în ciuda implorărilor mele repetate. Poate iar nu mă credeţi, dar e adevărat!

Apoi se pare că imunitatea mea e foarte slăbită spre deosebire de mama, fiindcă boala a avut o evoluţie fulminantă. Nu am făcut febră, niciodată nu fac în astfel de situaţii. În foaia de la spital au scris mai multe minciuni, inclusiv că aveam febră netermometrizată, deşi mi-au luat febra de multe ori şi aveam sub 37 grade. Medicul mi-a spus la spital că era probabil o parvoviroză de la mama, dar nu a trecut aceasta în foaie sau în biletul de ieşire. Totuşi viroza e trecută indirect, citiţi foaia de mai jos. Se pare că organismul meu e într-adevăr slăbit.

Totul a început cu dureri de limbă şi de gât. La început, respectiv marţi şi miercuri am avut tuse în accese foarte puternice, cu multă expectoraţie. Apoi, miercuri seara pe la 8, am început să simt că nu mai pot respira şi că aerul nu îmi mai ajunge defel. A fost deci imposibil să adorm. Şi starea rea creştea. Articulaţiile îmi erau anchilozate. În zori am chemat salvarea. A durat peste o jumătate de oră până a venit. Eu am cerut consult la domiciliu, nu să fiu internată şi îmi amintesc că la telefon, când abia respiram, cineva spunea "face mişto" şi eu am zis că nu am făcut niciodată mişto de nimeni! Poate că era impresionată acea persoană de modul în care respiram greu, deşi nu mi se pare mişto defel, dar înţeleg că au şi ele nevoie să glumească din când în când. Medicii de pe slavare erau şi ei gripaţi. M-a consultat o femeie şi mi-a spus că îmi trebuie consult pneumologic şi mi-a dat tratament pentru simptome. A doua zi dimineaţa abia am ajuns la farmacie şi am luat medicamentele, aproape 100 de lei! Am luat tratamentul dar starea mea s-a agravat şi a trebuit să chem din nou salvarea pentru insuficienţă respiratorie fiindcă simţeam că mă sufoc. Totodată nu mai puteam merge nici până la baie, la cele mai mici eforturi parcă leşinam.

A fost şi mama de faţă pe la ora 2 după masa când m-a luat salvarea joi, 12 decembrie la spitalul clinic de urgenţă (Floreasca) Bucureşti. Am stat câteva ore la terapie intensivă, după care m-au dus la salonul 648 de la secţia medicală 6, undeva între femei bătrâne cu probleme foarte grave, unele aproape de sfârşitul vieţii chiar atunci. Mi-au făcut perfuzii cu antibiotic, Levofloxacină, dar nu chiar regulat, uenori da, alteori nu, oricum în fiecare zi. Adică, jur, a fost fie o dată fie de două ori pe zi, deşi aceeaşi doză, iar când era de două ori pe zi a fost fie dimineaţa şi la prânz, fie dimineaţa şi seara. Aceste ciudăţenii mă cam enervau, fiindcă uneori, de vreo patru ori cât am stat acolo, nici perfuziile nu mergeau, şi trei branule mi s-au stricat. Mai făceam Fragmin şi Dexametazonă şi perfuzii simple uneori. Îmi puneau oxigen la narine, care nu prea mergea şi apoi mi l-au scos şi făceam nebulizări cu Ventolin, dar nici acestea regulat cum fusese prescris. Doctorul parcă spusese să fie de patru ori pe zi, aşa scrie şi în foaie, dar îmi făceau de fapt o dată sau de două ori. Ce e drept, după câteva zile, timp de încă două sau trei zile mi-au făcut de patru ori pe zi, după care au încetat. Vreau să precizez că, chiar dacă tratamentul nu a fost ca la carte, a fost totuşi bun fiindcă starea mea s-a îmbunătăţit categoric, deci nu are importanţă că tratamentul părea haotic, oricum mulţumesc celor care m-au ajutat. Dormeam ca şi acum cu capul mai sus :( Şi acum respir greu şi am nod în gât şi mai jos în piept şi ameţeli şi transpir la eforturi minime. Eram controlată în fiecare zi şi medicii au spus că ralurile sibilante au dispărut treptat. Mi-au făcut de mai multe ori analize sangvine şi de urină o dată şi radiografie pulmonară o dată. La început tuşeam aşa de mult încât ceilalţi pacienţi, inclusiv de la alte saloane, îmi plângeau de milă. Într-o noapte vedeam steluţe - fosfeme din cauza oxigenării deficitare. Am suferit de privare de somn, fiindcă în spital trebuia să dorm în zgomote şi lumină. Ca diagnostic al bolii de fond este astm, dar nespecificat, fiindcă medicul spune că a fost depistată o obstrucţie destul de puternică a bronhiilor, care răspunde pozitiv, adică se îmbunătăţeşte la Ventolin. Mi s-a făcuit test spirometric pentru a măsura volumele de aer pulmonare. M-au externat pe 19 decembrie 2013. Picioarele mi se mai umflă.

La ieşire mi s-a spus că e posibil să fie astm, dar nesigur, fiindcă astmul apare rar la vârsta mea şi că mai poate fi BPOC, ceea ce nu au scris ca diagnostic provizoriu (adică boală pulmonară obstructiv cronică, în special din cauza faptului că am fumat mult). E adevărat că am fumat, dar nu pentru confort fizic sau psihic, fiindcă ţigările îmi făceau mai mult rău!! Am fumat fiindcă tot ce am scris pe acest blog şi mai am de scris e adevărul  şi aştept libertatea şi drepturile din 1984 fără vreo greşeală din partea mea...M-au lăsat complet singură, ceea ce e greu de îndurat şi complet fără bani, obligată să mănânc pâine cu apă în ultimii 5-6 ani, ceea ce a fost alt factor de distrugere a sănătăţii. Mi-au lăsat doar posibilitatea să merg la fundaţia Estuar pentru schizofreni de două ori pe săptămână, ceea ce ar fi însemnat 32 de bilete RATB pe lună, deci peste 40 de lei pentru transport, ceea ce nu îmi puteam permite din suma de 1200 lei pe lună, din care trebuie să scad datoriile lunare şi facturile...!! Am rămas şi mai singură şi prăpădită.

S-a mai întâmplat, ca de obicei, un lucru neplăcut în spital: am fost din nou atacată sexual de la distanţă şi obligată să iau supradoză de trei sau patru Seroquel (medicamentul meu psihiatric împotriva atingerilor sexuale de la distanţă).A doua zi m-au trimis la psihiatrul spitalului şi apoi au scris numai minciuni în biletul de ieşire, minciuni despre comportamentul meu şi despre medicamente. Minciuna e că nu eram cooperantă şi că nu luam medicamentele, când în realitate nu mi se dădeau nici măcar unul pe zi lunar, cum să fi luat 2 sau trei? Totodată pe acest bilet au scris adresa mea veche, nu cea la care locuiesc acum, deşi am dat-o pe cea corectă din câte ţin minte. Mi-au dat Ventolin la tub să iau acasă numai dacă îmi e foarte rău şi tratament cu antibiotic încă 6 zile. Ventolinul de la spital funcţionează, dar de la farmacie mi-a dat unul defect!

Aici pe acest blog am nişte datorii vechi....am de terminat povestirea despre tentativa mea de sinucidere, cea despre iubirea faţă de acel medic monstruos cu mine şi cea cu revoluţia din 1989. Cred că aţi înţeles deja că nu e nimic ficţiune, totul e adevărat, absolut tot ce am scris şi voi mai scrie...aşa mi-a fost felul, niciodată nu am minţit. Repet, aş dori să fie tot adevărul public, fiindcă e o crimă monstruoasă în cazul meu, o femeie bună şi nevinovată cum am fost întreaga viaţă, şi cred că merit să am drepturi depline şi viaţă, nu să fiu omorâtă! Dragi cititori, poate mă acuzaţi că aş fi orgolioasă...dar pe mine m-au aruncat la gunoi din 1984, e foarte greu după 30 de ani. Chiar dacă ar fi fost vorba de altcineva, nu de mine, eu tot aş fi spus adevărul tot. Poate un singur lucru nu poate fi transmis şi anume faptul că eu am preceput nişte gânduri de la distanţă după moartea tatei în 2005, nu înainte. Ştiu că unii oameni vor să ţină secrete aceste aspecte oarecum paranormale şi telepatice, dintr-un motiv care poate părea evident: vor să aibă în continuare alte victime inocente cum am fost şi eu pentru a le sacrifica monstruos cum au făcut şi cu mine, dar eu nu pot să îi împiedic! Alt motiv nu văd eu..:( Dar ce e drept, în tinereţe nu aş fi crezut că astfel de lucruri există, oricine mi-ar fi spus. Poate sunt totuşi şi alte motive, nu faptul că alţii vor suferi la fel cum am suferit eu..
Un alt aspect evident e că povestirea cu puiul afumat poate fi considerată un fel de vis...este singurul aspect controversat din tot ce am scris pe blog, restul ce voi scrie despre revoluţie e evident în întregime adevărat...chiar nici eu nu mai pot spune cu precizie dacă a fost vis sau nu acel lucru, fiindcă unii oameni răi au tot aplicat tehnici de spălare a creierului asupra mea, nu înţeleg de ce! Oricum îmi aminteam strada, mediul înconjurător, vitrinele...legat de acel pui afumat, dar recunosc că uneori şi visele sunt mai puternice. Absolut tot restul pe acest blog e 100% realitate.

Tot ce am scris mai sus e adevărul, dar poate că exagerez puţin din cauza suferinţei. E greu să nu poţi respira...creierul se oxigenează mai greu şi nu mai poţi judeca perfect. Îmi cer scuze dacă am jignit pe cineva. Acum mama, chiar dacă e o femeie rea, e singurul om care mă ajută şi mă vizitează şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru acest lucru. La fel, medicii au făcut tot posibilul să mă ajute. Nimeni nu e perfect.

Un alt aspect neplăcut în ultimele zile a fost faptul că înainte de a mă interna, la scurt timp după debutul bolii pulmonare, au început să se strice lucrurile din casă, ceea ce dovedeşte încă o dată că toate lucrurile de pe lumea asta se leagă între ele (mie mi s-a mai întâmplat la fel când am mai fost bolnavă): s-au ars becuri, s-a stricat rezervorul la toaletă, s-a înfundat scurgerea la WC, s-a oprit brusc chiar pe 12 decembrie ceasul meu de pe bufet cu baterie şi, culmea curiozităţilor - ceasul de la telefonul mobil a luat-o cu 50 de minute înainte.

Plecând din spital am fost parţial tristă fiindcă acolo cel puţin vedeam şi auzeam lume, aici acasă mă înec din nou în singurătate...

12 decembrie 2013

Mă simt oribil, s-ar putea să am cancer de plămâni.

Ei sunt vinovaţi, nu faptul că am fumat, poate voi explica altădată...
Oricum implor din 84 şi mult şi public din 2002, la toate organizaţiile etc
Apoi şi pe net.

Azi 12 dec 2013 cred că va trebui să mă internez în spital, deci toate lucrurile adevărate şi poate unele frumoase de pe blog vor rămâne cel puţin un timp neterminate.

Mi-e teamă să nu mor să fure alţii blogul meu apoi cu o clonă - persoană cu același nume - oarecare.

Azi, 3 ianuarie 2021, continuu să corectez blogul și voi și citi apoi. În această postare scurtă aveam oarecum dreptate, fiindcă e o chestiune de viață și moarte - și e adevărat că am fost considerată sclavă și în mod greșit sunt omorâtă ca un animal, am scris acest blog și cu speranța să se facă puțină lumină, încât să se răzgândească cei care îmi vor moartea, eventual să aibă cineva nevoie de mine pentru ceea ce sunt cu adevărat, nu pentru minciunile psihiatrice ale unora și altele. Aveam deci dreptate să mă tem că îmi vor fura blogul, fiindcă s-a întâmplat des să intre unii în calculatorul meu sau pe acest blog și să plaseze semnele lor în interiorul postărilor mele, pe html. De multe ori și-au manifestat dezacordul cu decizia mea de a publica adevărul despre viața mea și despre cum sunt omorâtă, ei având ideea că omul nu trebuie să se plângă deloc, că e rușinos, că trebuie să mă las omorâtă de ei (ceva ca în Miorița), etc. Am cugetat mai mult asupra acestor lucruri și da, eu am dreptate - omul nu trebuie să se lase omorât, mai ales dacă are întrutotul dreptate, cum a fost cazul meu. Omul e dator să fugă sau să se lupte sau să spună chiar adevărul pentru a își apăra viața, în cazul în care tăcerea este inutilă, cum a fost și în cazul meu. fiindcă am tăcut degeaba, având desigur încredere în oameni și în viitor și în mine însămi.

Puiul afumat

Înainte de a trece la subiect, voi copia aici statutul meu de pe facebook, de ieri 10 decembrie 2013, fiindcă adesea am scris pe facebook despre necazurile mele, chiar dacă nu am primit răspuns. Aceste plângeri sunt statutul meu real şi sincer, cum să mă prefac că îmi merge bine sau că sunt altceva decât sunt?
..............................................
Dragii mei, Sunt atât de sfârşită de suferinţă în seara aceasta...
Am cheltuit bani să îmi repar calculatorul, fiindcă asta e tot ce am pe lume.
Acum am răcit destul de rău cu complicaţii se pare, că respir greu şi mă doare gâtul şi tuşesc mult şi când tuşesc fac pe mine. Sfincterul uretrei mi s-a stricat prin torturile sexuale groaznice de la distanţă de după 2007, în 2007 încă nu făceam pe mine. Mă trezesc transpirată şi umflată încă la picior şi cu ochii lăcrimând în fiecare dimineaţă.
Acum nu ştiu cum voi plăti întreţinerea, va trebui să amân din nou până în ianuarie şi atunci va fi şi mai greu... După ce am fost săracă de mică şi mi s-a refuzat dreptul de a munci din cauza diagnosticului nedrept psihiatric la 21 ani, eu nu am dreptul la pensie fiindcă nu am ani de muncă şi nu mă pot muta cu mama aceea groaznică pe care încă o am şi care mă mai ajută deşi nici ea nu are bani.
Nu am avut nicio distracţie toată viaţa şi câteodată e greu, chiar dacă tinereţea a trecut...Nu pot merge nici în parc, nu pot să mă întâlnesc cu nimeni, sunt sătulă de singurătate şi sărăcie. Nu se pune problema de vreun film sau operă. Sau de vreo carte.

Sunt obosită să tot port aceiaşi pantaloni mereu de 6 ani în sezonul rece, fiindcă nu am decât două perechi, deja reparaţi pentru găuri între picioare şi o pereche sunt chiar prea subţiri. A trebuit să ies în singura fustă mai groasă pe care o am, cumpărată de mama cu 15 ani în urmă. Fiindcă amândouă perechile erau ude, fiindcă atunci când tuşesc fac pipi pe mine. Iar noaptea dorm mereu în acealaşi aşternut aspru din anii 80, că nu se pune problema să am bani de cearceafuri. E tare greu...mama mai îmi cumpără când poate vreun chilot că şi ăia se mai strică şi mi-a mai luat haine de casă. Dar afară nu am cu ce ieşi.
În ultimul timp nu mai am bani nici de hârtie igienică...folosesc dacă am de la mama din aceea aspră care răneşte fundul cum era pe vremuri.
Foloseam acea hârtie igienică şi ziare în vechiul regim socialist în România, dar atunci era uşor pentru fundul meu că nu ustura, fiind tânără, acum e mai greu. Mama foloseşte şi ea la fel.
Am scris despre hârtie igienică şi cearceafuri pentru a exprima faptul că timpul a stat în loc pentru mine din 1984, prosperitate ioc.
Şi nu am greşit nimic faţă de nimeni întreaga viaţă şi nu am dăunat nimănui, e adevărat, absolut adevărat
.......................................
În ultimii ani nişte oameni răi au intrat, cum spuneam, peste gândurile mele. În 2007 am fost torturată monstruos şi, ca întotdeauna, am fost obligată să spun adevărul, numai adevărul şi tot adevărul. Dar mă torturau din ce în ce, ca şi cum ei credeau că eu ascund ceva, când niciodată nu am ascuns nimic, chiar îmi sugerau acest lucru, mă chinuiau sexual monstruos şi cerebral, mă ameninţau în permanenţă cu moartea. Nu eram nebună nici atunci şi nici acum, ceea ce am scris atunci pe mailul meu, deşi unii îmi ştergeau mereu mesajele, fără să le fac publice, este adevărul întreg. Iată acum fragmentul despre puiul afumat:
.......................................

Puiul afumat este un aliment care se înmulţise pe piaţă în ultimul timp. Într-o vreme în care nu am reuşit să ies să îmi cumpăr alimente, mama îmi aducea mult pui afumat, inclusiv în spitalul de psihiatrie...ceea ce îmi trezea amintiri triste şi mă chinuia...Oricum alimentele afumate nu sunt în general sănătoase, medicii spun aşa, anume că ar fi cancerigene. Nu ştiu asta precis. Ce am păţit eu e cu totul altă poveste.
Eram pe vremea vestitei economii subterane din vremea comunismului.(Eu nu ştiu sigur dacă nu era un fel de socialism cum zicea partidul, fiindcă nu mă pricep, din diverse motive, la politică. Partidul spunea atunci că ţara era într-o perioadă socialistă, nu comunistă, şi că se tindea spre comunism, aşa ne ziceau la şcoală. Dar acestea sunt mai degrabă aspecte istorice, nu politice). Exact cam din 84, când a început şi calvarul meu, oamenii au început să vorbească mai mult despre lipsuri de alimente sau alte numeroase mărfuri, din ce în ce mai mult, treptat. Îmi amintesc cu precizie că în copilărie erau acele mărfuri care ulterior au dispărut. Erau chiar în magazine! Totodată programele de televiziune au început şi ele să se diminueze cam tot din 84 ceea ce în jurul meu, în familie, stârnea alte valuri de nemulţumire. Simţeam şi eu că e ceva mai deosebit, dar nu puteam spune ce. Am început să cunosc, fără să înţeleg încă, ura ciudată a oamenilor faţă de "regim". Fiind tânără, nu am cunoscut oprimare deosebită în acea vreme, decât statul la cozi în care oamenii deveneau cam animalici, unii îşi amintesc poate, mereu era obsesia că unul se bagă în faţă; mersul pe stadion la manifestaţii, (dar asta a fost chiar drăguţ pentru mine că eram copil destul de vesel); faptul că o persoană din familie (mătuşa Lucica, tiza mamei) îmi aducea cărţi fiindcă aşa zis în librării nu erau decât "pe sub mână" şi alte fleacuri din acestea. Ce-i drept, la librăria Cartea Românească eu am mai găsit cărţi. Aşteptam ore în şir la mijloace de transport şi apoi mă înghesuiam cu ceilalţi...dar asta am mai păţit şi după 89 de multe ori. Ascultam fără să înţeleg multe bancuri pe seama dictatorilor, mai ales în familie. Suferinţa mea cea mai mare din punct de vedere al fostului regim era minciuna care învăluia familia mea şi situaţia mea în lume şi anume: lumea, inclusiv azi, bârfea că mama era securistă şi din cauza asta are mulţi bani, ceea ce nu era adevărat, oricum avea bani, dar nu mulţi şi nici un obiect de valoare (o maşină Dacia după 10 ani de la căsătorie). Câteva bijuterii lipsite de importanţă. Şi totuşi lumea se uita la mine minţind pe faţă că sunt foarte bogată, că voi moşteni imens.
Tot lumea spunea că oamenii nu au ce mânca şi, deşi unii recunoşteau că oamenii se mai "descurcă", îmi dădeau impresia că mă invidiază pentru faptul că eu am ce mânca şi ei nu (aş putea da exemple). Mă simţeam foarte prost, mai ales că eu nu prea aveam bani decât de faţadă şi haine numai câteva. Odată l-am întrebat chiar pe Zăgrean dacă nu ar avea nevoie să îl ajute mama cu alimente fiindcă mama îmi ceruse imperativ acest lucru şi mi-a spus că nu are, că se descurcă. El avea şi câteva perechi de blugi străine şi casetofon, a venit cu ele la meditaţii.
Altădată am plecat într-o doară spre Bucur Obor să văd ce mai găsesc de cumpărat la magazinul de la colţ. Şi spre stupoarea mea erau pui afumaţi în vitrină, într-un moment în care lumea părea că aleargă cu limba scoasă acolo unde "se bagă" ceva. Mai rău decât atât, pentru a-mi creşte uimirea, nu era nimeni în magazin şi vânzătoarea se uita lung după mine spunând alteia:"s-a prins?"!!
Ulterior, după Revoluţia din 89, am rumegat eu la rece evenimentele judecând că acea Revoluţie a fost pregătită treptat de acea evoluţie a mărfurilor pe piaţă, în special de faptul că unii aveau chipurile tot şi alţii nimic, crescând tensiunea psihosocială treptat. Vă daţi seama oare că eu am suferit poate mai mult decât alţii care poate nu aveau, fiindcă nu înţelegeam chestiunea de mai sus, fiindcă se minţea mult despre mine şi fiindcă părinţii mă chinuiau ca nişte brute şi nici un vecin nu intervenea, deşi probabil auzeau!?

Continui azi, 11 decembrie 2013: În realitate unii oameni nu au minte, sunt mai puţin dotaţi de la natură, nu puteţi nega acest lucru. Eu nu îi dispreţuiesc, dar am avut mult de suferit din cauza lor, degeaba eu aveam minte şi educaţie superioare, că mai bine nu le aveam. Unii îmi sugereauă faptul că eu am fost sacrificată fiindcă eram lucidă legat de acele evenimente. Eu spun că nu e niciun sacrificiu, că sunt doar asasini murdari. Ei inventează doar că eu ştiam prea multe despre politică sau revoluţie, că nu mi-am ţinut gura şi de aceea m-au distrus, fiindcă unii au interesul să ascundă adevărul despre istorie. Teoria lor nu corespunde adevărului despre mine. Eu am fost un om inteligent. Ei spun că nu vor să recunoască nimic fiindcă oamenii de rând nu trebuie să înţeleagă adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt la revoluţie. Dar eu eram, repet, un om inteligent. Ulterior ei zic de mine că sunt pacientă cu istoric, aşa este denumirea în psihiatrie. Şi eu ştiu şi ştiam şi atunci că istoria este scrisă prin minciuni. Nu vă alarmaţi, acesta e adevărul, fiindcă istoria e legată de alte domenii ale vieţii sociale. Acum se tot vorbeşte despre minciunile comuniştilor, înainte se vorbea despre cei dinaintea lor şi mai înainte la fel, vă spun sigur. Peste un timp se va vorbi desigur despre nedreptăţile şi minciunile epocii actuale, mereu a fost şi mereu va fi aşa. Toate cărţile scriu asta, inclusiv marii filozofi, inclusiv cei care scriu teorii despre adevărurile istoriei sau altor ştiinţe în lume. Aş putea da exemple, ştiam destule. Deci nu aveam cum să fiu idioată să spun adevăruri care nu interesează pe nimeni şi nu eram nici eu însămi istoric ca să pot scrie eu minciuni despre societate sau evenimente. Nici nu aveam cu cine vorbi, eram izolată, nu eram nebună şi nici nu aş fi devenit, nimeni oricum nu mă întreba nimic.
Deci, din acest punct de vedere nu aveau niciun motiv să mă distrugă (nu înţeleg ce vor să spună ei prin asta), fiindcă nu eram nebună. Mereu am avut coloană vertebrală cum se spune, am spus numai adevărul, chiar dacă nu am vorbit despre istorie sau politică fiindcă nu aveam niciun interes, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Tot ce am povestit mai sus e adevărul obiectiv, nu e delir sau vis, la fel cum tot ce am spus în rest despre viaţa mea e adevărat. Fiindcă am fost singură şi chinuită şi respinsă de societate de mică, a trebuit să învăţ să nu mai îmi fac probleme legat de lucrurile incerte, pe care nu le puteam înţelege.

Iată, vă jur pe tot ce e mai sfânt că nu am nicio legătură cu moartea lui Ceauşescu, chiar dacă am fost la revoluţie şi apoi am urmărit la ştiri. Nu am nici vină legat de zvonurile urâte legat de el înainte de revoluţie, fiindcă eu nu aveam legătură cu familia mea care vorbea aşa ceva şi nici nu credeam acele lucruri şi nici nu mă interesa. Eu m-am ghidat mereu în viaţă în funcţie de realitate, nu de minciunile sau ideile altora. Naşul meu spunea despre revoluţie că era necesară pentru schimbarea economiei în ţară, că sistemul economic anterior nu mai funcţiona. Nu vreau să discut acum ce e economia de piaţă sau economia în general. Repet, pentru a fi clar, că sunt un om perfect curat legat de revoluţie sau moartea lui Ceauşescu, un om total fără păcat.

Cât despre puiul afumat şi revoluţie, ce să mai explic? Că am suferit mai mult decât alţii e de la sine înţeles. Ce rost ar avea adevărul despre acele fapte istorice în contextul actual când, am văzut eu, unii tot insistă asupra crimelor comunismului? Eu sunt una dintre ele, dar am suferit încă şi mai mult în regimul actual. Dar adevărul curat, cum l-am spus şi eu, e privilegiul celor la putere în societate şi eu nu am avut niciodată drepturi măcar. Chiar dacă adevărul, fie şi doar parţial, despre acea revoluţie nu va fi făcut public (ceea ce nu mă interesează defel şi nu are utilitate), el va apărea poate drept singurul fapt logic pentru oamenii inteligenţi dintr-o epocă viitoare. Sau va fi chiar scris şi tipărit, frumos teoretizat pentru cei cu intelect superior. Şi cum între timp au crescut alte generaţii, el chiar nu interesează pe nimeni azi, în lume sau în România. E prezentă acum o generaţie tânără de privilegiaţi şi răsfăţaţi care au mai mult decât WC-ul în casă, spre deosebire de ce am avut eu în copilărie. Dar atunci de ce să nu fie adevărul despre toate celelalte din viaţa mea public, aşa cum public eu sunt considerată inaptă de muncă şi nebună de o viaţă întreagă? De ce să nu am dreptul să am bani şi să trăiesc în societate şi să am copilul meu, măcar unul, cum implor plângând din 1984? E o crimă monstruoasă oamenilor. Chiar nu contează deloc ceea ce este un om, ceea ce a devenit ca valoare morală, intelectuală sau altele? De ce nu mă lasă din 1984 să mă nasc şi să trăiesc de fapt? De ce până şi tata spunea că sunt un sacrificiu? De ce nu aveţi milă, în timp ce voi o duceţi bine? De ce, după atâtea păcate, nu vă pocăiţi? Între timp, de la revoluţie până acum s-au născut alţi călăi şi alţi martiri, alţi lupi şi alţi miei de sacrificiu, cum va fi şi în epocile ulterioare. Să ne mai gândim acum din nou la evenimantele din 89 şi anterioare, încă o dată doar. (Paranteză: şi alţi oameni au fost la acea revoluţie, cum a fost Irina Ioniţă, cu tată istoric,sau Zăgrean sau alţii şi pe ei oamenii i-au lăsat să aibă copii şi drepturi de muncă şi altele. Nu înţeleg ce au avut cu mine. Faptul că familia mea avusese legături cu foşti nazişti sau foşti legionari nu are nicio importanţă). Şi în definitiv de ce să nu fie tot adevărul, inclusiv partea aceasta, chiar dacă nu va fi scris la tipar (!)? Să fie aşa cum erau poveştile odinioară când omul încă nu inventase tiparul, darmite mecanismele de manipulare în masă, cum ar fi mass-media. Azi există sute de cărţi despre fenomenul propagandei şi manipulării prin mass-media sau alte simboluri culturale cu rezonanţă în spiritul colectiv. Şi vreau să mă bucur să trăiesc între oameni, cum cred că meritam din 1984 şi să am o fmailie adevărată şi să îmi pot creşte copilul în adevăr, nu în ideile absurde şi aberante ale unora că eu aş fi nebună sau ştiu eu ce altceva. Poate că unii cred că eu eram sau aş fi nebună fiindcă e cunoscut faptul că oamenii au idei absurde legate chiar de politică şi pasiuni politice diverse. Cei mai puţin inteligenţi desigur. Poate din cauza asta spun unii că eu eram un sacrificiu pentru puterea altora în societate. Dar vă spun adevărul crud: chiar dacă nu aş fi scris nimic în carcera mea în 2007 despre evenimente istorice, ei tot la fel m-ar fi torturat în continuare, cum au făcut din 1984 încontinuu... Asta mă doare şi mă intrigă.

Teorii posibile asupra puiului afumat: exista poate un grup de oameni care, deşi aveau mâncare şi altele voiau mai mult şi voiau schimbarea regimului politic. Ei, cum erau femeile acelea în magazin, îi fereau pe cei pe care urmau să îi sacrifice, cum eram eu, îi fereau de aflarea adevărului. În acelaşi timp, oameni simpli ca mine erau târâţi la cozile interminabile de la alimente, pentru a crede că aşa e mereu şi pentru a fi abrutizaţi aceia dintre victime care erau mai răi. Poate că între conspiratori erau lideri care manipulau grupurile de oameni fiindcă unii oameni puteau comunica telepatic eventual prin gânduri de la distanţă, lucru pe care eu l-am aflat abia după moartea tatei şi pe care nu aveam cum să îl ghicesc atunci. Mărfurile se împărţeau pe sub mână celor care cunoşteau această conspiraţie sau erau de-ai lor. Poate că în ziua aceea eu am aflat adevărul fără ca ei să fi dorit acest lucru, ori poate că au făcut aceasta pentru a mă folosi mai târziu la revoluţie pe post de sacrificiu. Oricum cert e că era un teatru imens, cum a fost pe scară mai redusă şi în decembrie 89, dacă vă amintiţi ce a fost la televizor atunci, cei care aţi fost martori obiectivi, ca mine. Eu am fost şi pe străzi...

Continuarea în curând.

vulgarităţi

Vă plac vulgarităţile? Eu le DETEST. Şi am explicat de ce şi cât am suferit. Pe un anumit site literar, pe care am fost activă fără succes din 2010 (la un moment dat chiar am şters tot ce scrisesem, dar au rămas textele vechi pe blogul meu de poezii), este permis să scrii poezii sau texte cu limbaj vulgar sau expresii vulgare. Eu nu am citit aşa ceva niciodată, de fapt o singură dată am citit. De fapt e normal să fie permis să creezi artă cu vulgarităţi fiindcă, oameni buni, ele sunt la tot pasul în lumea civilizată în care trăim, nu doar la piaţă. Unii reuşesc acest lucru cu numele artă. Totuşi, recunosc, eu nu sunt o poetă talentată, pe acel site am după mai bine de trei ani, doar nivelul cel mai mic de acces, respectiv 50, nu am fost acceptată ca membru consacrat al siteului. În fine, cum am mai spus, câteodată îmi pare rău că nu am talent chiar deloc, nici măcar o poezie publicată din cele scrise din 2010 încoace, fiindcă înainte era doar începutul şi m-au publicat numai o dată sau de două ori, dar cu semn de întrebare.

Azi am scris şi gândit cuvinte vulgare pentru prima oară în viaţa mea, încercând să încropesc o poezie cât de cât, cu evenimente din viaţa mea. E o încercare. Nu va mai fi alta de acest gen. Am încadrat-o la categoria Personale din site, fiindcă nu o consider demnă de numele poezie şi fiindcă e ceva adevărat din viaţa mea. Dacă şi numai dacă doriţi să citiţi cuvinte urâte şi murdare puteţi să o găsiţi la linkul următor (e o poezie tristă):

http://www.poezie.ro/index.php/personals/14039685/anatomia_ru%C5%9Finii

Şi vă mai dăruiesc un desen al meu de azi noapte, cu o inimă şi fluturele din ea:

Neplăcut

Vedeţi cum arată blogul meu acum? Azi 6 decembrie, cadou de Moş Nicolae.
Fără linkuri, fără persoane interesate, fără muzica adăugată de mine...
Trist, aşa de mult m-am săturat de cei care intră şi modifică ceea ce am făcut eu.
E tot un fel de violenţă, nu se mai satură din 1984...
Dacă nu îşi revine, va trebui să refac totul

Am încercat, e în zadar. Câteodată blogul îşi revine, altădată e din nou dezordonat. Nu am cum să îl repar, trebuie să mă resemnez, deşi nu îmi place dezordinea de pe pagina principală.

zâna albastră

Şi ce mai fac? Nu am fraţi ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala singurătăţii. Dorm singură în patul meu ca un coşciug provizoriu fiindcă are tăblie de lemn bej- caramel. Dar nu e dulce deloc şi în visele mele unii tot mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai să îi ofer dulceaţă de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceaţă, nimeni la cină să îi aşez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul de masă. Fiindcă eu mereu am ţinut la etichetă, la ordinea în care aşezi şi la oridinea în care te aşezi sau te ridici ca femeie ori ca bărbat. Toţi ne ridicăm într-un fel sau altul şi, vedeţi dvs., dacă stai jos eşti mult mai respectat. În fotoliu, nu în rigola comună. Mă înclin cu reverenţă doamnelor şi domnilor, ce mai faceţi dvs.? Eu nu am nici pe cine întreba, fiindcă pe nimeni nu interesează reverenţele mele

...............................................................................................................................................
Nu mă vizitează nici zânele de mult. O adoram pe zâna albastră a lui Pinocchio fiindcă îl oblojea cu linguriţa, cu doftorii, care nici ele nu sunt bune, cum nici babele nu sunt frumoase ori copiii cuminţi. Zânele cu aripi de împrumut îmi plăceau şi mai mult, mai ales cele din împărăţia de flori şi fluturi unde a ajuns Degeţica. Visam să am şi eu aripi străvezii printre flori de cireş. Dar adevărul nu interesează pe nimeni, îmi spunea cineva odată. Pisica albă din poveste a găsit un prinţ, ca orice altă creatură vrăjită, şi l-a convins să îi taie capul şi el haţ a preschimbat-o la loc în prinţesă fiindcă a avut inimă să creadă orbeşte în ea. Bărbaţii din poveşti sunt culmea bunei credinţe oarbe uneori. Şi apoi au trăit fericiţi împreună. Dar oare ea, femeia care e salvată, are tăria să creadă în soţul ei? Amintiţi-vă povestea lui Psyche şi a tuturor nenorocitelor care deschideau uşile interzise ale castelelor ori încălcau sfaturile soţilor. În numele adevărului pe care voiau să îl afle. Preţul necredinţei este pierderea iubrii. Iubirea este şi ea una din creaţiile marelui magician. Ce poate fi altceva, decât cea mai cuminte şi nevinovată dintre minciuni? Şi încă o dată greşesc prin sinceritate crasă: îmi puteţi spune doamnelor şi domnilor care e folosinţa adevărului? Ce facem cu el? Putem să ne cumpărăm o pâine măcar sau o hârtie igienică? Igienică nu ifigenică. Ifigenia a fost un sacrificiu se spune, nu o eventuală crimă, pentru a potoli răzbunarea zeilor. Dacă locuitorii oraşului Oz şi-ar scoate ochelarii verzi, ar vedea că toamna frunzele sunt galbene şi s-ar îmbolnăvi. Dacă iubirea sau ura sunt demascate (fiindcă şi ura este o minciună) atunci se pot dărâma din nou turnul din Babilon sau alte cetăţi ale oamenilor. Mie încă îmi place să privesc lumea de pe margine, nici dinăuntru, nici dinafară, încă mai ador poveştile lui Don Quijote şi Gulliver.

...........................................................................................................Dorm, asta fac. Dorm de drogul singurătăţii şi de foame. Dacă nu am bani, nu mănânc şi atunci trebuie să dorm mai mult, câteodată din noapte în noapte. Încă mai păstrez cartea manierelor elegante. Mă ridic în somn cu mâna strânsă pe tăblia patului coşciug, fiindcă altfel nu mă pot învârti între perne cu ciotul meu de picior. Nu îl mai recunosc uneori, picioruşul meu ciuntit. Dacă nu aş fi fost hăituită ca orice alt om singur, nu aş fi încercat să mor de una singură şi aş fi avut două picioare acum. Sunt două sintagme – l-am prins pe dumnezeu de picior şi diavolul era şchiop, în care credeţi mai mult? Da, sunt şchioapă şi trăiesc la un etaj cu număr par singură în apartament şi cu un vecin homosexual care ascultă soprane şi are un tânăr amant. Ambii sunt domni politicoşi cu mine. Păcatele mele, cum spun unii, de ce oare a trebuit să nu cred că există homosexuali când eram tânără? Uite că există, îmi spun eu acum, privind sacoşele pline ale celui tânăr. Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, mă gândesc eu obsedant, cum îi spuneau bunicii mele odată. Într-adevăr mălaiul e mai ieftin şi se înmulţeşte uşor, dar uneori nici el nu e de ajuns...vrabia mălai visează, aşa şi eu.

................................................................................................................................................Cred că niciodată nu mă va vizita cineva. Niciodată nu m-a vizitat. Şi oamenii ca mine nu au ce căuta la mesele cu sau fără etichetă ale altora. Sunt o doamnă etichetată poate demult. Creierul meu e deja în borcanul de sticlă verde. Foarte strictă etichetă, ca şi faptul că nu ştiam că adevărul nu foloseşte. Dar cartea manierelor elegante va face şi alte victime, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor (dacă sunteţi domni rezonabil de tineri dvs.)

Chestionar filozofic

În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo cu ochii legaţi.

Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu? Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor vii? Oare viaţa noastră e doar memini meminisse? Şi este memoria însăşi tot o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra, identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei viziuni parţial monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.

Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează. Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.

Scrinul negru

Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care ei păşesc cu picioarele desculţe.

Eu sunt un om obişnuit şi am avut şi eu, ca atâţia alţii, momentele mele mai sumbre, în care numai raza conştiinţei treze şi gândului curat mai aducea alinare. Fiindcă dacă omul adoarme, demonii dansează chiar şi lângă cea mai curată floare. Şi există locuri care predispun omul la vise negre, locuri create anume pentru a naşte iluzii sumbre şi fantezii diforme. Unul dintre acestea a fost casa în care am stat cu chirie în anii 2003-2006.

Părinţii au decis, după multe discuţii, să îmi plătească chiria într-un apartament de două camere în urbea Bucureştilor, destul de central, pe o arteră de circulaţie zgomotoasă şi prăfuită. Pe vremea aceea chiria era 170 de euro, un preţ nejustificat de mare pentru mizeria pe care a trebuit să o îndur acolo. Eram singură, dar spaţiu nu era, fiindcă bucătăria era extrem de mică, cu frigider minuscul şi vechi şi aragaz asemenea, înghesuite cu o măsuţă şi un dulap cu porţelanuri, toate extrem de insalubre, ca şi restul apartamentului de altfel. Cămara – impracticabilă, plină de vechituri jegoase. Debaraua plină de cărţi vechi.

Proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică, nu permitea nicio modificare în apartament şi, când i-am spus că salteaua din dormitor trebuie aruncată, fiind plină de molii cu care mă luptam zi de zi în zadar, a refuzat categoric. Avea teoria ei că moliile provin de la vecini. Geamurile nu erau prinse bine în cercevele şi lăsau praful şi frigul să intre nestingherite. După un timp le-am lipit cu bandă adezivă. Balconul nu permitea să întinzi ca oamenii gospodari rufe la uscat, fiind plin de fiare vechi, de care proprietarii spuneau că nu au cum să scape, sursă permanentă de praf şi gunoaie. Baia nu avea nici măcar maşină de spălat rufe şi la început a trebuit să plătesc eu să fie desfundat canalul de scurgere, care avea pietroaie înăuntru. Norocul meu era că în camera de zi era o canapea mai nouă şi relativ comodă, unde adormeam după fiecare zi de muncă. Exista şi un televizor, ce e drept color şi cu rezoluţie bună, dar foarte mic. Anterior mie, se spunea că acolo fuseseră chiriaşe nişte prostituate, ceea ce mă nedumirea. La etajul de deasupra locuise o femeie bolnavă de cancer, care se sinucisese aruncându-se de la etaj. Era în general un mediu sumbru.

Dar ceea ce a creat misterul întunecat al acelui apartament, demn de un roman poliţist, a fost mobilierul din camera de zi. Acolo am adus eu colivia mea cu peruşi, dintre care femela a murit destul de repede. Mobilierul era vechi şi inspira repulsie. Mobilă grea, neagră, bufetul şi masa din seturi diferite. Am lipit pe bufet câteva din acuarelele mele cu bandă adezivă şi s-a luat pe ele o parte din lem şi vopsea, ceea ce îmi inspira un mediu toxic şi descompus. Masa cu defecte, lampa de sus cu defecte. Numeam mobila „scrinul negru”, după titlul unui roman de Călinescu, deşi nu era un scrin, ci un bufet gol, în vitrina căruia erau doar nişte piese argintate, asemănătoare pocalelor bisericeşti, accentuând impresia de lugubru a întregii încăperi. Însă cel mai mare mister era soclul de ciment imens dintr-un colţ al încăperii, acoperit de un fel de dantelă, ce îmi amintea de piesa de teatru „Arsenic şi dantelă veche”. Proprietarul îmi spunea că el nu înţelege cum au adus acel soclu acolo, fiindcă el nu poate să îl mute cel puţin, fiind extrem de greu, probabil îl urcaseră cu o macara.

Nenorocirea s-a întâmplat în al treilea an la şederii mele acolo, 2005-2006, după moartea tatei. În contractul de închiriere era specificat că chiriaşul nu are dreptul să înstrăineze sau să modifice ceva din acel apartament. Totuşi eu nu am mai răbdat mizeria. Am chemat şi plătit o femeie să îmi facă curat, dar o vecină i-a spus să nu insiste prea mult, şi mai mult a mânjit decât a făcut curat. Atunci am început eu să curăţ cu multă atenţie peste tot, în afară de moliile de care nu puteam scăpa, orcâte spray-uri foloseam. Ceasul rău, ce să faci?! Am curăţat pereţii, frigiderul, aragazul, am frecat parchetul negru şi chiar şi lampa stricată. Am ajuns şi la soclu şi ideea mea nenorocită a fost să spăl şi dantela. Am înmuiat-o în detergent într-un lighean şi vezi Doamne minune: s-a deşirat din ce în ce şi din ea s-a scurs (fiindcă avea un buzunar interior pe care eu nu îl văzusem), o substanţă gălbuie- roşiatică cu fire şi zgrunţuri care îmi sugera cenuşă de om mort şi incinerat ori vreo otravă oarecare. M-am speriat, dar nu mai aveam ce face. Se deşira din ce în ce, şi la început insistasem să o curăţ. Am pus-o la uscat cu multă scârbă pe balcon, ca să nu miroasă în casă, fiindcă avea un miros urât şi respingăror. Mă gândeam că, Doamne, poate erau chiar resturi omeneşti, fiindcă un soclu sugerează ceva mortuar. Ideea mi-a fost accentuată de aceeaşi vecină care mi-a spus ulterior că, unde stăteam eu, locuise o bătrână cu suflet foarte bun, avea ochii înlăcrimaţi şi mai spunea să o odihnească Dumnezeu acolo unde o fi ea acuma! Apoi eu am ajuns la spital, după ce am făcut erupţie roşie pe faţă şi mi-a fost tare rău. Am păstrat o bucăţică din materialul acela care se deşira, în eventualitatea că ar vrea cineva să o analizeze la laborator, o mai am şi azi. Apoi am pus restul în cămară.

Dar cine să fie interesat de amintirile negre ale unui om obişnuit?

Între timp a murit tatăl meu şi zgripţuroaica a mărit preţul chiriei la 300 de euro, micşorându-mi suma de bani din moştenire, fiindcă un an nu mi-am găsit apartament de cumpărat. Azi stau în apartamentul meu, tot de două camere, şi privesc plantele mele verzi de apartament, care au supravieţuit din vremea când săteam în casa cu scrinul negru. Şi peruşul a mai trăit vreo cinci ani. Ştiu că este poate unica amintire din viaţa mea cu iz de roman poliţist şi acum acei demoni nu mai dansează în visele mele.

Nu ştiu exact care era adevărul despre acea casă. ...Dar de-a lungul anilor a trebuit să învăţ să nu fiu curioasă fiindcă prea multe întrebări legate de trecut, dacă nu au răspuns, creează o stare de discomfort. Ceea ce poate şi trebuie să facă un om e să privească lucid ceea ce este cert despre trecutul său şi să considere ca atare fragmentele neelucidate, fără interpretări greşite. Când în sfârşit m-am mutat de acolo, proprietarul a avut totuşi bunul simţ să îmi returneze garanţia din chirie. În rest, a fost oricum oribil.

O poză --singura pe care o am din acea casă, în care e mama şi o parte din acel bufet negru în stânga. Această parte a încăperii era mai acceptabilă, eu pusesem termometrul meu acolo şi aveam ouă de Paşti în farfurie şi pe Gheruţă în colivie. Încă nu tăiasem firul la interfon, cum am fost obligată mai apoi, fiindcă mă tot bâzâiau nişte ticăloşi, zilnic de mai multe ori, pe lângă alte suferinţe. Citiţi în plus Pe Volga liniştită pentru completarea tabloului.

DE CE?

Şi în definitiv de ce să nu triumfe binele şi adevărul oamenilor?

Am aşteptat şi suferit 30 de ani fără greşeală, fără păcat, păstrându-mi sufletul şi trupul neîntinate.

De ce să nu fie o excepţie de dreptate în cazul meu, într-o lume nedreaptă?

Citiţi tot ce am scris şi spuneţi-mi de ce şi dacă nu am dreptate.

Vă daţi seama de suferinţa morală în care stau zi şi noapte fără nicio vină? Când toţi spun că nu e decât un abuz al stăpânirii împotriva mea de când eram copil şi îmi vor moartea şi ascunderea adevărului aşa cum au făcut toţi ticăloşii în toate epocile istorice? Citiţi literatură sau filozofie şi veţi vedea că mereu a fost aşa. Dar nu aveţi milă deloc? Numai fiindcă am fost un om bun, eu să nu am dreptul deloc la viaţă?

Iubirea mea faţă de Zăgrean, partea I

Întâi voi începe, ca introducere, cu una din lamentaţiile mele obişnuite. Nu înţeleg de ce, repet, oamenii efectiv mă omoară atât de crud. Abia mă mai ţin pe picioare din cauza singurătăţii şi fumatului şi întârzierii întregului adevăr. De mulţi ani de zile abia am bani să mănânc şi nici atâta. Nu pot merge la vreun spectacol cum spuneam, şi nici măcar în parc, din lipsă de bani. E inuman. Şi ei tot nu vor să recunoască adevărul. Fără acest lucru, adevărul tot şi copilul care trebuie să mi se nască, mă voi sinucide. În curând. Am fost un om perfect normal viaţa toată şi chiar nu am avut nicio greşeală. Am fost inteligentă şi am citit foarte mult şi cred că meritam să mă lase să am carieră intelectuală. În schimb ei mi-au tot spălat creierul de lucruri foarte frumoase şi adevărată cultură, care îmi dădeau bucurie şi energie şi erau necesare pentru viitorul meu şi spravieţuire. Chiar şi acum aş mai putea citi mult şi memora şi scrie şi ei refuză să mă accepte în lumea lor de porci de fapt. Dar vreau cut to sufletul să am un copil care să devină rău ca ei şi să aibă o şansă de viaţă, fără acest copil voi muri. Şi am mers până la capăt, am aproape 43 de ani, întreaga viaţă am trăit cu gândul la copilul meu şi îl merit şi fiindcă am avut o viaţă absolut pură din punct de vedere sexual. Trebuie să dea şi ei înapoi lui Dumnezeu ceva după toate relele făcute! Doamne, acum e mai greu ca acum 7 ani când eram suplă şi mai tânără, dar vă implor nu mă lăsaţi să mor fără copil. Chiar dacă voi muri la naştere, aşa e drept, să am şi eu parte în viaţă măcar de 9 luni de fericire şi apoi copilul să fie crescut ca om rău şi al dracu, ca să se bucure şi el de viaţă! Eu am fost abuzată şi chinuită fără nicio vină timp de 30 de ani şi am crezut până la 40 de ani că totuşi credinţa în Dumnezeu trebuie să învingă. Ei însă spuneau, ca şi acum, că trebuie să îmi închidă gura că altfel pierd ei totul, că puterea celor răi în societate se bazează pe sacrificiul meu de om nevinovat şi că lumea trebuie să creadă că eu sunt nebună şi rea, pentru ca ei să o ducă bine!! Jur e adevărul curat, dar indiferent cine sunt aceşti oameni ticăloşi, acest lucru nu îi scuteşte de vină pe ceilalţi şi cred că trebuie să fie tot adevărul, inclusiv despre faptul că am fost un om cu suflet curat şi perfect normală întreaga viaţă. Altfel mor. Chiar vă place să trăiţi cu conştiinţa aşa de încărcată?

În ce îl priveşte pe Zăgrean, mi-e tare tare dor de el. Dar el nu vrea să mă vadă şi este rău şi inuman cu mine. A fost singurul bărbat din viaţa mea şi am avut dreptate să cred că mă iubea şi am avut dreptate să cred în el. Este adevărat că lumea consideră acest lucru nebunie, dar am avut toate motivele să cred în el şi aşa era nomral, eu nu aveam cum să ghicesc că el iubea altă femeie şi că îmi voia răul de fapt. Eu nu aveam cum să îmi găsesc alt bărbat, fiind oricum închisă în casă de mică, findcă eram un om cu suflet bun. Dar îl şi iubeam mult pe el. Am observat cum toate fetele mai rele din viaţa mea au obţinut tot ce voiau, şi copii, şi bani, şi drepturi intelectuale, conform titlului cărţii "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Dar eu nu mă puteam schimba. Ştiu că Zăgrean e acum bătrân şi buhăit şi poate nu mai e deloc omul care fusese atunci. Dar pentru mine timpul a stat în loc. Pe el şi pe nevasta lui lumea i-a lăsat să aibă carieră intelectuală şi bani şi copii şi pe mine nu, nu ştiu de ce. Eram cu adevărat capabilă şi nu greşisem nimic. Acum e aproape prea târziu, dar nu chiar complet... Aş fi putut şi eu să am organizare intelectuală ştiinţifică, şi îmi plăcea enorm să muncesc zilnic, nu îneţeleg ce s-a întâmplat. Şi nu m-au lăsat nimic altceva 30 de ani. Probabil cauza evidentă e că proveneam dintr-o familie foarte săracă şi numai banii şi nivelul social contează în cariera intelectuală a omului, fiindcă altfel ar fi mulţi oameni de valoare în societate. Soţii Zăgrean sau alţii din viaţa mea aveau bani din tinereţe, eu nu aveam de mică. Dar cât de dor îmi e de el... Voi povesti din nou absolut totul despre povestea aceea de iubire (mai am de adăugat între timp la o postare mai veche, cea despre sinucidere).

continuarea într-o săptămână

Aici în această postare am exagerat cu ideea că numai cei răi obțin ceva în viață - într-adevăr profesorul Zăgrean așa insinua, se referea odată la ”ăia răi” și într-adevăr unii dintre oamenii puțini din jurul meu au fost cu adevărat răi și așa păreau să gândească ei, așa cum am scris aici, dar eu nu am fost așa și nu sunt așa. Nici acum nu cred, după 37 de ani aproape de calvar, că numai cei răi au drepturi în lume. Totuși, nu e niciun fel de paranoia ceea ce am spus despre alții, e adevărul, și e posibil ca ei să vă fi mințit și pe dvs., în timp ce de fapt admiră și acceptă numai pe cei răi. Adică așa cum mama spunea că toți o vor crede, deși va minți mereu. Tot timpul intrau peste mintea mea cu gânduri de genul că eu nu mă pot transforma. S-ar putea ca ei să se fi referit la o transformare fizică, nu morală, dar ceea ce am povestit de rău despre unii e adevărul - câțiva au fost doar puțin răi sau păcătoși, iar alți câțiva ceva cu adevărat oribil. Am avut, cum am explicat, o singură amăgire întreaga viață - dragostea față de LZ, creată de el cu mari insistențe și apoi dispărută prin uitare, dar neînțeleasă, fapt pentru care a reapărut în 2005 din cauza întâmplării cu radio Europa - abia după încă vreo câțiva ani am înțeles mai bine ce fusese atunci, dar totuși nu înțeleg clar de ce el era plătit sau avea datoria să mă omoare la numai 17 ani, fără greșeală și până atunci. Fără masturbare, fără nimic rău, el a început acea poveste, care s-a petrecut exact cum am povestit atunci în 1988-1989. odinioară, scriind această postare, nici măcar nu am realizat în acea clipă că eram otrăvită constant și că de aceea mi-era rău și greu să mă țin în picioare. (azi 5 ianuarie 2021).

Lucru manual

Acum câţiva ani coseam goblenuri, fără îndemânare desigur. Dar când am început să cos mai bine, am abandonat din cauza torturilor mai groaznice asupra mea, pe care le-am povestit.

Vedeţi dvs., oamenii sunt cruzi. Faptul că un om e evident nevinovat, că ascultă zilnic muzică clasică cu sufletul senin, că trăieşte în sărăcie, nu în lux, că citeşte Biblia, că coase goblenuri, citeşte cărţi bune şi desenează în creion sau acuarele, nu îi împiedică să maltrateze acel om, din motive necunoscute mie. Fie datorită poftelor lor sexuale murdare, fie datorită simplului fapt că nu le-a plăcut de mine. Dar acest lucru nu justifică groaznica tragedie pe care au creat-o şi întârzierea drepturilor pentru mine şi a adevărului. Şi ca întotdeaun acând oamenii persecută un om curat, tot ei inventează că eu mă victimizez singură şi că eu aş fi vinovată, deşi am suferit 30 de ani oameni buni!! E monstruos, de ce nu îşi asumă responsabilitatea şi dimpotrivă ei spun că eu nu fac acest lucru? Dar eu nu am avut viaţă deloc...deloc din 1984.

Iată aici cele trei cusături ale mele, cea din mijloc doar pe jumătate terminată:

O parte din desenele mele din anii 2005-2006 au ajuns la Zăgrean, care nu ştiu ce a făcut cu ele. I le-am dăruit, fiindcă pe vremea aceea mai credeam în el şi nu ştiam că era căsătorit. Am mai dăruit unul şi doamnei doctor psihiatru, fiindcă eram cam ameţită de medicamente, că altfel nu îi dădeam. Şitu că nu am îndemânare, dar mi-a plăcut să desenez uneori. Aici sunt adunate unele din primele mele desene, de atunci am mai desenat și am prelucrat manual pe calculator - adică cu mouse-ul, desenele vechi:

Din ultimele mele schiţe:

Preţul unei vieţi

Am iubit de mică viaţa în toate formele ei. Eram impresionată de miracolul pe care îl puteam observa zilnic în flori, păsări, copaci, animale, gâze. Îmi plăceau mult descrierile de natură şi orele de biologie la şcoală. Când am crescut, mi-era mereu greu să omor fie şi o muscă. Prindeam muştele cu perdeaua între degete şi apoi cu delicateţe le dădeam drumul pe fereastră. Pentru a fi cinstită, aşa este mai igienic în casă. Dar oricum mi-era milă de ele. Oricum am omorât desigur gândaci de bloc sau centipede (am avut din acestea în ultimii ani), ceea ce este firesc. Dar de fluturi şi de buburuze şi de greieri mi-era milă. Eu, deşi am stat la ţară, am fost scutită de a tăia gâtul vreunei găini.

În trecut am încercat de câteva ori să salvez viaţa unor animale chinuite şi uneori am eşuat, nu sunt specialistă în acest sens. Am încercat să salvez un pui de mâţă abandonat în curtea blocului, l-am hrănit cu o siringă, dar a murit, poate laptele nu era bun, ori era oricum prea mic şi bolnav.

Dar de câteva ori am fost norocoasă şi animalele de asemenea. La un moment dat eram singură în curtea bunicilor, nu îmi amintesc unde erau ceilalţi. M-am dus spre latrina din fundul curţii pentru nevoile mele fireşti şi providenţa m-a făcut să priovesc în jos. Era acolo un pui alb de găină, aproape înecat în mizerie săracul. Mi-am ridicat mâinile şi abţinându-mă să vomit, am scos biata creatură din caca şi pipi. Am aruncat apă peste el, fiindcă era extrem de murdar şi, fiind vară, puiul şi-a revenit. Ce e drept ulterior mâinile îmi miroseau urât o vreme chiar după detergent, dar salvasem o viaţă!

În altă zi, în aceeaşi curte, mama Limpi uitase deschis capacul fântânii. Eram pe-acolo şi tot providenţa m-a făcut să mă duc la fântână să privesc înăuntru fiindcă am observat că nu îmi ieşeau toţi puii la numărătoare. Poate nu credeţi, dar am salvat unul sau doi pui de găină mai măricei cu găleata şi apoi ei s-au uscat, fiindcă era cald.

În viaţă astfel de momente, momente în care este posibil să salvăm o viaţă, de animal, găză sau om, sunt rare şi preţioase, sunt clipe binecuvântate.

Aşa şi cu mama mea. Poate veţi spune că nu o respect deloc şi nu ţin la ea deloc fiindcă m-a chinuit mult. Nu e adevărat. Dar mi-e şi frică să recunosc că ţin oarecum la ea. Toţi cei la care am ţinut au dispărut din viaţa mea sau au murit în suferinţă. În definitiv poate este mama mea, chiar dacă nu semănăm şi deci mi-a dat viaţă, singurul lucru pe care un om îl are. În definitiv îmi citea povestea lui Sindbad şi altele când eram mică şi uneori a fost sursă de momente calde în viaţa mea. În plus, este şi ea o viaţă de om şi viaţa este un lucru sfânt, înţelegeţi oare ce spun? De pildă eu, am fost chinuită întreaga viaţă, deşi nevinovată, ca şi cum nu eram om. Chiar dacă aş fi avut vreo vină, nimic nu ar justifica aşa un tratament. Mama mea este şi ea o viaţă de om, chiar dacă nu mi-aş fi dat copilul pe mâna ei, în mod firesc. Chiar dacă aş fi preferat să o văd mai rar fiindcă m-a făcut să sufăr mult şi nu ştiu de ce, mi-a vrut răul. Oricât de monstru este, e o viaţă de om.


Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Pot fi acuzată că am înnnebunit şi că iert un om ticălos. Nu e adevărat. Eu am făcut greşeala de a ierta mulţi ani de zile, fiindcă aşa fusesem educată. Dar de vreo trei ani nu mai pot ierta. Şi nu voi mai ierta niciodată, aşa e normal. Însă ceea ce am spus e clar. Consider că până şi un om rău, foarte rău, cum e maică-mea, merită respect şi a nu fi tratat ca un animal, cum au făcut cu mine atâţia ani.

(aici în poză, una din găinile bunicului meu din 2009, ei ţineau găini roşii din acestea şi albe)

Tentativa mea de sinucidere

Voi rescrie aici ceea ce am scris curat despre acest lucru pe mailul meu mai demult, începând cu 2007, cum am povestit. Desigur tot ceea ce am scris acolo e adevărul tot în întregime, la fel ca şi aici.Sunt conştientă că nimeni nu este interesat de adevăr, cum spunea tata odată. Sunt conştientă că unii oameni, nu ştiu din ce motive, mă urăsc deşi am fost mereu un om bun şi echilibrat şi calm, din 1984. Ei spun că povestirile mele sunt catalogate drept patologice, deşi nu sunt. Dar e adevărat că tot ceea ce scriu nu e de fapt decât un monolog fără auditoriu, că sunt foarte puţini cititori pe acest blog poate prea trist, dar şi pe blogurile mele de poezii sau haiku. Aici există o singură persoană interesată, din întâmplare, care s-a înscris mai demult pe blogul meu, fiindcă dacă ar fi ştiut că eu scriu absolut totul despre mine, poate nu ar fi făcut acest lucru. În rest, cititorii nu pun nici reacţii, nici comentarii.Ceea ce mă îndurerează mult de vreo săptămână este că am verificat mailul meu şi am constatat că unii oameni ticăloşi au intrat acolo şi au şters unele povestiri (ele erau enumerate) şi acest lucru în sine este pentru mine motiv de sinucidere, nu ştiu dacă puteţi înţelege. Mai mult decât atât, scrisorile mele fără adresă au devenit scrise cu litere foarte mici, abia se pot citi. Pentru mine adevărul e frumos e singurul lucru bun pe care îl am, ca un fel de apărare faţă de minciunile absurde cu care mă înconjoară unii de atâţia ani. Adevărul nu mă îndurerează, dimpotrivă, este un sprijin pentru echilibru şi pace sufletească. Cum aş putea fi altceva decât omul drept şi bun care am fost întodeauna? Nu înţeleg de ce oamenii m-au izolat din 1984 şi apoi complet după 2007. Toţi colegii m-au părăsit, nimeni nu vrea să vorbească cu mine, nici prin scrisori pe mail şi eu am încercat de multe ori să îi contactez în zadar. Şi verişoarele mele m-au părăsit, nu au ce discuta cu mine, deşi eu am povestit frumos despre ele pe mailul meu sau aici, adevărul curat, cu nostalgie şi gând frumos faţă de copilărie. Tot ce mi s-a oferit a fost mersul la fundaţia Estuar pentru schizofreni la un grup pentru limba engleză. Dar acolo nu am putut ajunge decât de câteva ori, din cauza problemelor de sănătate oribile (şi medicii nu mă tratează) şi din cauza faptului că nu am bani de transport. Deci stau şi zac în singurătate şi aer închis, tot mai palidă şi chinuită. Sunt un om normal, deci vă imaginaţi ce greu este. În acelaşi timp mă terorizează unii peste gândurile mele că vor să îmi şteargă memoria, că ăsta e interesul lor, nu ştiu de ce şi că abia aşteaptă ei să mă sinucid. Evident că este oribil, de ce să îmi şteargă memoria din moment ce am fost om echilibrat şi fără vină, doar că unii mă torturează mereu? Şi eram un suflet bun şi chiar foarte fericit, dacă ar fi fost dreptate. În ultimele două trei zile tot intră aceşti călăi cu ideea absurdă că eu mint şi mă tot bat la cap cu vorbele "nu e adevărat" "nu are dreptate" şi altele...Cu alte cuvinte acest blog este istoria veridică şi completă a unei crime monstruoase, fiindcă ei tot spun că adevărul trebuie ascuns, deşi eu am spus totul din 1984 şi nimeni nu e interesat de salvarea mea. Mă doare pieptul, mă doare în dreapta, mă doare stomacul şi totul e din cauză că ei întârzie adevărul şi eliberarea mea din 1984. Şi eu abia am aşteptat şi am spus de la început că voi fi fericită şi vreau să am un copil. Dar ei spun mereu că abia aşteaptă să scape de mine.

Iată ce s-a întâmplat în 1998, când am avut tentativa mea de sinucidere:

Eram după 14 ani de chinuri, în 1998, proaspăt studentă la medicină. Tata continua desigur să mă chinuie, colegii erau ca de obicei puţin ciudaţi - odată de exemplu repetau vorbe ale tatei, etc.Vecinii de sus continuau să mă chinuie cu simpla lor prezenţă după tot ce îmi făcuseră şi cu zgomotul unui aparat urât la baie, acre ţiuia, de care chiar şi mama îşi mai aminteşte acum. Eu aveam câţiva lei puşi deoparte. Treptat, odată cu acea toamnă au început să mă cuprindă nişte migrene ciudate. Ce-i drept consumam multă cafea, dar nu cred că era otrăvită, beam cafea fiindcă mi-era tot mai rău şi poate astfel era şi un cerc vicios. A fost singura perioadă din viaţă cu migrene.Ele s-au accentuat şi la un moment dat nu mai reuşeam să mă odihnesc, erau migrene de tip presional, dar presiunea creştea tot mai mare. La un moment dat nu mai puteam dormi şi zgomotele mă deranjau mai tare.Ele erau desigur reale, înregistrate pe casete audio şi video şi au fost continue. Dar pe medicii psihiatri nu îi înteresează dovezile, ei doar te pleznesc cu ideea că realitatea se numeşte delir şi că eşti bolnav. La facultatea de medicină eram odată în barul de la subsol, să iau o gustare sau un suc. Atunci s-a deschis uşa brusc şi a apărut Zăgrean, s-a uitat la mine şi a trântit uşa la loc, plecând. Mă simţeam orecum urmărită, fiindcă vânzătorul discuta chiar într-o zi când eram eu acolo că aia ţipa tare urât şi parcă aşa au închis-o, deci mă gândeam că dacă nu vorbeşte de mine, oricum vorbea de cineva torturat psihiatric. Şi eram singură acolo şi mi-era greu.
Atunci am hotărât să plec de revelion 3-4 zile într-o staţiune din afara oraşului. Am găsit staţiunea Govora, trenul, etc. Urlând de disperare că plec, tata mi-a spus că mă va da în urmărire generală. Din păcate nu am ascultat de el să nu mă duc. Într-adevăr s-au întâmplat lucruri stranii, în sensul că în tren erau oameni ciudaţi. Îmi amintesc de exemplu cum o femeie tânără părea că mă imită, avea şi o şapcă la fel cu una de-a mea şi spunea "şi acum şi cafegioaica asta nu va mai avea viaţă personală"; alt bărbat a vrut să mă sperie mai rău, povestindu-mi despre nu ştiu ce bulibaşă român al ţiganilor şi despre banii conducători de la Craiova şi despre faptul că eu ar trebui să îmi pun cruciuliţă la gât şi să merg peste câteva zile la mănăstirea Cernica. Apoi mi-a mai spus că există doi mutanţi genetic care conduc această ţară şi condamnă oamenii nevinovaţi şi el nu poate să salveze decât o singură persoană pe an. În timp ce el mă speria cu diverse poveşti, durerea mea de cap creştea vertiginos şi începeam să cred cu adevărat că voi muri sau trebuie să mă arunc, să mă sinucid cumva pentru a evita să înnebunesc sau să mor mai groaznic. Nu vă puteţi imagina cât de groaznică era acea durere de cap, nu cred că aţi păţit vreodată aşa ceva, dar ceea ce povestesc este adevărul obiectiv!
Ajungând la Govora, abia am găsit un mijloc cam dubios de transport şi am constatat că o parte din bani îmi lipsesc - asta nu pot spune precis că a fost adevărat fiindcă am pus banii în mai multe locuri. Dar m-am plâns taximetristului, care mi-a spus glumeţ că "au împărţit banii înainte să facă treaba"! Astfel teama mea creştea - cursa cu taxiul era infernală, cu o durere de cap feroce, pendulând între 2 hoteluri şi chiar pe jos o bucată de drum...moment în care o fată a fugit speriată din calea mea, când fără să vreau, din cauza oboselii, durerii şi fricii m-am plâns că mi s-a spus să îmi pun cruciuliţă la gât. Fata aceea şi-a făcut cruce în faţa mea, ca şi cum vedea ceva rău în mine. Unul dintre cele două hoteluri la care mă ducea taxiul era dărăpănat şi avea un aer sinistru. În faţa hotelului se plimba un bărbat în pijama, ceea ce îmi amintea de spitalul de psihiatrie, amplificându-mi frica. Am refuzat să cobor acolo. Celălalt hotel era modern şi curat în aparenţă, dar, în ciuda implorărilor mele, nu voiau să mă primească, nici pentru o noapte, nici pentru toţi banii pe care îi aveam. Am implorat-o atunci pe recepţioneră să mă lase să mă odihnesc doar o noapte într-o cămăruţă oarecare până la trenul de a doua zi înapoi şi mi s-a răspuns că singurul loc pentru mine este arestul poliţiei, ceea ce am refuzat. Chiar a venit un poliţist. Atunci m-au invitat în sala de mese, unde era un grup petrecăreţ şi destul de agresiv. Un tânăr s-a aşezat la masă cu mine şi m-a invitat la dans, iar eu de scârbă faţă de ura lor şi lipsa de milă, am acceptat. Oamenii se distrau şi făceau horă în jurul nostru ca la urs, iar orchestra cânta un cântec trist despre frunze în toamnă şi altul înfiorător despre sacrificiul primului născut. Între timp oamenii aceia m-au filmat. Durerea de cap creştea. A trebuit să îi dau telefon tatei şi să îl implor să vină să mă ia de acolo fiindcă nu am unde dormi şi mi-e rău. A venit cu un taxi dar mi s-a părut că oamenii şuşoteau că "o să-l aducă aici" şi erau nemulţumiţi. Eram oricum obişnuită de mulţi ani cu excluderea din societate şi eram într-o perioadă în care recunosc că mă cam îmboldea gândul la sinucidere uneori(perioada 96-2002), fiindcă nu vedeam nici o altă soluţie pentru mine, fiind singură și fără perspective de a avea un loc de muncă, ceea ce m-a obligat să dau la medicină examen. Capul mă durea atât de rău încât aproape îmi pierdusem conştienţa, dar ţin minte că l-am rugat pe tata să mă ducă la spital şi el a râs că mie nu îmi trebuie spital ci Bălăceanca (adică spitalul de psihiatrie unde s-a transferat ulterior doctoriţa stagiară ce urma să mă trateze). L-am mai rugat să îmi dea o ţigară şi să îmi cumpere lapte, ceea ce nu a făcut.

Acasă m-a lăsat în bucătărie şi s-a dus să se culce cu mama, care nici nu s-a deranjat să vorbească cu mine atunci, iar eu, în sutien şi ciorapi (fiindcă iniţial am încercat să mă culc) am sărit pe geamul de la bucătărie de la etajul trei în momentul în care eram convinsă că dacă mai rămân îmi voi pierde total conştienţa, pentru totdeauna. Îmi doream e adevărat să mor şi să scap de toate astea, dar cosider că de fapt alţii m-au împins la sinucidere. Mi-era tare teamă că voi înnebuni. Fiindcă ţineam minte desigur tot trecutul, nu voiam să devin un fel de instrument de distrugere în mâinile celor răi, aşa cum fuseseră atâţia oameni inconştienţi în viaţa mea. Să nu fiu şi eu ca ei! Din nefericire sau din fericire, atunci exista o copertină metalică la firma de asigurări (Allianz Ţiriac) de dedesubt. Atunci m-am gândit că dacă mă voi prinde în copertină voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu doream. Din cauza aceasta mi-am luat elan şi am sărit peste copertină şi apoi mi-am pierdut conştienţa. Se pare că am aterizat exact în picioare, şi gleznele s-au fracturat. Tata mi-a spus că vecina de dedesubt, doamna Kiss, m-a găsit în stradă, dar că ea spunea că eram în sânge şi că cineva mă trăsese lângă zid şi stăteam sprijinită şi inconştientă şi am cerut o ţigară. Abia atunci au chemat salvarea, o maşină de tip vechi, nu din cele moderne probabil (fiindcă ulterior aşa m-au transportat).

M-au trezit în maşina de salvare şi fiindcă mi s-a cerut să spun ce grupă sangvină am, am încercat să mint, deşi îmi dădeam seama că oricum mă pot salva, chiar dacă eu mormăiam alte grupe de sânge decât cea reală. Apoi am avut un vis ciudat, m-am văzut pe masa de operaţie, cu picioarele roşii poate de sânge şi mă priveam întinsă de la capul patului. Un medic a spus, spre enervarea mea, ceva de genul "ce femeie a fost asta". Acest lucru mi s-a părut anormal. La capătul acelei săli era o uşă şi parcă că tata era acolo şi cineva l-ar fi întrebat ceva. Furioasă, am adormit din nou. Aceasta a fost ceea ce este numit, inclusiv în wikipedia, NDE ( near death experience). Puteţi citi în limba engleză aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Near-death_experience
M-am trezit, furioasă că n-am murit, în sala de reanimare şi mi-am scos perfuziile. Apoi m-au mutat în alt salon unde a venit mama şi mi-a spus că îmi vor face proteză, iar eu am chemat preotul la patul meu şi recunosc, i-am spus că vreau să mor, ceea ce în adâncul meu nu era adevărat, dar mă săturasem. Mi-am mai dorit să mor până în 2002, când am început să umblu peste tot cu crererea mea de eliberare, în încercarea de a face lumină şi dreptate în viaţa mea, de a trăi în sfârşit cu adevărat. Dar, după cum aţi văzut, a fost mai rău. Am mai stat câteva zile la Urgenţă, în alt salon, pe un pat destul de comod şi rabatabil, unde gustam supa de acolo care era bună. Naşu, care plângea când m-a văzut prima oară fără picior, a zis că se va termina cu patul ăla bun. Apoi am suferit mult în spitalul Colentina pe un pat înfiorător, cu salteaua diformă, internată la doctorul Zaharia, prieten cu naşu (durerile erau groaznice, calmante nu îmi dădeau sau nu aveau efect). Acolo mi-au făcut din nou multe radiografii deşi le aveam pe cele de la Urgenţă. În rezerva în care stăteam a trebuit să urlu de durere şi ceilalţi mă certau, dar vă jur că era înfiorător.

Apoi m-au dus la spitalul de psihiatrie unde am stat săptămâni lungi, nu cum au scris ei în acte. Din nou mi-au făcut radiografii şi acolo, ceea ce m-a înspăimântat. Apoi am ajuns după un timp şi la spitalul Victor Babeş, fiind studentă acolo şi iar mi-au făcut radiografii. Foarte multe în total. La psihiatrie o pacientă îşi bătea joc că sunt şchioapă, etc. dar mâncarea a fost mai bună ca niciodată de data aceea. În rest mâncarea la spitalul de psihiatrie este înfiorătoare şi insuficientă. Atunci erau mai mulţi internaţi şi au jucat cărţi cu mine. Alţi doi bărbaţi au venit la mine în rezervă şi unul îmi vorbea de Dumnezeu, altul îmi explica că din păcate şi el a păţit acelaşi lucru cu mine, că oamenii l-au distrus şi l-au închis acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească ca pe un om cinstit şi bun şi el, ca şi mine, nu înţelesese cum sunt de fapt ceilalţi.

Naşii mi-au dat drept fată de companie şi ajutor pe Ionica, o fată tânără de la ţară care mă spăla şi îmi ducea plosca. Câteodată se plictisea şi mi se părea că râde de mine împreună cu pacienţii de acolo, în timp ce eu o strigam. Dar în general a fost de treabă, îmi povestea că o bătuse tatăl ei acasă că parcă era prea multă muncă şi ei nu îi plăcea munca. Apoi ea a venit cu mine şi la mine acasă, să mă ajute să fac baie şi să mă ajute să merg la facultate în cârje fiindcă eu nu puteam urca şi mai ales coborî scările singură şi mergeam la facultate cu taxiul. Era greu într-un singur picior, mai ales la disecţii, dar nu am vrut să renunţ la facultate după atâtea eforturi de ani de zile, cum îmi sugera dl doctor psihiatru Ionescu, fiindcă aş fi perdut examenul de admitere. Ionica împreună cu tata şi o fostă infirmieră de la spital, Mariana, m-au dus în vremea aceea şi la plimbare la grădina zoologică, în parcul Herăstrău, în parcul Circului. Ceea ce m-a nedumirit şi m-a supărat a fost faptul că odată povesteam lor cum fusese la grădina zoologică şi ei au negat pur şi simplu, acel lucru, zicând că sunt nebună şi am visat doar. Acest lucru mă face să cred că poate lor cineva le ştergea memoria periodic, aşa cum ei spun acum că fac cu mine, pentru a distruge adevărul. Sau cineva, doar atunci, îmi plantase în vis o amintire, fiindcă aasta e posibil, nu mai explic. Ionica era uneori ciudată, odată m-a întrebat ce să facă să nu rămână gravidă, că ea a început viaţa sexuală. Eu nu am ştiut ce să îi spun, i-am spus să folosească prezervativ şi ea a zis că nimeni nu foloseşte aşa ceva. După mai mult timp am descoperit că ea avea un gest cam indecent cu mâna peste sex când a făcut poză cu mine în parcul circului, eu fiind în scaunul cu rotile fără nicio bănuială. După ce nu a mai lucrat la mine, s-a angajat la o brutărie. Infirmiera Mariana părea că mă strânge de gât.
Iată pozele cu Mariana şi Ionica în parcul circului: