Continuarea povestirii numărul 22 de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-22.html
Acum iar au intrat unii peste mine cu ideea ”un miliard de oameni o să moară pentru că femeia asta...” E ca și cum iar dau unii vina pe mine în mod abject. Îi rog sau le recomand să citească întreg blogul meu înainte să afirme așa ceva, ca și cum eu aș avea vreo vină. Nu am avut nicio vină și nicio greșeală sau anormalitate toată viața, absolut deloc, adevărul crud e că m-au ținut în închisoare 32 de ani și cu mii de torturi zi de zi, deși am fost un om perfect. Zi de zi din septembrie 1984 a fost la fel și eu am fost la fel. Absolut nimic nu e din cauza mea, și totul e din cauză că ei m-au chinuit și torturat încontinuu, fără ca eu să mă pot apăra, darmite să îi lovesc cum ar fi fost normal și drept, deși până și gândirea mea și afectivitatea mea erau perfecte, absolut perfecte, vă asigur că am fost destul de inteligentă să judec acest lucru. Este un lucru cert și logic că toți oamenii inteligenți sunt absolut normali psihic, dar alții îi folosesc drept carne de tun, fără resepct, dacă ei sunt săraci, adică din clasa socială de jos, cum am fost eu din copilărie. Mai am de scris o parte - exact ceea ce am spus că mai am de scris și culmea, cele mai înfiorătoare lucruri și adevăruri importante au rămas de scris la sfârșit, după cum veți vedea, mai aveți vă rog puțină răbdare. Dacă ați citit totul atunci ați înțeles acest lucru. Îmi este foarte greu să scriu, fiindcă sunt singură complet și fără nicio activitate și fără niciun drept sau rost, dar chiar în noaptea asta sau mâine voi trage de mine să scriu următoarea povestire din serie, în cele ce urmează.
Azi, în noaptea 10 spre 11 septembrie continui cu chiu cu vai povestirea aceasta. În ultimele zile am plâns singură că de fapt nu voiam să mă omor și nici nu e bine să mă omor. Mama mea mi-a propus să vindem proprietățile din București și Voluntari sau să lăsăm una în București închiriată și pentru eventualitatea că aș mai poposi vreodată în București (unde de fapt nu am nicio treabă și niciun prieten) și să ne mutăm la Sibiu. Mă bate gândul să mă mut la Sibiu cu ea, chiar dacă mă vor chinui ea și restul familiei acolo...am ajuns în acea stare de spirit când, după mulți ani de izolare parcă aș prefera să îmi port amarul și să locuiesc împreună cu ea, fiindcă tot restul societății m-a respins și joacă teatru că sunt nebună. Adică să mă duc să mor la Sibiu, un loc mai bun și mai frumos decât Bucureștiul și locul de veci din Voluntari unde sunt îngropați și tata și nașu. Oricât de greu ar fi să stau cu ea și să mor acolo (fiindcă am probleme mari la coloana vertebrală și nu știu ce este și îmi amorțesc și picioarele și mâinile destul de des), dar parcă e mai bine decât să mă sinucid în blocul ăsta împuțit unde s-au petrecut lucruri atât de groaznice încât m-am oprit din scris acum câteva zile (mi-e greață și îmi aduc aminte de romanul Greața al lui Sartre din care nu mai țin minte nimic), dar totuși vreau să le scriu și pe cele care au rămas. Tot ce urmează să scriu e adevărul, dar lumea preferă să ”creadă” că sunt nebună și că nu este adevărat ceea ce am scris, deci mă obligă la moarte, fiindcă am implorat drepturi legale din 84 chiar, când părinții au început să mă chinuiască. Adevărul e că nu am mai putut scrie din cauza durerii legată de cele ce mai am de spus. Încă o dată repet, nu am avut niciun fel de nebunie și nu știu de ce îmi vreți cu toții moartea atât de clar.
Bine, voi scrie și mai departe.
Ioana Nica îmi spunea odată, de față cu mama mea, că dacă un măr e frumos pe dinafară, asta nu înseamnă că nu este putred sau viermănos pe dinăuntru. Realitatea e că eu eram un măr frumos pe dinafară ( nu fumam și arătam încă bine și eram suplă, etc.) dar mai ales eram frumoasă și pe dinăuntru, adică eram sănătoasă, nu aveam simptome fizice, eram un om perfect normal psihic și cu multă speranță și gând bun atunci și capacitate intelectuală aruncată la gunoi, aveam un caracter fumos, încă citeam și făceam cum am povestit singură curat în casă cu mult drag, terminam ambele camere și baia și bucătărie într-o zi și spălam și geamuri și perdele.
Spuneam că mai am de scris despre femeia de serviciu a blocului. Nu știu cum o cheamă, este aceeași care era și când m-am mutat aici și îmi amintește puțin de femeia de serviciu Dorina din blocul unu, căreia mama îi dădea uneori bani sau lucruri de pomană, contra unor servicii pe care ea îi le făcea. O cheamă și pe ea tot Dorina. Mulți locatari probabil nu o salută pe femeia de serviciu, fiindcă este la un nivel social inferior comparativ cu ei și ea îi salută și le vrobește cu dvs. Probabil fiindcă pe mine nu mă saluta și fiind singură, am salutat-o eu prima. De atunci am mai salutat-o de mai multe ori, dar uneori mă salută ea cu un ton de voce grav și ciudat, numai dacă e singură în fața mea. În cazul în care stă de vorbă cu diverși locatari, nu se sinchisește de faptul că eu trec pe lângă ei și nu îmi spune bună ziua niciodată fiindcă eu nu merit respect în ochii ei. Într-o zi, când am ieșit din bloc, a început să îmi vorbească despre nu știu ce covoare pe care ea le-a curățat și le-a întins să se usuce pe gărdulețele din spatele blocului. Am privit în direcția arătată de ea și nu era nicun covoraș. Nu știu sigur dacă și-a bătut joc de mine sau dacă nu văzuesem eu bine, dar e posibil, fiindcă toți mă tratează ca și cum nu sunt om (sau ei cred că eu sunt nebună, cum spuneți dvs. poate). Acum mă tratează de mult ca pe un copil idiot.
În ceea ce privește ceea ce eu consider a fi un fapt tragic și trist în existența mea - lucru care mă scârbește peste măsură și mă face să mă simt oribil în casa mea - este și acesta un lucru adevărat. Sunt unii care intră peste mine cu ideea că se presupunea că eu trebuie să uit modul în care m-au chinuit în trecut. Ei bine, nu am uitat și acest lucru mă obligă să mor. Mult timp am reușit să îmi păstrez speranța și tonusul psihic pozitiv, dar ei au continuat să mă chinuiască cu multe lucruri simultan, până mi-au distrus complet și definitiv cheful de viață. În definitiv nu am greșit nimic, am fost un om de valoare și după peste 45 de ani de viață și 32 de ani de închisoare, (aproape toți pe Moșilor) lumea tot mă consideră nebună, repet, deci mă obligă la moarte. Unii spun că ăștia noi din jurul meu (bloc și magazine din jur) nu știu nimic despre cum am fost tratată în trecut și nu știu nimic despre fericirea mea și cheful normal din viață din primi ani în blocul trei, etc. iar aceia vechi au uitat între timp. Sau nu au înțeles de la început. Lucrul acesta monstruos, despre care am mai povestit în trecut e că ei intrau în apartamentul meu când aveam chef pentru a mă teroriza, iar dvs. dacă aveți minte îngustă, credeți că așa lucruri oribile nu există și credeți că eu inventez sau delirez ca la carte, fiindcă îi credeți pe măcelarii și temnicerii vieții mele frumoase și fără păcat sau nebunie. Mulți oameni închiși la psihiatrie se plâng de același lucru și sunt considerați paranoici sau deliranți - adică de faptul că se intră în casa lor, că nu au dreptul la proprietate și li se iau lucruri etc. În final probabil că mă voi sinucide fiindcă mi-au luat până și pozele, printre diverse lucruri (fie vechi de familie, fie poze cu mine tânără și filmele făcute de mine de-a lungul anilor cu camera mea Fuji cu film. Este oribil. Mi-am schimbat cel puțin de două ori cheia fără rezultat. Am povestit deja cum îmi lăsau mereu ușa la dulap deschisă deși eu o închideam când ieșeam afară. În timp ce eram chinuită cu zgomote, în timp ce eram abuzată la serviciu în 2007 zi de zi, în timp ce eram f..tă și chinuită cerebral și trupește groaznic, în timp ce eram și otrăvită - nu știu cine intra în apartamentul meu și îmi punea mizerii înăuntru, lucru care în final m-a scârbit enorm și mi-a distrus pentru totdeauna paradisul din inimă și gând fiind eu și izolată și respinsă de toți, fără drepturi complet și considerată nebună deși nu greșisem nimic și nu am fost niciodată nebună (iertați repetiția). (azi 28.01.22 - probabil că eram otrăvită încât judecam greșit și exageram așa, sau pur și simplu a scris altcineva, căci câteva fragmente de pe blogul acesta par a fi clar scrise de alții)Îmi mânjeau tocurile ușilor, o parte din faianța din baie, ușile de la debarale și o față a mașinii de spălat cu scârnă roșie- maronie, care nu avea cum să ajungă în acele locuri. Era mânjit peste tot. (asta e adevărat) Când făceam curat, spălam din nou și din nou toate acele locuri și făceam curat lună. Clăteam cu mai multe ape. În două săptămâni era la fel (până la nivelul de deasupra capului meu) și absolut sigur nu putea fi așa decât dacă o mână criminală ar fi făcut acel lucru. Absolut sigur nu avea cum să se murdărească în acele locuri și nicidecum în 2 săptămâni. M-am mai plâns de aceste lucruri care ar fi putut fi dovedite și ele la fel cu povestea cu cârpa din blocul doi din care mai aveam o bucățică, dar nu interesa pe nimeni adevărul și chinul nemeritat asupra mea. De asemenea praful din dormitor și din sufragerie se aduna în rulouri groase (fapt real) în mod bizar tot în numai două săptămâni de la aspirare. Am dormit ani de zile în aer viciat de praf, nu doar de tutun. Și era foarte mult păr în carpete și pe covoare, pe care mereu le curățam cu peria. Mai mult păr decât îmi putea cade parcă. În prezent nu mai e păr aproape deloc chiar la o lună de la curățenie și praful nu se mai adună în fișicuri. Nu știu cine au fost porcii care mi-au murdărit casa, dar chestia cu mânjitul cu scârnă era grotescă și reală. Mult timp am perseverat să fac curățenie mereu și mereu până când nici nu am mai putut datorită problemelor de sănătate și chiar mi-e scârbă să mai fac, din motive pe care le puteți înțelege, mai ales că la început mi-era chiar foarte plăcut să fac curat, aceasta fiind una din puținele bucurii de viață ce mi-au fost lăsate. Acum mi-e scârbă și findcă sunt singură și fiindcă adevărul că am fost mereu om normal și că nu am greșit nimic toată viața întârzie. Absolut sigur țin minte tot și am povestit tot, nu înțeleg de ce lumea mă consideră nebună și nu vor adevărul și dreptatea adică drepturile pentru mine și copilul meu. (ideea cu copilul a fost singurul meu vis absurd toată viața, am explicat de ce și cum) Cum am deja 45 de ani și jumătate și am mers până la capăt, cred că mă voi omorî, ajunge atâta minciună. În ultimul timp numai la o cercetare foarte atentă se poate dovedi că în trecut îmi mânjeau totul cu scârnă maro-roșcată și uneori cu un fel de funingine (neagră). Nu demult mama a observat că tocul ușii de la sufragerie către holul de la intrare era mânjit pe o arie extinsă cu negru, parcă ar fi fost cărbune. Spunea că este din cauză că puneam mâna acolo să mă sprijin să mă descalț. Întotdeauna m-am descălțat pe cutia cu ziare și pantofi din hol și nu am atins acea zonă deloc. Nu știu sigur (cineva a înlocuit în această postare sigur cu singur, din păcate ei au modificat ce scriam eu uneori, acum corectez) dacă a curățat ea când eu nu am văzut, dar eu nu am curățat cum spunea ea, și acum nu se mai vede nimic din zona aceea neagră acum câteva zile. Toate aceste lucruri oribile și altele nu știu de ce mi le-au făcut, dar scopul lor evident pe care și l-au atins de fapt e că mă voi sinucide. În același timp eram femeie de serviciu la biblioteca ASE și erau unii porci care intrau peste mintea mea cu ideea ”de ce au băgat-o în programul de reeducare”. Alții mi-au spus că programul de reeducare era o invenție pentru a îi păcăli pe proști și a distruge oamenii cum am fost eu. Că adică nu exista în realitate. Eu avusesem educație foarte bună și solidă și capacitate de erudiție adică de cultură generală doar, dar aveam foarte mare drag de lectură și memorie mult mai bună când eram tânără și nu aveau de ce să mă reeduce. De fapt doar m-au torturat să îmi distrugă fericirea sau startea psihică bună și să mă oblige la moarte. Eu nu m-am dat în lături de la munca de jos sau migăloasă sau așa-zis degradantă încă de când eram copil, am iubit munca enorm și nu am fost orgolioasă și nu am făcut nazuri și am fost crescută în sărăcie de mică și i-am ajutat și pe alții și la curățenie, cum am povestit deja. Dar lucrul acesta mi s-a imputat ca greșeală. Am fost mereu un om modest și nu aveau ce să reeduce, decât să îmi distrugă bucuria vieții și caracterul frumos, care cu adevărat așa a fost. Am muncit și pe câmp și în casă de mică. Nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Unii intrau peste mine mereu și încă mai intră cu ideea ”ne-a murdărit pe toți”, când în realitate, eu am fost un om pur și luminos și bun și ei sunt cei care mi-au mânjit casa ani de zile și ei sunt cei care m-au mânjit cu mincunile lor că aș fi nebună și eventual și altceva, unii spun mereu peste mintea mea că poporul tău Cristina a inventat multe minciuni despre tine, nu doar că ești nebună, deci mă voi omorî.(iată încă un exemplu de semiconștiență, fiindcă atunci nu realizam totul, e adevărat că uneori chiar am intenționat să mor) În continuare mai am lucruri și mai groaznice poate de povestit, era mai bine să fi scris blogul acesta din 2008, când amintirea mizeriilor lor din 2007 era mai proaspătă decât acum și puteam scrie mai repede și mai ușor, fiindcă 2007 a fost culmea abjecției din partea lor din mai multe punte de vedere și totodată dovada clară că ei se închină unor diavoli monstruoși, nu lui Dumnezeu. Au continuat după aceea din 2008 încoace și adevărul frumos despre mine încă întârzie (adică despre normalitatea mea, sufletul și caracterul frumos și drepturile mele în lume și copilul încă nu sunt și adevărul că mereu am fost cum sunt acum și nu am uitat nimic și nu am denaturat realitatea sau delirat și am fost și un om bun și capabil de viață fericită și echilibrată, și de muncă intelectuală serioasă fără eroare, ca în 2006-2007, când era evident). (acest panegiric este aproape de adevăr, frumusețea aceea a fost realitate și chiar era mult, ca pentru toți oamenii cât de cât inteligenți, cum am fost și eu)
Voi continua povestirea în postarea următoare. În prezent de vreo trei nopți mă doare destul în zona ficatului sau altceva.
Azi, 28.01.22 notez că nu știu de ce lipsește continuarea acestei povestiri, dar oricum am fost oribil otrăvită sigur în acea toamnă și apoi m-au închis în stare de inconștiență la psihiatrie la sfârșit noimebrie sau început de decembrie 2016 pentru o săptămână și mi s-au pus perfuzii. Ei spun că toți au mințit că era doar boală psihică, și de fapt era efectul otrăvii.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Se afișează postările cu eticheta TVB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta TVB. Afișați toate postările
sâmbătă, 10 septembrie 2016
luni, 5 septembrie 2016
Blocul trei, partea 22
Aici continuarea povestirii de la punctul 21, care este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html
Azi, 5 septembrie 2016 voi continua povestirea despre blocul trei aici. Am fost afară și mi-am cumpărat două dobrogene de la patiseria din apropiere. Le-am mâncat în spațiul verde al blocului, unde ședea un gardian foarte gras, care de multe ori stă pe aici, nu știu ce păzește. (între timp,gardianul l-am uitat, azi 28.01.22) Din păcate am dat 5 lei pe ele și banii mi se împuținează și de data asta mâncarea de la mama este foarte rea, cred că o voi arunca. Are gust rău și carnea pe care a pus-o în mâncare arată ca niște viermi și mi-e și scârbă. Din nefericire, dobrogenele erau precis otrăvite - nu știu exact de ce și cum, dar erau foarte amare și le-am mâncat. Poate brânza era veche, dar aia tot otravă înseamnă. De multe ori am nimerit mâncare încă și mai amară decât asta, mai ales la Mega Image și după ce mâncam îmi era rău și mi se umflau picioarele și mă ustura rău stomacul. Nu știu dacă și acum mi se vor umfla picioarele. Coșmarul cel mai monstruos e că ei mă otrăvesc nu doar ca să îmi distrugă ficatul, dar și pentru a îmi chinui creierul și a îmi distruge energia cerebrală și a putea să mă fu... mai tare și mai rău și eventual a mă stoarce de energie cu pretextul că eu sunt nebună, păcălindu-i pe porci și pe proști că îmi bagă nu știu ce medicamente, când de fapt e otravă și eu nu am fost niciodată nebună și trebuie să am copil și să fie adevărul tot. Dintre vecinii despre care am scris ieri m-am întâlnit azi cu acel așa-zis Ștefan (cine știe cum îl cheamă de fapt) și cu femeia mai în vârstă care pare de etnie țigănească. (în ce privește absurda mea aspirație de a avea un copil, nu voi explica acum de ce a fost așa, dar pur și simplu am fost nevinovată și monstruos chinuită din 84 și izolată chiar din 84, încât credeam că e normal să fiu eliberată și astfel să fie adevărul, chiar să am copil, lucru pe care îl doream din copilărie, dar în situația mea era imposibil și eu nu înțelesesem, credeam doar că adevărul ar fi însemnat tot ce e bun
În blocul meu, tot la etajele inferioare, locuia o doamnă mai în vârstă, dar nu tare, care apărea uneori în calea mea, dar a dispărut în ultimul timp, nu știu dacă mai stă sau mai vine pe aici. Părea genul de om serios și dintr-o bucată, care vorbea cu siguranță și cu intenție bună la prima vedere, un om fără fasoane și lipsit de mască, fără haine scumpe sau elegante, așa cum am fost și eu de fapt. M-a deranjat că îmi tot spunea puiuț sau puișor și i-am spus că și eu am albit și că nu mai sunt tânără și mi-a răspuns că pentru ea eu sunt ca un copil. Ea a fost singurul om care părea în întregime bun în bloc, dar totuși părea că crede ceva greșit despre mine, chiar dacă eu am fost om fără experiență de viață.
Un alt personaj interesant a fost tânărul adolescent blond și firav care apărea în jurul blocului și în general mă saluta. A trecut ceva vreme de atunci. Mă deranja puțin faptul că se giugiulea exagerat cu o fată în ochii mei, cu acea nonșalanță și indiscreție cu care unii tineri fac lucrul acesta. Părea ipocrit, vorbea cu un ton de voce alintat și parcă avea picioare de vată, părea moale și amețit. Odată l-am văzut intrând cu două fete în bloc. Una din ele e posibil să fie locatară aici, dar nu știu sigur dacă ea stă în bloc sau el stătea. Ultima oară l-am văzut mai demult în curtea blocului ieșind pe stradă și nu m-a mai salutat. În acel moment a intrat unul peste mintea mea cu ideea că ”el este încă în anii lui de rătăcire”. Cât despre fată - cred că ea era, nu pot spune sigur acum, are o proteză sau așa ceva la dinții din față - m-am întâlnit acum vreo două zile cu ea la lift și a fost nepoliticoasă, parcă nici nu m-a salutat. A intrat înaintea mea în lift, eu am închis ușile, că ea nu se sinchisea și exprima un fel de dispreț cu toată ființa ei și, culmea, aștepta să o întreb eu la ce etaj merge ea, deși se așezase de partea cu butoane a liftului și trebuia oricum să mă întrebe ea. I-am spus că eu merg la patru și abia atunci a apăsat pe butonul patru. Aici în bloc vin uneori grupulețe de adolescenți care șed pe trepte la parter sau chiar în bloc. M-a mirat faptul că odată s-au așezat chiar pe trepte la etajul meu, lângă apartamentul homosexualului și a trebuit să ocolesc pe lângă ei fiindcă nu mergea liftul.
Voi scrie acum despre familia care locuiește la patru camere, vecini de perete cu mine. Nici acum nu știu sigur dacă ei stau cu una, două sau chiar trei bătrânele în casă. Poate mai vin și în vizită la ele. Una dintre bătrăne este micuță de statură, ca și femeia de vreo 50 de ani care locuiește acolo căsătorită sau soră cu un bărbat mut, cu părul albit. M-am întâlnit adesea cu acea bătrână și este genul de persoană îmbrăcată în haine vechi la patru ace, și când o salut îmi răspunde cu o politețe exagerată și ridicolă de modă veche, parcă jucată, de parcă cine știe ce crede despre mine. Odată m-am întâlnit cu altă bătrână cu părul alb de tot și șleampătă ieșind din apartamentul lor să arunce gunoiul și punându-mi o întrebare aiurea. Pe bărbatul mut l-am salutat de fiecare dată și el mi-a răspuns dând din cap sau chiar articulând foarte greu ceva printr-un mârâit. El de obicei pleacă și vine cu mașina cu soția lui și numai de câteva ori i-am dat drumul înăuntru la ușa cu interfon de la intrarea în bloc. Alteori, destul de des, el stă și așteaptă la ușa apartamentului lor, la fel cum așteaptă jos adesea și eu mă întreb de ce nu are cheie sau de ce nu îi dă nimeni drumul înăuntru. De-a lungul anilor am observat cum crește fiul lor (?), care era încă un copil când m-am mutat aici. La început copilul era politicos dar în ultimul timp a dobândit un aer șmecher când îl întâlnesc și mă salută evaziv și cu un aer ciudat și pervertit în privire, asemănător cu mama lui, dar altceva. În ultimul timp a prins obiceiul să apară când ies din lift și aproape dau nas în nas cu el (ușa lor e aproape de lift) de parcă mă urmărește pe geam când intru în bloc. În primii ani după ce m-am mutat aici, ei aveau o menajeră care venea periodic să le facă curat. Femeia avea tenul mai închis la culoare, dar nu era țigancă, și era uscățivă și micuță. La început a fost deschisă și vorbăreață cu mine și politicoasă și s-a oferit să îmi facă și mie curățenie dacă vreau, contra cost. Eu am refuzat desigur, fiindcă mi-era drag să fac eu și puteam cu ușurință și oricum nu aveam bani de aruncat pe geam. În apartamentul meu, fiind multe flecuștețe, numai eu pot face curat. Odată când a trebuit să accept să mă ajute mama, mai rău mi-a făcut cu nervii ei și nu o puteam calma că îi sărea țandăra din nimic, chiar dacă eu nu spuneam nimic, așa cum face ea de obicei. După vreun an sau doi de ședere a mea aici, acea menajeră și-a schimbat brusc atitudinea față de mine și nu m-a mai salutat (nu știu de ce, eu precis nu am urlat în casă și nu am greșit nimic niciodată) și atunci am salutat-o eu, pentru că doar aparent are rang social inferior și pentru că era mai în vârstă ca mine, păruse un om de treabă și pentru că sufletul mi-era plin de lumină și drag de oameni și mai ales eram singură și când ești singur chiar numai două vorbe contează mult. Dar ea, de fiecare dată când o întâlneam (destul de des într-o vreme, după ce intram în bloc) nu îmi răspundea niciodată la salut și toată lumina și bunăvoința din ochii mei erau în zadar, mai mult decât atât, ea se uita urât de tot de parcă îi era frică și scârbă în același timp, de parcă îl vedea pe Necuratul și doar că nu scuipa în sân. Această chestiune m-a îndurerat mult. Apoi nu am mai văzut-o. După și mai mult timp, fiind lovită de foamete și lipsuri, am împrumutat de vreo două ori (maxim trei ori, dar cred că numai de 2 ori) 10-15 lei de la doamna mai tânără de alături. I-am cerut cu multă jenă și pe ocolite și am observat că ea avea lacrimi în ochi când i-am explicat că nu aveam de unde să am bani și mi-era foame. A spus că în vremurile astea și pentru ei, salariații, este dificil. În ambele dăți am dat banii înapoi, dar după aceea nu mai aveam cum să cer. Drept recunoștință, i-am dus mai apoi cărticica mea cu mici poeme haiku, cărticică care de fapt nu era carte, ci doar o tipăritură broșură fără ISBN, fiindcă nici haiku-urile mele nu au fost considerate bune sau de valoare și nicio editură nu le-a vrut desigur, deși am scris cu sufletul curat, în timp ce aproape toți ceilalți autori de haiku pe care îi știam de pe net sau de la cenaclu (și cei care au început după mine) au avut cărți publicate și apreciate de cârduri de prieteni sau cititori și comentate, după cum puteți vedea pe net. Eu oricum nu am fost acceptată în grupurile sau societățile lor. Doamna aceasta între două vârste de la apartamentul vecin este ca o ”fâșneață”, în ciuda vârstei. Se îmbracă des în haine tinerești, cam nepotrivite vârstei sale. Acum vreo două zile iar cobora scările în pantaloni scurți și apoi s-a întors, fiindcă uitase banii (spunea ea) și parcă a cerut la ușă, după ce a sunat (iar nu a deschis) telefonul ei. De fapt ei au la ușă două uși cum aveau și părinții mei și colonelul Djendov în blocul unu, fiindcă părinții mei s-au luat după colonel (e ușă dublă, nu ușă metalică) și poate le este greu să descuie și să încuie. Pe vremea când am cerșit bani cu împrumut de la vecini am mai mers și la prietenii italianului de la 6 și la bătrânul cu cămașă albă de la 2, dar niciunii dintre aceștia nu au răspuns. Oricum nu aș fi cerut mai mult de 10 lei și aș fi dat înapoi. Au fost unii care au intrat peste mintea mea cu ideea că vecina de alături are claustrofobie și de aceea urcă și coboară pe scări des, ba mai mult decât atât, mi-au spus că lumea crede că eu sunt claustrofobă fiindcă ea s-a substituit mie, sau cam așa ceva. În realitate eu nu știu cauza, dar poate ea merge pe scări ca să se mențină în formă fizică bună.
Am ieșit a doua oară afară azi după ce am reușit să mă spăl pe cap și m-am întâlnit iar cu vecini de bloc - a ieșit bărbatul cu părul alb și soție șchioapă și iar nu m-a salutat, a ieșit de două ori (și când am plecat și la întoarcere) ginerele electricianului de la familia de la patru din colțul opus despre care mai am de scris și a ieșit și femeia în vârstă de la scara trei despre care nu am scris deloc, dar care apare destul de des în calea mea cu sau fără câine (ea are o corcitură cu care a ieșit mai adineaori) și eu o salut mereu (azi a spus bună ziua odată cu mine, cum făcea femeia cealaltă despre care am scris că avea grijă de câinii vagabonzi înainte să fie omorâți sau alungați). Această doamnă în vârstă se plimbă ades cu soțul ei vârstnic și uneori șed amândoi pe o bancă în spațiul verde. Odată i-am întâlnit pe amândoi la farmacia mai ieftină din zonă, unde merg și eu să îmi iau medicamente. Repet, aceste două femei de la cealaltă scară a blocului au avut tendința să spună mereu cu voce tare bună ziua înaintea mea, mai ales cea cu câini vagabonzi.
Mai am de scris despre familia electricianului din colțul opus de la patru camere la etajul patru. După ce m-am mutat aici el mi-a făcut unele servicii contra cost. A lucrat de câteva ori la panoul meu electric vechi pe care nu am avut bani să îl înlocuiesc cu unul modern. Până la urmă mi-a cerut să cumpăr patroane simple de modă veche și să înlocuiesc cu acele patroane rudimentare 3 din siguranțele mele automate, care și ele erau model vechi, dar el a spus că nu pot merge nici alea la panoul meu și că s-ar arde mereu. A avut dreptate, de atunci nu am mai avut probleme cu panoul decât odată sau de două ori parcă, înainte se ardeau mereu. El este cel care a insistat să îmi facă împământare la priza de la bucătărie, atunci când am avut probleme cu prizele. Eu nu am cerut împământare, dar i-am plătit pentru servicii fiindcă a insistat, și mă gândeam că poate voi mai avea vreodată nevoie de el. Și priza de lângă ușa de la baie a fost lucrată de el. Când eram în anii aceia dinainte de a fi studentă la medicină după facultatea de psihologie, când părinții mă chinuiau ca de obicei și nu aveam serviciu și niciun drept în societate, eram disperată și am încercat să mă electrocutez o dată, cum am povestit deja. Am descoperit atunci că dacă priza NU are împământare nu te poți electrocuta, nu pățești nimic. El susținea că toate prizele trebuie să aibă împământare. Pe soția lui am întâlnit-o pe holul blocului așteptând pe trepte în fața ușii lor, că nu avea cheie. Mi-a fost milă și am chemat-o la mine în apartament și am poftit-o pe scaun în bucătărie, am servit-o cu apă și nu mai știu ce, și i-am povestit câte ceva despre viața mea. Îmi vorbea la pertu oarecum discordant, ca și cum credea că eu nu am educație, dar eu i-am povestit că am dat examen la Cluj la facultatea de psihologie, dar că nu aveam bani și m-am întors și i-am povestit că nu am dreptul să am pensie sau de lucru și că nu am bani și că mama era prea rea cu mine, deși o respectam, că m-a închis cu tata la psihiatrie fără vină, deci i-am povestit pe scurt viața mea. Pe vremea aceea părea că mă respectă. Ea îmi povestea că lucrase la gaze și mergea pe Moșilor din bloc în bloc să încaseze facturi și parcă a spus chiar că mă știa și pe mine, și m-a întrebat unde stătusem înainte și i-am spus. A zis că mergea și la noi, după ce tata s-a debranșat de la conducta comună de gaze. Ulterior, datorită comportamentului ei agresiv, m-am gândit că poate i-au spălat creierul și a uitat cum eram eu de fapt. Într-o zi când mi se stricase iar ceva și nu aveam lumină sau curent electric nu mai știu unde, am sunat din nou la ei la ușă și mi-a răspuns ea și a spus că soțul ei nu a venit încă acasă, dar că îl va trimite la mine pe seară când se întoarce. Pe seară el nu a venit și, cum mă rodea nevoia (ceva ce nu mai explic în detaliu), m-am dus din nou fiindcă ea îmi promisese că el va veni și am rugat din nou - poate că a fost greșeala mea că am insistat, dar eu niciodată nu am avut pe cine să mă bazez. Mi-a spus că face baie și va veni după aceea. În realitate nu mai știu sigur dacă am fost la ei din nou seara să întreb dacă mai vine, dar cred că da. L-am așteptat și m-a mirat puțin când a venit în pijama groasă la mine acasă, simțeam un fel de jenă să primesc un bărbat îmbrăcat în pijama cu dungi (sau fără) la mine acasă, nici măcar nu avea halat pe deasupra și semăna puțin cu taică-meu în pijamaua lui groasă, care într-adevăr avea dungi, după ce făcea baie. Sincer, mi s-a părut cel puțin un act de impolitețe grosieră. Eu am fost un om serios mereu, chiar dacă am fost săracă, cred că ar fi trebuit să pună un halat sau să nu vină deloc. S-a uitat la panoul meu și am impresia că în acea seară mi-a spus că nu are cum să mă ajute și cred că a plecat. Nu mai țin minte cum am rezolvat problema. Oricum de atunci nu am mai putut să îl chem vreodată adcă mi se strica ceva, și fiindcă a plecat ca și Marius undeva la țară, dar și fiindcă soția lui s-a purtat mizerabil cu mine. El a mai apărut în calea mea pe holul blocului dar nu mă mai saluta și chiar se uita urât la mine. Odată a deschis intenționat ușa de la intrare când am ieșit eu pe hol și a apărut cu nepoțica lui mai mare atunci în brațe și îmi arunca o privire foarte urâtă, apoi a închis ușa. (odată mi s-a ars un bec mic de la veioză, explodând în palmă)
Cei care intră peste mine în limba engleză ajung uneori la concluzia că eu sunt un om perfect normal într-o cușcă și că asta e dezgustător. Da, e adevărat, am fost închisă astfel din 1984, dar cred că am fost mai mult decât un om normal mereu, am fost și un om bun și de valoare intelectuală, dar ceilalți nu au vrut să îmi lase viața de fapt. Am fost absolut sigur mereu la fel, nu m-am schimbat aproape deloc. Când spun că am fost un om de valoare intelectuală nu sunt nebună să cred că eram geniu, dar mă refer la valoarea mea reală, fiindcă eram oricm tratată drept animal, chiar mai rău și torturată și izolată total - aceste câteva îtâțlniri cu vecini au cuprins doar câteva cuvinte schimbate)
Este adevărat că ulterior am cerut bani cu împrumut soției electricianului. Adesea ea se certa cu fiica ei, încât se auzea pe holul blocului. Ea este cea care nu m-a lăsat să îi dau banii înapoi (sumă de 15 sau 20 lei, nu mai mult), ca să nu vadă fiica ei (care îmi refuzase împrumutul și era gravidă din nou) și spunea să i-i dau între anumite ore când de fapt nu am găsit-o acasă sau când o întâlnesc în jur, ceea ce nu s-a mai întâmplat atunci o vreme. Când am reîntâlnit-o, deja nu mai aveam niciun leu din nou și răbdam din nou și i-am spus că peste numai câteva zile o să îi dau banii înapoi, ceea ce era adevărul. Probabil că datorită frustrărilor din certurile pe care le avea cu fiica ei, și-a exprimat firea de mahalagioaică față de mine în mod foarte urât în acele zile. A inventat, culmea, că fiica ei mă întreține și ea nu poate accepta așa ceva (deși banii erau de la ea, nu de la fiica ei) și vorbea cu mare respect despre fiica ei, avea mare admirație, inclusiv spunea că fiica ei voia neapărat să aibă doi copii (exact așa fusesem și eu odată), și mie îmi arunca insultă după insultă și chiar m-a înjurat. A doua zi a venit din nou și mai pornită ca în ajun și eu tot nu aveam niciun leu și mi-a spus că precis cheamă poliția că eu sunt o hoață ordinară și eu trebuie să îi dau banii imediat, că ea nu mai așteaptă nicio zi, că ea nu mă poate întreține (numai de două ori, maxim de trei, am împrumutat de la familia ei sume mici și prima oară și poate și a doua am reușit să îi dau înapoi). Notă - azi 28 ianuarie 2022 - îmi amintesc clar că am dat mereu banii înapoi vecinilor toți, doar atunci nu aveam deloc. Pare scris greșit mai sus, poate nu eu am notat așa. Apoi a inventat că eu iau pensie de handicap deși știa că nu am niciun venit și că nu există pensie nici de handicap nici pentru boală psihică, dar poate că uitase ce îi spusesem sau era dintre nebunii sau proștii angrenați de sistem (nu de cineva anume!) sau de cei care voiau ca să mușamalizeze adevărul despre mine, cum mi s-a spus când m-am mutat în blocul 3. M-a obligat să merg jos la chioșcul de la colț și să împrumut cu mare implorare 20 de lei de la vânzătoarea de acolo, ca să nu cheme ea poliția. Ar fi fost în stare, așa cum am pățit la Govora înainte de a sări pe fereastră. Atunci când i-am dat banii a inventat că sunt scorpie și rea și că am luat banii din contul meu de la o bancă din apropiere și de aia am venit așa repede cu banii, când în realitate ar fi fost imposibil, și ea știa că nu am niciun ban în bancă. În lunile care au urmat scandalului a continuat să mă scuipe urât cu vorbe urâte când mă întâlneam cu ea când plimba afară căruciorul cu prima nepoțică. Mai mult decât atât, i-a spus mamei mele că eu sunt hoață, care la rândul ei mi-a făcut o scenă că spunea că îi e rușine să mai intre la mine în bloc fiindcă am cerut bani de la femeia aia, deși îi dădusem de mult timp înapoi. Pe ginerele ei l-am văzut, ce e drept o singură dată, ieșind din sala cu jocuri de noroc. În prezent ei au bonă pentru copilași, o femeie înaltă și vopsită roșcat sau blond cu care mă întâlnesc pe Moșilor uneori, în timp ce ea plimbă căruciorul. Mai jos găsiți trei linkuri către povestea cu banii împrumutați de la ea, unde am explicat totul în detaliu mai demult. Încă un lucru foarte important în opinia mea despre fata electricianului este că a sunat la ușa mea la mult timp de la povestea cu împrumutul acela buclucaș, și mi-a cerut să semnez o hârtie oficială că anume sunt de acord ca ea sau soțul ei să înființeze o firmă în bloc la această adresă. Mi-a explicat că firma nu va avea nicio activitate de fapt și că nu are cum să mă deranjeze, dar că așa se procedează în mod legal, adică se cere acordul locatarilor vecini de palier și parcă și sus sau jos și mi-a arătat că ceilalți vecini semnaseră deja. O formalitate aberantă care în mod evident nu miroase a bine. Am semnat și eu, dar cu mare amărăciune, fiindcă ea venise cu aceeași hârtie și aceeași cerere în urmă cu câțiva ani și mi se părea ciudat, și mă durea capul chiar în acel moment, în timp ce îmi aminteam clar și îmi aminteam că acești vecini au obiceiul să repete diverse lucruri, uneori la câțiva ani interval (am mai povestit un exemplu nu demult, cu semnele pe asfalt în fața scării), ca și cum ei sunt ca niște comete cu perioadă fixă, care se rotesc în jurul meu. Sau ca și cum vor să mă ”aranjeze”, cum spuneau unii peste mintea mea, adică să mă transforme pe mine în cometă cu adevărat, fiind femeie singură și abuzată, să uit și să nu mai percep realitatea în mod lucid.
Azi, 28 ianuarie 2022, adaug că nu era o formalitate periculoasă, poate că eu am judecat greșit datorită necazurilor mele, sau nu eu am notat așa, fiind de fapt o formalitate inutilă - trebuia doar să semnez, dar mă mira că mai fusese mai demult, poate că au avut două firme etc.
(Acum iar au intrat unii peste mintea mea cu acuzații, culmea, despre povestea cu radioul Europa. Repet, în 2005 erau deja 21 de ani de tortură și abuzuri și închisoare încontinuu în viața mea nevinovată. Eu nu greșisem nimic și este firesc că am crezut că oamenilor le e milă și vor să îmi dea liberatea, așa cum promiteau ăia. Repet, am fost mereu un om perfect normal și cu gândire bună și de valoare și am făcut numai fapte bune și eram cu adevărat inteligentă, aveam o minte frumoasă, dar mai ales un caracter frumos și un suflet pe măsură - poate nu puteți înțelege dacă nu citiți tot ce am scris pe bloguri sau dacă nu vorbiți cu mine. Străluceam de zâmbet pur și bunătate caldă și blândă și nu greșisem nimic toată viața. Voi ziceți că eu trebuia să nu semnez. În mod normal ca om liber nu aș fi semnat așa un document absurd (eu eram vecină pe diagonală în plus, fără nicio legătură), dar mai ales nu aș fi semnat fiind și a doua oară de fapt, ca și cum desființau și reînființau firma pentru nu știu ce profituri sau alte lucruri ilicite. Pentru asta s-a întâmplat povestea cu radio Europa, fiidcă voiam să am dreptul la cuvânt - adică puțin respect din partea altora - și la viață. Să nu mai fiu în slavie, ci om liber, chiar dacă săracă și necăsătorită. Repet, am fost un om perfect normal și nu am mințit toată viața nimic. Eu a trebuit să semnez fiindcă nu aveam niciun cuvânt și niciun drept în fața altora și a trebuit să înghit astfel de găluște amare toată viața, în timp ce așteptam să am libertate și drepturi din 1984. Chiar nu înțelegeți că mă omoară și că nu am fost niciodată nebună? Am explicat de atunci. De exemplu când mi-au închis balconul nu a contat deloc cuvântul meu ca proprietară, în timp ce ăia care nu l-au vrut închis pe Moșilor au obținut ce au vrut. Eu am fost un om perfect, repet, toată viața, în zadar.) Repet azi 28 ian.2022, și acum cred că am fost perfectă, eu cred că există perfecțiunea pentru mulți, nu doar pentru mine, dar aceia nu au putut sau nu au vrut să îmi salveze viața.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/08/gura-lumii-22-august-2014.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/10/gura-lumii-2.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/02/postare-stearsa-gura-lumii-3.html
Ultima persoană despre care mai am de povestit în acest context este femeia de serviciu a blocului.
Va urma în continuare în postarea de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-23_10.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html
Azi, 5 septembrie 2016 voi continua povestirea despre blocul trei aici. Am fost afară și mi-am cumpărat două dobrogene de la patiseria din apropiere. Le-am mâncat în spațiul verde al blocului, unde ședea un gardian foarte gras, care de multe ori stă pe aici, nu știu ce păzește. (între timp,gardianul l-am uitat, azi 28.01.22) Din păcate am dat 5 lei pe ele și banii mi se împuținează și de data asta mâncarea de la mama este foarte rea, cred că o voi arunca. Are gust rău și carnea pe care a pus-o în mâncare arată ca niște viermi și mi-e și scârbă. Din nefericire, dobrogenele erau precis otrăvite - nu știu exact de ce și cum, dar erau foarte amare și le-am mâncat. Poate brânza era veche, dar aia tot otravă înseamnă. De multe ori am nimerit mâncare încă și mai amară decât asta, mai ales la Mega Image și după ce mâncam îmi era rău și mi se umflau picioarele și mă ustura rău stomacul. Nu știu dacă și acum mi se vor umfla picioarele. Coșmarul cel mai monstruos e că ei mă otrăvesc nu doar ca să îmi distrugă ficatul, dar și pentru a îmi chinui creierul și a îmi distruge energia cerebrală și a putea să mă fu... mai tare și mai rău și eventual a mă stoarce de energie cu pretextul că eu sunt nebună, păcălindu-i pe porci și pe proști că îmi bagă nu știu ce medicamente, când de fapt e otravă și eu nu am fost niciodată nebună și trebuie să am copil și să fie adevărul tot. Dintre vecinii despre care am scris ieri m-am întâlnit azi cu acel așa-zis Ștefan (cine știe cum îl cheamă de fapt) și cu femeia mai în vârstă care pare de etnie țigănească. (în ce privește absurda mea aspirație de a avea un copil, nu voi explica acum de ce a fost așa, dar pur și simplu am fost nevinovată și monstruos chinuită din 84 și izolată chiar din 84, încât credeam că e normal să fiu eliberată și astfel să fie adevărul, chiar să am copil, lucru pe care îl doream din copilărie, dar în situația mea era imposibil și eu nu înțelesesem, credeam doar că adevărul ar fi însemnat tot ce e bun
În blocul meu, tot la etajele inferioare, locuia o doamnă mai în vârstă, dar nu tare, care apărea uneori în calea mea, dar a dispărut în ultimul timp, nu știu dacă mai stă sau mai vine pe aici. Părea genul de om serios și dintr-o bucată, care vorbea cu siguranță și cu intenție bună la prima vedere, un om fără fasoane și lipsit de mască, fără haine scumpe sau elegante, așa cum am fost și eu de fapt. M-a deranjat că îmi tot spunea puiuț sau puișor și i-am spus că și eu am albit și că nu mai sunt tânără și mi-a răspuns că pentru ea eu sunt ca un copil. Ea a fost singurul om care părea în întregime bun în bloc, dar totuși părea că crede ceva greșit despre mine, chiar dacă eu am fost om fără experiență de viață.
Un alt personaj interesant a fost tânărul adolescent blond și firav care apărea în jurul blocului și în general mă saluta. A trecut ceva vreme de atunci. Mă deranja puțin faptul că se giugiulea exagerat cu o fată în ochii mei, cu acea nonșalanță și indiscreție cu care unii tineri fac lucrul acesta. Părea ipocrit, vorbea cu un ton de voce alintat și parcă avea picioare de vată, părea moale și amețit. Odată l-am văzut intrând cu două fete în bloc. Una din ele e posibil să fie locatară aici, dar nu știu sigur dacă ea stă în bloc sau el stătea. Ultima oară l-am văzut mai demult în curtea blocului ieșind pe stradă și nu m-a mai salutat. În acel moment a intrat unul peste mintea mea cu ideea că ”el este încă în anii lui de rătăcire”. Cât despre fată - cred că ea era, nu pot spune sigur acum, are o proteză sau așa ceva la dinții din față - m-am întâlnit acum vreo două zile cu ea la lift și a fost nepoliticoasă, parcă nici nu m-a salutat. A intrat înaintea mea în lift, eu am închis ușile, că ea nu se sinchisea și exprima un fel de dispreț cu toată ființa ei și, culmea, aștepta să o întreb eu la ce etaj merge ea, deși se așezase de partea cu butoane a liftului și trebuia oricum să mă întrebe ea. I-am spus că eu merg la patru și abia atunci a apăsat pe butonul patru. Aici în bloc vin uneori grupulețe de adolescenți care șed pe trepte la parter sau chiar în bloc. M-a mirat faptul că odată s-au așezat chiar pe trepte la etajul meu, lângă apartamentul homosexualului și a trebuit să ocolesc pe lângă ei fiindcă nu mergea liftul.
Voi scrie acum despre familia care locuiește la patru camere, vecini de perete cu mine. Nici acum nu știu sigur dacă ei stau cu una, două sau chiar trei bătrânele în casă. Poate mai vin și în vizită la ele. Una dintre bătrăne este micuță de statură, ca și femeia de vreo 50 de ani care locuiește acolo căsătorită sau soră cu un bărbat mut, cu părul albit. M-am întâlnit adesea cu acea bătrână și este genul de persoană îmbrăcată în haine vechi la patru ace, și când o salut îmi răspunde cu o politețe exagerată și ridicolă de modă veche, parcă jucată, de parcă cine știe ce crede despre mine. Odată m-am întâlnit cu altă bătrână cu părul alb de tot și șleampătă ieșind din apartamentul lor să arunce gunoiul și punându-mi o întrebare aiurea. Pe bărbatul mut l-am salutat de fiecare dată și el mi-a răspuns dând din cap sau chiar articulând foarte greu ceva printr-un mârâit. El de obicei pleacă și vine cu mașina cu soția lui și numai de câteva ori i-am dat drumul înăuntru la ușa cu interfon de la intrarea în bloc. Alteori, destul de des, el stă și așteaptă la ușa apartamentului lor, la fel cum așteaptă jos adesea și eu mă întreb de ce nu are cheie sau de ce nu îi dă nimeni drumul înăuntru. De-a lungul anilor am observat cum crește fiul lor (?), care era încă un copil când m-am mutat aici. La început copilul era politicos dar în ultimul timp a dobândit un aer șmecher când îl întâlnesc și mă salută evaziv și cu un aer ciudat și pervertit în privire, asemănător cu mama lui, dar altceva. În ultimul timp a prins obiceiul să apară când ies din lift și aproape dau nas în nas cu el (ușa lor e aproape de lift) de parcă mă urmărește pe geam când intru în bloc. În primii ani după ce m-am mutat aici, ei aveau o menajeră care venea periodic să le facă curat. Femeia avea tenul mai închis la culoare, dar nu era țigancă, și era uscățivă și micuță. La început a fost deschisă și vorbăreață cu mine și politicoasă și s-a oferit să îmi facă și mie curățenie dacă vreau, contra cost. Eu am refuzat desigur, fiindcă mi-era drag să fac eu și puteam cu ușurință și oricum nu aveam bani de aruncat pe geam. În apartamentul meu, fiind multe flecuștețe, numai eu pot face curat. Odată când a trebuit să accept să mă ajute mama, mai rău mi-a făcut cu nervii ei și nu o puteam calma că îi sărea țandăra din nimic, chiar dacă eu nu spuneam nimic, așa cum face ea de obicei. După vreun an sau doi de ședere a mea aici, acea menajeră și-a schimbat brusc atitudinea față de mine și nu m-a mai salutat (nu știu de ce, eu precis nu am urlat în casă și nu am greșit nimic niciodată) și atunci am salutat-o eu, pentru că doar aparent are rang social inferior și pentru că era mai în vârstă ca mine, păruse un om de treabă și pentru că sufletul mi-era plin de lumină și drag de oameni și mai ales eram singură și când ești singur chiar numai două vorbe contează mult. Dar ea, de fiecare dată când o întâlneam (destul de des într-o vreme, după ce intram în bloc) nu îmi răspundea niciodată la salut și toată lumina și bunăvoința din ochii mei erau în zadar, mai mult decât atât, ea se uita urât de tot de parcă îi era frică și scârbă în același timp, de parcă îl vedea pe Necuratul și doar că nu scuipa în sân. Această chestiune m-a îndurerat mult. Apoi nu am mai văzut-o. După și mai mult timp, fiind lovită de foamete și lipsuri, am împrumutat de vreo două ori (maxim trei ori, dar cred că numai de 2 ori) 10-15 lei de la doamna mai tânără de alături. I-am cerut cu multă jenă și pe ocolite și am observat că ea avea lacrimi în ochi când i-am explicat că nu aveam de unde să am bani și mi-era foame. A spus că în vremurile astea și pentru ei, salariații, este dificil. În ambele dăți am dat banii înapoi, dar după aceea nu mai aveam cum să cer. Drept recunoștință, i-am dus mai apoi cărticica mea cu mici poeme haiku, cărticică care de fapt nu era carte, ci doar o tipăritură broșură fără ISBN, fiindcă nici haiku-urile mele nu au fost considerate bune sau de valoare și nicio editură nu le-a vrut desigur, deși am scris cu sufletul curat, în timp ce aproape toți ceilalți autori de haiku pe care îi știam de pe net sau de la cenaclu (și cei care au început după mine) au avut cărți publicate și apreciate de cârduri de prieteni sau cititori și comentate, după cum puteți vedea pe net. Eu oricum nu am fost acceptată în grupurile sau societățile lor. Doamna aceasta între două vârste de la apartamentul vecin este ca o ”fâșneață”, în ciuda vârstei. Se îmbracă des în haine tinerești, cam nepotrivite vârstei sale. Acum vreo două zile iar cobora scările în pantaloni scurți și apoi s-a întors, fiindcă uitase banii (spunea ea) și parcă a cerut la ușă, după ce a sunat (iar nu a deschis) telefonul ei. De fapt ei au la ușă două uși cum aveau și părinții mei și colonelul Djendov în blocul unu, fiindcă părinții mei s-au luat după colonel (e ușă dublă, nu ușă metalică) și poate le este greu să descuie și să încuie. Pe vremea când am cerșit bani cu împrumut de la vecini am mai mers și la prietenii italianului de la 6 și la bătrânul cu cămașă albă de la 2, dar niciunii dintre aceștia nu au răspuns. Oricum nu aș fi cerut mai mult de 10 lei și aș fi dat înapoi. Au fost unii care au intrat peste mintea mea cu ideea că vecina de alături are claustrofobie și de aceea urcă și coboară pe scări des, ba mai mult decât atât, mi-au spus că lumea crede că eu sunt claustrofobă fiindcă ea s-a substituit mie, sau cam așa ceva. În realitate eu nu știu cauza, dar poate ea merge pe scări ca să se mențină în formă fizică bună.
Am ieșit a doua oară afară azi după ce am reușit să mă spăl pe cap și m-am întâlnit iar cu vecini de bloc - a ieșit bărbatul cu părul alb și soție șchioapă și iar nu m-a salutat, a ieșit de două ori (și când am plecat și la întoarcere) ginerele electricianului de la familia de la patru din colțul opus despre care mai am de scris și a ieșit și femeia în vârstă de la scara trei despre care nu am scris deloc, dar care apare destul de des în calea mea cu sau fără câine (ea are o corcitură cu care a ieșit mai adineaori) și eu o salut mereu (azi a spus bună ziua odată cu mine, cum făcea femeia cealaltă despre care am scris că avea grijă de câinii vagabonzi înainte să fie omorâți sau alungați). Această doamnă în vârstă se plimbă ades cu soțul ei vârstnic și uneori șed amândoi pe o bancă în spațiul verde. Odată i-am întâlnit pe amândoi la farmacia mai ieftină din zonă, unde merg și eu să îmi iau medicamente. Repet, aceste două femei de la cealaltă scară a blocului au avut tendința să spună mereu cu voce tare bună ziua înaintea mea, mai ales cea cu câini vagabonzi.
Mai am de scris despre familia electricianului din colțul opus de la patru camere la etajul patru. După ce m-am mutat aici el mi-a făcut unele servicii contra cost. A lucrat de câteva ori la panoul meu electric vechi pe care nu am avut bani să îl înlocuiesc cu unul modern. Până la urmă mi-a cerut să cumpăr patroane simple de modă veche și să înlocuiesc cu acele patroane rudimentare 3 din siguranțele mele automate, care și ele erau model vechi, dar el a spus că nu pot merge nici alea la panoul meu și că s-ar arde mereu. A avut dreptate, de atunci nu am mai avut probleme cu panoul decât odată sau de două ori parcă, înainte se ardeau mereu. El este cel care a insistat să îmi facă împământare la priza de la bucătărie, atunci când am avut probleme cu prizele. Eu nu am cerut împământare, dar i-am plătit pentru servicii fiindcă a insistat, și mă gândeam că poate voi mai avea vreodată nevoie de el. Și priza de lângă ușa de la baie a fost lucrată de el. Când eram în anii aceia dinainte de a fi studentă la medicină după facultatea de psihologie, când părinții mă chinuiau ca de obicei și nu aveam serviciu și niciun drept în societate, eram disperată și am încercat să mă electrocutez o dată, cum am povestit deja. Am descoperit atunci că dacă priza NU are împământare nu te poți electrocuta, nu pățești nimic. El susținea că toate prizele trebuie să aibă împământare. Pe soția lui am întâlnit-o pe holul blocului așteptând pe trepte în fața ușii lor, că nu avea cheie. Mi-a fost milă și am chemat-o la mine în apartament și am poftit-o pe scaun în bucătărie, am servit-o cu apă și nu mai știu ce, și i-am povestit câte ceva despre viața mea. Îmi vorbea la pertu oarecum discordant, ca și cum credea că eu nu am educație, dar eu i-am povestit că am dat examen la Cluj la facultatea de psihologie, dar că nu aveam bani și m-am întors și i-am povestit că nu am dreptul să am pensie sau de lucru și că nu am bani și că mama era prea rea cu mine, deși o respectam, că m-a închis cu tata la psihiatrie fără vină, deci i-am povestit pe scurt viața mea. Pe vremea aceea părea că mă respectă. Ea îmi povestea că lucrase la gaze și mergea pe Moșilor din bloc în bloc să încaseze facturi și parcă a spus chiar că mă știa și pe mine, și m-a întrebat unde stătusem înainte și i-am spus. A zis că mergea și la noi, după ce tata s-a debranșat de la conducta comună de gaze. Ulterior, datorită comportamentului ei agresiv, m-am gândit că poate i-au spălat creierul și a uitat cum eram eu de fapt. Într-o zi când mi se stricase iar ceva și nu aveam lumină sau curent electric nu mai știu unde, am sunat din nou la ei la ușă și mi-a răspuns ea și a spus că soțul ei nu a venit încă acasă, dar că îl va trimite la mine pe seară când se întoarce. Pe seară el nu a venit și, cum mă rodea nevoia (ceva ce nu mai explic în detaliu), m-am dus din nou fiindcă ea îmi promisese că el va veni și am rugat din nou - poate că a fost greșeala mea că am insistat, dar eu niciodată nu am avut pe cine să mă bazez. Mi-a spus că face baie și va veni după aceea. În realitate nu mai știu sigur dacă am fost la ei din nou seara să întreb dacă mai vine, dar cred că da. L-am așteptat și m-a mirat puțin când a venit în pijama groasă la mine acasă, simțeam un fel de jenă să primesc un bărbat îmbrăcat în pijama cu dungi (sau fără) la mine acasă, nici măcar nu avea halat pe deasupra și semăna puțin cu taică-meu în pijamaua lui groasă, care într-adevăr avea dungi, după ce făcea baie. Sincer, mi s-a părut cel puțin un act de impolitețe grosieră. Eu am fost un om serios mereu, chiar dacă am fost săracă, cred că ar fi trebuit să pună un halat sau să nu vină deloc. S-a uitat la panoul meu și am impresia că în acea seară mi-a spus că nu are cum să mă ajute și cred că a plecat. Nu mai țin minte cum am rezolvat problema. Oricum de atunci nu am mai putut să îl chem vreodată adcă mi se strica ceva, și fiindcă a plecat ca și Marius undeva la țară, dar și fiindcă soția lui s-a purtat mizerabil cu mine. El a mai apărut în calea mea pe holul blocului dar nu mă mai saluta și chiar se uita urât la mine. Odată a deschis intenționat ușa de la intrare când am ieșit eu pe hol și a apărut cu nepoțica lui mai mare atunci în brațe și îmi arunca o privire foarte urâtă, apoi a închis ușa. (odată mi s-a ars un bec mic de la veioză, explodând în palmă)
Cei care intră peste mine în limba engleză ajung uneori la concluzia că eu sunt un om perfect normal într-o cușcă și că asta e dezgustător. Da, e adevărat, am fost închisă astfel din 1984, dar cred că am fost mai mult decât un om normal mereu, am fost și un om bun și de valoare intelectuală, dar ceilalți nu au vrut să îmi lase viața de fapt. Am fost absolut sigur mereu la fel, nu m-am schimbat aproape deloc. Când spun că am fost un om de valoare intelectuală nu sunt nebună să cred că eram geniu, dar mă refer la valoarea mea reală, fiindcă eram oricm tratată drept animal, chiar mai rău și torturată și izolată total - aceste câteva îtâțlniri cu vecini au cuprins doar câteva cuvinte schimbate)
Este adevărat că ulterior am cerut bani cu împrumut soției electricianului. Adesea ea se certa cu fiica ei, încât se auzea pe holul blocului. Ea este cea care nu m-a lăsat să îi dau banii înapoi (sumă de 15 sau 20 lei, nu mai mult), ca să nu vadă fiica ei (care îmi refuzase împrumutul și era gravidă din nou) și spunea să i-i dau între anumite ore când de fapt nu am găsit-o acasă sau când o întâlnesc în jur, ceea ce nu s-a mai întâmplat atunci o vreme. Când am reîntâlnit-o, deja nu mai aveam niciun leu din nou și răbdam din nou și i-am spus că peste numai câteva zile o să îi dau banii înapoi, ceea ce era adevărul. Probabil că datorită frustrărilor din certurile pe care le avea cu fiica ei, și-a exprimat firea de mahalagioaică față de mine în mod foarte urât în acele zile. A inventat, culmea, că fiica ei mă întreține și ea nu poate accepta așa ceva (deși banii erau de la ea, nu de la fiica ei) și vorbea cu mare respect despre fiica ei, avea mare admirație, inclusiv spunea că fiica ei voia neapărat să aibă doi copii (exact așa fusesem și eu odată), și mie îmi arunca insultă după insultă și chiar m-a înjurat. A doua zi a venit din nou și mai pornită ca în ajun și eu tot nu aveam niciun leu și mi-a spus că precis cheamă poliția că eu sunt o hoață ordinară și eu trebuie să îi dau banii imediat, că ea nu mai așteaptă nicio zi, că ea nu mă poate întreține (numai de două ori, maxim de trei, am împrumutat de la familia ei sume mici și prima oară și poate și a doua am reușit să îi dau înapoi). Notă - azi 28 ianuarie 2022 - îmi amintesc clar că am dat mereu banii înapoi vecinilor toți, doar atunci nu aveam deloc. Pare scris greșit mai sus, poate nu eu am notat așa. Apoi a inventat că eu iau pensie de handicap deși știa că nu am niciun venit și că nu există pensie nici de handicap nici pentru boală psihică, dar poate că uitase ce îi spusesem sau era dintre nebunii sau proștii angrenați de sistem (nu de cineva anume!) sau de cei care voiau ca să mușamalizeze adevărul despre mine, cum mi s-a spus când m-am mutat în blocul 3. M-a obligat să merg jos la chioșcul de la colț și să împrumut cu mare implorare 20 de lei de la vânzătoarea de acolo, ca să nu cheme ea poliția. Ar fi fost în stare, așa cum am pățit la Govora înainte de a sări pe fereastră. Atunci când i-am dat banii a inventat că sunt scorpie și rea și că am luat banii din contul meu de la o bancă din apropiere și de aia am venit așa repede cu banii, când în realitate ar fi fost imposibil, și ea știa că nu am niciun ban în bancă. În lunile care au urmat scandalului a continuat să mă scuipe urât cu vorbe urâte când mă întâlneam cu ea când plimba afară căruciorul cu prima nepoțică. Mai mult decât atât, i-a spus mamei mele că eu sunt hoață, care la rândul ei mi-a făcut o scenă că spunea că îi e rușine să mai intre la mine în bloc fiindcă am cerut bani de la femeia aia, deși îi dădusem de mult timp înapoi. Pe ginerele ei l-am văzut, ce e drept o singură dată, ieșind din sala cu jocuri de noroc. În prezent ei au bonă pentru copilași, o femeie înaltă și vopsită roșcat sau blond cu care mă întâlnesc pe Moșilor uneori, în timp ce ea plimbă căruciorul. Mai jos găsiți trei linkuri către povestea cu banii împrumutați de la ea, unde am explicat totul în detaliu mai demult. Încă un lucru foarte important în opinia mea despre fata electricianului este că a sunat la ușa mea la mult timp de la povestea cu împrumutul acela buclucaș, și mi-a cerut să semnez o hârtie oficială că anume sunt de acord ca ea sau soțul ei să înființeze o firmă în bloc la această adresă. Mi-a explicat că firma nu va avea nicio activitate de fapt și că nu are cum să mă deranjeze, dar că așa se procedează în mod legal, adică se cere acordul locatarilor vecini de palier și parcă și sus sau jos și mi-a arătat că ceilalți vecini semnaseră deja. O formalitate aberantă care în mod evident nu miroase a bine. Am semnat și eu, dar cu mare amărăciune, fiindcă ea venise cu aceeași hârtie și aceeași cerere în urmă cu câțiva ani și mi se părea ciudat, și mă durea capul chiar în acel moment, în timp ce îmi aminteam clar și îmi aminteam că acești vecini au obiceiul să repete diverse lucruri, uneori la câțiva ani interval (am mai povestit un exemplu nu demult, cu semnele pe asfalt în fața scării), ca și cum ei sunt ca niște comete cu perioadă fixă, care se rotesc în jurul meu. Sau ca și cum vor să mă ”aranjeze”, cum spuneau unii peste mintea mea, adică să mă transforme pe mine în cometă cu adevărat, fiind femeie singură și abuzată, să uit și să nu mai percep realitatea în mod lucid.
Azi, 28 ianuarie 2022, adaug că nu era o formalitate periculoasă, poate că eu am judecat greșit datorită necazurilor mele, sau nu eu am notat așa, fiind de fapt o formalitate inutilă - trebuia doar să semnez, dar mă mira că mai fusese mai demult, poate că au avut două firme etc.
(Acum iar au intrat unii peste mintea mea cu acuzații, culmea, despre povestea cu radioul Europa. Repet, în 2005 erau deja 21 de ani de tortură și abuzuri și închisoare încontinuu în viața mea nevinovată. Eu nu greșisem nimic și este firesc că am crezut că oamenilor le e milă și vor să îmi dea liberatea, așa cum promiteau ăia. Repet, am fost mereu un om perfect normal și cu gândire bună și de valoare și am făcut numai fapte bune și eram cu adevărat inteligentă, aveam o minte frumoasă, dar mai ales un caracter frumos și un suflet pe măsură - poate nu puteți înțelege dacă nu citiți tot ce am scris pe bloguri sau dacă nu vorbiți cu mine. Străluceam de zâmbet pur și bunătate caldă și blândă și nu greșisem nimic toată viața. Voi ziceți că eu trebuia să nu semnez. În mod normal ca om liber nu aș fi semnat așa un document absurd (eu eram vecină pe diagonală în plus, fără nicio legătură), dar mai ales nu aș fi semnat fiind și a doua oară de fapt, ca și cum desființau și reînființau firma pentru nu știu ce profituri sau alte lucruri ilicite. Pentru asta s-a întâmplat povestea cu radio Europa, fiidcă voiam să am dreptul la cuvânt - adică puțin respect din partea altora - și la viață. Să nu mai fiu în slavie, ci om liber, chiar dacă săracă și necăsătorită. Repet, am fost un om perfect normal și nu am mințit toată viața nimic. Eu a trebuit să semnez fiindcă nu aveam niciun cuvânt și niciun drept în fața altora și a trebuit să înghit astfel de găluște amare toată viața, în timp ce așteptam să am libertate și drepturi din 1984. Chiar nu înțelegeți că mă omoară și că nu am fost niciodată nebună? Am explicat de atunci. De exemplu când mi-au închis balconul nu a contat deloc cuvântul meu ca proprietară, în timp ce ăia care nu l-au vrut închis pe Moșilor au obținut ce au vrut. Eu am fost un om perfect, repet, toată viața, în zadar.) Repet azi 28 ian.2022, și acum cred că am fost perfectă, eu cred că există perfecțiunea pentru mulți, nu doar pentru mine, dar aceia nu au putut sau nu au vrut să îmi salveze viața.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/08/gura-lumii-22-august-2014.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/10/gura-lumii-2.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/02/postare-stearsa-gura-lumii-3.html
Ultima persoană despre care mai am de povestit în acest context este femeia de serviciu a blocului.
Va urma în continuare în postarea de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-23_10.html
duminică, 4 septembrie 2016
Blocul trei, partea 21
Este aici continuarea părții 20 a seriei despre blocul trei, partea care se găsește la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
În continuare despre ceilalți vecini și întâlnirile mele cu ei.
După cum spuneam, la etajul 8 locuia la 4 camere o femeie singură cu fiul ei. Ea venea la familia Nica în vizită. După un timp s-a căsătorit cu un bărbat înalt și solid și a mai avut o fetiță, pe lângă băiat. Băiatul brunet și pistruiat era cuminte și respectuos cum am povestit, fetița blondă, deși mă salută și ea, pare răsfățată și obraznică deocamdată. Bărbatul acela nu mă salută niciodată, dar se uită cam ciudat și uneori apleacă bărbia ca și cum m-ar saluta în gândul lui. Repet, nu mă obsedează lipsa de respect a vecinilor, dar sunt foarte singură și unele lucruri sunt anormale. Într-o dimineață când era liftul stricat, am coborât pe scări cu femeia de la 8 care își ducea fetița la grădiniță (sau la școală, acum nu mai știu sigur) și o cicălea încontinuu că trebuie să fie cuminte și cum trebuie să se poarte cu ceilalți.
Mai este în bloc un bărbat cu părul albit complet, care are o atitudine duplicitară față de mine. Câteodată, dar rar, chiar îmi spune bună ziua și eu îi răspund, dar cel mai des spune doar cu buzele și nu se aude nimic deci nu îi răspund, sau spune doar după ce trece de mine când e prea târziu să îi răspund, el fiind în spatele meu, cum au mai făcut și alții. Pe vremuri mă saluta, dar s-a schimbat, deși eu nu m-am schimbat. Soția lui este șchioapă, are un defect la mers și, odată când m-am întâlnit cu ei, cineva a intrat peste mintea mea, exprimându-și disprețul că ”cu două șchioape...”, nu mai țin minte restul frazei, dar era nemulțumire și era ca și cum se referea la mine și la acea femeie în același timp. Ea de obicei mi-a răspuns la salut, dar în ultimul timp îi văd mai ales de departe. Nu de mult ei vorbeau cu drag cu o familie cu copii care pleca de la ei din vizită probabil, și probabil erau copiii și nepoții lor. Atunci nici ea nu m-a auzit sau nu a vrut să îmi răspundă la salut. Ea pare un om fundamental bun spre deosebire de el.
Mai este un bărbat uscățiv și brunet care fumează mult și fumează adesea în holul blocului la parter și mereu mă întâlnesc cu el. El mă salută cu o politețe exagerată, ca un fel de temenea, nu știu dacă se poartă așa cu toate femeile din bloc. Nu demult, când mi-era lumea mai dragă acum câteva săptămâni, a ieșit și el să bată covoarele timp îndelungat în curtea blocului. Uneori vecinii (de pildă George) bat covoarele mici de tot câte o juma de oră, în mod ciudat, de parcă vor să îi chinuie pe alții dinadins. Cred că l-am văzut uneori împreună cu o femeie, dar parcă nu se potrivesc ca pereche, nu știu dacă era soția lui.
Mai este un bărbat care inițial părea singur și am impresia că vorbea în lift la telefon cu mama lui. El stă la un etaj inferior mie. Era mereu foarte parfumat și prin asta îmi amintea de avocatul burlac din blocul unu, care suferea de astm și se parfuma și el mereu. Acest bărbat, nici tânăr nici bătrân tare, a început să apară mai apoi cu o femeie vopsită blond, cu părul lung și cu chipul veștejit. De fapt nu știu de când erau împreună. Ea arăta de parcă trăise în vântul deșertului mult timp sau urcase adesea pe munte în ger și vântul iernii. Riduri peste tot. Nu știu cum să zic, fără să vreau m-am gândit că arată ca o prostituată retrasă din acitivitate, dar de fapt nu știu de ce avea, posibil congenital, acele riduri accentuate. A fost singura mea greșeală de gândire față de vecini în general. De fiecare dată când o întâlneam, ea avea un zâmbet larg, întins pe toată fața. Într-o zi, pe caniculă, în vara asta, l-am întâlnit pe el la lift asudat și obosit cu covoarele bătute în brațe. L-am întrebat cine l-a pedepsit să muncească pe o astfel de vreme și a răspuns scurt și cu năduf ”nevasta!”. De fapt nu știu sigur dacă ea era nevasta lui, după cum nu pot ști al cui era tânărul acela care mă saluta ceremonios și venea spre lift adesea cu aceeași femeie la ore foarte târzii. În ultimul timp tânărul a dispărut.
Pe la etajul unul stă și un tânăr care are un basset hound cu care iese la plimbare. Nu l-am văzut decât rar, numai în compania altor tineri, am impresia că locuiește singur (?) și are mașină pe care o conduce de mult. Are obiceiul să mă salute cu voce scăzută și a ieșit adesea în calea mea, mai ales dacă eu ieșeam la ore înaintate din noapte sau în zori foarte devreme, cum mi s-a întâmplat în ultimii ani din cauza suferinței, de parcă vrea să mă dea de gol că aș fi ”nebună” că ies la orele acelea afară. Și Ioana s-a luat de mine că m-a văzut pe geam la 5-6 dimineața. La etajul doi stă și un bătrân cu părul alb, care pare un om cumsecade și este singurul din bloc care în aparență m-a salutat cu respect. Inițial îl salutam eu, fiindcă știam că regula de politețe e că femeia trebuie să salute bărbatul, dacă el e cu mulți ani mai în vârstă, la vârsta senectuții. Dar el a insistat apoi să mă salute el. Umblă cu cămașă albă de tot adesea și cu pantaloni negri pe al căror tiv calcă la fiecare pas. Locuiește împreună cu un bărbat între două vârste, poate fiul lui, care și el m-a salutat de obicei, dar cu un fel de amuzament, ca și cum nu eram persoană serioasă, dar poate așa e el cu toți. Acest bărbat mergea într-o vreme tot la etajul doi la apartamentul vecin lor, unde l-am văzut odată când ușa era deschisă și a trebuit să urc pe scări, cred că stătea pe canapea și aveam impresia că acolo e un fel de firmă sau altă activitate de tăiat frunza la câini, dar mi s-a părut ciudat că era chiar în acel apartament vecin lor. Dar poate doar mi s-a părut că stau împreună sau că sunt rude, fiindcă e ciudat ca bătrânul să stea singur la 4 camere. Parcă mi-a spus cineva sau l-am văzut pe unul din ei sau pe amândoi intrând în apartamentul de lângă lift. A fost unul care a intrat peste mintea mea odată și mi-a spus că pe acela îl cheamă Ștefan, dar eu nu știu care e numele lui. Mai este o femeie care nu știu unde locuiește, înaltă și cu părul scurt vopsit roșcat, care dă impresia că ar fi medic sau așa ceva - nu știu de fapt ce este, dar ea mă salută sau o salut eu. Apare adesea împreună cu o femeie mai tânără care pare de rang social inferior și care mă salută politicos de fiecare dată și ea, și când e singură și când e cu cealaltă. Tot la un etaj inferior mai stă și o femeie înaltă și brunetă (ori poate e menajeră) căreia i-am spus acum câteva săptămâni că eu nu am dreptul nici să am pensie nici să muncesc, fiind pacient psihiatric, deoarece m-a iritat faptul că mă întreba dacă vin de la serviciu și așa cum eram îmbrăcată și fără sutien și în cârpe, nu puteam veni de la serviciu, chiar dacă aș fi fost femeie de serviciu. Această femeie se pare că era un om bun, dar, din motive necunoscute mie, rămăsese ca un copil.
La etajul trei, la unul din apartamentele cu patru camere, stă o femeie singură și corpolentă cu insuficiență respiratorie și poate și cardiacă, posibil astm,care vorbește cu mine pe un ton relativ intim și ca unui copil (ceea ce mă irită puțin din motive pe care le-am expus deja), îmi spune Cristina pe nume, și este unul din puținii vecini (de fapt singura) care au stat de vorbă cu mine și care vorbește cu mine când ne întâlnim. Dar nu știu cum o cheamă. Mi-a povestit că și ea fuma câte trei pachete de țigări pe zi ca și mine mai demult. Adesea se chinuie cu cărucioare pe roți venind de la supermarket. La ea mergea Marius să stea uneori de vorbă după moartea Ioanei, când era încă văduv, dar mergea și la Ioana, nu știu de ce, dar poate nu cu intenția de a le cere de nevastă. Nu știu cum se descurcă ea cu întreținerea la patru camere și alte cheltuieli. La celălalt apartament de patru camere de la trei stă o doamnă tot singură, care lucrează la un institut din câte am auzit parcă de la ea, când vorbea cu Ioana. Am văzut la ea în cutia poștală o revistă literară și i-am dăruit cu dedicație în cutia ei poștală o carte de poezii de-a mea, din cele publicate anul ăsta, după ce am câștigat concursul de debut anul trecut. După un timp mi-a pus și ea în cutia poștală cartea ei de vizită și felicitări pentru activitatea mea literară ”prodigioasă”, poate fiindcă scrisesem câteva date de biografie literară pe copertă. În realitate nu am avut activitate prodigioasă și m-au respins toți și într-un fel îmi pare rău că nu am reușit nimic bun nici în poezie (ceea ce e normal, nu am avut talent sau ”chemare”) și îmi pare rău că aproape toți m-au insultat cu adevărat și m-au respins. M-am întâlnit cu această doamnă și în fața ușii din dos de la jocuri de noroc și a vorbit frumos cu mine, dar eu i-am explicat că sunt o persoană foarte singură și de aceea am scris poezii și că nu am reușit să fac ceva bun, prin urmare nu am mai scris. Singurul lucru ciudat despre acea doamnă, în afară de faptul că poartă inele cu pietre mari, e că uneori aerisește prin ușa de la intrare și vine un miros puternic de stătut din camerele ei, nu știu de ce - are mobilă veche și posibil cărți. La mine pute a fum de țigară. (și polsibil și alte mirosuri dubioase, nu mai explic, oricum mirosea rău mereu foarte clar a usturoi, de parcă mă otrăveau cu arsenic și erau alte mirosuri)
Numele Sofiței, cea cu religia, l-am aflat de curând, fiindcă eu am întrebat-o, că altfel ea nu mi-ar fi spus. Umblă și ea cu batic și merge la biserică. Mai demult, când nu era curent electric odată, ea urca cu greu în urma mea fără lumină sau cu beculeț foarte mic și eu am ajuns mai repede - când a ajuns în dreptul meu i-am dat lanterna mea mică și a trebuit să insist mult să o ia. În general pentru mine era o mare bucurie în viață dacă puteam să ajut pe alții, oricât de puțin. Mi-a dat-o apoi înapoi. Am mai discutat uneori cu ea, dar în realitate nu m-a acceptat și îmi vorbește pe un ton fals și tărăgănat și aparent nu mă place sau o fi crezând că sunt nebună (!?), deși mie îmi plăcuse de ea. În urmă cu câteva săptâmâni mi-a vorbit ca unui copil mic și rău (poate chiar crede că sunt idioată sau nebună sau rea deși nu are motive) și spunea că văd și eu acum că e mai bine cu Dumnezeu și să am credință. Ca și cum mă întorsesem abia acum pe calea dreaptă. În realitate mi-a mai repetat aceste vorbe și în trecut, ca și cum vrea să dea impresia că eu aș fi oița rătăcită. În ultimul timp a început să mă cam irite această atitudine a ei, de parcă eu sunt inconștientă sau nebună, fiindcă știa că mereu am fost cedincioasă și cu sufletul curat (fiindcă îi spusesem anumite lucruri și vedea și la Paști, etc.). Am avut drag de oameni degeaba, mereu am dat peste câte o Sofița, care se poartă ca și cum eu nu am memorie și ca și cum aparține grupului de farisei contemporani. A refuzat cărți religioase din partea mea, că chipurile erau eretice. Dar asta nu contează. Cel mai mult m-a enervat când am întâlnit-o nu demult pe Moșilor alături de alte două cedincioase, vorbind ostentativ despre Dumnezeu și credință și spunând că războaiele sunt urâte, dar așa e voia lui Dumnezeu, că trebuie să facem și războaie sau să trecem și prin războaie. M-a iritat cuvântul război fiindcă eu am fost mereu un om pacific, dar alții tot sugerează că i-au păcălit pe proști că dacă îmi chinuie mie trupul peste tot sau creierul sau mai ales sexul, ei fac chipurile războaie peste mine ca și cum eu eram câmpul lor de manevre sau de luptă. Mai sunt unii care mereu intră peste mintea mea cu ideea ”Ordonați!” Mai sunt alți porci care intră peste mintea mea cu ideea ”Te apropii de victorie Cristina”, ca și cum i-au păcălit pe nebuni că eu eram nebună și că credeam că lupt în nu știu ce războaie, când în realitate nu am delirat niciodată și am fost mereu un om inteligent cu capul pe umeri. Mi-e scârbă că întârzie adevărul și îmi vor moartea de fapt.
La scara mea mai stă sau vine în vizită un buzat (nu știu dacă e evreu, nici măcar nu știu dacă toți evreii sunt mami buzați, dar am observat că unii oameni buzați sunt chiar din județul Buzău, așa a fost în viața mea) dar îl văd rar de tot și nici nu mai țin minte bine dacă mă salută sau nu, parcă nu. Mai este unul cam din aceeași rasă, dar cu părul alb și relativ curat/elegant îmbrăcat pe care îl văd tot rar și care în general mă salută, dar cu ezitare. L-am văzut nu demult de două ori în aceeși zi sau în zile succesive. (azi, ianuarie 2022, recitind, am descoperit că pe acesta cu păr alb l-am uitat)
Mai erau doi tineri pe care de mai multe ori i-am întâlnit împreună la început dar mai apoi separat. Unii spuneau că cel tânăr ar fi fotbalist. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, mă saluta cu un fel de aroganță, ca și cum avea ceva să îmi reproșeze. El s-a transformat foarte mult în acești 10 ani, a albit mult și glasul lui a devenit mai mieros când îmi dă bună ziua, nu mai este tăios ca pe vremuri, și parcă vrea să exprime ceva ascuns. Odată l-a salutat pe copilul vecinei de sus, arătându-l cu degetul, cu o expresie ciudată - și eu însămi am fost puțin contrariată, fiindcă mi se părea că acei copii nu creșteau sau au fost înlocuiți, căci îmi aminteam vag că acei copii erau în bloc din primii ani ai șederii mele acolo, făceau zgomote și am fost la ei la ușă să rog pentru puțină liniște și erau niște oameni care spuneau că vor duce copiii la țară. Iar acest ”tânăr” locuia la 4, ca și ei. Vreau să spun că nu puteam ghici defel ce emoție exprima în mod accentuat. L-am întâlnit în urmă cu câteva săptămâni (când lipseau coșurile de gunoi pe Moșilor și era tare cald), venind în bloc cu o femeie bătrână și bolnavă și a insistat enorm să intru cu ei în lift, deși eu nu voiam să ne înghesuim. A doua zi a apărut din nou cu aceeași bătrână și a zâmbit parcă forțat binevoitor spre copilul vecinei mele de deasupra, vecină blondă care și ea a fost gravidă în ultimii 10 ani de când stau aici. Unii intrau pe mintea mea ca și cum era el și spuneau că el știe că nu va deveni niciodată domn cu adevărat. Eu nu sunt idioată și nu cred bineînțeles că era el, pe mine nu mă pot convinge gândurile altora care apar exact când îi întâlnesc pe ei, că ei ar fi aceia, sunt un om lucid. L-am văzut stând de vorbă și cu muncitori stradali, de parcă se informa. Celălalt tânăr a continuat să mă salute cu aroganță mult timp, are un ton de voce în care prelungește nervos ultimele silabe și tot așa erau unii care intrau peste mintea mea cu ideea că ăia (dar de fapt poate alții) îmi spuneau că degeaba nu am greșit nimic și degeaba am fost un om perfect, că ei cred că am fost un om lipsit de virtute și caracter fiindcă am scris tot adevărul despre viața mea. Îndrăznesc să spun că nu e așa și nu e adevărat că omul nu trebuie să se plângă dacă e omorât fiind nevinovat - și în plus nu am fost niciodată un om plângăcios, nu am aruncat suferința mea asupra altora. E acceptabil și necesar uneori să spui adevărul, din moment ce nimănui nu îi pasă că eși omorât. Era înainte de a începe eu acest blog în 2013, era pe vremea în care eu scrisesem tot adevărul despre mine pe mailul meu, pentru mine însămi, dar ei sugerau că alții îl citesc. Voi explica mai clar această nenorocire mai încolo. Pe blog este același lucru, dar mai exact exprimat și mai complet și mai esențial oarecum. Ceea ce pot spune cu certitudine e că eu am avut dreptate mereu și ei dacă ar citi tot blogul meu ar fi de acord cu asta. Eu nu am fost un om lipsit de coloană vertebrală sau demnitate cum sugerau unii, dimpotrivă, demersul meu a fost moral corect și demersul lor de tăcere și minciună pentru a ascunde adevărul și a îmi da moartea este greșit și imoral și inuman. Cruzimile atroce și nedreptatea atroce trebuie denunțate, nu înțeleg de ce mă văd ei drept altceva decât un om normal și inteligent, numai fiindcă am fost om sărac din copilărie. Vă mai amintiți cântecul lui Florian Pittis după Blowing inthe wind - unde spunea ”de câte ori omul vede un rău și tace-ntorcând capul său”. Asta sunt ei toți - oameni extrem de imorali care se uitau la mine, deși eram încă tânără, de parcă eu nu trebuie să am niciun drept deși eram un om de valoare și voiau să mă sfâșie și să mă calce în picioare numai fiindcă aveam dreptate și fusesem chinuită cum am arătat clar, fără niciun drept încă din 1984, nu de la povestea cu Zăgrean. Pe acest din urmă tânăr l-am întâlnit la magazinul supermarket Profi din apropiere, unde miroase urât și unde în general merg oameni săraci (naiba știe de ce) și prost îmbrăcați, dar unde aceștia plătesc mai mult decât la Mega Image - am studiat mai demult prețurile și aproape toate erau mai mari ca la Mega Image (nu știu cum mai e acum) deci părea încă o ”găselniță” și capcană de jupuit pielea de pe oamenii nevoiași. El purta un tricou cu număr la spate și alteori l-am întâlnit cu bagaje de mână și nu știu unde pleca din când în când din bloc.
Am fost de curând afară la chioșcul de la colț și era mare adunătură de țigani și alte categorii și când am trecut pe acolo m-a scârbit unul că vorbea despre nu știu ce tulburări mentale și/sau posedări sasu demonizări. Se uita urât efectiv. Vechea poveste...
În bloc a mai apărut și un bărbat tânăr cu mușchi (oarecum atletic) cu tatuaj dacă nu mă înșel și care mă salută mereu. Nu pot spune cu precizie dacă are tatuaj, dar nu de mult a intrat alt musculos în bloc pe lângă mine și acela precis era și tatuat. Și o femeie țigancă (probabil) mai în vârstă pe care eu am salutat-o și care mai apoi a ieșit în calea mea vorbind la telefonul mobil. Cât despre Sâmbeteanu, el a spălat până nu cu mult înainte de moarte două din mașinile parcate în fața blocului. Am auzit că ar fi primit bani pentru că spăla mașina doamnei doctor, (nu pot ști sigur care era doctor sau dacă era de la scara asta) și că doamna doctor avea bani și de șofer, etc. (acum iar au intrat unii peste mintea mea cu ideea că vecinii mei au fost proști și că au ascultat de ”ordinele” nu știu cui ca să mă omoare de fapt, în loc să se ia după fapte reale din fața ochilor și să mă fi respectat ca om bun și normal, cum am fost mereu. Eu nu înțeleg ce vor să spună unii că au ascultat de ordine, fiindcă eu precis nu aș fi ascultat de niciun ordin să omor un om bun și inteligent cum am fost, eu precis aș fi preferat să mor eu, cum m-am și aruncat pe geam atunci în 98). Apoi Sâmbeteanu spunea la fereastră că este bolnav și nu a mai ieșit din casă. Dna Sâmbeteanu spunea că are cancer (mama zicea că datorită alcoolului) și apoi el a murit în scurt timp. Dumnezeu să îl ierte.
Cât despre vecinii mei de palier, am mai scris. În față stau cei doi homosexuali. Cel bătrân, probabil proprietarul, e șchiop și iese din când în când în două cârje (nu știu de ce nu poate merge cu una sau fără) și pleacă cu mașina la plimbare împreună cu prietenul lui tânăr și cu aer de străin (arab?). Amândoi au fost politicoși cu mine. Odată de foame sau tristețe mare și nevoie de o țigară măcar i-am cerut cu împrumut un leu celui tânăr și mi-a dat, dar a zis să nu îi mai dau înapoi, de fapt nu mai țin minte dacă i-am înapoiat sau nu. Cel bătrân țipă din când în când zi sau noapte și unii ziceau că atunci el are orgasm. El crește mulți peruși în colivii mari, așa mi s-a spus. Îmi aduc aminte de piesa de teatru despre homosexuali ”Colivia nebunelor”. La ei vine o rudă femeie a bătrânului și le face curat. Bătrânul ascultă uneori soprane sau castrați. Odată au chemat tapițeri să le repare patul dublu și vechi și au lucrat pe holul blocului destul de rapid.
Mai e un tânăr brunet pe care l-am văzut intrând sau ieșind rar în bloc, nu știu dacă locuiește aici sau la cine vine în vizită. Odată mi-a dat de pomană 10 lei că mi-era tare foame atunci și rău și nu mai puteam răbda de foame tocmai fiindcă nu aveam bani de atâta timp, adică și de scârbă și suferință, că dacă aș fi avut bani atunci aș fi putut ține regim dietetic sau hipocaloric cu ușurință ca odinioară, fiind totul comfortabil.
Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-22.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
În continuare despre ceilalți vecini și întâlnirile mele cu ei.
După cum spuneam, la etajul 8 locuia la 4 camere o femeie singură cu fiul ei. Ea venea la familia Nica în vizită. După un timp s-a căsătorit cu un bărbat înalt și solid și a mai avut o fetiță, pe lângă băiat. Băiatul brunet și pistruiat era cuminte și respectuos cum am povestit, fetița blondă, deși mă salută și ea, pare răsfățată și obraznică deocamdată. Bărbatul acela nu mă salută niciodată, dar se uită cam ciudat și uneori apleacă bărbia ca și cum m-ar saluta în gândul lui. Repet, nu mă obsedează lipsa de respect a vecinilor, dar sunt foarte singură și unele lucruri sunt anormale. Într-o dimineață când era liftul stricat, am coborât pe scări cu femeia de la 8 care își ducea fetița la grădiniță (sau la școală, acum nu mai știu sigur) și o cicălea încontinuu că trebuie să fie cuminte și cum trebuie să se poarte cu ceilalți.
Mai este în bloc un bărbat cu părul albit complet, care are o atitudine duplicitară față de mine. Câteodată, dar rar, chiar îmi spune bună ziua și eu îi răspund, dar cel mai des spune doar cu buzele și nu se aude nimic deci nu îi răspund, sau spune doar după ce trece de mine când e prea târziu să îi răspund, el fiind în spatele meu, cum au mai făcut și alții. Pe vremuri mă saluta, dar s-a schimbat, deși eu nu m-am schimbat. Soția lui este șchioapă, are un defect la mers și, odată când m-am întâlnit cu ei, cineva a intrat peste mintea mea, exprimându-și disprețul că ”cu două șchioape...”, nu mai țin minte restul frazei, dar era nemulțumire și era ca și cum se referea la mine și la acea femeie în același timp. Ea de obicei mi-a răspuns la salut, dar în ultimul timp îi văd mai ales de departe. Nu de mult ei vorbeau cu drag cu o familie cu copii care pleca de la ei din vizită probabil, și probabil erau copiii și nepoții lor. Atunci nici ea nu m-a auzit sau nu a vrut să îmi răspundă la salut. Ea pare un om fundamental bun spre deosebire de el.
Mai este un bărbat uscățiv și brunet care fumează mult și fumează adesea în holul blocului la parter și mereu mă întâlnesc cu el. El mă salută cu o politețe exagerată, ca un fel de temenea, nu știu dacă se poartă așa cu toate femeile din bloc. Nu demult, când mi-era lumea mai dragă acum câteva săptămâni, a ieșit și el să bată covoarele timp îndelungat în curtea blocului. Uneori vecinii (de pildă George) bat covoarele mici de tot câte o juma de oră, în mod ciudat, de parcă vor să îi chinuie pe alții dinadins. Cred că l-am văzut uneori împreună cu o femeie, dar parcă nu se potrivesc ca pereche, nu știu dacă era soția lui.
Mai este un bărbat care inițial părea singur și am impresia că vorbea în lift la telefon cu mama lui. El stă la un etaj inferior mie. Era mereu foarte parfumat și prin asta îmi amintea de avocatul burlac din blocul unu, care suferea de astm și se parfuma și el mereu. Acest bărbat, nici tânăr nici bătrân tare, a început să apară mai apoi cu o femeie vopsită blond, cu părul lung și cu chipul veștejit. De fapt nu știu de când erau împreună. Ea arăta de parcă trăise în vântul deșertului mult timp sau urcase adesea pe munte în ger și vântul iernii. Riduri peste tot. Nu știu cum să zic, fără să vreau m-am gândit că arată ca o prostituată retrasă din acitivitate, dar de fapt nu știu de ce avea, posibil congenital, acele riduri accentuate. A fost singura mea greșeală de gândire față de vecini în general. De fiecare dată când o întâlneam, ea avea un zâmbet larg, întins pe toată fața. Într-o zi, pe caniculă, în vara asta, l-am întâlnit pe el la lift asudat și obosit cu covoarele bătute în brațe. L-am întrebat cine l-a pedepsit să muncească pe o astfel de vreme și a răspuns scurt și cu năduf ”nevasta!”. De fapt nu știu sigur dacă ea era nevasta lui, după cum nu pot ști al cui era tânărul acela care mă saluta ceremonios și venea spre lift adesea cu aceeași femeie la ore foarte târzii. În ultimul timp tânărul a dispărut.
Pe la etajul unul stă și un tânăr care are un basset hound cu care iese la plimbare. Nu l-am văzut decât rar, numai în compania altor tineri, am impresia că locuiește singur (?) și are mașină pe care o conduce de mult. Are obiceiul să mă salute cu voce scăzută și a ieșit adesea în calea mea, mai ales dacă eu ieșeam la ore înaintate din noapte sau în zori foarte devreme, cum mi s-a întâmplat în ultimii ani din cauza suferinței, de parcă vrea să mă dea de gol că aș fi ”nebună” că ies la orele acelea afară. Și Ioana s-a luat de mine că m-a văzut pe geam la 5-6 dimineața. La etajul doi stă și un bătrân cu părul alb, care pare un om cumsecade și este singurul din bloc care în aparență m-a salutat cu respect. Inițial îl salutam eu, fiindcă știam că regula de politețe e că femeia trebuie să salute bărbatul, dacă el e cu mulți ani mai în vârstă, la vârsta senectuții. Dar el a insistat apoi să mă salute el. Umblă cu cămașă albă de tot adesea și cu pantaloni negri pe al căror tiv calcă la fiecare pas. Locuiește împreună cu un bărbat între două vârste, poate fiul lui, care și el m-a salutat de obicei, dar cu un fel de amuzament, ca și cum nu eram persoană serioasă, dar poate așa e el cu toți. Acest bărbat mergea într-o vreme tot la etajul doi la apartamentul vecin lor, unde l-am văzut odată când ușa era deschisă și a trebuit să urc pe scări, cred că stătea pe canapea și aveam impresia că acolo e un fel de firmă sau altă activitate de tăiat frunza la câini, dar mi s-a părut ciudat că era chiar în acel apartament vecin lor. Dar poate doar mi s-a părut că stau împreună sau că sunt rude, fiindcă e ciudat ca bătrânul să stea singur la 4 camere. Parcă mi-a spus cineva sau l-am văzut pe unul din ei sau pe amândoi intrând în apartamentul de lângă lift. A fost unul care a intrat peste mintea mea odată și mi-a spus că pe acela îl cheamă Ștefan, dar eu nu știu care e numele lui. Mai este o femeie care nu știu unde locuiește, înaltă și cu părul scurt vopsit roșcat, care dă impresia că ar fi medic sau așa ceva - nu știu de fapt ce este, dar ea mă salută sau o salut eu. Apare adesea împreună cu o femeie mai tânără care pare de rang social inferior și care mă salută politicos de fiecare dată și ea, și când e singură și când e cu cealaltă. Tot la un etaj inferior mai stă și o femeie înaltă și brunetă (ori poate e menajeră) căreia i-am spus acum câteva săptămâni că eu nu am dreptul nici să am pensie nici să muncesc, fiind pacient psihiatric, deoarece m-a iritat faptul că mă întreba dacă vin de la serviciu și așa cum eram îmbrăcată și fără sutien și în cârpe, nu puteam veni de la serviciu, chiar dacă aș fi fost femeie de serviciu. Această femeie se pare că era un om bun, dar, din motive necunoscute mie, rămăsese ca un copil.
La etajul trei, la unul din apartamentele cu patru camere, stă o femeie singură și corpolentă cu insuficiență respiratorie și poate și cardiacă, posibil astm,care vorbește cu mine pe un ton relativ intim și ca unui copil (ceea ce mă irită puțin din motive pe care le-am expus deja), îmi spune Cristina pe nume, și este unul din puținii vecini (de fapt singura) care au stat de vorbă cu mine și care vorbește cu mine când ne întâlnim. Dar nu știu cum o cheamă. Mi-a povestit că și ea fuma câte trei pachete de țigări pe zi ca și mine mai demult. Adesea se chinuie cu cărucioare pe roți venind de la supermarket. La ea mergea Marius să stea uneori de vorbă după moartea Ioanei, când era încă văduv, dar mergea și la Ioana, nu știu de ce, dar poate nu cu intenția de a le cere de nevastă. Nu știu cum se descurcă ea cu întreținerea la patru camere și alte cheltuieli. La celălalt apartament de patru camere de la trei stă o doamnă tot singură, care lucrează la un institut din câte am auzit parcă de la ea, când vorbea cu Ioana. Am văzut la ea în cutia poștală o revistă literară și i-am dăruit cu dedicație în cutia ei poștală o carte de poezii de-a mea, din cele publicate anul ăsta, după ce am câștigat concursul de debut anul trecut. După un timp mi-a pus și ea în cutia poștală cartea ei de vizită și felicitări pentru activitatea mea literară ”prodigioasă”, poate fiindcă scrisesem câteva date de biografie literară pe copertă. În realitate nu am avut activitate prodigioasă și m-au respins toți și într-un fel îmi pare rău că nu am reușit nimic bun nici în poezie (ceea ce e normal, nu am avut talent sau ”chemare”) și îmi pare rău că aproape toți m-au insultat cu adevărat și m-au respins. M-am întâlnit cu această doamnă și în fața ușii din dos de la jocuri de noroc și a vorbit frumos cu mine, dar eu i-am explicat că sunt o persoană foarte singură și de aceea am scris poezii și că nu am reușit să fac ceva bun, prin urmare nu am mai scris. Singurul lucru ciudat despre acea doamnă, în afară de faptul că poartă inele cu pietre mari, e că uneori aerisește prin ușa de la intrare și vine un miros puternic de stătut din camerele ei, nu știu de ce - are mobilă veche și posibil cărți. La mine pute a fum de țigară. (și polsibil și alte mirosuri dubioase, nu mai explic, oricum mirosea rău mereu foarte clar a usturoi, de parcă mă otrăveau cu arsenic și erau alte mirosuri)
Numele Sofiței, cea cu religia, l-am aflat de curând, fiindcă eu am întrebat-o, că altfel ea nu mi-ar fi spus. Umblă și ea cu batic și merge la biserică. Mai demult, când nu era curent electric odată, ea urca cu greu în urma mea fără lumină sau cu beculeț foarte mic și eu am ajuns mai repede - când a ajuns în dreptul meu i-am dat lanterna mea mică și a trebuit să insist mult să o ia. În general pentru mine era o mare bucurie în viață dacă puteam să ajut pe alții, oricât de puțin. Mi-a dat-o apoi înapoi. Am mai discutat uneori cu ea, dar în realitate nu m-a acceptat și îmi vorbește pe un ton fals și tărăgănat și aparent nu mă place sau o fi crezând că sunt nebună (!?), deși mie îmi plăcuse de ea. În urmă cu câteva săptâmâni mi-a vorbit ca unui copil mic și rău (poate chiar crede că sunt idioată sau nebună sau rea deși nu are motive) și spunea că văd și eu acum că e mai bine cu Dumnezeu și să am credință. Ca și cum mă întorsesem abia acum pe calea dreaptă. În realitate mi-a mai repetat aceste vorbe și în trecut, ca și cum vrea să dea impresia că eu aș fi oița rătăcită. În ultimul timp a început să mă cam irite această atitudine a ei, de parcă eu sunt inconștientă sau nebună, fiindcă știa că mereu am fost cedincioasă și cu sufletul curat (fiindcă îi spusesem anumite lucruri și vedea și la Paști, etc.). Am avut drag de oameni degeaba, mereu am dat peste câte o Sofița, care se poartă ca și cum eu nu am memorie și ca și cum aparține grupului de farisei contemporani. A refuzat cărți religioase din partea mea, că chipurile erau eretice. Dar asta nu contează. Cel mai mult m-a enervat când am întâlnit-o nu demult pe Moșilor alături de alte două cedincioase, vorbind ostentativ despre Dumnezeu și credință și spunând că războaiele sunt urâte, dar așa e voia lui Dumnezeu, că trebuie să facem și războaie sau să trecem și prin războaie. M-a iritat cuvântul război fiindcă eu am fost mereu un om pacific, dar alții tot sugerează că i-au păcălit pe proști că dacă îmi chinuie mie trupul peste tot sau creierul sau mai ales sexul, ei fac chipurile războaie peste mine ca și cum eu eram câmpul lor de manevre sau de luptă. Mai sunt unii care mereu intră peste mintea mea cu ideea ”Ordonați!” Mai sunt alți porci care intră peste mintea mea cu ideea ”Te apropii de victorie Cristina”, ca și cum i-au păcălit pe nebuni că eu eram nebună și că credeam că lupt în nu știu ce războaie, când în realitate nu am delirat niciodată și am fost mereu un om inteligent cu capul pe umeri. Mi-e scârbă că întârzie adevărul și îmi vor moartea de fapt.
La scara mea mai stă sau vine în vizită un buzat (nu știu dacă e evreu, nici măcar nu știu dacă toți evreii sunt mami buzați, dar am observat că unii oameni buzați sunt chiar din județul Buzău, așa a fost în viața mea) dar îl văd rar de tot și nici nu mai țin minte bine dacă mă salută sau nu, parcă nu. Mai este unul cam din aceeași rasă, dar cu părul alb și relativ curat/elegant îmbrăcat pe care îl văd tot rar și care în general mă salută, dar cu ezitare. L-am văzut nu demult de două ori în aceeși zi sau în zile succesive. (azi, ianuarie 2022, recitind, am descoperit că pe acesta cu păr alb l-am uitat)
Mai erau doi tineri pe care de mai multe ori i-am întâlnit împreună la început dar mai apoi separat. Unii spuneau că cel tânăr ar fi fotbalist. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, mă saluta cu un fel de aroganță, ca și cum avea ceva să îmi reproșeze. El s-a transformat foarte mult în acești 10 ani, a albit mult și glasul lui a devenit mai mieros când îmi dă bună ziua, nu mai este tăios ca pe vremuri, și parcă vrea să exprime ceva ascuns. Odată l-a salutat pe copilul vecinei de sus, arătându-l cu degetul, cu o expresie ciudată - și eu însămi am fost puțin contrariată, fiindcă mi se părea că acei copii nu creșteau sau au fost înlocuiți, căci îmi aminteam vag că acei copii erau în bloc din primii ani ai șederii mele acolo, făceau zgomote și am fost la ei la ușă să rog pentru puțină liniște și erau niște oameni care spuneau că vor duce copiii la țară. Iar acest ”tânăr” locuia la 4, ca și ei. Vreau să spun că nu puteam ghici defel ce emoție exprima în mod accentuat. L-am întâlnit în urmă cu câteva săptămâni (când lipseau coșurile de gunoi pe Moșilor și era tare cald), venind în bloc cu o femeie bătrână și bolnavă și a insistat enorm să intru cu ei în lift, deși eu nu voiam să ne înghesuim. A doua zi a apărut din nou cu aceeași bătrână și a zâmbit parcă forțat binevoitor spre copilul vecinei mele de deasupra, vecină blondă care și ea a fost gravidă în ultimii 10 ani de când stau aici. Unii intrau pe mintea mea ca și cum era el și spuneau că el știe că nu va deveni niciodată domn cu adevărat. Eu nu sunt idioată și nu cred bineînțeles că era el, pe mine nu mă pot convinge gândurile altora care apar exact când îi întâlnesc pe ei, că ei ar fi aceia, sunt un om lucid. L-am văzut stând de vorbă și cu muncitori stradali, de parcă se informa. Celălalt tânăr a continuat să mă salute cu aroganță mult timp, are un ton de voce în care prelungește nervos ultimele silabe și tot așa erau unii care intrau peste mintea mea cu ideea că ăia (dar de fapt poate alții) îmi spuneau că degeaba nu am greșit nimic și degeaba am fost un om perfect, că ei cred că am fost un om lipsit de virtute și caracter fiindcă am scris tot adevărul despre viața mea. Îndrăznesc să spun că nu e așa și nu e adevărat că omul nu trebuie să se plângă dacă e omorât fiind nevinovat - și în plus nu am fost niciodată un om plângăcios, nu am aruncat suferința mea asupra altora. E acceptabil și necesar uneori să spui adevărul, din moment ce nimănui nu îi pasă că eși omorât. Era înainte de a începe eu acest blog în 2013, era pe vremea în care eu scrisesem tot adevărul despre mine pe mailul meu, pentru mine însămi, dar ei sugerau că alții îl citesc. Voi explica mai clar această nenorocire mai încolo. Pe blog este același lucru, dar mai exact exprimat și mai complet și mai esențial oarecum. Ceea ce pot spune cu certitudine e că eu am avut dreptate mereu și ei dacă ar citi tot blogul meu ar fi de acord cu asta. Eu nu am fost un om lipsit de coloană vertebrală sau demnitate cum sugerau unii, dimpotrivă, demersul meu a fost moral corect și demersul lor de tăcere și minciună pentru a ascunde adevărul și a îmi da moartea este greșit și imoral și inuman. Cruzimile atroce și nedreptatea atroce trebuie denunțate, nu înțeleg de ce mă văd ei drept altceva decât un om normal și inteligent, numai fiindcă am fost om sărac din copilărie. Vă mai amintiți cântecul lui Florian Pittis după Blowing inthe wind - unde spunea ”de câte ori omul vede un rău și tace-ntorcând capul său”. Asta sunt ei toți - oameni extrem de imorali care se uitau la mine, deși eram încă tânără, de parcă eu nu trebuie să am niciun drept deși eram un om de valoare și voiau să mă sfâșie și să mă calce în picioare numai fiindcă aveam dreptate și fusesem chinuită cum am arătat clar, fără niciun drept încă din 1984, nu de la povestea cu Zăgrean. Pe acest din urmă tânăr l-am întâlnit la magazinul supermarket Profi din apropiere, unde miroase urât și unde în general merg oameni săraci (naiba știe de ce) și prost îmbrăcați, dar unde aceștia plătesc mai mult decât la Mega Image - am studiat mai demult prețurile și aproape toate erau mai mari ca la Mega Image (nu știu cum mai e acum) deci părea încă o ”găselniță” și capcană de jupuit pielea de pe oamenii nevoiași. El purta un tricou cu număr la spate și alteori l-am întâlnit cu bagaje de mână și nu știu unde pleca din când în când din bloc.
Am fost de curând afară la chioșcul de la colț și era mare adunătură de țigani și alte categorii și când am trecut pe acolo m-a scârbit unul că vorbea despre nu știu ce tulburări mentale și/sau posedări sasu demonizări. Se uita urât efectiv. Vechea poveste...
În bloc a mai apărut și un bărbat tânăr cu mușchi (oarecum atletic) cu tatuaj dacă nu mă înșel și care mă salută mereu. Nu pot spune cu precizie dacă are tatuaj, dar nu de mult a intrat alt musculos în bloc pe lângă mine și acela precis era și tatuat. Și o femeie țigancă (probabil) mai în vârstă pe care eu am salutat-o și care mai apoi a ieșit în calea mea vorbind la telefonul mobil. Cât despre Sâmbeteanu, el a spălat până nu cu mult înainte de moarte două din mașinile parcate în fața blocului. Am auzit că ar fi primit bani pentru că spăla mașina doamnei doctor, (nu pot ști sigur care era doctor sau dacă era de la scara asta) și că doamna doctor avea bani și de șofer, etc. (acum iar au intrat unii peste mintea mea cu ideea că vecinii mei au fost proști și că au ascultat de ”ordinele” nu știu cui ca să mă omoare de fapt, în loc să se ia după fapte reale din fața ochilor și să mă fi respectat ca om bun și normal, cum am fost mereu. Eu nu înțeleg ce vor să spună unii că au ascultat de ordine, fiindcă eu precis nu aș fi ascultat de niciun ordin să omor un om bun și inteligent cum am fost, eu precis aș fi preferat să mor eu, cum m-am și aruncat pe geam atunci în 98). Apoi Sâmbeteanu spunea la fereastră că este bolnav și nu a mai ieșit din casă. Dna Sâmbeteanu spunea că are cancer (mama zicea că datorită alcoolului) și apoi el a murit în scurt timp. Dumnezeu să îl ierte.
Cât despre vecinii mei de palier, am mai scris. În față stau cei doi homosexuali. Cel bătrân, probabil proprietarul, e șchiop și iese din când în când în două cârje (nu știu de ce nu poate merge cu una sau fără) și pleacă cu mașina la plimbare împreună cu prietenul lui tânăr și cu aer de străin (arab?). Amândoi au fost politicoși cu mine. Odată de foame sau tristețe mare și nevoie de o țigară măcar i-am cerut cu împrumut un leu celui tânăr și mi-a dat, dar a zis să nu îi mai dau înapoi, de fapt nu mai țin minte dacă i-am înapoiat sau nu. Cel bătrân țipă din când în când zi sau noapte și unii ziceau că atunci el are orgasm. El crește mulți peruși în colivii mari, așa mi s-a spus. Îmi aduc aminte de piesa de teatru despre homosexuali ”Colivia nebunelor”. La ei vine o rudă femeie a bătrânului și le face curat. Bătrânul ascultă uneori soprane sau castrați. Odată au chemat tapițeri să le repare patul dublu și vechi și au lucrat pe holul blocului destul de rapid.
Mai e un tânăr brunet pe care l-am văzut intrând sau ieșind rar în bloc, nu știu dacă locuiește aici sau la cine vine în vizită. Odată mi-a dat de pomană 10 lei că mi-era tare foame atunci și rău și nu mai puteam răbda de foame tocmai fiindcă nu aveam bani de atâta timp, adică și de scârbă și suferință, că dacă aș fi avut bani atunci aș fi putut ține regim dietetic sau hipocaloric cu ușurință ca odinioară, fiind totul comfortabil.
Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-22.html
vineri, 2 septembrie 2016
Blocul trei, partea 20
Continui aici povestirea de la punctul 19:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
Rămăsesem cu povestirea la italieni și chestiuni italienești din blocul meu. Încă și în zilele acestea, dar mai ales în timpul lunilor de primăvară-vară din anul acesta, intră unii peste mine cu ideea ”Aiuto, ho capito tutto! ” în italiană, adică ajutor, am înțeles totul. Nu știu ce vor și nici de ce cer ei ajutor, dar nu am cum să îi ajut.
Revin la povestirea despre familia Nica de la 8. Ioana N avea și ea adesea capul acoperit cu batic și mergea la biserică și avea icoane și mai ales se ruga singură în casă urmând un adevărat ritual, pe care Marius, soțul ei, îl respecta cu strictețe. Odată am nimerit la ei când ea se ruga și a trebuit să plec repede, fiindcă așa a spus Marius. Și ei au fost la mine acasă de câteva ori. Odată mi-a fost tare rău în tot corpul și simțeam și slăbiciune cerebrală mare și m-am plâns ei și ea a venit la mine acasă și mi-a făcut o frecție cu ulei, chiar a insistat mult, eu nu voiam, spunând că untdelemnul este cel mai sfânt lucru cu putință. Când era mama de față, ea a spus că ei nu îi pasă dacă omul e țigan sau evreu sau orice altceva, doar să fie om, asta contează. În acele momente abia începeam să înțeleg că poate oamenii credeau că eu eram țigancă (sau evreică), așa cum îmi tot repetau unii peste mintea mea, dar acesta nu e un motiv să cred că oamenii chiar credeau că eu aș fi fost țigancă. Mi se pare absurd. Îmi tot repetau că oamenilor li s-au spus mereu minciuni despre mine și de aceea mă omoară de fapt, ceea ce mi se pare absurd. De foarte multe ori mi-au spus că ”greșeala lor a fost că au spus că a fost țigancă”, ca și cum se refereau la mine și nu avea niciun sens, chiar dacă aș fi fost țigancă, de ce atâta tragedie?! Cum adică țigancă? E absurd. Alți spuneau des că ”atunci când am înțeles că nu e țigancă am înțeles totul”. Alteori spuneau ”ei mizau pe faptul că atunci când lumea va înțelege că ea nu e țigancă vor înțelege totul”. Etc. Îmi repetau această idee absurdă că lumea credea că sunt țigancă de multe ori, ca și cum inventaseră unii că sunt țigancă, pe lângă minciuna că aș fi fost nebună. De câteva ori mi-au spus în engleză că eu aș avea origine evreiască, ceea ce iarăși era absurd și nu avea legătură cu martiriul meu. Ioana N a mai spus ceva despre dansul Salomeei și capul sf. Ioan Botezătorul și abia după încă vreo câțiva ani au venit unii peste mine cu ideea că de fapt singura mea greșeală a fost că am dansat goală singură în casă în 1989. De fapt pot aproape jura că nu aveam cum să dansez goală (chiar dacă a fost, a fost o dată doar că altfel țineam minte și, dacă a fost, a fost pentru puține secunde sau minute), din multe motive (nu aveam astfel de suflet să dansez goală și ar fi fost incomod să mă mișc goală din cauze anatomice - labiile vulvei iertați anatomica expresie greșită, deci nu aș fi putut face ceva incomod și neplăcut), dar m-am uitat odată goală în oglindă, fiindcă abia reușisem să slăbesc fiindcă mă îngrășaseră cu sila și voiam să văd cum arăt, dar bineînțeles că nu știam că cineva m-ar putea urmări sau că unii vedeau prin ochii mei. Este drept că am dansat singură în casă, cu perdele sau jaluzele trase și nimeni nu avea cum să mă vadă, dar acel lucru era absolut necesar și natural din cauza presiunilor sexuale imense din partea lui Zăgrean și iubirii aceleia imense și dorului de el și de fapt interpretam melodiile și cuvintele lor. Uneori dansam pe muzică clasică și de multe ori făceam exerciții de mobilitate, fiindcă puteam face podul de sus ușor și sfoara și puteam duce ușor piciorul prin spate la cap (coșuleț). Era o nevoie imensă de echilibrare fizică și emoțională, era ca o reacție de apărare și fiindcă uneori mă durea capul înfiorător de tare. Unii fac yoga sau gimnastică la sală, eu ce puteam face? Nu am fost niciodată nebună sau inconștientă și am fost mereu un om inteligent și lucid și foarte serios, și nici chiar în fața lui Zăgrean nu aș fi putut să mă dezbrac să dansez, oricât credeam în el sau îl iubeam. Nu m-ar fi putut convinge și nu aș fi dansat nici pentru bani goală, chiar dacă mi-ar fi fost foame rău. Irina de la Constanța a venit la ziua mea odată și dansa singură în fața oglinzii și se scălâmbăia și cânta ”tell me why” după cântecul celebru atunci în anii 90, dar eu nici atunci nu am înțeles sau presupus că oamenii credeau că eu aș fi frivolă sau nebună fiindcă dansasem în fața oglinzii. Poate nu e adevărat. După un timp i-am dus Ioanei N cadou o icoană ortodoxă cu mult drag, așa cum i-am mai făcut unele mici daruri ca și Ioanei de jos.
Ioana N este cea care m-a încurajat să scriu poezii, după ce la sfârșitul lui 2006 aflasem că Zăgrean era căsătorit și după aceea mergeam la ei în vizită seara și citeam din poeziile mele uneori și el îmi citea din poeziile lui. Fără ei nu ar fi existat niciuna din poeziile mele, oricum fără valoare și ale mele. El m-a cam amărât când spunea cu subînțeles ceva despre vremea când el era încă un lup tânăr împreună cu alții, fiindcă evident eu am fost un miel și o oaie nenorocită toată viața, nu îmi plăcea expresia lui ”lupii tineri” și zâmbetul lui parșiv legat de poezii de genul acela. El se căsătorise cu Ioana mai târziu și fiecare avea copil din căsătorie precedentă. Mi-a spus că Ioana a vrut ea să cumpere apartamentul acela de 2 camere la etajul 8 ca să nu o bată vecinii de sus la cap, lucru care mă rănea amintindu-mi de cât de mult am fost eu torturată cu zgomote de vecini (și în primii 4-5 ani aici) și m-am gîndit că poate și Ioana fusese chinuită în tinerețea ei. Ioana avea pielea cenușie oarecum, dar nu știu dacă era țigancă, vorba ălora. El îi spunea ei în glumă illustrissima. După ani ea a murit de cancer pulmonar care era datorat mediului toxic de la tipografia unde lucrase în tinerețe, poate de aceea pielea ei era mai cenușie de la început. El fuma la bucătărie, ea nu fuma deloc. Când mergeam la ei acasă mie mi-era mereu rău, simțeam o prezență stranie, o aură puternică ca și la Ioana de jos, dar acolo era puțin diferit sentimentul sau senzația. Totuși am continuat să merg, fiindcă singurătatea e foarte grea și eu nu m-am izolat niciodată. Totuși Marius spunea că eu sunt ”izolaționistă”, una din numeoroasele lui batjocuri față de mine. Ioana mă servea cu diverse lucruri la ei acasă și îmi aducea și de pomană și eu am primit mereu desigur.
La foarte scurt timp familia Nica de la 8 împreună cu Ioana Guță de jos au început să își bată joc de mine foarte urât încontinuu și ca și cum erau coalizați împotriva mea. Eu am avut deplină bunăvoință în zadar. Mă insultau oribil, îmi făceau promisiuni pe care nu le țineau, aveau un comportament duplicitar și purtau măști felurite (chiar și Ioana N spunea odată că eu ar trebui să îi spun mamei mele ”măștile jos!”) mă tratau drept nebună adică neom și cu atâta viclenie și teatru, încât oamenii răuvoitori și proști ar fi putut crede că eu chiar eram rea sau nebună, dacă plecau de la premise greșite, fiindcă eu am fost mereu un om respectabil și cu bun simț și niciodată nebună. Aceștia erau oameni rudimentari și grosieri și inculți, care nu citiseră probabil decât câteva cărți vulgare sau simple, dar care, mai presus de orice, nu erau oameni cu caracter și suflet, în ciuda iertării mele constante și încrederii și bunei mele creșteri și răbdării mele cu gândul bun. (am greșit cu supoziția, poate că nu erau oameni rudimentari, dar așa păreau) Toate insultele lor erau nefondate. Îmi făceau promisiuni false, de pildă că mă vizitează sau mă primesc în vizită la ei și apoi se răzgândeau deși eu nu eram nebună și nu greșeam nimic niciodată. Am scris o dată o scrisoare despre suferința mea zilnică legată de ei, care cuprinde o parte infimă din ceea ce îmi făceau cei trei (plus George mai apoi) în mod simultan. Linkul spre acea scrisoare, mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/11/scrisoarea-mea-catre-domnul-marius-cnica.html
Ei înscenau diverse lucruri, mistificau viața mea, care a fost mereu bună și primitoare, mă făceau să îmi pierd timpul scriind poeziile sau scrisorile lui Marius pe calculatorul meu, gratuit, (dar după ani el nu a vrut să îmi dea 5 lei cu împrumut), și apoi nu aveau nici măcar recunoștință și mă scuipau că eu ”m-am șters cu ei la fund”, exact asta a fost expresia Ioanei Nica, deși ei mă loviseră încontinuu, nu știu de ce spunea așa, era înainte să scriu adevărul despre ei. Ioana de jos la fel, îmi cerea să îi trag ziare la imprimantă cu banii mei (acum nu mai am demult bani de cerneală) dar apoi vorbea urât și mă insulta din nou fără motiv. S-au purtat așa urât, încât proștii ar fi putut crede că eu eram rea sau nebună, numai fiindcă ei mințeau, fără nicio legătură cu ceea ce gândeam sau spuneam eu. Eu m-am purtat frumos cu ei de fiecare dată când ei au venit la mine în vizită, inclusiv le-am făcut poze frumoase, în care el își lua brusc un alt aer. Ioana N mi-a spus direct că sunt nebună și că soțul ei nu trebuie să mai stea de vorbă cu mine, deși nu greșisem nimic, absolut sigur nimic, care să o facă să reacționeze așa. Până la momentul în care m-a invitat la cenaclu cu el dar de fapt nu a vrut să mă duc acolo, am fost cu el la cenaclul de poezie de la Casa Armatei (actual cercul militar național) de trei ori. Odată am fost la expoziția de tapiserii și poezie a unei soții de militar, dna Angela parcă nu mai știu cum, care era o persoană între două vârste, grăsună și genul de gospodină cumsecade care pune murături și face zacuscă la fel cum scrie poezii. (chiar și eu am pus murături - gogoșari cu morcovi și cu conopidă, i-am dat și verișoarei mele Franci, în primul an după ce m-am mutat aici, fiindcă îmi plăcea să gătesc, dar din păcate am pus prea multe foi de dafin, și erau puțin amare, altfel erau bune). Am mai fost odată tot acolo degeaba la discuții toto cu Marius și altădată am fost sus în clădire, unde a citit un poet tânăr apreciat de ei și unde când am intrat unul a intrat peste gândul meu cu ideea ”are o față ca un cur”. Marius îmi spunea că lui nu îi place cuvântul ”curat” în poezii, că alții l-au învățat că ar însemna că face aluzie la cur. Altădată mi-a spus că lui nu îi plac pupincuriștii, adică cei care ajung nume în poezie prin temenele și lingușeli, când în realitate și el era așa ceva, zic, eu, adică publica fiindcă avea relații cu alții, cum fac toți, chiar dacă în general își publica poeziile cu bani proprii. Ulterior au intrat unii porci peste mine cu idei grotești și anume că oamenii au inventat că eu aș fi pupat în fund cu adevărat pe bărbatul acela Toni cel cu penisul în gura mea din cauza scârbei și suferinței mari în viața mea. Toni m-a întrebat de ce fac eu așa ceva, că numai unele femei iau sexul cuiva în gură și eu i-am explicat că am suferit foarte mult, dar lui desigur nu îi păsa și nu avea cum să înțeleagă. Spunea să nu mai iau medicamentele alea psihiatrice că mă tâmpesc de cap. Unii mi-au repetat de mai multe ori că așa au inventat porcii că eu l-aș fi pupat în fund, dar eu nu cred. Sunt alții care mi-au spus în engleză că nu știu cine ar fi mâncat chiar carne din piciorul meu amputat, un lucru de asemenea incredibil și dezgustător, dar recunosc că ei sunt în stare de orice rău sau lucru abject, veți vedea în continuare, dacă încă nu ați înțeles. Un lucru care mi s-a părut ciudat a fost și militarizarea haiku-ului, fiindcă întâlnirile de cenaclu ale celor membri ai asociației române de haiku se țineau tot la casa armatei, iar poetul șef părea tot un fel de militar lipsit de grație și oarecum solid și necizelat ca om și ca gândire, adică nu avea aptitudini verbale dezvoltate. Dar el s-a purtat bine cu mine, cum voi mai povesti, se numea Nicolițov, iar ceilalți membri nu m-au acceptat nici în București și mi-au făcut zile fripte și când am fost la întrunirea internațională de la Constanța în 2013, unde Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în măsura posibilului. Eu nu am vină că primele mele poezii au apărut în ziarul Opinia de Buzău, ceea ce nu trebuia de fapt și nici măcar nu erau poezii bune, poate că am mai progresat ulterior, dar Marius a insistat foarte mult să îi dau mereu și la început eu nu am vrut să rup relația cu el și soția lui, fiind foarte singură. Ulterior mi-a spus că vrea să îmi publice o carte cu primele mele poezii, dar s-a răzgândit și eu mă bucur pentru asta. Alții au intrat peste mine cu ideea absurdă că oamenii s-au șters la fund cu poeziile mele din ziar, posibil și fiindcă familia Nica spunea că eu m-am șters la fund cu ei.
Iată cum arătam eu în aprilie 2008 (acestea sunt secvențe dintr-un film, foarte aproape de cum arătam în realitate) după ce mă îngrășasem brusc în urma chinului monstruos din 2007, la mama în Voluntari în bucătărie, când ea și Fana ”discutau” cu mine despre neplăcerile legate de moștenire și cadastru din partea lui Lili Stoicescu:
Îmi amintesc că i-am povestit Ioanei N viața mea pe scurt și, când am ajuns la scena cu preotul Șerban, unchiul mamei care mă molestase în adolescență, ea a zis că tot cartierul știa ce face preotul ăla cu femeile când se spovedeau și că eu trebuia să merg la un preot bun. Mai îmi amintesc că îmi spunea păpușă (ulterior, după ani, mama a început să spună păpușă tuturor) și m-a întrebat câți ani am și când i-am spus 35 sau 36 a zis că trebuie să fac un copil cât mai repede (m-a atins în punctul cel mai sensibil) și mi-a zis că o să-mi facă ea un copil împreună cu maică-mea dacă nu se poate altfel. Mi-a mai zis că trebuie să mă mărit și să găsesc un bărbat tot șchiop ca și mine, că doar nu îmi imaginez că pot să mă mărit cu unul întreg la trup. Aproape de intersecția Moșilor-Carol (la Latină) era un așa-zis handiclub care însă prezenta o vitrină goală și parcă nu avea activitate. Printre zecile de siteuri de socializare unde m-am înscris au fost și unele pentru handicapuri și persoane fără bani, dar și acolo am fost respinsă. Pe cel străin de pildă erau mulți perverși și psihopați care mă întrebau dacă mie îmi place să sug pu...etc sau bărbați singuri care spuneau că sunt din armată și că au bani și caută parteneră, etc. Pe Ioana N mi-o amintesc cel mai bine într-o zi în care stătea pe canapea și cosea la mână tivul la o perdea nouă, lungă până la pământ, cum zicea ea că e la modă, pentru sufrageria lor. Zâmbea ușor în timp ce cosea. Ulterior a început declinul pentru ea. A fost cu soțul prin Europa, prin Italia precis, apoi în SUA la fiul ei parcă. Marius s-a îmbolnăvit acolo la rinichi și, fiindcă nu avea asigurare medicală și de teamă, mi s-a spus că și-a luat picioarele în spinare și s-a întors în țară rapid. Ulterior a stat mai mult la Florica de Buzău, cum stătea și înainte, dar de data asta mai mult. Ioana era grav bolnavă dar eu nu știam. Venise o fată tânără de la țară și mai stătea cu ea și țin minte mirosul de ciorbă de ierburi ciudată pe care o prepara la bucătărie. Marius s-a întors când ea tușea rău și apoi a internat-o la oncologie, unde, din spusele lui, erau mulți oameni tineri sub 40 de ani grav bolnavi. I-am întâlnit pe amândoi odată când ea abia cobora scările cu el la braț să iasă la plimbare nu știu unde, într-o seară. Tușea înfundat, acasă tușea cu mult sânge după cum spunea Marius. Ulterior ea a murit (Dumnezeu s-o odihnească) și lui i-a făcut cineva un site pe internet cu viața illustrissimei sau nobilei sale soții, unde ea nu apare ca un înger, ba chiar parcă dinadins au ales unele poze mai urâte (așa era la început), nu știu sigur cum mai e acum. El s-a recăsătorit rapid parcă, nu știu dacă trecuse anul sau cu puțin peste an. Odată, când l-am întâlnit înainte de a se recăsători, l-am întrebat fără intenție rea ce mai face și el mi-a răspuns morocănos și amărât că nu mai poate de bine. Cea mai tristă amintire pentru mine legată de el e că mi-a dat o carte a lui, Ritualul însingurării, exact în perioada în care unii intrau mereu peste mintea mea cu ideea că trebuie să mă izoleze, deci să mă omoare...și astfel chiar mă obligă să mă omor de fapt. (azi 28 ian 2022, recunosc că mă durea ideea că ei mă obligau să mă omor prin multe lucruri, dar am greșit, oricâtă suferință ar fi omul, cât timp e lucid, nu e obligat să se omoare) El îmi recomandase inițial să îmi semnez poeziile cu numele întreg, dar să inversez prenumele, să semnez Monica-Cristina Moldoveanu, ca să evit aliterația Mo-Mo. Eu mi-am semnat primele poezii Monica Moldoveanu și după ce am intrat pe internet în 2010 am semnat cu numele întreg Cristina-Monica Moldoveanu. Am căutat acum pe net și am găsit că el a scos (dacă nu mă înșel) pozele aceela mai urâte cu fosta lui soție. Când am făcut pozele cu ei la mine în dormitor era și mama dar pe ea nu am pozat-o. Iată mai jos două dintre ele (regret că mi se vedea cearceaful, acela s-a rupt între timp că era vechi, dar era curat la mine mereu, cum spunea și George, care mai venea la mine la vreo nevoie, în ciuda a ceea ce a urmat, era curat, munceam mult). Ioana N avea o vorbă că eu nu trebuie să ascult ce îmi șoptește diavolul la ureche și recunosc că e o vorbă bună, dar din păcate ceilalți au ascultat de vorbe-minciuni despre mine și m-au omorât de fapt, căci altfel aș fi trăit mult și bine și aș fi avut și copil poate. Vă spun din proprie experiență că 99% din ce spun cei răi peste mintea omului bun este minciună. În viața mea eu nu am crezut în ”șoaptele” diavolului, dar ei m-au scuipat mereu după moartea tatei și numai rar de tot spuneau adevărul.
Oricum fără ei nu ar fi existat poeziile mele, în caz că au plăcut cuiva. Ceea ce e puțin probabil. Primele mele poezii erau oribile. Prima poezie scrisă în grabă la sfârșitul lui 2006 despre iubirea mea pierdută era astfel - iar Marius îmi sugera să spun triremă (vas de război) în loc de dig simplu Poezia este extrem de slabă, din motive clare - lipsă de experineță și otravă și chin.
Optsprezece ani trecut-au, vai, Iubire
De când in ochii-mi l-ai adus ca mire
De când m-ai prins cu lanţuri grele-adânci
Ce nu le-ar sfărâma nici aspre stânci
Dar dulcea lor povară de inele
N-aş arunca-o-n mare sau la stele
Nu prigoni Iubire al vieţii mele rost
Ţi-am invăţat tăcerea şi drumul pe de rost
Să-mi fii dig simplu, nu furtună-n mare
Să pot privi spre cer în aşteptare
Când ochii mei pe-ai tăi îi vor chema
Ne-om intâlni departe, în tăcerea mea
Vă prezint aici (fără legătură cu povestirea) unul din multele cântece frumoase pe care le avea tata în colecția lui (probabil și pe acesta l-am interpretat în dans cu toată simțirea mea de atunci), fiindcă tata avea multe cântece bune, cu mesaje pure sau triste sau chiar pline de speranță, etc. Adevărul e că acele cântece s-au lipit de memoria mea fiindcă am fost tratată așa cum am povestit. Multe erau pline de miez dacă le ascultai cuvintele, iar dacă nu, aveau melodii superbe pentru viața mea de atunci, dar cine mai are suflet azi pentru mine?:
Un alt cântec al tatei cu mesaj asemănător, dar de fapt nu, care îmi plăcea (repet, avea foarte multe și celebre și obscure, dar aproape toate bune și le știam pe toate pe dinafară) - ”Why butterflies never cry?”, poza e a mea cu camcorderul mic de la vreo 5 metri distanță de floare, în grădina de la Colun, cântecul e luat de pe un site pirat, se termină la 3:05.
Va urma în continuare în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
Rămăsesem cu povestirea la italieni și chestiuni italienești din blocul meu. Încă și în zilele acestea, dar mai ales în timpul lunilor de primăvară-vară din anul acesta, intră unii peste mine cu ideea ”Aiuto, ho capito tutto! ” în italiană, adică ajutor, am înțeles totul. Nu știu ce vor și nici de ce cer ei ajutor, dar nu am cum să îi ajut.
Revin la povestirea despre familia Nica de la 8. Ioana N avea și ea adesea capul acoperit cu batic și mergea la biserică și avea icoane și mai ales se ruga singură în casă urmând un adevărat ritual, pe care Marius, soțul ei, îl respecta cu strictețe. Odată am nimerit la ei când ea se ruga și a trebuit să plec repede, fiindcă așa a spus Marius. Și ei au fost la mine acasă de câteva ori. Odată mi-a fost tare rău în tot corpul și simțeam și slăbiciune cerebrală mare și m-am plâns ei și ea a venit la mine acasă și mi-a făcut o frecție cu ulei, chiar a insistat mult, eu nu voiam, spunând că untdelemnul este cel mai sfânt lucru cu putință. Când era mama de față, ea a spus că ei nu îi pasă dacă omul e țigan sau evreu sau orice altceva, doar să fie om, asta contează. În acele momente abia începeam să înțeleg că poate oamenii credeau că eu eram țigancă (sau evreică), așa cum îmi tot repetau unii peste mintea mea, dar acesta nu e un motiv să cred că oamenii chiar credeau că eu aș fi fost țigancă. Mi se pare absurd. Îmi tot repetau că oamenilor li s-au spus mereu minciuni despre mine și de aceea mă omoară de fapt, ceea ce mi se pare absurd. De foarte multe ori mi-au spus că ”greșeala lor a fost că au spus că a fost țigancă”, ca și cum se refereau la mine și nu avea niciun sens, chiar dacă aș fi fost țigancă, de ce atâta tragedie?! Cum adică țigancă? E absurd. Alți spuneau des că ”atunci când am înțeles că nu e țigancă am înțeles totul”. Alteori spuneau ”ei mizau pe faptul că atunci când lumea va înțelege că ea nu e țigancă vor înțelege totul”. Etc. Îmi repetau această idee absurdă că lumea credea că sunt țigancă de multe ori, ca și cum inventaseră unii că sunt țigancă, pe lângă minciuna că aș fi fost nebună. De câteva ori mi-au spus în engleză că eu aș avea origine evreiască, ceea ce iarăși era absurd și nu avea legătură cu martiriul meu. Ioana N a mai spus ceva despre dansul Salomeei și capul sf. Ioan Botezătorul și abia după încă vreo câțiva ani au venit unii peste mine cu ideea că de fapt singura mea greșeală a fost că am dansat goală singură în casă în 1989. De fapt pot aproape jura că nu aveam cum să dansez goală (chiar dacă a fost, a fost o dată doar că altfel țineam minte și, dacă a fost, a fost pentru puține secunde sau minute), din multe motive (nu aveam astfel de suflet să dansez goală și ar fi fost incomod să mă mișc goală din cauze anatomice - labiile vulvei iertați anatomica expresie greșită, deci nu aș fi putut face ceva incomod și neplăcut), dar m-am uitat odată goală în oglindă, fiindcă abia reușisem să slăbesc fiindcă mă îngrășaseră cu sila și voiam să văd cum arăt, dar bineînțeles că nu știam că cineva m-ar putea urmări sau că unii vedeau prin ochii mei. Este drept că am dansat singură în casă, cu perdele sau jaluzele trase și nimeni nu avea cum să mă vadă, dar acel lucru era absolut necesar și natural din cauza presiunilor sexuale imense din partea lui Zăgrean și iubirii aceleia imense și dorului de el și de fapt interpretam melodiile și cuvintele lor. Uneori dansam pe muzică clasică și de multe ori făceam exerciții de mobilitate, fiindcă puteam face podul de sus ușor și sfoara și puteam duce ușor piciorul prin spate la cap (coșuleț). Era o nevoie imensă de echilibrare fizică și emoțională, era ca o reacție de apărare și fiindcă uneori mă durea capul înfiorător de tare. Unii fac yoga sau gimnastică la sală, eu ce puteam face? Nu am fost niciodată nebună sau inconștientă și am fost mereu un om inteligent și lucid și foarte serios, și nici chiar în fața lui Zăgrean nu aș fi putut să mă dezbrac să dansez, oricât credeam în el sau îl iubeam. Nu m-ar fi putut convinge și nu aș fi dansat nici pentru bani goală, chiar dacă mi-ar fi fost foame rău. Irina de la Constanța a venit la ziua mea odată și dansa singură în fața oglinzii și se scălâmbăia și cânta ”tell me why” după cântecul celebru atunci în anii 90, dar eu nici atunci nu am înțeles sau presupus că oamenii credeau că eu aș fi frivolă sau nebună fiindcă dansasem în fața oglinzii. Poate nu e adevărat. După un timp i-am dus Ioanei N cadou o icoană ortodoxă cu mult drag, așa cum i-am mai făcut unele mici daruri ca și Ioanei de jos.
Ioana N este cea care m-a încurajat să scriu poezii, după ce la sfârșitul lui 2006 aflasem că Zăgrean era căsătorit și după aceea mergeam la ei în vizită seara și citeam din poeziile mele uneori și el îmi citea din poeziile lui. Fără ei nu ar fi existat niciuna din poeziile mele, oricum fără valoare și ale mele. El m-a cam amărât când spunea cu subînțeles ceva despre vremea când el era încă un lup tânăr împreună cu alții, fiindcă evident eu am fost un miel și o oaie nenorocită toată viața, nu îmi plăcea expresia lui ”lupii tineri” și zâmbetul lui parșiv legat de poezii de genul acela. El se căsătorise cu Ioana mai târziu și fiecare avea copil din căsătorie precedentă. Mi-a spus că Ioana a vrut ea să cumpere apartamentul acela de 2 camere la etajul 8 ca să nu o bată vecinii de sus la cap, lucru care mă rănea amintindu-mi de cât de mult am fost eu torturată cu zgomote de vecini (și în primii 4-5 ani aici) și m-am gîndit că poate și Ioana fusese chinuită în tinerețea ei. Ioana avea pielea cenușie oarecum, dar nu știu dacă era țigancă, vorba ălora. El îi spunea ei în glumă illustrissima. După ani ea a murit de cancer pulmonar care era datorat mediului toxic de la tipografia unde lucrase în tinerețe, poate de aceea pielea ei era mai cenușie de la început. El fuma la bucătărie, ea nu fuma deloc. Când mergeam la ei acasă mie mi-era mereu rău, simțeam o prezență stranie, o aură puternică ca și la Ioana de jos, dar acolo era puțin diferit sentimentul sau senzația. Totuși am continuat să merg, fiindcă singurătatea e foarte grea și eu nu m-am izolat niciodată. Totuși Marius spunea că eu sunt ”izolaționistă”, una din numeoroasele lui batjocuri față de mine. Ioana mă servea cu diverse lucruri la ei acasă și îmi aducea și de pomană și eu am primit mereu desigur.
La foarte scurt timp familia Nica de la 8 împreună cu Ioana Guță de jos au început să își bată joc de mine foarte urât încontinuu și ca și cum erau coalizați împotriva mea. Eu am avut deplină bunăvoință în zadar. Mă insultau oribil, îmi făceau promisiuni pe care nu le țineau, aveau un comportament duplicitar și purtau măști felurite (chiar și Ioana N spunea odată că eu ar trebui să îi spun mamei mele ”măștile jos!”) mă tratau drept nebună adică neom și cu atâta viclenie și teatru, încât oamenii răuvoitori și proști ar fi putut crede că eu chiar eram rea sau nebună, dacă plecau de la premise greșite, fiindcă eu am fost mereu un om respectabil și cu bun simț și niciodată nebună. Aceștia erau oameni rudimentari și grosieri și inculți, care nu citiseră probabil decât câteva cărți vulgare sau simple, dar care, mai presus de orice, nu erau oameni cu caracter și suflet, în ciuda iertării mele constante și încrederii și bunei mele creșteri și răbdării mele cu gândul bun. (am greșit cu supoziția, poate că nu erau oameni rudimentari, dar așa păreau) Toate insultele lor erau nefondate. Îmi făceau promisiuni false, de pildă că mă vizitează sau mă primesc în vizită la ei și apoi se răzgândeau deși eu nu eram nebună și nu greșeam nimic niciodată. Am scris o dată o scrisoare despre suferința mea zilnică legată de ei, care cuprinde o parte infimă din ceea ce îmi făceau cei trei (plus George mai apoi) în mod simultan. Linkul spre acea scrisoare, mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/11/scrisoarea-mea-catre-domnul-marius-cnica.html
Ei înscenau diverse lucruri, mistificau viața mea, care a fost mereu bună și primitoare, mă făceau să îmi pierd timpul scriind poeziile sau scrisorile lui Marius pe calculatorul meu, gratuit, (dar după ani el nu a vrut să îmi dea 5 lei cu împrumut), și apoi nu aveau nici măcar recunoștință și mă scuipau că eu ”m-am șters cu ei la fund”, exact asta a fost expresia Ioanei Nica, deși ei mă loviseră încontinuu, nu știu de ce spunea așa, era înainte să scriu adevărul despre ei. Ioana de jos la fel, îmi cerea să îi trag ziare la imprimantă cu banii mei (acum nu mai am demult bani de cerneală) dar apoi vorbea urât și mă insulta din nou fără motiv. S-au purtat așa urât, încât proștii ar fi putut crede că eu eram rea sau nebună, numai fiindcă ei mințeau, fără nicio legătură cu ceea ce gândeam sau spuneam eu. Eu m-am purtat frumos cu ei de fiecare dată când ei au venit la mine în vizită, inclusiv le-am făcut poze frumoase, în care el își lua brusc un alt aer. Ioana N mi-a spus direct că sunt nebună și că soțul ei nu trebuie să mai stea de vorbă cu mine, deși nu greșisem nimic, absolut sigur nimic, care să o facă să reacționeze așa. Până la momentul în care m-a invitat la cenaclu cu el dar de fapt nu a vrut să mă duc acolo, am fost cu el la cenaclul de poezie de la Casa Armatei (actual cercul militar național) de trei ori. Odată am fost la expoziția de tapiserii și poezie a unei soții de militar, dna Angela parcă nu mai știu cum, care era o persoană între două vârste, grăsună și genul de gospodină cumsecade care pune murături și face zacuscă la fel cum scrie poezii. (chiar și eu am pus murături - gogoșari cu morcovi și cu conopidă, i-am dat și verișoarei mele Franci, în primul an după ce m-am mutat aici, fiindcă îmi plăcea să gătesc, dar din păcate am pus prea multe foi de dafin, și erau puțin amare, altfel erau bune). Am mai fost odată tot acolo degeaba la discuții toto cu Marius și altădată am fost sus în clădire, unde a citit un poet tânăr apreciat de ei și unde când am intrat unul a intrat peste gândul meu cu ideea ”are o față ca un cur”. Marius îmi spunea că lui nu îi place cuvântul ”curat” în poezii, că alții l-au învățat că ar însemna că face aluzie la cur. Altădată mi-a spus că lui nu îi plac pupincuriștii, adică cei care ajung nume în poezie prin temenele și lingușeli, când în realitate și el era așa ceva, zic, eu, adică publica fiindcă avea relații cu alții, cum fac toți, chiar dacă în general își publica poeziile cu bani proprii. Ulterior au intrat unii porci peste mine cu idei grotești și anume că oamenii au inventat că eu aș fi pupat în fund cu adevărat pe bărbatul acela Toni cel cu penisul în gura mea din cauza scârbei și suferinței mari în viața mea. Toni m-a întrebat de ce fac eu așa ceva, că numai unele femei iau sexul cuiva în gură și eu i-am explicat că am suferit foarte mult, dar lui desigur nu îi păsa și nu avea cum să înțeleagă. Spunea să nu mai iau medicamentele alea psihiatrice că mă tâmpesc de cap. Unii mi-au repetat de mai multe ori că așa au inventat porcii că eu l-aș fi pupat în fund, dar eu nu cred. Sunt alții care mi-au spus în engleză că nu știu cine ar fi mâncat chiar carne din piciorul meu amputat, un lucru de asemenea incredibil și dezgustător, dar recunosc că ei sunt în stare de orice rău sau lucru abject, veți vedea în continuare, dacă încă nu ați înțeles. Un lucru care mi s-a părut ciudat a fost și militarizarea haiku-ului, fiindcă întâlnirile de cenaclu ale celor membri ai asociației române de haiku se țineau tot la casa armatei, iar poetul șef părea tot un fel de militar lipsit de grație și oarecum solid și necizelat ca om și ca gândire, adică nu avea aptitudini verbale dezvoltate. Dar el s-a purtat bine cu mine, cum voi mai povesti, se numea Nicolițov, iar ceilalți membri nu m-au acceptat nici în București și mi-au făcut zile fripte și când am fost la întrunirea internațională de la Constanța în 2013, unde Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în măsura posibilului. Eu nu am vină că primele mele poezii au apărut în ziarul Opinia de Buzău, ceea ce nu trebuia de fapt și nici măcar nu erau poezii bune, poate că am mai progresat ulterior, dar Marius a insistat foarte mult să îi dau mereu și la început eu nu am vrut să rup relația cu el și soția lui, fiind foarte singură. Ulterior mi-a spus că vrea să îmi publice o carte cu primele mele poezii, dar s-a răzgândit și eu mă bucur pentru asta. Alții au intrat peste mine cu ideea absurdă că oamenii s-au șters la fund cu poeziile mele din ziar, posibil și fiindcă familia Nica spunea că eu m-am șters la fund cu ei.
Iată cum arătam eu în aprilie 2008 (acestea sunt secvențe dintr-un film, foarte aproape de cum arătam în realitate) după ce mă îngrășasem brusc în urma chinului monstruos din 2007, la mama în Voluntari în bucătărie, când ea și Fana ”discutau” cu mine despre neplăcerile legate de moștenire și cadastru din partea lui Lili Stoicescu:
Îmi amintesc că i-am povestit Ioanei N viața mea pe scurt și, când am ajuns la scena cu preotul Șerban, unchiul mamei care mă molestase în adolescență, ea a zis că tot cartierul știa ce face preotul ăla cu femeile când se spovedeau și că eu trebuia să merg la un preot bun. Mai îmi amintesc că îmi spunea păpușă (ulterior, după ani, mama a început să spună păpușă tuturor) și m-a întrebat câți ani am și când i-am spus 35 sau 36 a zis că trebuie să fac un copil cât mai repede (m-a atins în punctul cel mai sensibil) și mi-a zis că o să-mi facă ea un copil împreună cu maică-mea dacă nu se poate altfel. Mi-a mai zis că trebuie să mă mărit și să găsesc un bărbat tot șchiop ca și mine, că doar nu îmi imaginez că pot să mă mărit cu unul întreg la trup. Aproape de intersecția Moșilor-Carol (la Latină) era un așa-zis handiclub care însă prezenta o vitrină goală și parcă nu avea activitate. Printre zecile de siteuri de socializare unde m-am înscris au fost și unele pentru handicapuri și persoane fără bani, dar și acolo am fost respinsă. Pe cel străin de pildă erau mulți perverși și psihopați care mă întrebau dacă mie îmi place să sug pu...etc sau bărbați singuri care spuneau că sunt din armată și că au bani și caută parteneră, etc. Pe Ioana N mi-o amintesc cel mai bine într-o zi în care stătea pe canapea și cosea la mână tivul la o perdea nouă, lungă până la pământ, cum zicea ea că e la modă, pentru sufrageria lor. Zâmbea ușor în timp ce cosea. Ulterior a început declinul pentru ea. A fost cu soțul prin Europa, prin Italia precis, apoi în SUA la fiul ei parcă. Marius s-a îmbolnăvit acolo la rinichi și, fiindcă nu avea asigurare medicală și de teamă, mi s-a spus că și-a luat picioarele în spinare și s-a întors în țară rapid. Ulterior a stat mai mult la Florica de Buzău, cum stătea și înainte, dar de data asta mai mult. Ioana era grav bolnavă dar eu nu știam. Venise o fată tânără de la țară și mai stătea cu ea și țin minte mirosul de ciorbă de ierburi ciudată pe care o prepara la bucătărie. Marius s-a întors când ea tușea rău și apoi a internat-o la oncologie, unde, din spusele lui, erau mulți oameni tineri sub 40 de ani grav bolnavi. I-am întâlnit pe amândoi odată când ea abia cobora scările cu el la braț să iasă la plimbare nu știu unde, într-o seară. Tușea înfundat, acasă tușea cu mult sânge după cum spunea Marius. Ulterior ea a murit (Dumnezeu s-o odihnească) și lui i-a făcut cineva un site pe internet cu viața illustrissimei sau nobilei sale soții, unde ea nu apare ca un înger, ba chiar parcă dinadins au ales unele poze mai urâte (așa era la început), nu știu sigur cum mai e acum. El s-a recăsătorit rapid parcă, nu știu dacă trecuse anul sau cu puțin peste an. Odată, când l-am întâlnit înainte de a se recăsători, l-am întrebat fără intenție rea ce mai face și el mi-a răspuns morocănos și amărât că nu mai poate de bine. Cea mai tristă amintire pentru mine legată de el e că mi-a dat o carte a lui, Ritualul însingurării, exact în perioada în care unii intrau mereu peste mintea mea cu ideea că trebuie să mă izoleze, deci să mă omoare...și astfel chiar mă obligă să mă omor de fapt. (azi 28 ian 2022, recunosc că mă durea ideea că ei mă obligau să mă omor prin multe lucruri, dar am greșit, oricâtă suferință ar fi omul, cât timp e lucid, nu e obligat să se omoare) El îmi recomandase inițial să îmi semnez poeziile cu numele întreg, dar să inversez prenumele, să semnez Monica-Cristina Moldoveanu, ca să evit aliterația Mo-Mo. Eu mi-am semnat primele poezii Monica Moldoveanu și după ce am intrat pe internet în 2010 am semnat cu numele întreg Cristina-Monica Moldoveanu. Am căutat acum pe net și am găsit că el a scos (dacă nu mă înșel) pozele aceela mai urâte cu fosta lui soție. Când am făcut pozele cu ei la mine în dormitor era și mama dar pe ea nu am pozat-o. Iată mai jos două dintre ele (regret că mi se vedea cearceaful, acela s-a rupt între timp că era vechi, dar era curat la mine mereu, cum spunea și George, care mai venea la mine la vreo nevoie, în ciuda a ceea ce a urmat, era curat, munceam mult). Ioana N avea o vorbă că eu nu trebuie să ascult ce îmi șoptește diavolul la ureche și recunosc că e o vorbă bună, dar din păcate ceilalți au ascultat de vorbe-minciuni despre mine și m-au omorât de fapt, căci altfel aș fi trăit mult și bine și aș fi avut și copil poate. Vă spun din proprie experiență că 99% din ce spun cei răi peste mintea omului bun este minciună. În viața mea eu nu am crezut în ”șoaptele” diavolului, dar ei m-au scuipat mereu după moartea tatei și numai rar de tot spuneau adevărul.
Oricum fără ei nu ar fi existat poeziile mele, în caz că au plăcut cuiva. Ceea ce e puțin probabil. Primele mele poezii erau oribile. Prima poezie scrisă în grabă la sfârșitul lui 2006 despre iubirea mea pierdută era astfel - iar Marius îmi sugera să spun triremă (vas de război) în loc de dig simplu Poezia este extrem de slabă, din motive clare - lipsă de experineță și otravă și chin.
Optsprezece ani trecut-au, vai, Iubire
De când in ochii-mi l-ai adus ca mire
De când m-ai prins cu lanţuri grele-adânci
Ce nu le-ar sfărâma nici aspre stânci
Dar dulcea lor povară de inele
N-aş arunca-o-n mare sau la stele
Nu prigoni Iubire al vieţii mele rost
Ţi-am invăţat tăcerea şi drumul pe de rost
Să-mi fii dig simplu, nu furtună-n mare
Să pot privi spre cer în aşteptare
Când ochii mei pe-ai tăi îi vor chema
Ne-om intâlni departe, în tăcerea mea
Vă prezint aici (fără legătură cu povestirea) unul din multele cântece frumoase pe care le avea tata în colecția lui (probabil și pe acesta l-am interpretat în dans cu toată simțirea mea de atunci), fiindcă tata avea multe cântece bune, cu mesaje pure sau triste sau chiar pline de speranță, etc. Adevărul e că acele cântece s-au lipit de memoria mea fiindcă am fost tratată așa cum am povestit. Multe erau pline de miez dacă le ascultai cuvintele, iar dacă nu, aveau melodii superbe pentru viața mea de atunci, dar cine mai are suflet azi pentru mine?:
Va urma în continuare în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html
miercuri, 31 august 2016
Blocul trei, partea 19
Continui povestirea despre blocul trei, urmarea părții 18 de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html
Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.
La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.
În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.
Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html
Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.
Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.
Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.
Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.
Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.
Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.
Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html
Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.
La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.
În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.
Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html
Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.
Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.
Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.
Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.
Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.
Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.
Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html
sâmbătă, 27 august 2016
Blocul trei, partea 18
Continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html
Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.
Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.
În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.
Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.
După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.
Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.
Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.
Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.
Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:
”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."
Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:
De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.
De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.
Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.
În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.
Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”
Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.
În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.
Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html
Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.
Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.
În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.
Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.
După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.
Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.
Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.
Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.
Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:
”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."
Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:
De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.
De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.
Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.
În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.
Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”
Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.
În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.
Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)