Ca o orfană ucisă de părinţi adoptivi violenţi...mamă degenerată (2)

Cum spuneam nu înţeleg de ce societatea ucide pe cei care au crescut nevinovaţi în tortură din partea părinţilor lor...nu le lasă nicio şansă. Acum lumea mă obligă să mă mut cu maică-mea, din cauză că mi-au furat dreptul de a avea bani, dar eu mai degrabă mă sinucid. Voi mai spune încă o dată adevărul despre mama mea, pentru ultima oară.

S-a născut în 1947 într-un mic sat, fiica cea mare a doi ţărani care au mai avut un fiu peste încă patru ani. Am găsit fotografia ei ca bebeluş în oraş la fotograf. Ea mi-a povestit viaţa ei de mai multe ori. O parte dintre rudele ei au sărăcit şi a trebuit să se mute în aceeaşi curte cu rudele dinspre tată. Dar dormeau într-un fel de şopron, chiar şi în iernile grele. La o vârstă fragedă ea a fost martora cruzimii faţă de bătrânii neputincioşi. De pildă unul dintre stră-străbunicii ei a fost ţinut în ieslea din grajd când trăgea să moară şi familia i-a grăbit de fapt moartea, ea fiind impresionată de acest lucru şi de altele similare. A mers la şcoala primară din sat, apoi la o gimnaziu într-un sat învecinat unde dormea la internat şi venea acasă din când în când cu căruţa şi cu tatăl ei. Spunea că erau multe lipsuri pentru ea şi că era greu. Apoi a mers la internat în Sibiu, la liceul Gheorghe Lazăr. S-a plâns destul de mult şi de anii petrecuţi acolo, poate aceia au fost ani care i-au împietrit puţin sufletul. Tânjea după mai mulţi bani şi haine. Era grasă, dar părea să aibă mulţi prieteni conform pozelor pe care le-am găsit. Povestea că un tânăr i-a propus să o ia de nevastă, dar părinţii ei s-au opus şi ea a regretat acest lucru. A venit apoi la Bucureşti unde a locuit la mătuşa ei preoteasă. A absolvit o şcoală pentru secretariat şi a fost angajată la stat, cu un salariu mic. Părinţii ei aveau ceva bani şi i-au cumpărat un apartament de trei camere în zona Colentina, la Teiul Doamnei. S-a căsătorit cu tatăl meu şi mi-a spus de multe ori că el a venit la ea acasă numai cu o valiză cu pantofi şi haine nimic altceva. Apoi au suferit amândoi lipsa banilor şi hranei pe care şi-o dorea şi îi invidia pe naşii mei care puteau să îşi permită portocale iarna. (Eu cred că nu avea dreptate, nici naşii mei nu aveau bani, dar ea făcea economii, în timp ce ei consumau ce aveau). A slăbit după căsătorie şi apoi nu s-a mai îngrăşat rău în restul vieţii. M-a lăsat în grija bunicilor când eram mică, atât la ţară cât şi lângă Bucureşti la mama tatei. A fost un timp când o rugam mult să îmi dăruiască o soră sau un frate, dar ea nu voia alt copil. Apoi a fost angajată ca secretară la o mică ambasadă, unde a lucrat cu un salariu mai bun până la moartea tatei, când ambasada s-a desfiinţat.

Copil fiind, mă luau părinţii la ei în weekenduri şi era ca un iad. Mama mă pălmuia şi mă trăgea de urechi de multe ori. Ţipa foarte mult certându-se cu tata, care părea mereu în defensivă. Ameninţa de multe ori că se va sinucide. Arunca diverse obiecte în tata şi de obicei certurile toate se sfârşeau cu zâmbete şi sărutări. Dacă trebuia să meargă cu mine în oraş să îmi cumpere uniformă sau pantofi (haine mai rar), era oribil. Era extrem de nervoasă şi vorbea tare pe drum, oamenii întorceau capul după noi. Nu avea răbdare în locuri aglomerate şi de obicei mă tortura pe mine să scape de anxietatea ei. Eram obligată să port mereu pantofi care mă strângeau fiindcă nu avea răbdare să îmi cumpere măsura potrivită şi mie mi-era frică să mă plâng fiindcă mă lovea sau ţipa. Picioarele mi-erau în sânge pe drumul spre şcoală (am avut urme mult timp) şi rochiţele mi le făcea mamaia de obicei.

După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, m-au torturat zi de zi. Mama avea un dulap frumos plin cu haine, fiindcă avea nevoie la serviciu, avea mai multe parfumuri străine şi zeci de sandale şi pantofi. Tata avea doar câteva costume şi eu un dulap mic cu câteva haine ale mele. Purtam la nevoie haine de-ale mamei. Într-o zi a fost scandal urât în casă fiindcă mama descoperise că tata cheltuise banii de pe un carnet de economii pe jocuri de noroc şi mama spunea că de data asta sigur va divorţa (problema divorţului s-a pus de multe ori între ei, dar mama zicea că a renunţat la idee din cauza mea).Mie atunci îmi era teamă ca ei să divorţeze, fiindcă mă gândeam că viaţa cu o mamă aşa nervoasă, fără tata care aparent o tempera, ar fi fost foarte grea pentru mine. Dar nu au divorţat. Ea mă chinuia la început mai mult ca tata, el îi ţinea companie doar din când în când să mă bată. Se pare că inventau minciuni despre mine. Unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat a fost faptul că mereu se comportau ca şi cum nimic nu se întâmplase, ceea ce mai târziu m-a făcut să cred că poate restul lumii credea în dragostea lor falsă faţă de mine şi îşi imagina că acel copil inocent care eram inventa poveşti despre răutatea părinţilor. Azi nu mai sunt aşa sigură că a fost aşa, fiindcă am observat că multe alte persoane care m-au lovit s-au comportat ulterior ca şi cum nu era adevărat...ca şi cum toţi, începând cu părinţii urmau un ritual de sacrificare a mea. Acum am 42 de ani şi este atât de greu să îmi văd mama jucând teatru ca întotdeauna, în timp ce eu am fost un om bun în zadar şi meritam să fiu complet separată de ea, poate nici la înmormântare. Dar din nefericire se pare că mama aceasta vitregă şi rea a câştigat jocul vieţii şi eu voi muri după ce am purtat-o 42 de ani în spinare, cu atătea minciuni ale lumii încât mi-e silă, fiindcă nimeni nu vrea adevărul, toţi sunt vinovaţi.

În timpul adolescenţei mele unii oameni au inventat că noi eram bogaţi, când în realitate singurele obiecte de valoare din apartament erau rochiile şi pantofii mamei şi doar câteva bijuterii. Chiar şi colega mea de bancă exprima un fel de invidie la un moment dat, în sensul că eu am bani spre deosebire de ea. Nimeni nu părea să vadă adevărul. Cum am mai povestit maică-mea spărgea lucruri dacă se enerva şi odată chiar a aruncat supa pe pereţi, altădată a înfipt tare foarfeca în biroul meu , lăsând o gaură. La început îmi iubeam amândoi părinţii şi încercam în zadar să o calmez pe mama. Aveam încredere şi în tata şi încercam să mă joc cu el vreun joc sau să îl întreb ce nu ştiam la matematică, dar întotdeauna se enerva rău şi ţipa, până când am renunţat. Mi-era ruşine să ies cu mama în oraş la teatru sau alt spectacol, fiindcă vorbea tare în timpul reprezentaţiei şi oamenii se întorceau spre noi şi îi cereau să tacă. În toţi acei ani am trăit în chinuri şi teroare, fiindcă deşi eram calmă şi gentilă mereu, părinţii mă ameninţau cu închisoarea psihiatrică. Pot spune drept că a fost monstruos.

De fapt este vorba de un fel de infanticid, chiar dacă acum am şi eu păr alb. Totul a început când eram mică şi restul lumii a respectat-o pe ea din ce în ce mai mult, izolându-mă şi chinuindu-mă pe mine. A trebuit să învăţ în facultate şi despre teoriile psihologice care susţin că problema este copilul schizofren, nu mama, că acel copil are adesea un complex matern sau dificultăţi în relaţia cu mama, când de fapt este invers! Toate sunt minciuni. Chiar şi în prezent, eu sunt total respinsă de societate, în timp ce mama mea are colegi de serviciu (lucrează cu jumătate de normă) sau vecini care vorbesc cu ea sau o respectă. Ea oferă cadouri sau pomeni, tot aşa cum oferea mită când eram în spitalul de psihiatrie (cadouri consistente medicilor) sau când eram în şcoală şi venea cu cadouri în faţa colegilor mei, care ulterior mă bârfeau că am numai note maxime fiindcă mama mea mituieşte profesorii. Acest lucru nu era adevărat, eu învăţam foarte bine şi chiar îmi ajutam mereu colegii la extemporale sau la teme şi înţelegerea lecţiilor.

Ce pot face? Nimic. Toate cunoştinţele mele (de exemplu veri sau vecine) m-au părăsit urându-mi multă sănătate mamei mele şi s-o ajute Dumnezeu...nu înţeleg cum şi de ce ea a obţinut totul în viaţă prin minciună şi atâta ură şi faţă de mine şi faţă de alţii. Şi la urma urmei ea mă va moşteni după ce mă sinucid în curând, desigur acesta e parte din scopurile ei. Îmi amintesc cu greaţă cum mă săruta şi pe mine pe frunte şi cum a sărutat mereu pe frunte toate rudele moarte în ultimii ani ...o străbunică, trei bunici, naşa, naşu, tata, o mătuşă, vărul ei primar... Şi chiar dacă verii mei mă vor moşteni, eu nu cred că merită acest lucru fiindcă mi-au întors spatele deşi eua m fost cinstită şi curată faţă de ei, s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi nebună (ca şi cum nu aş exista), purtându-se bine şi respectuos cu maică-mea. După toate că eu m-am jucat cu ei şi am avut grijă de ei când erau mici.

Cel mai drăguţ lucru pe care mi l-a spus mama e că poate într-o zi voi deveni scriitoare, fiindcă îmi plăcea aşa mult literatura când eram mică. Dar eu nu mi-am dorit să devin scriitoare, ceea ce am scris aici de exemplu sunt doar poveşti adevărate şi triste, nu proză cu valoare literară. Am fost doar un memorialist novice, care a scris în grabă, şi o poetă fără succes timp de 7 ani. M-am pregătit în zadar pentru o carieră ştiinţifică timp de 23 de ani, fiindcă de fapt părinţii doreau acest lucru, apoi am vrut şi eu dar nu am fost acceptată, spunându-mi-se că nu am dreptul nici să profesez ca psiholog ori medic, nici să îmi dau doctoratul sau măcar masterul.

Un alt aspect mai bun despre mama este că în tinereţe gătea mâncare foarte gustoasă şi păstra casa foarte curată, dar plângându-se mereu că nu este decât servitoare la familia Moldoveanu, ceea ce eu nu înţeleg nici astăzi. În ultimul meu an de liceu avea o femeie plătiă să îi facă curat, dar apoi nu a mai avut bani şi casa a intrat într-o stare de oarecare delăsare. În acelaşi timp, după 1989 a început să gătească mâncare nesănătoasă, cu multe grăsimi. Sau accepta hrana nesănătoasă pe care tata o cumpăra în oraş (creier prăjit, carne împuţită de vier, etc.). Odată de exemplu tata a adus şi preparat carne care mirosea aşa de urât încât eu nu am putut mânca şi amândoi părinţii erau uniţi împotriva mea ca de obicei, să ascundă adeăvrul. În casa aceea nu aveam voie niciodată să spun adevărul, dar îmi amintesc totuşi că în acea zi mama a făcut o excepţie şi a recunoscut că eu aveam dreptate. Şi ultimul lucru omeneşte mai bun despre ea este că îi plăcea mult la ţară la părinţii ei şi în special munca la fân, unde îmi plăcea şi mie. Acolo era cu adevărat paradisul, dar totuşi tot numai până în 1989.

După moartea tatei în 2005, mama mea a fost îngrozitoare. Nu a acceptat să împărţim corect proprietăţile între noi (mai era implicată o mătuşă din cauza căreia era şi mai dificil), mi-a luat aproape 3000 de euro din partea mea legală, spunând că erau necesari pentru înmormântarea tatei şi datoriile lui, a dat două maşini fratelui şi nepotului ei, şi făcea un scandal monstruos că eu vreau să îi iau ei banii şi să o arunc în stradă, când era exact invers. Chiar şi-a ridicat fusta în faţa mea scărpinându-se la chiloţi, un fapt care m-a dezgustat mult. A continuat din timp în timp să înceapă aşa-zise discuţii pe tema banilor, cum făcea şi cu tata, discuţii din care reieşea că eu eram mereu de învinovăţit. După ce mi-am cumpărat apartamentul de două camere, tot pe Calea Moşilor, aproape de fosta locuinţă fiindcă în altă parte nu am găsit, a trebuit să îl amenajez puţin şi cât mai ieftin, cu mobila veche şi am rămas fără niciun ban în bancă şi depinzând de ajutorul din partea ei. În ciuda protestelor mele a dat două locuri de veci la care eu ţineam fiind de la naşul meu, deci nu din partea ei, le-a dat avocatului ei, deşi eu nu voiam să fiu îngropată peste tata. Apoi a început să consume alcool cam multişor şi diazepam din medicamentele mele şi să ameninţe din nou cu sinuciderea ei în garajul din curte. M-a presat împreună cu avocatul ei să semnez un act prin care cedăm jumătate din câteva hectare de pădure acelui avocat în caz că le vinde, adică să ne ajute, ceea ce nu s-a întâmplat până azi. Din jumătatea rămasă a spus că îmi dă mie numai jumătate, ca să poată să mă ajute pe mine, deci rămân cu un sfert, în loc de trei sferturi cât ar fi fost legal pentru mine...ar fi însemant bani buni, dar avocatul nu a putut sau nu vrea să o vândă iar eu stau de 5 ani fără bani de hrană aproape.

Câteodată mă întreb dacă ea este cu adevărat vulnerabilă şi nebună sau doar se preface tot timpul. Dincolo de tot ce a fost, priviţi rezultatele: cei mai buni din familie au murit unul câte unul, mie îmi lipseşte un picior şi în ultimii trei ani sau chiar mai mult, organele mele interne - ficat, duoden, vezică biliară, stomac - funcţionează tot mai prost şi medicii nu prea m-au tratat. Umflarea picioarelor, durerile şi arsurile mă fac extrem de anxioasă, am coşmaruri aproape în fiecare noapte şi mă întreb de ce nu îmi dau medicamente pentru durerea abdominală din dreapta...de fapt mi s-a dat NoSpa, dar nu prea are rezultate, iar pentru umflare nimic în afară de unguente. De fapt am fost otrăvită sistematic prin droguri psihiatrice, izolare forţată şi lipsa unui loc de muncă, deci sărăcie lucie, când eram încă în stare să muncesc ceva. Recunosc, din cauza stresului mare am fumat mult în ultimii ani, după ce în 2006-2007 nu fumasem. Dar problemele s-au agravat şi am reînceput să fumez...Niciodată nu am simţit vreo plăcere fizică fumând deşi am auzit că unii oameni simt ceva plăcut...cred totuşi că nicotina sau alte substanţe din ţigări creează o uşoară dependenţă fizică, însă în cazul meu contează doar suferinţa sufletească. În 2007 eram slabă şi nefumătoare şi crezusem că ajunsesem cum se zice la liman, dar au continuat să mă tortureze aşa de oribil şi continuu, cum nici nu vă puteţi imagina. Apoi am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid 40 de kilograme. Mama mea, pe lângă mine, este încă puternică. Nu accept să mor de vreun cancer sau aşa ceva dat de ceilalţi de fapt, când eu nici nu am trăit de  fapt din 84 şi nici nu am greşit nimic!

Nu o urăsc pe maică-mea, dar nici nu îi pot spune mamă cu adevărat şi mi-e tare greu să o văd... Pe de altă parte nu am pe nimeni altcineva în viaţa mea şi nici bani să ies singură în oraş la vreun concert sau balet de exemplu.

Şi încă o dată: puteţi să îmi spuneţi de ce oare lumea menţine această groaznică minciună în cazul meu de 42 de ani,  pentru a mă omorî de fapt? De ce nu acceptă să fie oameni de onoare, de ce nu dau nimic înapoi lui Dumnezeu, fiindcă eu am fost mereu aceeaşi, nu m-am schimnat, nu am minţit niciodată şi am fost pură, nu am indus pe nimeni în ispită sau în eroare, prezentând fapte perfect şi cu dovezi de mică. (Ca detaliu oarecare, nici nu am folosit cuvinte vulgare, şi nici nu m-am gândit la ele, cum mi s-a părut că insinuează unii, poate mă înşel. Ce e drept nici maică-mea nu a fost vulgară în modul în care vorbea).

În fotografia de mai jos vedeţi patru generaţii: străbunică, mama mamei, mama mea şi eu la aproape 9 ani din câte îmi dau seama:

Ca o orfană ucisă de părinţii adoptivi violenţi...mamă degenerată

Ştiu că logic ar fi fost să scriu aici în continuare despre calvarul meu sexual, dar voi continua acest lucru în zilele ce urmează. Simt nevoia să mai scriu o dată, pentru ultima oară, despre faptul atât de evident că mama şi tata, dar în special mama, m-au omorât. Voi povesti din nou totul. Nu înţeleg de ce voi, oameni buni sau suflete creştine permiteţi astfel de lucruri în societate, mai precis de ce nu vă e ruşine faţă de mine, deoarece am fost un om perfect totuşi, inteligentă şi cu sufletul şi trupul curate, cu mult bine faţă de oameni. De ce nu vă pocăiţi, de ce nu lăsaţi să triumfe dreptatea şi valorile binelui ? De ce mă lăsaţi să pier în ghearele cotoroanţei de maică-mea, după toate că nu am făcut nimic rău întreaga viaţă? Am sperat atât de mult şi m-am rugat în zadar de la 13 ani, acum 29 de ani. Mă voi sinucide din cauza mamei mele, aşa cum vreţi voi toţi şi ea de asemenea, dar sunt convinsă că nu veţi avea nimic de câştigat...e monstruos.

PĂRINŢII

Am fost crescută până la 13 ani şi jumătate de bunica dinspre tată, care era o femeie foarte blândă, învăţându-mă, împreună cu naşii mei că bunătatea şi generozitatea sunt mai vlaoroase decât răul, că răbdarea şi calmul sunt virtuţi care duc la fericire, că iubirea şi înţelegerea faţă de oameni sunt lucruri de preţ. Mamaia îi dăruia mamei din când în când câte o bijuterie sau porţelan, spunându-mi că deşi mama mea e foarte rea, eu trebuie să mă înarrmez cu multă răbdare şi gânduri bune şi voi reuşi să scap de ea. Spunea chiar că ea îl va băga pe tata în mormânt. Părinţilor nu le păsa prea mult de mine, nu veneau acolo să mă viziteze, nici măcar atunci când eram bolnavă de bolile primei copilării. După ce am intrat la şcoală mă duceau la sfârşitul săptămânii la ei şi era ca şi cum ajungeam din paradis în iad. Ceilalţi membri ai familiei erau foarte buni cu mine, spuneau că părinţii mei sunt prea nervoşi şi că maică-mea e nebună şi îmi plângeau soarta.

După ce m-am mutat cu părinţii în 1984, ei au început să mă tortureze zi de zi. Eu eram foarte calmă, delicată şi înţeleaptă în zadar. Am fost ameninţată cu închisoarea psihiatrică încă de la început. Maică-mea mă lua la rost şi mă bătea foarte des, fără nicio vină din partea mea. Nu o provocam niciodată, era imposibil să evit răul. Tata părea să mă protejeze la început, dar spunea că mama mea e nebună şi eu trebuie să îndur totul şi să o suport fără să mă plâng fiindcă e mama mea şi mi-a dat viaţă. Când mă bătea, degetele mamei de la picioare erau în mişcare agitată, gura i se subţia de răutate şi nervi şi trăgea aerul pe nări violent. Obişnuia să ţipe ore în şir, zi de zi, minciuni despre mine, făcând un scandal monstruos fără nicun motiv. Exprima uneori un fel de gelozie faţă de frumuseţea sau inteligenţa mea, de parcă ar fi fost mama vitregă a Albei ca Zăpada, lucru care mă dezgusta înfiorător. Îmi fura gândurile sau ideile mele frumoase ca şi cum ar fi fost ale ei şi se împăuna cu idei din cărţi pe care eu le citeam şi ea nu. Nu aveam dreptul să am intimitate defel, părinţii chiar mi-au scos din ţâţâni uşa de la camera mea, unde încercam să mă refugiez de bătăi şi ţipete. Nu aveam dreptul să am jurnal personal, poezii sau haine la care ţineam, fiindcă maică-mea le arunca periodic, după pofta inimii ei haine. După vreun an şi tata i s-a alăturat, bătându-mă împreună cu ea. Pe vremea aceea nu mă învineţeau, poate fiindcă meergeam la şcoală, să nu mă vadă lumea bătută de ei. Maică-mea spărgea farfurii sau pahare şi odată a mers desculţă pe cioburi, umplând totul de sânge...eu de multe ori spuneam vorbe bune în zadar ca să o calmez şi în ziua aceea m-am speriat, dar ea reacţionat isteric, revenindu-şi foarte repede şi zâmbind. După vreun an de torturi, răbdarea şi dragostea mea pentru părinţi s-au preschimbat într-un fel de ură fără niciun rost. M-au torturat atât de mult încât am fost obligată să fug de două ori de acasă, dar nu aveam unde să mă duc, aşa că m-am refugiat tot la mamaia şi naşii mei. Am refuzat propunerea naşului meu de a mă adopta el (Doamne, poate atunci am greşit) şi părinţii veneau să mă ia din nou acasă cu promisiuni şi scuze, rugându-se să îi iert. Dar m-au obligat atunci şi să merg la un consult psihiatric, pentru a sublinia faptul că eram în mâinile lor şi nu aveam cum să scap. Tata mi-a spus că psihiatrul i-a zis că eu sunt foarte inteligentă, un fel de geniu, şi câteva săptămâni am avut linişte, apoi au început să mă tortureze din nou.

Un fapt de asemenea oribil era că mama, de felul ei extrem de lăudăroasă (chiar şi acum e la fel), spunea că eu sunt proastă şi ea e foarte diplomată şi vicleană pe lângă mine şi că toată lumea o crede pe ea, nu pe mine. Eu nu puteam înţelege aşa o ură. De obicei mă tortura încontinuu şi, după ore de ţipete şi violenţă, obişnuia să mă sărute pe frunte sau pe obraz, de mi se ridica părul tot pe braţe de repulsie. Apoi se purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar vecinii nu interveneau, deşi făcea mult zgomot. Îmi dăruia dulciuri sau mâncare ca şi cum asta însemna că e o mamă perfectă, dar mă trata chiar şi în acele momente ca pe un copil mic şi idiot, ca şi cum dragostea ei maternă însemna să mănchidă într-o cuşcă aparent frumoasă, unde să mă chinuie cum vrea ea. Oare vă puteţi imagina ce oribil era să fiu pupată şi aparent răsfăţată de acea femeie după ce tocmai îndurasem violenţă oribilă? Răutatea şi viclenia ei au continuat până în ziua de astăzi. De obicei îşi lua darurile înapoi. M-a tratat oribil şi când eram în spitalul de psihiatrie sub influenţa medicamentelor, făcând pe mama bună şi nenorocită de boala mea psihică...culmea ororii, personalul din spital părea să o creadă!!! Şi de-a lungul tuturor acestor ani, din 1984 până azi, ea a avut destui bani şi comunicare cu alţii, în timp ce pe mine m-au izolat, ca să ascundă adevărul. Şi restul familiei de asemenea mi-a întors spatele, acţionând ca şi cum eu aş fi fost de condamnat, în timp ce mama mea e nenorocită că are o fiică nebună. De ce Doamne este acum aşa, când nu am greşit nimic toată viaţa iar la început, în copilărie ceilalţi măcar spuneau adevărul??

Ceea ce doresc să accentuez este faptul că societatea ca întreg (colegii, verii, prietenii, etc.) acţionazu ca şi cum eeu eram cea vinovată şi mă chinuiau cu minciunile lor şi lipsa încrederii în ce povesteam eu, chiar şi înainte de spitalul de psihiatrie. Mă întreb de ce, fiindcă părerea mea e că eu aveam toate dovezile de partea mea şi eram mai credibilă decât cotoroanţa, o femeie între două vârste atunci, în timp ce eu eram tânără, pură, gingaşă şi cu rezultate foarte bune la învăţătură, cu lecturi imense pentru vârsta mea, cu gânduri bune faţă de alţii şi ajutor la nevoie, cu drag de muncă şi de oameni, fără bani şi cinstită, fără nicio minciună. Dar ei spuneau că nu am dreptul să spun lucruri rele despre părinţi, că părinţii nu şi-i alege nimeni şi trebuie să îmi port crucea. Iar în momentul când o tânără fată de 21 de ani este închisă psihiatric, faptul că părinţii o chinuiau este redefinit drept simptom psihiatric de schizofrenie şi zidurile închisorii nemeritate se închid pe vecie. În special în vechile teorii psihiatrice (pe cele recente nu le cunosc), veţi găsi simptome fuga de acasă, inversiunea afectivă faţă de părinţi şi altele. Vă puteţi pune puţin în locul meu, atât de nevinovată şi având acum 42 de ani, tot în posesia mamei mele, după ce am sperat în zadar că voi ajunge în alt oraş să am familia mea să nu o mai văd pe cotoroanţă deloc? După ce am suferit şi în adolescenţă ştiind că alţi copii, colegi ai mei nu sunt aşa monstruos torturaţi de părinţi? Vă daţi oare seama cât sufăr...ar fi fost mai bine să fi ajuns în altă ţară chiar. Este ca un venin care curge în mine zi de zi, pot să fac şi cancer de supărare, cum scriu cărţile...

Deci am fost şi sunt doar o sclavă. Părinţii chiar mi-au spus direct că sunt părinţii mei şi dacă vor mă pot omorî !
Tarăl meu obişnuia să mă lovească violent în anii tineri, între 18 şi 21 de ani, când m-au închis la psihiatrie, fiindcă după diagnosticul meu psihiatric s-a liniştit, ca şi cum ăsta era scopul lui. Mă lovea până la sânge şi îmi zgâria obrazul cu unghiile lui mari şi mă scuipa în faţă. Mama nu prea m-a mai bătut atunci. Cum urmele pe faţă erau vizibile foloseam mult machiaj să le ascund. Uneori era beat, uenori juca toţi banii în oraş şi aproape mereu folosea cuvint efoarte urâte sau vulgare, ceea ce nu se întâmplase până la revoluţie. Mai spunea că eu sunt pornografică, lucru pe care nu îl înţeleg nici acum.

După prima mea internare psihiatrică părinţii au invitat doi dintre medicii psihiatri la noi acasă. Una dintre ei, o tânără medic rezident m-a bătut la cap legat de trecutul meu şi când i-am spus că eu cred în Dumnezeu, mi-a scris o reţetă în care scria că sunt vindecată sau aşa ceva. Dar ulterior i-am spus că îmi doresc libertatea şi nu mai pot sta cu părinţii mei care m-au chinuit aşa mult (şi continuau de fapt, chiar dacă nu mă mai băteau). Atunci ea a zis că nu este normal să îmi amintesc anii adolescenţei după atâta tratament! Şi că ar trebui să fiu tratată cu Litiu! Dumnezeule, vedeţi cum sunt trataţi copii nevinovaţi, maltrataţi de părinţi? În viziunea psihiatrilor realitatea nu există şi omul pacient trebuie să aibă creier de maimuţă, să uite tot şi deci să nu mai aibă nici carieră intelectuală, nici altceva normal şi bun. Îmi amintesc că atunci când eram mică maică-mea îmi spunea "maimuţoi", aşa mă alinta ea.

Drept una dintre concluzii, repet că dacă un copil este abuzat de părinţi este de asemenea marginalizat de restul lumii, tratat de societate cu monstruoasă cruzime, în ciuda faptului că este un om de valoare, fără greşeli. Nu poate supravieţui. De ce oare respinge lumea atât de brutal copii abuzaţi de părinţi? Mai ales cei inteligenţi, cu sufletul frumos şi deschis cum am fost eu, nu au cicatrici care să le dăuneze, păstrează intactă dragostea de oameni şi de ţară, frumosul poeziei sau artelor în general şi ar putea fi cu totul fericiţi şi adaptaţi în societate. Aşa ar fi fost şi viaţa mea şi totuşi m-au aruncat la gunoi.

Iar dacă mă întrebaţi dacă am avut mari speranţe, răspund pozitiv. Am visat cu tot sufletul că voi scăpa din închisoarea lor. În special când aveam 17 ani şi jumătate, ajunsesem la o perfectă fericire şi pace sufletească şi nu mă mai afectau bătăile mamei sau tatei ori scandalurile lor, ori minciunile şi ura ciudată faţă de mine. Nimic nu mă mai tulbura, nici nu mai notam în jurnalul meu. Atinsesem mai multă tărie sufletească ca oricând, dar torturile au continuat mai rău şi apoi tot mai rău, până când m-au închis în spitalul de psihiatrie după 8 ani de rezistenţă.  Şi, pentru a fi sinceră cu totul nici nu găsesc asemănare fizică între mine şi tata şi nici între mine şi mama, pot să vă arăt poze cu ei în tinereţe. Nici nu ştiu de fapt de ce. Poate totuşi semăn puţin cu mama, dar deloc cu tata, deşi când eram mică mi se spunea mereu "e goală taică-su".

Dar sunt datoare să notez aici un fapt care mi-a mişcat inima rănită cu o săptămână înainte de moartea tatei. Mi-a adus o felie de pepene mare şi în timp ce o punea în frigider mi-a spus: "Mă ierţi? Iartă-mă". Şi am răspuns da cu toată inima, eu mereu am ştiut să iert, ceilalţi nu pot înţelege asta. Acum însă nu mai pot ierta. Şi oricum ar fi în zadar...dacă aţi şti ce s-a întâmplat în 2007 în ciuda iertării mele luminoase şi gândului bun... Atunci când a murit tata am plâns şi pentru că am înţeles, de fapt am intuit că viaţa mea va fi şi mai grea de atunci încolo. Şi aşa a fost.

Aici sunt o poză cu părinţii mei la cununia lor civilă şi alta cu mama în liceu:

Aici sunt eu la 15 ani, cu o bluză a mamei pentru poza de buletin:

Intermezzo revoluţionar

Doresc acum să scriu câteva cuvinte despre revoluţia din decembrie 1989. Nu fiţi speriaţi, nu voi povesti ce s-a întâmplat atunci, fapte la care am fost martoră. Mă gândeam că dacă aş descrie acum toate cele de atunci poate aş deranja puţin pe cei care ţin la anumite minciuni sau poveşti incomplete, deteriorate. Şi nu sunt eu nici om politic, nici istoric pentru a inventa propriile mele minciuni. Trebuie să scriu despre acest lucru fiindcă s-a întâmplat cu puţin înainte de torturile sexuale groaznice asupra mea în 1990. De asemenea vreau să explic (poate în zadar) faptul că nu am avut nicio vină nici atunci. Am descoperit pe blogul unei persoane cu statut social superior faţă de mine care sunt un nimeni sau dacă preferaţi un căcat cum spunea tata sau un gunoi social, am găsit pe acel blog afirmaţia că atunci nu a fost chiar revoluţie sau faptele nu au fost cum se povestesc dar el va vorbi altădată (poate niciodată) despre acest lucru. Mi se pare normal să nu povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, între 16-26 decembrie sau cam aşa ceva. Vă pot spune doar că a fost ridicol şi foarte trist în acelaşi timp.

În anii de după revoluţie, până acum vreo şapte ani am căutat să rămân informată nu despre politică, pe care o detest, ci despre cum se scrie istoria, mi-am cumpărat cărţi de istorie şi manuale şcolare, am citit istoria Europei şi altele şi pot spune că am înţeles, la fel ca toată lumea "bună", respectiv cu capul pe umeri, că istoria se scrie din minciuni în orice epocă istorică. La fel, evenimentele din 1989 au devenit acum istorie, deşi încă mai există din câte îmi dau eu seama şi o dimensiune politică a lor. Aristotel spunea că omul este "zoon politikon", dar eu cum spuneam detest politica, am o explicaţie a acestui fapt undeva prin calculatorul meu dezordonat şi când o voi găsi poate o voi posta pe acest blog. În ultimul timp am căutat şi în wikipedia informaţii despre revoluţia din 1989 fiindcă eram puţin curioasă (ceea ce nu sunt de felul meu), ce fel de poveşti au inventat acolo sau ce fel de mistificări se fac. Vă spun cu mâna pe inimă că nu a fost aşa cum scrie acolo, dar acest lucru îl ştie oricum toată lumea. În orice caz eu nu am avut 42 de ani pe nimeni cu care să discut şi acele evenimente în care eu am suferit destul de mult le pot povesti doar unui om adevărat faţă în faţă...ceea ce mă tem că nu se va întâmpla şi voi muri în sărăcia şi izolarea mea forţată.

Numai cei în vârstă îşi amintesc acum că pe vremea lui Ceauşescu (cu a cărui moarte eu nu am nicio legătură, să îmi fie iertat, dar nu am niciun păcat) chiar până către 89 obsesia istorică, desigur şi aceea mistificată, era al doilea război modial. După 89 acest loc l-a luat revoluţia şi comparând cele două minciuni şi rele am reuşit să înţeleg cum funcţionează psihologia mulţimii în astfel de cazuri.

Eu am fost dintre copiii oarecum persecutaţi (dar absolut fără mare importanţă) în vechiul regim aşa-numit azi comunist (pe vremea aceea se spunea socialist) fiindcă aveam rude în S.U.A., cel puţin aşa ziceau părinţii. Mi s-a refuzat plecarea într-o tabără pentru copii în Franţa, am fost făcută pionier ca şi toţi ceilalţi, dar numai în seria a doua, eram un fel de avizer chiar în timpul orelor la şcoală, alergând din clasă în clasă cu anunţuri pioniereşti, etc. Dar, mai presus de toate, eram săracă, îmbrăcată ca vai de doamne-ajută în haine cusute de bunica, iar în adolescenţă aveam doar câteva şi mă îmbrăcam la vreo ocazie cu hainele mamei. Însă, deoarece citeam foarte mult, îmi dezvoltasem simţul critic destul de mult şi consideram cu sufletul curat că nu sunt de acord cu toate bârfele uneori porcoase ale familiei sau ale altora despre Ceauşescu şi doamna lui, fiindcă erau doar un fel de marionete politice în viziunea mea, oameni obligaţi să stea de fapt în lanţuri jucând un anumit rol în faţa mulţimii. Nu eram deloc nemulţumită de regim...eram chiar mai nemulţumită că ne intoxicau în liceu cu matematica în orele care ar fi trebuit să fie de pregătire social-politică. Oricum puţini le ţineau, nu erau verificări.

Eram conştientă că trăiam într-o perioadă de pace (războiul rece nu atingea viaţa unui copil ca mine) şi relativ liniştită, eram mulţumită (fiindcă citisem despre adevărate nenorociri) că am posibilitatea de a citi gratuit cărţi cu adevărată valoare literară şi că puteam spera cel puţin să ajung într-un cămin de nefamilişti undeva în ţară în caz că scăpam din gheara părinţilor. Între noi fie vorba, regimul actual reuşeşte să îi alunge dintru început pe cei săraci de la masa stăpânilor fiindcă bibliotecile nu mai sunt gratuite (acum câţiva ani am descoperit) şi poate că este mai omeneşte aşa, aţi văzut ce se întâmplă cu cei ca mine...aţi citit poate cartea Martin Eden sau altele pe această temă. Aşadar nu aveam niciun ghimpe împotriva regimului vechi. Vă puteţi întreba de ce m-am dus la revoluţie sau în următoarele zile pe străzi...ei bine din cauza chinurilor fizice şi psihologice asupra mea, multe bătăi, multe violuri de la distanţă, vecini îngrozitori şi durerea imensă a iubirii pierdute. Am ajuns întâmplător acolo numai pe 22 decembrie, apoi tata râdea de mine că am fost "revoluţionară" şi sunt de acord cu el, era ridicol. Dar am suferit mult. Am fost practic luată de mulţime, târâtă de val şi de clopote de biserici...

De ce nu povestesc mai mult? Uite mă bate un gând: unii oameni se luptă întreaga viaţă pentru adevăr, deşi nu au nicio vină totuşi nu au de ales, cum am fost eu, în timp ce alţii au puterea în dinţi în societate şi se luptă pentru întărirea minciunilor. Este ceva similar cu educaţia formală din şcoli, unde copiii sunt îndopaţi cu fapte precum "Pământul se învârte în jurul Soarelui" şi multe altele de acest gen şi dacă nu cred orbeşte sunt consideraţi nebuni. Câţi dintre dvs. au ÎNŢELES  cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui? Sau orice alt lucru de aceste gen. Eu de exemplu am început să înţeleg cu adevărat, adică să mă apropii de înţelepciune, abia la 35 de ani...poate mai târziu ca alţii din cauza suferinţelor nenumărate. Dacă aş fi fost primită la masa stăpânilor aş fi scris şi eu istorie (ceea ce nu este un act deosebit de criminal) sau poate aş fi reuşit să fiu printre marii asasini din psihiatrie sau psihologie. (vă rog nu faceţi ochii mari, că exact asta sunt ei). Şi aş fi avut desigur bani şi tot ce îmi poftea inima...dar nu m-au vrut.

Există unii oameni care fac exces de gândire ilogică şi au un fel de paranoia legată de politică; în realitate mare parte din politica pentru mulţimi şi diferite grupuri se bazează pe acest gen de paranoia. Ei ar putea spune că eu am fost persecutată parţial fiindcă am fost la revoluţia aceea şi am văzut lucruri pe care o femeie nu ar trebui să le vadă. Acest gen de oameni greşesc, judecata lor nu e corectă. Revoluţia a fost doar un intermezzo în viaţa mea şi chiar dacă aş fi avut drepturi în societate nu aş fi fost nebună să scriu eu istoria în locul specialiştilor. În plus pot să vă mai spun că atunci am intrat şi în fostul CC, nu am stat doar afară cu "luptătorii" de rând şi am descoperit înăuntru o lume privilegiată, şi femei şi bărbaţi. Să nu spuneţi că eu am fost proastă -- adevărul e că ei nu m-au acceptat ca om normal şi cu drepturi în societate, cum sunt convinsă că acele femei au avut toate privilegiile viaţa toată.

Poate unii dintre dvs. au vizionat filmul "Contele de Monte Cristo", care paradoxal aminteşte de numele meu. Era acolo o scenă cu Napoleon cel exilat şi bietul Edmond Dantes, care căzuse în cursa unor complotişti, iar fostul împărat zâmbea cu înţelepciune cinică spunându-i tânărului din faţa lui: "Aşa e lumea asta construită...împăraţi şi nebuni." În concluzie pot spune că şi legat de revoluţie, ca şi de alte aspecte ale vieţii mele, am fost doar un pion de sacrificiu, în ciuda aptitudinilor mele intelectuale. Dar v-aţi gândit oare ce se poate întâmpla dacă persoana sacrificată este mai inteligentă decât călăii săi?

În plus, domul profesor Zăgrean a devenit erou la acea revoluţie, la care chipurile a fost prezent la datorie pe 21 nu pe 22, fapt meţionat pe prima pagină din primul număr liber al revistei "Pentru Patrie", am avut acea revistă în mână, de la mama mea grijulie.

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a II-a

Am avut o adolescenţă de om singur şi bibliofil. Citeam mult, câte o carte pe zi, şi din biblioteca cuprinzătoare a tatei, dar mai ales din biblioteci publice, unde accesul era liber. Urmăream autori cunoscuţi şi citeam mai multe cărţi din ceea ce au scris, sau chiar opera completă în cazul lui Marin Preda.

Nu aveam practic o relaţie oarecare decât cu colega mea de bancă, Luiza şi nu aveam cu cine vorbi la telefon. Viaţa mea sexuală era practic redusă la zero, cum este aproape firesc până la 20 de ani.

În familie nu se foloseau cuvinte vulgare deloc. De aceea eram destul de afectată când, îmbrăcată în pantaloni, vreun om porcos de pe stradă îmi spunea " ce pizdă are asta". Sau altul, când mâncam o îngheţată spunea "altceva nu ştii să lingi?". Pe moment m-am gândit că poate e vorba de ceva vulgar, dar nu am ghicit ce. Eram foarte amărâtă şi când mă atingeau pe fund  diverşi perverşi în mijloacele de transport în comun.

Nu visam absolut deloc să mă îndrăgostesc, visam să pot scăpa de părinţi intrând la facultate în 1989 în alt oraş, unde să stau la cămin. Voi mai povesti cred eu în altă zi despre comportamentul extrem de brutal şi josnic al părinţilor între anii 84-88, dar şi după aceea, în timp ce eu fusesem un copil cuminte şi respectuos.

După o luptă de peste un an cu părinţii şi întreaga familie, m-au obligat să dau examen la medicină şi să merg la meditaţii la fizică, chimie şi bilogie. La biologie mi s-a recomandat un asistent de la facultatea de medicină, catedra de fiziologie, pe nume Leon Zăgrean, cu avertismentul că lumea crede că e nebun, că se îmbracă aiurea, etc. Mie nu mi-era frică şi am acceptat, de altfel nu prea aveam de ales. A urmat o poveste lungă şi cutremurător de tristă pe care poate o voi povesti în detaliu, atât cât ţin minte, altă dată. Oricum vă spun cu deplină obiectivitate că eu nu am avut absolut nicio vină în acea poveste şi nici măcar gânduri păcătoase. Acum, după mulţi ani, m-am maturizat şi cred că el era dator, dacă ar fi avut onoare, să mă ia de nevastă, ca în poveştile medievale, ori cel puţin să îmi dăruiască un copil. Dar nu a fost aşa. 

Aveam doar 17 ani când l-am întâlnit în octombrie şi el avea 36, căsătorit cu doi copii mici. După numeorase avansuri sexuale şi hărţuire sexuală din partea lui am încercat să scap de acele meditaţii, dar nici el, nici mama mea nu au fost de partea mea să îmi susţină hotărârea din iarnă. Îmi făcea tot felul de promisiuni, părea un om bun şi cinstit (eram prea tânără să îi văd adevăratul chip), numai că era sclavul aparent al alcoolului. A fost primul şi singurul bărbat din viaţa mea care mi-a dat anumite senzaţii sexuale în prezenţa lui sau la atingerile îndrăzneţe pe care şi le-a permis. Prin multe insistenţe m-a făcut să cred că el e un om mai special cu puteri paranormale, astfel încât poate să mă atingă de la distanţă. De asemenea m-a făcut să cred că el absolut sigur e securist sau are prieteni securişti şi posedă microfoane minuscule prin care ascultă de vorbesc alţi oameni în casele lor. La un moment dat chiar repeta la fiecare şedinţă de meditaţii ce vorbeam eu sau părinţii mei acasă.

Zăgrean era totuşi un om vulgar sau cel puţin prea glumeţ, dar eu l-am idealizat, pentru mine devenise bun şi frumos. Astfel încât după câteva luni dificile din cauza lui, cu numeroase migrene şi primele dificultăţi din viaţă la învăţat, m-am îndrăgostit de el în iarnă. Apoi am încercat să rezist, mă opuneam ideii unei relaţii cu el şi îi spuneam acest lucru. Cred că vă daţi seama ce oripilant era pentru mine să am o relaţie cu un bărbat căsătorit. Totuşi migrenele au continuat, tot mai puternice, încât am fost obligată, pentru a îmi menţine echilibrul, să ascult muzică şi să fac gimnastică, pentru a îmi descărca organismul de energii negative. Apoi pe 25 martie 1989, de Bună Vestire, a început ceea ce voi numiţi schizofrenia mea, respectiv am început să am senzaţii sexuale când mă aşezam în pat şi abia mult mai târziu pe scaun.

Cred că vă puteţi imagina că credeam că este el, oricum nu alt bărbat şi a trebuit să îi sacrific toate planurile mele de viitor, cel puţin pentru un an. Niciodată nu mi-am dorit acele senzaţii sexuale, nu eram nebună şi avem interesele mele de viitor. Eram tăcută şi liniştită când se întâmplau fiindcă credeam într-o relaţie normală în viitor cu Zăgrean. Nu aveam nici cui să mă confesez, credeam cu tot sufletul că el e un om bun şi că vom fi împreună, în ciuda împotrivirii mele iniţiale de 6 luni. Credeam că îl iubesc pentru tot ce era. În primul an aceste senzaţii sexuale au fost blânde şi decente, nu erau când aveam ciclu şi el  nici nu atingea nimic altceva în afara organului meu sexual, nici măcar sânii. Dacă aş fi spus părinţilor m-ar fi închis la nebuni şi nu doream aceasta, fiind total nevinovată. După ani maică-mea rădea de mine urât "te regulează Zegreanu de la distanţă, eşti nebună" sau cam aşa ceva. Îi vorbeam singură în camera mea când nu mă auzea nimeni fiindcă el îmi repeta la meditaţii că mă poate asculta. Îi vorbeam un fel de proză poetică sau poezii, fiindcă eu în liceu scrisesem mai multe poezii, caiet pe care ulterior l-am ars. Apoi, după ce nu am intrat la facultate şi a început vara, am înţeles că el nu mă vrea, muream de dor şi suferinţă dar am avut tăria să nu îi mai vorbesc. Gândeam că dacă ar vrea m-ar putea căuta şi m-ar găsi la fel de îndrăgostită şi fidelă lui pe vecie. Dar au început alte probleme: tata vorbea din ce în ce mai vulgar şi mă bătea violent destul de des, eu nu găseam de lucru şi apoi vecinii de deasupra au început să facă gălăgie zi şi noapte, să mă urmărească dintr-o cameră în alta. L-am mai căutat pe Zăgrean la facultate...în zadar, de aceea, din cauza necazurilor tot mai multe pe care nu le înţelegeam, am început să îi vorbesc din nou. În toamna lui 1989, mergând la ţară, poate cu câteva zile înainte de revoluţia din decembrie 1989 când am fost sigur acolo, mi-a venit ciclul menstrual şi am avut dureri atât de cumplite încât credeam că mor, mă târam pe jos pe parchet transpirând de durere, timp îndelungat. Tot într-una din zilele acelea am descoperit ceva interesant. După cum bine vă daţi seama eu nici nu mă masturbam, nici nu mă frecam sexual, suportând cu stoicism şi în general în tăcere deplină torturile sexuale zilnice asupra mea. Eram cuminte şi blândă, un om foarte serios, cu interese încă de lectură avidă. Repet, eu nu omit absolut nimic în povestirile mele. Într-o zi am avut mâncărimi genitale atât de puternice încât a trebuit să mă scarpin sub chilot şi fiindcă mă mânca foarte tare am descoperit că există vagin la fete-fecioare ca mine, că nu este cum înţelesesem eu vag din cărţi, un fel de himen care acoperă orificiul, care poate fi depăşit doar la primul act sexual prin sângerare. Ulterior am găsit şi în cărţi de anatomie că un procent mare de femei are acest tip de himen care nu este o anomalie, dar nu opune rezistenţă la penetrare. După câteva luni de pauză în 1989, la începutul lui 1990 au început din nou senzaţiile sexuale asupra mea.

Anul 1990 a fost crunt, mai rău decât tot ce vă puteţi imagina. Acele senzaţii sexuale au devenit cutremurător de puternice şi pline de perversiuni. Cum spuneam eu odată "în toate găurile", expresie tristă pe care am auzit-o repetată de o viitoare colegă de serviciu, pe nume Ana Maria, care era gravidă şi extrem de vulgară şi avea exact numele viitoarei soţii a lui Zăgrean. Oricum avea statut social superior la A.S.E. şi câştiga mai mai mulţi bani ca mine probabil. Atunci în 1990 eram tot mai nenorocită, imploram în zadar, căutam în zadar o portiţă de ieşire, aveam numai 19 ani!! Erau dureri sexuale foarte mari şi trebuia să mă prefac că îmi place ca să fiu lăsată în pace. Nu mai ştiam ce să fac şi atunci am dezvoltat ceea ce psihologii numesc mecanisme de apărare. Adică mă prefăceam mereu, căutam cuvinte să calmez fiara care mă viola astfel, etc. Încă credeam că este doar el, dar mi-a trecut prin minte că poate erau şi alţi bărbaţi, cu toate că nu cunoşteam pe nimeni altcineva. Ulterior Zăgrean mi-a spus că poate aşa era. Mi-a mai recomandat să fac dragoste cu un bărbat...când am spus că nu am de unde găsi, mi-a răspuns că sunt destui bărbaţi dornici de sex pe stradă...nu îmi venea să cred că omul iubit fără păcat se poartă acum aşa cu mine. Torturile sexuale erau abominabile, noapte de noapte şi ziua. Cutremurătoare ore de sex anal combinat cu dureri de penetraţie, plus senzaţii oribile sexuale în gât şi multe altele, foarte puternice şi murdare. Nu înţelegeam de ce, fiindcă nu greşisem nimic. Nici nu pot fi povestite, că v-aţi îngrozi.

Azi, 1.11.21 - adaug - am notat în această postare că Z era dator să mă ia de nevastă sau să îmi dăruiască un copil - ar fi fost rău, fiindcă el era un om rău, dar am notat așa plecând de la scrieri despre onoare în vremea feudală, de fapt e vorba de legenda adaptată a Cidului Campeador, la ideile despre fiicele lui, cum poate am mai spus, și soția lui era Ximena, deci pronunțat Himena, ceea ce se leagă de ideile legate de himenul fecioarelor. Este o postare din 2013 și recunosc, cum am mai spus adesea, că până în 2016, când m-au închis la spital din această cauză chiar, eu am avut un mare vis și idee greșită - singura de fapt, adică de a avea copil, fiindcă nu înțelesesem totul încă. A fost sigurul meu vis absurd, singura idee de acest gen și probabil că aș fi fost în stare să mor pentru a avea copil, nu mai explic totul acum. Greșeam ca idee.

Alba-Neagra

Sunt convinsă că unii oameni, în realitate ipocriţi sau cu puţină cunoaştere de sine, nu acceptă poveştile în alb-negru, aşa cum este viaţa adeseori. Ei preferă să spună cu falsă superioritate că faptele vieţii sunt gri, adică amestecă înţelesurile şi valoarea lor morală, fiindcă aşa este la modă. Să fii calm şi uneori tâmpit, sau să faci pe prostul, uitând că lucrurile sunt bine demarcate pe scara valorilor morale. Alţii greşesc fiindcă preferă să vadă totul în negru sau totul în alb, fiind mizantropi sau aşa zis "goodwill ambassadors", respectiv ambasadori sau avocaţi ai bunei credinţe. Ce-ar fi să priviţi viaţa câteodată aşa cum este ea de fapt, cu pete albe sau negre, adesea alăturate, dar care nu se amestecă între ele? Eu aşa am văzut binele şi răul întotdeauna.

În cele ce urmează voi povesti puţin despre necazurile mele legate de unii membri ai comunităţii ţiganilor sau romilor, cum preferaţi. S-a întâmplat în anii 1990-1991, într-o etapă istorică în care tulburările interetnice luaseră proporţii mari. Vă rog cu bună credinţă să aveţi mintea deschisă dacă e posibil, fiindcă în prezent, la fel ca altădată, la fel cum va fi mereu, oamenii sunt mai sensibili legat de astfel de subiecte, dar cu ipocrizie din nou. Adică ei mă acuză dacă spun ceva de rău despre ţigani (fiindcă e un subiect "periculos"), dar în sinea lor poartă tot timpul un fel de ură sau prejudecăţi absurde faţă de acest grup etnic. Eu nu am avut prejudecăţi nici atunci, fiind oricum prea tânără pentru a le avea şi nici acum, când consider cu sinceritate că oameni răi sau buni există indiferent de apartenenţa etnică. Oricum aşa am şi fost crescută în copilărie.

PIAŢA CENTRALĂ DIN CLUJ

NEGRU

Mă plimbam odată singură în Cluj apropiindu-mă de Piaţa din centru, unde vizitam uneori catedrala sau librăriile din jur, de unde mi-am cumpărat o Biblie odată. De la distanţă am observat un grup de ţigani de oraş, îmbrăcaţi cu haine din piele, care se certau sau discutau aprins la marginea trotuarului, aproape de colţul străzii. Cu toate că nu aveam concepţii greşite sau prejudecăţi legate de ţigani, privirea unuia dintre ei, aţintită ciudat asupra mea, m-a înfricoşat puţin, am simţit o oarecare teamă difuză, dar nu aveam cum să îi ocolesc. Ajungând în dreptul grupului gălăgios, unul dintre acei bărbaţi a întins pumnul strâns deasupra capului meu şi l-a scuturat, ca şi cum arunca ceva în părul meu, cu vorbele: "să se înmulţească!" Firesc, mi-a fost teamă să nu îmi fi aruncat păduchi, dar apoi mi-am spus că e o prostie, că nu poate fi adevărat, am uitat repede acea bănuială.
După câteva săptâmâni eram plină de păduchi mari şi pofticioşi. Locuiam la un cămin studenţesc de fete şi acolo igiena nu era precară, existau duşuri destule şi făceam baie adesea. A trebuit să scap de păduchi folosind acei piepteni speciali pe care chiar ţiganii îi vând şi şampon special de la farmacie.

Cu toate că îmi dădeam seama că această comunitate are problemele ei de adaptare în cadrul populaţiei româneşti, totuşi nu înţelegeam de ce m-au ales pe mine pentru faptele lor urâte. Desigur, mai este un aspect: să consideraţi că mint sau povestea e inventată, fiindcă eu sunt nebună...adică să vă prefaceţi că nu e adevărat...treaba dumneavoastră! eu doar am prezentat din nou faptele aşa cum au fost în realitate.
Desigur, nu pot spune cu certitudine că păduchii proveneau de la acel ţigan, dar probabilitatea să fie aşa e mare. În anul 2007 am discutat acest moment din viaţa mea cu altcineva şi el mi-a spus că mă crede, fiindcă ţiganii au obiceiul să arunce păduchi pe doamnele mai cochete, că lumea ştie lucrul acesta. Oricum eu nu eram cochetă, eram o studentă la psihologie cu multe necazuri asupra mea.

ALB

În altă zi mergeam spre centru pe acelaşi trotuar. Fusesem educată de mică să îmi placă enorm când pot să îi ajut pe alţii sau măcar să ofer o floare cuiva. Am văzut în faţa mea o femeie mai în vârstă care îşi căra cu mare dificultate sacoşa cu cumpărături, cu paşi mărunţi şi rari. Am întrebat-o politicos şi cu ginăşie dacă pot să o ajut. Ea m-a refuzat de câteva ori şi poate am greşit puţin când am insistat, ori poate nu. Unii oameni acceptă greu ajutorul altora. Dar ea era aşa fragilă şi obosită...am simţit nevoia să o ajut. În final a acceptat.
Am ajutat-o să ducă sacoşa, dar pentru puţin timp, fiindcă locuia imediat după colţul străzii şi am fost puţin dezamăgită. Poate de aceea refuzase iniţial ajutorul meu. Oricum m-am bucurat că am putut fi de folos, dar m-am gândit cu tristeţe că poate viitorul nu e prea bun pentru ea, că va trebui să meargă la cumpărături singură şi în zilele următoare.
Dacă mă întrebaţi care dintre aceste două evenimente a fost primul, vă pot spune că am uitat...din păcate am suferit multe torturi de atunci, dar ambele povestiri sunt adevărul.

Aceasta e viaţa, o combinaţie de negru şi alb, câteodată amară, ca o cafea neagră cu puţin zahăr.

Doar rejecţie, nicidecum nebunie sau greşeală

Încă iubesc viaţa atât de mult încât îmi vine să plâng. Întotdeauna am iubit viaţa, singurul bun al unui om, dar ea mi-a fost negată de ceilalţi. Ce altceva puteam face?

Pot spune cu certitudine că nu am avut defecte psihologice, aşa cum insinuează ipocriţii acestei lumi. Nu am avut greşeli sau păcate timp de 29 de ani. Nimeni nu vrea să recunoască adevărul, toţi preferă să acţioneze agresiv asupra mea. Am făcut tot ce era posibil chiar şi în ultimii 4-5 ani, implorând şi cerşind în zadar, căutându-mi un loc de muncă. Cei care m-au cunoscut îmi spuneau încă de mică că sunt prea sensibilă, cu alte cuvinte mă aşezau în rândul celor respinşi de societate, aruncaţi la gunoi fiindcă sunt consideraţi oameni slabi. Mi-a trebuit mult timp până când am înţeles că nu există nebuni (cum spun ei despre mine că sunt nebună), ci doar oameni respinşi, avortaţi de societate fiindcă altora nu le place de ei. Şi nu înţeleg de ce nu le-a plăcut de mine....am fost încă din 1984 un om foarte calm şi serios, cu multă dragoste delicată faţă de oameni şi natură, cu multă gingăşie şi bunătate, dar totodată o persoană inteligentă şi cred că aş fi meritat să am locul meu în societate, copilul meu şi dreptul la muncă. Chiar şi o profesoară mi-a spus că eu sunt prea moale şi voi muri de foame într-o zi.

Am trimis scrisori psihologilor sau psihoterapeuţilor, foşti colegi sau profesori, cu un puternic şi disperat S.O.S., dar nu mi-au răspuns. Am trimis mailuri verilor mei şi nici măcar la mailuri nu îmi răspund. Dacă dau cuiva un telefon nu mi se răspunde pe mobil fiindcă ştiu că e vorba de mine (de parcă aş fi ciumată), dacă îmi răspunde cineva, îmi dă de înţeles să nu mai telefonez altădată. Sunt izolată cu forţa şi nu înţeleg de ce, fiindcă nu am greşit nimic şi nu aş fi greşit nimic niciodată, fiind din copilărie un om căruia i se poate acorda toată încrederea. Nimeni nu vorbeşte cu mine, în afară de mama mea îngrozitoare.

De fapt mă omoară, oameni buni! Deoarece ştiu că majoritatea dintre voi are cel puţin o relaţie cu altcineva sau cel puţin bani pentru hrană, mă îndoiesc că mă puteţi înţelege, fiindcă eu de mult timp nu am de nici unele.

Vroiam doar să mai las aici un semn despre buna mea credinţă şi educaţie, despre inocenţa mea şi faptul că nu am avut nicio opţiune sau şansă în viaţă. Este adevărat că am fost abuzată şi un fel de ţap ispăşitor cum spunea tata, dar cei care spun că trebuia să îmi accept soarta nu au dreptate. Este singurul lucru inacceptabil drept condiţie umană -- să mori pentru păcatele şi violenţa altora care nici măcar nu se căiesc şi mereu se poartă la fel --cei mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut sau pe care i-am citit pe blogurile lor se plâng de lucruri minore, ca şi cum ar fi foarte sensibili, dar când e vorba de necazuri mari ca ale mele, neagă pur şi simplu realitatea şi spun că eu sunt nebună. Hemingway spunea că lumea întotdeauna pedepseşte nenorocirea, o alungă sau o marginalizează sau ucide victima. Mă tem că avea dreptate. Dar eu am iubit viaţa atât de mult, speram să am drepturi normale şi să trăiesc mai mult.

Să nu spuneţi că sunt vinovată că am spus adevărul în întregime şi nu l-am ascuns, aşa cum se ascunde un câine rănit ca să nu îl ucidă haita, cei care văd că are o slăbiciune. Puteţi spune că e legea selecţiei naturale, eu spun că e doar crimă gravă cu premeditare. Eu consider că omul e dator să demaşte răul şi să nu facă coaliţie cu asasinii, devenind complice. Chiar dacă ar fi fost vorba de altă femeie chinuită în locul meu şi eu aş fi avut toate drepturile, eu aş fi spus adevărul. Şi de fapt nu am avut de ales, fiindcă în spitalul de psihiatrie am fost ca şi alţii chinuită enorm şi obligată să îmi amintesc şi să povestesc absolut totul. Aşa se procedează acolo şi medicamentele au efect de slăbire a voinţei, omul se înmoaie şi spune totul. În plus, vă pot spune cu certitudine că şi în perioadele lungi chiar de ani când nu m-am plâns defel fiindcă speram în libertate şi drepturi depline, tot la fel eram chinuită. Tăcerea nu este o soluţie pentru victimă. Ceilalţi doar îşi bat joc şi spun că eu m-am victimizat singură. Vă mulţumesc doar pentru lectura acestor rânduri dar ştiu că nu mă puteţi ajuta...Am încercat chiar să emigrez în 2002 dar am fost respinsă fiindcă am trecut psihiatric şi un picior lipsă. Dar atunci eram încă tânără şi puternică, fără alte probleme de sănătate fizică ca acum, o prizonieră inocentă într-o cuşcă în ţara mea preaiubită pe care nu aş fi părăsit-o în ruptul capului. Organizaţiile de caritate au refuzat să mă ajute şi biserica la fel. Sunt atât de singură...

Oare de ce mi-au făcut toate acestea când am fost mereu un om cumsecade şi de încredere? M-am opus întotdeauna atât cât am putut torturilor sexuale de la distanţă luând medicamente aşa cum spuneau medicii psihiatri ori m-am rugat lui Dumnezeu să mă apere, ori am implorat în genunchi pe cei care mă agresau în timp ce eu plângeam. Nu am avut dorinţe sexuale sau păcate, dar totul a fost în zadar. Pot spune cu certitudine că nu îi blamez pe alţii nevinovaţi, ei sunt cu certitudine vinovaţi de crime oribile. Oare nu ştiu ei că atunci când loveşti un om nevinovat mor şi alţii sau suferă mulţi alţi nevinovaţi? Eu a trebuit doar să port crucea păcatelor lor şi să rămân singură şi fără bani după ce ei mi-au luat totul pentru dorinţele lor păcătoase, pentru pofte şi lăcomie. Mai mulţi mi-au spus că ar fi trebuit să am eu o relaţie sexuală pentru a evita acele torturi de la distanţă. Dar eu am fost închisă şi izolată de fapt din 1984, nu aveam nici măcar unde să cunosc un bărbat, deşi nu eram urâtă şi dacă nu aş fi fost chinuită aşa rău aş fi avut puterea să rămân suplă. Nimeni nu m-a dorit. Concluzia realistă după atâţia ani e că nu am fost sexual atractivă pentru nimeni, ceea ce e mai rău decât a fi urâtă. Mi-am dorit firesc un copil şi dreptul de a munci încă de mică, dar acum dacă nu iau medicamentul psihiatric o noapte doar, sunt torturată sexual absolut sigur. Mai trist este că în ultimii 3 ani nici medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra torturilor sexuale şi acestea îmi dau o scârbă îngrozitoare de viaţă şi lacrimi prea multe.

Vă implor cu tot sufletul meu curat să nu aruncaţi, pe cât posibil, vina asupra celor buni şi cuminţi cum fost eu. Ei sunt doar oameni rejectaţi şi complet singuri, cum am fost şi eu, dar nu sunt anormali. Încă o dată repet ceva inacceptabil pentru mulţi, un lucru tabu şi fără prejudecăţi: anormalitatea în astfel de cazuri nu există. Ea înseamnă de fapt minciunile celorlalţi şi adevărul gol-goluţ din partea victimei. După cum spunea Sartre "infernul sunt ceilalţi".

Totul despre viaţa mea sexuală partea I

Sunt conştientă că acest subiect poate să işte controverse sau discuţii felurite. Dar oricum nu am cititori mulţi pe acest blog şi oricum am ales ca blogul meu să fie printre cele la care există un avertisment, fiindcă poate conţine informaţii care deranjează opiniile sau pudoarea unora. Deci dacă vor citesc, dacă nu vor este alegerea lor.

Eu scriu aceste rânduri aproape cu lacrimi în ochi şi v-aş ruga să fiţi îngăduitori cu mine fiindcă efectiv nu am greşit nimic întreaga viaţă şi poate aveţi un strop de milă (creştinească sau nu) faţă de un om nenorocit. Din nefericire sunt perfect conştientă că tot răul mi se trage de la excesele sexuale ale unor oameni răi asupra mea şi din cauza aceasta voi muri, complet nevinovată, după ce am implorat dreptate şi viaţă începând cu 1984. Din păcate povestea vieţii mele este asemenea cu a altor femei violate şi omorâte sadic de agresorii lor. Nu este altceva. Şi ştiu că mulţi au citit astfel de poveşti, dar în viaţa reală se prefac că nu există, aşa cum unii nu cred în existenţa extratereştilor. În viaţa de zi cu zi oamenii, după cum spun şi studiile psihologice, preferă să dea vina pe victima violului, ca şi cum ea ar fi vinovată şi o căuta cu lumânarea, deşi aproape mereu nu e aşa. Oamenii mint pentru a apăra interesele comunităţii şi femeile, de obicei decente şi inocente, sunt aruncate într-o groapă cu gunoaie. Niciuna nu îşi merită soarta şi unele, precum am fost eu, sunt persoane foarte bune şi inteligente.

Mai înainte de a povesti din nou totul, vreau să enumăr câteva fapte adevărate despre viaţa şi concepţiile mele.

Am fost crescută de bunica, mama tatei şi unchii mei până la 13 ani şi jumătate. Educaţia mea a fost austeră şi puritană, cu orientare spre frumuseţile naturii, spre Dumnezeu, generozitate şi vorbe bune faţă de alţi oameni. În mediul în care trăiam nu se foloseau cuvinte vulgare (nici nu le ştiam înţelesul) şi nu exista violenţă verbală sau fizică deloc. Încă de atunci mi s-a imprimat în suflet şi conştiinţă aspiraţia de a avea un copil, şi fiindcă unchii mei, care mi-erau şi naşi nu aveau copii şi se purtau ca nişte adevăraţi părinţi cu mine. Acest ideal, împreună cu dragostea mea faţă de copii m-a urmărit întreaga viaţă, a fost singura mea raţiune de a încerca să supravieţuiesc prin torturi şi suferinţe.

Dar, în fragedă copilărie, fiind un copil foarte blând şi cuminte, nu am putut să mă opun poruncilor unor rude care mă certau şi mă forţau să mă îngraş. Organismul meu s-a luptat cu untura de peşte care se dădea atunci copiilor şi cu abuzurile alimentare. Mă îngrăşam şi apoi slăbeam din nou şi mi se cerea iarăşi să mănânc mult. În final am devenit un copil gras, timid şi tăcut. Eram un adevărat şoarece de bibliotecă, citind carte după carte încă din copilărie, iar în adolescenţă am continuat să citesc şi mai mult. Fiind foarte calmă şi liniştită şi mai ales un om serios, fără nazuri sau fantezii copilăreşti ca alţi copii, mi s-a spus încă de atunci că nu mă vor place băieţii, că eventual voi rămâne fată bătrână şi fără copii. Că nu ştiu să plac altora, etc. Îmi dădeau ca exemplu (indirect) pe o mătuşă prin alianţă care nici nu se căsătorise şi nici nu avea copii, despre care toţi ceilalţi spuneau că nu e normală.

Nu aveam defel curiozitate legat de viaţa sexuală şi evitam orice prilej de a afla ceva despre acest lucru. Când am crescut, între 13 şi 17 ani, îmi doream enorm să nu aflu nimic despre viaţa sexuală, visam să fiu fecioară neprihănită nu doar fizic, ci şi moral la nunta mea, evitam orice carte cu infornaţii despre sex, nu am privit niciodată filme porno (părinţii aveau câteva în casă) şi nu am avut niciun prieten ca alte fete. Nici măcar nu ştiam că există homosexuali şi când am aflat nu mi-a venit să cred.

Concepţiile mele erau rigide fiindcă nu aveam niciun fel de vis sau fantezie erotică (în afară de câteva în perioada pubertăţii doar). Pentru mine ar fi fost imposibil să am o relaţie sexuală înainte de căsătorie, un lucru pe care îl consideram anormal oarecum, deşi este un lucru acceptat de toată lumea. Cu alte cuvinte, deşi fată săracă şi fără zestre, îmi aşteptam prinţul ca o prinţesă.

Oricine ştie că viaţa nu este ca în visele romantice sau frumoase. Cu inima grea de suferinţă voi scrie cum m-au omorât practic alţii datorită poftelor lor sexuale fără nicio legătură cu comportamentul sau gândurile mele. Poate că unele lucruri pe care le voi povesti par urâte sau murdare, ca un fel de puroi suprainfectat. Dar adevărul este că eu am rămas întreaga viaţă neprihănită, cu gândul curat. Nu am avut nicio relaţie sexuală, nicio plăcere de aceste gen (nici nu îmi pot imagina cum este) şi doar acum la 42 de ani regret puţin acest lucru, profeţie din copilărie care s-a împlinit. Dar niciodată nu m-a atras plăcerea fizică (nici cea alimentară), regret din tot sufletul că nu am copii, lucru din care mi se va trage moartea, alături de alte fapte.

Sunt conştientă de faptul că puroiul şi dejecţiile nu plac nimănui, chiar dacă sufletul şi mintea persoanei nevinovate sunt flori curate şi frumoase. Dar v-aş ruga să dovediţi puţină raţiune, cel puţin precum medicii legişti la autopsia unui cadavru împuţit. Să consideraţi printre altele că aceste fapte legate de sexualitate sunt omeneşti şi fac obiectul cercetării psihologice sau medicale, fără influenţa emoţiilor sau prejudecăţilor diverse.

Din nefericire sunt conştientă de impactul ideilor legate de sex asupra oamenilor, chiar dacă nu înţeleg perfect de ce se întâmplă aşa. Poate şi din cauza faptului că eu nu am avut viaţă sexuală şi am privit totul mai mult teoretic. Cei care cunosc pe viu aceste lucruri sunt poate mai sensibili, poate fiindcă sexul este important şi are un efect puternic asupra lor. Deşi eu am suferit enorm fără nicio vină, sunt conştientă şi de faptul că experienţele sexuale pot fi plăcute, cimentează o relaţie de cuplu, oameni căsătoriţi sau nu. Pentru mine a fost infernul, pentru alţii paradisul şi sper că dacă veţi citi cele ce urmează nu veţi suferi...repet, mulţi au citit romane poliţiste sau cărţi ştiinţifice despre aşa ceva. Date fiind spuse acestea, voi purcede să povestesc oroarea şi calvarul sexual al unei femei pure, cu suflet senin, într-o lume fără Dumnezeu, fără conştiinţă, timp de zeci de ani...

Furt de calculator

Azi, 28 iulie 2013, în timp ce postam pe acest blog povestea morţii bunicului meu, un hacker a intrat şi mi-a stricat temporar calculatorul, şi programul word şi contul google.
Acum şi-a revenit şi am putut finaliza postarea şi programul meu word 2003 merge din nou.
Cu speranţa către Dumnezeu, sper să pot scrie în următoarele zile tot restul suferinţelor mele nemeritate, înainte de a muri, aşa cum vor alţii.
Nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată nici de ce vor ei să mor, nici ce interese pot să aibă aceşti oameni violenţi, care agresează oribil pe cei nevinovaţi complet, cum am fost eu.
Fără orgoliu pot afirma că am fost un om bun cu adevărat, că nu am dăunat nimănui, nici unei muşte practic şi am fost în acelaşi timp un om inteligent. Mai degrabă tipul abstract, teoretic, deoarece citeam filozofie şi lucrări ştiinţifice cu mare drag în fragedă tinereţe, în timp ce oameni răi mă torturau sexual pentru plăcerile lor sordide. Eu nu i-am provocat şi nici nu i-am indus în ispită, nu am absolut nicio vină. Heidegger şi Kant mi-au plăcut mult, dar recunosc că am citit şi multă literatură.
Îmi pare tare rău că nici nu am apucat să trăiesc, cred sincer că am fost un om capabil de realizări intelectuale şi aş fi fost o mamă bună pentru copiii mei. Din motive necunoscute, lumea mă omoară...

Bunicul meu s-a dus şi el....

Rămas văduv la şaptezeci de ani (fiindcă nevasta îi paralizase încă tânără şi în putere), devenise unul din acei bătrâni cu ochii tot mai rotunzi, parcă nişte boabe zemoase care strâng în ele şi lacrimi şi urma zâmbetelor omului hâtru de odinioară.

A rămas singur în gospodăria mare şi tot mai goală. Peste vreo cinci ani de la moartea nevestei, fiul i-a cerut să vândă iapa şargă, pe nume Doina că este prea greu pentru un bătrân să ţină peste iarnă ditamai calul. Mai întâi a vândut bivolii şi oile şi porcii. Nu mai făcea fân decât pentru iapă, dar încă mai creştea în lunca Oltului cucuruze, crumpene şi fusoi. Încă mai alerga cu iapa la galop prinsă la căruţa veche. Când a dat iapa a plâns, aşa, fără multe lacrimi, cu chipul schimonosit, la fel ca atunci când se despărţea de copiii care veneau să îl vadă de la oraş. A predat şi puşca de vânătoare. Nu i-au mai rămas decât găinile şi un cocoş fudul, deşi niciodată nu a mai lăsat cloşcă cu pui. Mai avea via bătrână de lângă casă, fiindcă toamna fiul îl ajuta să facă vin sau ţuică, livada cu meri şi o grădină mică cu zarzavat şi flori pe care o îngrijea nora lui în timpul liber.

Apoi a început să se plângă tot mai des. Avea ameţeli, i se punea ceva pe ochi şi odată chiar a căzut în casa pustie acum. L-au găsit dimineaţă şi iarăşi s-a înzdrăvenit. „Sunt tare beteag”, spunea cu pleoapele strânse şi glasul subţiat, ca un copil. „Nu eşti beteag, eşti bătrân”, îi răspundeau după ce trecuse binişor de optzeci de ani. Vorbea mult la telefon cu sora lui din Bucureşti, mai mare decât el cu patru ani. Vorbea cu fata lui şi când încheia de povestit începea să plângă. „Tot sângur toată ziua...”. Nu mai fuma demult, dar tuşea din ce în ce mai des şi se topea vâzând cu ochii, luând medicamente zi de zi.

În ultima lui iarnă nu se mai putea ţine pe picioare şi l-au dus la oraş. Tare greu răbda să stea în apartamentul mic, în loc să stea la casa lui cu curte şi grădină mari. Prin luna martie şi-a revenit şi a cerut să meargă acasă. Fiul lui nu a fost de acord fiindcă badea Ioan era prea beteag şi putea oricând să cadă din nou singur în casă. Plângea tot mai des că îi vine sfârşitul. Spera să se întoarcă la casa lui măcar de Paşti în aprilie................................................................................................................................................

Aşa a fost. L-au adus cu sicriu cu tot în săptămâna mare acasă. Joi, când ar fi fost ziua lui de naştere, stăteam adunaţi în jurul lui, aşezat în camera fără sobă, cu căciula lui din blană de miel lângă tâmplele cărunte. Vremea era capricioasă, nori, soare şi ploaie amestecate. Seara am stat în curte împreună cu vizitatori, am discutat (ei, desigur eu tot tăcută ca de obicei) despre religie fiindcă venea Paştele; una dintre femei spunea că dacă îţi imaginezi să vorbeşti cu Dumnezeu înseamnă că eşti schizofren...

A doua zi mi-am condus bunicul la cimitir. Era cumplit de soare, era Vinerea Mare, copii mergeau cu coroane în faţa căruţei cu sicriul şi florile cădeau în praful uliţei. Citind din evanghelie, preotul se oprea la fiecare colţ mai important, locuri pe unde bunicu mersese în sat în ultimii ani de viaţă...oamenii din cortegiu se închinau şi apoi mergeam mai departe. Mă dureau şi îmi ardeau tălpile. M-am întors apoi la Bucureşti şi din aprilie 2012 nu am mai avut bani să merg acolo, unde fusese raiul copilăriei mele...tot sângură şi eu, pe ultimul drum, cum fusese şi bunicu...

Bunicul meu în 1990:

Şi un videoclip realizat de mine cu poze pe care le-am făcut în ultimii lui ani de viaţă:

Printre hoţi şi tâlhari

Iată, azi, 22 iulie 2013, revin pentru a continua povestea vieţii mele chinuite pe acest blog confesional. Am fost întreaga viaţă un om curat, bun, fără niciun păcat, asasinată efectiv de oameni josnici pentru interesele lor murdare. Nu am avut defecte de personalitate, cum insinuează psihologii ori psihiatrii. Înainte de a mă sinucide cum vor cei răi – şi eu nu am de ales – voi mai scrie pe acest blog absolut tot ce a mai rămas de povestit din viaţa mea, o viaţă ca un calvar perpetuu din 1984 până azi. Adică absolut tot ce îmi amintesc, fiindcă aceşti călăi din viaţa mea au aplicat asupra mea tehnici de spălare a creierului, cum poate voi reuşi să povestesc mai încolo. Dar realtiatea este că eu nu am uitat nimic din ce a fost esenţial şi jur în faţa lui Dumnezeu că nu am avut absolut nicio greşeală, nu am uitat aceasta şi nici tot răul pe care mi l-au făcut fără absolut nicio vină din partea mea.

Doresc acum să scriu despre ticăloşia lor de tâlhari şi hoţi la drumul mare, despre cum mi-au furat banii o viaţă întreagă şi în ultimele luni.

Cum v-aţi dat sema deja, m-au lăsat din tinereţe fără dreptul de a munci, pentru a mă obliga la sinucidere şi pentru a mă chinui prin izolare şi lipsa banilor, dar şi psihologic, sufleteşte, deoarece iubeam foarte mult munca, era una dintre bucuriile mele cele mai mari. În acelaşi timp, mi-au spus că pe lângă faptul că nu am dreptul de a munci, ca om nevinovat cu diagnostic psihiatric, totodată nu am nici dreptul de a avea pensie „pe caz de boală”, fiindcă nu am ani de muncă. Deci, dacă o femeie (sau bărbat) este violat „de la distanţă” de un medic, care îl alege ca sacrificiu (cum a făcut domnul profesor universitar Leon Zăgrean, de la Universitatea Carol Davila din Bucureşti cu mine), atunci acea persoană chinuită, considerată bolnavă psihic numai fiindcă are acele senzaţii sexuale şi tratată cu medicamnete extrem de violent în spitalul de psihiatrie, repet acel om nevinovat cum am fost şi eu, este practic asasinat, obligat la sinucidere, respins de peste tot unde caută de lucru, furat de bani timp de decenii (până moare), furat de dreptul de a avea familie proprie, fără dreptul de a avea copii, considerat sclav al familiei sale abuzive, care se numeşte aparţinători, şi obligat la ani lungi de izolare şi sărăcie lucie, obligat fără nicio şansă la sinucidere. Am întrebat de mai multe ori, şi înainte de 2002 şi după, şi mi s-a răspuns mereu că nu am dreptul să muncesc şi nici să am pensie.

În ultimii 7 ani am fost complet izolată şi am suferit enorm. Abia anul acesta însă mă voi sinucide dacă nu se va face dreptate absolută şi nu va fi recunoscut absolut tot adevărul din 1984 încoace. În ultimii 5 ani, datorită căderii pieţei imobiliare, am avut de suferit sărăcie cruntă, am răbdat de foame luni de zile, neavând bani suficienţi nici pentru mâncare. Venitul meu de 1200 de lei din chiria unui apartament de patru camere închiriat pe Calea Moşilor, zonă semicentrală în Bucureşti, este insuficient pentru o persoană care locuieşte singură la oraş, unde întreţinerea este în medie peste 200 de lei şi mai sunt facturi de electricitate imense, de telefon (pentru a nu fi total separată de lume,deşi singura mea relaţie este mama, absolut nimeni altcineva nu vorbeşte cu mine) şi de internet, singura mea fereastră spre lune, care mi-a oferit în ultmiii ani şansa de a scrie poezie, care însă nu a plăcut şi nu a fost publicată. Am renunţat desigur demult la televizor şi la radio. Îmi rămân doar 5-6 sute lei în mână, este aproape imposibil de supravieţuit, când sunt necesare detergenţi, săpun, hârtie igienică (folosec din cea aspră de modă veche cum era pe vrema lui Ceauşescu fiindcă altele sunt scumpe), tampoane (iertaţi sinceritatea) şi alte cehltuieli... aşa am ajuns să nu mai am ce mânca şi să mă îngraş când mănânc mâncare proastă şi mult în hapuri din cauza stresului enorm. Totodată am de cumpărat şi medicamente, având sănătatea deteriorată.

Am cerşit şi pe internet bani, am rugat cu lacrimi în ochi să nu fiu omorâtă, să îmi trimită cine poate cel puţin 5 lei în plic, care înseamnă o avere pentru mine, dar nimeni nu mi-a trimis nimic. M-au furat în continuare...Anul trecut mi-am adus aminte că mai am câteva obiecte de aur din moştenirea după bunica din partea tatălui şi după unchiul meu, fratele tatei, şi le-am vâdnut la case de amanet, fiindcă oamenii simpli ca mine nu pot vinde drept bijuterii obiectele pe care le au (unele nu erau deteriorate) şi sunt obligaţi să le dea drept grame de aur, pe un preţ mic. Am vândut deci cele câteva obiecte pe care le aveam, dar şi aşa am rămas fără bani desigur. Acum singurul obiect pe care îl mai am sunt cerceii de la mamaia, mama tatei, despre care mi s-a spus că nu valorează decât 250 de lei şi pe care nu îi voi mai da...din motive pe care le voi explica. Toate obiectele de argint pe care le aveam mi-au fost sustrase din dulap, ori de vreo rudă, ori de cei care au ajutat la mutarea mea în alt apartament. De asemenea mi-au fost furaţi cerceii mei de aur personali, trei perechi.

Mai întâi să vă spun o poveste cutremărătoare, care m-a marcat pentru întreaga viaţă. În 1990 am reuşit să fug la Cluj printre bătăile tatei, care mă învineţea oribil, şi am dat examen la facultatea de psihologie. Concurenţa era foarte mare, 25 pe loc, dar am reuşit să intru a 12-a. Acolo nu găseam de lucru oricum, era la puţin timp după revoluţia din 1989 şi am încercat să îmi văd de învăţătură. Am avut foarte multe probleme pe care nu le mai enumăr acum şi am terminat banii pe care mi-i dăduse mama, fără să fac excese. Am fost obligată să mă întorc la Bucureşti, unde am continuat facultatea de psihologie. Dar ceea ce s-a întâmplat între timp a fost extrem de trist pentru mine. Mamaia mea s-a îmbolnăvit grav (era născută în 1911) şi am putut veni doar o dată să o văd în timpul bolii. Era de faţă şi o mătuşă a mea. Mamaia nu mai putea vorbi din cauza suferinţei, ceea ce îmi frângea sufletul şi, văzându-mă pe mine, simţindu-şi sfârşitul aproape, a vrut să îşi rupă cerceii aceştia de aur din urechi pentru a mi-i da mie. Desigur am refuzat şi mătuşa mea a oprit-o, dar după moartea bunicii mele acei cercei au ajuns totuşi în poseisa mea, fiind ultimul obicet ce mai poate fi amanetat ce îl mai am acum.

Acum să vă spun o altă poveste urâtă, care arată josnicia şi murdăria sufletească a oamenilor care mă înconjoară şi mă omoară de fapt. Şi toţi vor să ascundă adevărul, fiindu-le uşor să spună că eu sunt nebună şi inventez poveşti neadevărate. În luna mai anul curent am fost obligată să merg la amanet cu ultimul lanţ de aur de la bunica. Credeam că valorează ceva, pentru a mai ieşi din necaz un timp. Mi s-a spus însă că este un lanţ de numai 12 carate şi că valorează 280 de lei. Deoarece era o amintire dragă de la mamaia mea, l-am dat cu strângere de inimă şi apoi luna următoare l-am recuperat, plătind un comision de aproape 10 lei, 290 de lei în total. Cum vă puteţi imagina, am rămas apoi iar fără bani şi m-am dus din nou la aceeaşi casă de amanet, unde acum era o altă persoană, care mi-a oferit doar 150 de lei pe lanţ!! M-am dust la altă casă de amanet şi acolo mi s-a oferit aceeaşi sumă, dar fără chitanţă de data aceasta, pe care a trebuit să o accept, fiind total lipsită de bani, dar cu strângere de inimă, fiindcă pierdeam un obiect drag. Iată-mă furată de aproape 150 de lei, după totate nedreptăţile pe care le-am îndurat o viaţă întreagă. Ataşez aici fotografia chitanţei pe care mi-au dat-o când am luat lanţul înapoi, pe data de 7.06.2013. Aş fi ataşat şi a doua chitanţă, dar nu mi s-a dat!

Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate voi reuşi, printre suferinţe mari şi ura mamei mele că scriu adevărul (fiindcă a descoperit şi m-a certat pentru asta) să scriu şi restul poveştii vieţii mele pe scurt pe blogul meu, chiar dacă nimeni nu citeşte şi nimănui nu-i e milă de oamnii buni şi nevinovaţi.