Indicibile

Repet ceea ce am mai scris mai demult despre familia mea, mai clar, pe curat, totul e adevărat. E vorba de o parte din adevăr, lucruri pe care oamenii le ascund sau le neagă, dar eu le-am povestit din motive pe care le cunoașteți - nu doar fiindcă am vrut să nu fiu omorâtă.

Iar au intrat unii în gândul meu cu aberația că ei trebuie să mă omoare și că toată omenirea vrea să mor fiindcă au înțeles că eu sunt Dumnezeu și ei nu pot accepta un dumnezeu femeie. ??? (Vă mai aimntiți de poezia Înger și demon?) Dar asta e aberant și absurd. Oamenii care mă lovesc sunt nebuni sau au fost plătiți în acest sens în mod sigur. Ei spun că nevasta vărului meu Cosmin e un monstru mult mai mare decât nevasta vecinului Marinică. Nu știu ce fel de monstru e nevasta lui Marinică și nimic despre nevasta lui Cosmin. Pe aceasta din urmă, Diana, am văzut-o de trei ori toată viața - prima oară la înmormântarea tatei, a doua oară la Colun, când trăia și bunicu și încă făcea țuică și a treia oară înainte să moară bunicul, la cuscra, când își alăpta bebelușul. Am fost încântată de acea scenă. Niciodată nu a vorbit cu mine și nu mi-a acordat nicio privire, probabil că Cosmin i-a spus că sunt nebună sau altceva rău. La priveghi, Genica, mama lui Cosmin, încă mai vorbea puțin cu mine și a zis cu satisfacție sau bucurie că e bine că Cosmin și-a găsit mireasă, chiar dacă e cu câțiva ani mai mare decât el (așa mi s-a spus când eram mică că era și cuplul Ceaușescu), că e mai bine așa, că are mai multă experiență și îl va învăța pe Cosmin ce trebuie. (?) Și că, în plus, fata are și zestre, are un apartament (în Berceni, unde e și spitalul de psihiatrie și pe care l-au vândut ulterior). Cosmin o prezenta pe nevasta lui ca pe un om labil și slab și influențabil psihic, fiindcă odată li se spărsese o țeavă la baie în apartamentul lor în Berceni și Diana plângea și el ținea țeava cu mâna să nu curgă apa etc. A doua oară când am văzut-o, adică la bunicul în curte, ea nu s-a uitat deloc la mine și s-a dus lângă butoiul cu mere strivite pentru țuică, cu bunicu și nu mai știu cine și mă trata cu dosul și cu palmele în șolduri. Atunci era gravidă. Tot cu un copil despre care ei spun că nu e al lui Cosmin, dar eu nu știu, nu l-am văzut, am explicat de ce există idei că ar fi al socrului ei, și la fel despre fiul sorei lui Cosmin, dar poate nu e așa, și e greșit să loviți copilul, cum au zis că unii de aceea m-au masacrat fiindcă eram rodul unui păcat sau al unui incest. (Ulterior au spus că acel copil seamănă clar cu vărul meu, nu cu unchiul meu, fapt pentru care vărul meu e mândru, fiindcă el nu este fiul natural al fratelui mamei, ca și mulți alți copii.) Au insinuat, nu foarte clar, că există acest obicei la multe nunți în România și în alte părți, anume ca mireasa să aibă copil cu tatăl ei și că altfel nu se poate, dar fetele nemăritate sau bărbații tineri nu știu acest obicei sau secret. Posibil, nici eu nu știu sigur, poate că altfel nu e posibilă fecundația sau ducerea sarcinii la bun sfârșit, poate că e așa din cauză că bărbații tineri sunt ierarhic inferiori și nu au cum să aducă copii la iveală în lume. La fel era și ideea dreptului senioral la nunta unei fecioare sau fete din popor, poate cu același scop și fiindcă altfel nu se putea, sau fiindcă era dezirabilă o unitate, un neam și o forță sporită al stăpânului în gospodăria sa extinsă, și astfel acumulare de putere (politică) și bani. La fel e și cu ciclul menstrual, fiind clar pentru toți că mamiferele – vaci și cățele - sunt duse la montă când intră în călduri, și poate că și fetele pot rămâne numai atunci gravide – numai că în manualul de biologie pentru liceu era scris ceva ciudat în ce privește ovulația și era oarecum de neînțeles, poate că era scris așa din cauza tabuului despre viața sexuală și apariția copiilor în lume, așa că l-am întrebat pe meditatorul acela care m-a sedus, deoarece el a insistat mereu să îl întrebăm tot ce nu înțelegeam și, fiindcă eu nu știam nimic, poate că el s-a amuzat și de aceea m-a f_t de la distanță, călcându-mă pe picior și fără să mă dezbrace, așa cum era un banc pe vreme aceea. Eu nici nu bănuiam că există așa ceva și nu am greșit nimic. Îmi cer iertare dacă am încălcat vreun tabu legat de viața sexuală, adică am spus ceva ce nu trebuie spus, dar nu am bănuit aceasta și era vorba de o crimă prea monstruoasă asupra mea și cu impact asupra altora, astfel încât era obligatoriu spun adevărul. La fel cum există tabuuri legate de viața sexuală, există și tabuuri legate de nebuni, fiindcă acești bieți îngeri (adică cei buni și deștepți, cum am fost eu) nu sunt decât sclavi ai unor familii monstruoase sau ai unor vecini și colegi răi și mincinoși și sunt mutilați și eventual omorâți fără nicio vină. Unii zic că au făcut copii prin incest ca să creeze ei alt Dumnezeu sau geniu (fiindcă altfel moare toată lumea în mod sigur) în locul meu etc. deși am fost perfecțiunea, sau că verii mei le-au dat copiilor lor numele Darius și respectiv Filip ca să inventeze aberații politice despre ei după moartea mea sau ca să creadă proștii că ei sunt dumnezei sau genii și să arunce răul asupra lor, iar ”adevărata”, care va fi după moartea mea și care nu poate să fie decât femeie, cum a fost întotdeauna, să fie protejată, ascunsă și apărată, astfel încât să nu o mai găsească și să nu mai mintă despre ea porcii politici (de fapt eu am fost proroc sau profet sau paredră, nu dumnezeu, spun ei) și nimeni să nu înțeleagă ce este ea și astfel ea să fie respectată și acceptată măcar un pic, nu cum am fost eu masacrată de mică și astfel să fie mai bine pentru toată lumea. Ea va fi crescută tot în Colun sau undeva în satele vecine. Repet, nu știu sigur nimic despre obiceiurile de nuntă ale oamenilor. Poate că aceste lucruri sunt legate și de doctrina imaculatei concepții în creștinism. Credința este că Isus era fiul lui Dumnezeu. Nu știu ce va fi, am explicat totul, ca întotdeauna nu trebuie să mă loviți și să mă omorâți - e greșit, repet a mia oară. Chiar dacă am fost măcelărită încontinuu întreaga viață. A treia oară când am văzut-o pe Diana, soția lui Cosmin, era la cuscra, când ea alăpta și nici nu s-a uitat la mine și au pus copilul aproape de mine și ulterior au făcut la fel, tot o singură dată, cu copilul Irinei, care, spre deosebire de Cosmin, seamănă foarte bine cu bunicul lui, și m-au lovit în cap monstruos (când a venit Irina cu copilul și cu soțul ei odată în vizită la mine). După aceea nu am mai văzut acești copii deloc. Pe perete, la cuscra, era poză de nuntă cu Cosmin și Diana și amândoi arătau rău și foarte rigizi și ea destul de bătrână și cu o privire vicleană, părea rea, nu știu cum e ea în realitate. Nu știu nimic despre ea, nici bun, nici rău. După ce am început să scriu blogul, meu mama mi-a spus că Diana a găsit întâmplător blogul meu pe internet în America și a citit totul și nu a crezut și m-a pârât restului familiei, deși am spus doar adevărul și am fost mereu bună și iertătoare, dar ei zic că familia îmi vrea moartea fiindcă am spus adevărul despre ei în întregime. Aducându-și copilul la mine în Voluntari, Irina sau cineva cu vocea ei mi-a spus în gând că tatăl ei a fost mai tare (mai tare decât ce?), atunci când am observat că copilul nu semăna cu soțul ei deloc și foarte mult cu tatăl ei. Nu știu de ce, ne-a explicat că ea și-a făcut, în timpul gravidității, analize pentru sindromul Down, pe care le-a trimis în SUA, că la noi nu sunt sau nu știu ce și deci americanii știu totul și era negativ și a dus sarcina mai departe. Apoi au fost împreună cu bebelușul la Viena și ea a alăptat 3 luni, timp în care a dormit cu el și apoi l-a lăsat singur, dar avea cameră video de supraveghere asupra lui. Atunci când au venit în Voluntari m-au torturat cerebral monstruos împreună cu mama, iar mama mă maltratează iar în acest moment și oftează ușurată, așa cum face când mă f_te așa. Ei spun că eu sunt un căcat și trebuie să mă omoare fiindcă nici măcar nu știu să f_t pe alții și mama știe totul și ea trebuie să trăiască fiindcă e monstru și eu zero. Repet, am fost om absolut normal și inteligent și nu trebuie să știu să f_t sau să f_t pe alții, am fost om foarte inteligent și bun și capabil și normal, dacă era adevărul mă lăsau să am dreptul măcar la studii sau la muncă, oricât de banală, cu certitudine, și aș fi reușit sigur. A intrat unul cu vocea acră și rea a lui Cosmin, cu un fel de ură și autoritate a răului, că eu nu am voie să îmi amintesc nimic de Colun, (că ei sunt stăpâni acolo și ei trebuie să fie mereu și eu sunt nebună și căcat). Din păcate eu nu prea am mai fost admisă să merg în sat după 1989 și oricum nu prea m-au mai lăsat mult acolo chiar după 1984, când m-am mutat cu părinții. Și nicăieri altundeva. Cum adică să nu îmi mai amintesc sau să nu mă mai gândesc - uneori e involuntar, alteori voluntar, dar se pare că nu au înțeles adevărul, am fost perfecțiunea în cele mai mici detalii, încă sunt așa, nu am fost niciodată răul sau nebună sau proastă, v-au mințit, în timp ce cu mine nu vorbea nimeni. Citiți tot ce am scris, inclusiv memoriile despre Colun și încercați să înțelegeți! Ei spun că bunicul meu era fostul dumnezeu și că el a fost manipulat de ei și păcălit despre mine și omorât în momentul în care a înțeles, după ce au făcut întâlnirea fiilor satului de ziua Irinei, după ce mai făcuseră odată în 1984, când au început să mă masacreze pe mine, și de atunci au dat vina mereu asupra mea. Eu am fost extrem de monstruos măcelărită întreaga viață de mamă și ei nu vor ca oamenii să înțeleagă ceva, așa spun ei mereu. Ei vor neapărat ca oamenii să nu înțeleagă nimic. Este ca la Catedrala (Mântuirii) Neamului, unde este un mozaic foarte mare (amintind și de religia mozaică și de Bizanț) unde sfântul Ioan Botezătorul (cum era numit bunicul) arată ca o fiară destul de urâtă care amintește vag de un om și este mic ca statură și Fecioara și Fiul sunt ca în tradiția ortodoxă românească, aspri și reci și fără omenesc în ei, doar linii dure, și fiul - amintind de mine și necazurile mele, este mic și copleșit de mamă, chiar mai rău ca în alte icoane, dar asta e, nu mai avem ce face. Fiul Fecioarei este și extrem de mic față de sfânta Maria și are chipul clar de adult, nu de copil, cum e în general la ortodocși în icoane, poate că un motiv este și această poveste tragică a vieții mele. În sat hramul este Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru mine Colunul este și acum perfecțiunea și binele și am amintiri atât de calde și frumoase și pline de miez, încât e imposibil să uit. Pentru mine Colunul, de care ei își bat joc ca așa-ziși stăpâni scelerați, este altceva. Iar fratele mamei, Nelu, a scos toată via și Cosmin a clădit un foișor în grădină și nu m-au acceptat deloc, și au atârnat la un moment dat în grădină diverse obiecte șterpelite de la mine, din copilăria mea și de la mamaia din Voluntari. Nu e niciun delir, știu că e incredibil, dar erau acele obiecte și unele ale mele de când eram mică, pot explica totul cu exemple concrete, nu știu de ce făceau așa, ca și cum era un fel de exorcism sau invers, chemau acolo duhurile din copilăria mea. Verișoara mea îl mustra pe tatăl ei că agață acele obiecte acolo. Poate că diverse duhuri se întrupează în nou-născuți, se reincarnează, cum cred unii oameni și poate că astfel se propagă spiritul lumii. Despre Nelu, fratele mamei, unii spun că este complet nebun. Deci pentru mine Colunul e și acum sacru cu adevărat și pur, iar pentru ei totul e căcat. Eu am trăit acolo clipe de mare bucurie și frumusețe și numai acolo m-au acceptat și copiii la joacă mereu în copilărie, în timp ce aici erau doar porci politici, sau erau mințiți de familia mea, din câte mi se spune. Îmi cer iertare dacă am greșit spunând adevăruri neplăcute despre familia mea, eu nu aveam cum să știu totul și era vorba de o crimă prea monstruoasă și nu am fost deloc nebună, niciodată. Am scris toate aceste lucruri cu gândul bun, cu scopul ca aceia nevinovați și copiii să nu sufere și să nu fie omorâți, chiar dacă ei cred că așa trebuie și au făcut tot răul cu putință asupra mea. Una din ideile lor e că oamenii toți au mințit că sunt nebună și au ”instaurat-o” pe verișoara mea, stăpână peste satul vechi și peste lumea de dincolo de munți, fiindcă în ea au încredere. Că li s-a băgat în cap că aia e deșteaptă și eu nu și că trebuie să fiu omorâtă ca ea să domnească pe veci și că sunt nebună etc. Nu cred așa ceva. Eu nu sunt ca ei, eu am trăit bucurie și pace și sublimul cu adevărat și am înțeles stele și lună și am crescut spiritual și am iubit cu adevărat lumea și omul în general. Nu îi urăsc pe cei proști, căci responsabili sunt cei deștepți. Tot ce am scris, absolut totul e adevărat. Sunt binele, ca întotdeauna, și om matur, ei mă văd proastă și nebună și infantilă. Acum, în acest moment, mă lovesc ei iar în cap destul de rău - jur, eu nu am avut idee că ei credeau că bunicul era dumnezeu sau profet etc. Sau ceva spiritual și legat și de marea cultură a României, inclusiv de Lucian Blaga și de alții. Nici nu am bănuit. Dar pentru mine a rămas totul sanctuar și binele. Iar Diana - ea a început să vorbească cu mama după ce Cosmin mă toacă împreună cu mama cu aberațiile lor politice și mă lovește în cap - ore în șir și apoi vorbește și Diana. La un moment dat, după ce s-a născut copilul lui Cosmin, mi-am amintit cu precizie – sigur nu inventez – ceva din copilărie, care este în mod sigur originea numelui fiului lui Cosmin, adică Darius, e vorba de faptul că în copilărie, la biserica din sat, deși nu înțelegeam ce spunea preotul, mi-au atras atenția doar vorbele ”Darius al lui Istaspe”, singurele care mi s-au fixat puternic în memorie, alături de ”Ioachim și Ana” – cuvintele probabil erau rupte din Evanghelie (de aceea și numele lui Vanghelie, un politician sau sora șefă la secția 1 psihiatrie se numea Achim, și în sat era și un loc numit părăul lui Achim) sau altceva sacru. Eu nu știu a cui sunt biologic, dar îmi amintesc că, în copilărie, eram învățată să spun în sat că sunt a lui Sarafin, fiindcă oamenii de pe uliță întrebau a cui eram. Sarafin sau Serafim, Serafin, era vechiul nume al bunicului meu, care era evident un patriarh al satului și care, din înger, a devenit Popa, trecând prin faza intermediară sau hibridă de Serafin-Popa. Poate că sunt totuși a unui înger, îmi place mie să mă amăgesc. Dar asta nu contează. Unii spun adesea că eu am fost un copil nedorit de când m-am născut, dar eu cred că e mai important ceea ce am devenit și nu am devenit ceva rău, în ciuda suferințelor, acei oameni mint. Unii spuneau că mai puțin de 10 oameni au suferit datorită mie de-a lungul vieții mele (ei nu erau rudele mele) și totuși eu am fost masacrată peste 50 de ani încontinuu, aproape zilnic, poate și din cauză că proștii au fost păcăliți că eram ceva politic și astfel dădeau vina pe diverse puteri politice.


(aici iar au intrat în html, poate că au ascuns sau modificat o parte din ce am scris sau au pus linkuri etc.)

Ei spun că întregul sat a fost omorât cu scopul uciderii mele și ștergerii oricărei dovezi despre viața mea, cum au făcut cu toți cei câțiva din viața mea. Printre ultimii au murit bunicul meu și sora lui, preoteasa din București. Alții, cunoscuți ai verilor mei, și oricum necunoscuți mie cu două excepții, le-au luat locul și casele și au început să renoveze totul, căci totul era dărăpânat. Bunicul meu a clădit casa cea nouă în 1959 (data fiind scris pe casă) și după aceea totul a înghețat și a rămas așa, fără renovare, de-a lungul întregii mele copilării - și zugrăveala din afară și cea dinăuntru. Și mobila. Știu că pare incredibil, dar casa a rămas neatinsă și după 89 și mult în secolul 21, oricum până în 2017 cel puțin (deci 58 de ani) și se poate observa asta din poze de când eram copil și pare fantastică această conservare fără defecte. Un spirit foarte puternic a fost acest bunic. Un alt aspect e că, plecând de la ideea apartenenței și originii mele, unii nebuni au creat delirul politic că există diverse genii care sunt ale unor puteri politice străine sau care reprezintă ceva politic - inclusiv eu - și care trăiesc în România și sunt un fel de regi și regine sau sunt necesari pe lângă Dumnezeu care sunt eu, sau sunt un fel de guvern mondial absolut necesar sau au ocupat România și trăiesc pe spinarea mea și a poporului și îl omoară întotdeauna pe geniul din România, și mint poporul despre mine și asta se vede și din istoria scrisă etc. și multe alte aberații. În casele bunicului erau multe icoane frumos împodobite. În afară de anul de pe casă bunicul a mai însemnat și data construirii zidului de ciment din jurul gunoiului de grajd - nu mai țin minte când, dar tatăl meu sărea acolo și culegea râme pentru pescuit, iar pe gardul nou și cătrănit negru al grădinii de lângă curte a fost înscrisă cu roșu data 2007.
Proștii nu cred în religie, spuneau ei adesea, care e mai aproape de adevărul despre lume (ontologic) și despre bine și rău (etic și moral), dar cred în idei politice aberante, care sunt aproape toate minciuni și au fost create cu scopul păcălirii lor și omorârii mele.
Am revenit din nou ca să spun ceva evident: fiecare om e liber să aleagă dacă face binele sau răul, atât în politică, cât și în psihiatrie sau religie, nimeni nu obligă oamenii să facă binele sau răul. Nici legat de viața mea. Eu am ales binele mereu, nu am greșit nimic totuși, deși lumea m-a respins complet - acest lucru nu e nici acum necesar. Nu am fost nebună și nu am judecat greșit niciodată.

12.06.23 - din nou despre un eveniment în aparență sexual din viața mea

Unii m-au atacat verbal din nou în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu mine în nordul țării – povestea cu ”sexul” oral – cu întrebarea: ”cum s-a pretat la așa ceva?”: ei nu vorbesc cu mine, vorbesc ca și cum s-ar consulta între ei, nu mi se adresează în dialog, ci doar pentru a lovi în creierul meu, cu scopul distrugerii și omorârii mele, nu altceva. Prin urmare am început să tac cu totul, e ultima oară când explic acel lucru urât din viața mea, petrecut cu atât de mulți ani înainte.

Cei care m-ar cunoaște și ar înțelege adevărul despre martiriul meu și modul în care am reacționat și am rezistat cu sufletul încărcat de frumusețe și bunătate, nu cred că ar folosi verbul a se preta – căci implică ceva negativ și chiar ceva public, ori eu nu puteam bănui că lumea știa sau vedea acel lucru, căci nu s-ar mai fi întâmplat. Toate motivele acelei acțiuni sunt importante:

• 1.Mersul meu acolo, împreună cu o franțuzoaică, într-o cușetă, discuțiile cu ea despre revoluția din 89 m-au iritat și m-am simțit nedorită, lovită nedrept etc.
•
• 2. Plecarea mea acolo a fost înscenată – cerută de o anumită profesoară – nu cred că făcea parte din efectivul facultății, poate era pe moment cadru didactic – era evident că eu, studentă tânără și sub efectul medicației psihiatrice, nu aveam ce studia sau ajuta acolo pe teren, ca muscă în lapte – fusese o cursă: singura dată când se oferea în aparență o astfel de ocazie studenților, dar nimeni nu a mers, în afară de mine. Când am coborât din tren, mă aștepta acolo un țigan/rom care a exclamat tare că era dezamăgit, că aștepta să vină la ei – pentru medierea unui coflict între țigani și localnici, în care arseseră casele țiganilor și atunci erau fonduri pentru reconstrucție – o aștepta deci pe profesoara care mă trimisese acolo.
•
• 3. Eram sub efectul medicației/tratamentului psihiatric, care m-a ținut captivă vreme de 2-3 ani, timp în care abia am putut să scriu ce mi se dicta la facultate, datorită puterii invazive a medicamentelor care au tulburat foarte puternic sistemul extrapiramidal, necesar pentru efectuarea mișcărilor de detaliu și vinovat pentru tremurături fine și constante ale degetelor – abia scriam mic de tot și nu îmi puteam chiar eu citi scrisul . Ca să vă dau o idee – ceva ce seamănă cu boala Parkinson. Ulterior m-am acomodat cu medicamentele și ulterior au fost scoase de medic pentru o perioadă, în care am progresat prin studiu intelectual și lectură.
•
• 4. Datorită internării forțate la psihiatrie, fără să fi greșit ceva și fiind doar sub efectul torturii și extenuării prin zgomote a creierului, cee ce a dus la țipete paradoxale ale mele – adică agitație neuromotorie – am cunoscut pe pielea mea efectul acestui tip de tratament – este ceva foarte neplăcut și nu blochează doar mișcările fine, ci și voința – adică nu devii ”cartof” poate, dar oricum ești moale și docil, lipsit de voința ta proprie , amețit și dus de nas de ceilalți, în cazul în care ei sunt ceva rău. Acel lucru la care m-am pretat s-a petrecut și din cauza faptului că nu mă puteam împotrivi, că nu puteam face ordine în viața mea așa cum aș fi dorit, deși inițial am fost ceea ce unii numesc fire voluntară. Mai demult am revenit la felul meu obișnuit de a fi.
•
• 5. Fiind închisă la psihiatrie, am înțeles și ce violent e tratamentul și faptul că am fost teoretic spoliată de dreptul la muncă și la studii superioare, datorită faptului că ambele presupun adeverință medicală și medicul de familie azi știe tot istoricul medical al pacientului și nu acordă – mi s-a întâmplat și asta acum vreo 15 ani. Deoarece eram închisă fără să fi greșit ceva și fără să fiu nebună în sens larg, am sperat să înțeleg de ce și cum aș putea eu să evit alte internări – căci știam că cei mai mulți pacienți revin în spital. Acesta a fost poate cel mai important motiv - voi spuneți poate cum m-am pretat – la fel cum eroul din ”Shawshank redemption” se pretează să evadeze prin WC-ul public. Am dorit să înțeleg ce se întâmplă, ce simte bărbatul, cum e acest mecanism pentru care pe mine mă condamnau la tortură și închisoare pe viață.
•
• 6. Un alt motiv important este inocența persoanei care eram eu atunci – nu știam nimic despre sex, nu știam că oamenii află aceste lucruri despre mine, nu știam sigur dacă sunt fecioară sau nu și nici acum nu știu sigur ce înseamnă aceasta.
•
• 7. Trei persoane în care aveam încredere – o profesoară din facultate (ulterior), nașul meu și meditatorul nefast din viața mea mi-au spus că e nevoie ca eu să am activitate sexuală pentru a scăpa de chinul sexual asupra mea de la distanță, lucru care părea să fie motivul pentru care mă internaseră la psihiatrie, după cum au spus tata și medicul psihiatru. Nu înțelegeam de ce ei numesc schizofrenie sau tulburare delirantă ceva ce era clar, vizibil cu ochiul liber, doar o tulburare sexuală.
•
• 8. Un alt motiv al pretării mele era chiar izolarea mea aproape completă de atâția ani, astfel încât am ales o conduită păguboasă.
•
• 9. Alt motiv este tortura psihiatrică, care într-adevăr m-a făcut să leșin, să cad cu capul pe ciment, să nu pot articula vorbe etc. – astfel mi-era și frică de psihiatrie și eram mai pregătită să mă pretez, adică să suport neplăceri minore pe lângă acelea, lipsă de igienă mult mai redusă ca în spital.
•
• 10. Alt motiv e faptul că am fost violată și abuzată sexual de trei bărbați după ce am ieșit de la pshiatrie, căci înainte știau că m-aș fi împotrivit, au așteptat să fiu moale, ca să mă țină pe post de scândură cu gaură, desigur fără nicio senzație sexuală.
•
• 11. Un alt motiv important e că, find studentă la Universitate, am găsit în sala de lectură a bibliotecii un compendiu american de psihologie (eram studentă la psihologie) unde era scris pro și contra blamării sexului oral, dar era totuși considerat, din câte țin minte, ceva normal , participanții la aceste acte grețoase nu erau considerați nebuni și era chiar scris că sperma e comestibilă, ceea ce m-a influențat atunci. Inclusiv meditatorul nefast spunea că sperma bărbatului e bună pentru a fabrica produse cosmetice pentru femei. Vă explic adevărul – când cineva e complet tratat psihiatric, cum au făcut cu mine în 92, la 21 de ani deci, se produce o inversare a instanțelor psihismului individului, adică omul decade în propriul său inconștient, regresează, cum spun unii, dar aceasta se petrece numai datorită medicamentelor, ceea ce unii numesc a fi psihoză indusă medicamentos. Colega mea de bancă din liceu a fost cu mine la același meditator și a mărtiurisit că și ea a fost internată la psihiatrie și acolo a înnebunit, ceea ce eu mă îndoiesc. Psihoza medicamentoasă nu e nebunie, ci exact ce am spus eu, în cazul pacienților inteligenți mai ales. Dar, din păcate, eram tânără și știam puține lucruri. Informațiile stocate în memorie revin inconștient la suprafață și cauzează conduita individului – un lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă eul conștient al individului nu ar fi fost scufundat și și-ar fi păstrat locul superior în raport cu conținuturile refulate, cum zicea Freud.
•
• 12. un alt motiv a fost că acolo, în acel sat, un bărbat necunoscut, probabil crezând ceva rău despre mine, poate că știa ceva real petrecut acolo – m-a ”sărutat” cu forța pe drum și și-a băgat limba în gura mea pe neașteptate – bineînțeles nimeni nu îmi mai făcuse așa ceva și mi-a părut rău că nu am reușit să îl mușc tare – ulterior am mușcat pe acel țigan cu care mergeam la satul țiganilor. Dar asta e altă poveste. Acolo am tăiat frunza la câini, am făcut recensământ chipurile, am încercat să predau pentru copiii mici, am cântat cântece din tinerețea mea, căci eram moale (vă dați seama, m-am dat în spectacol cântând, expunând sentimentele mele!) din cauza puternicelor medicamente – vă dați seama că eu nu aveam tendința să cânt în public, dar nu îmi amintesc cum m-au păcălit – era un fel de foc de tabără probabil.

• 13. La fel cu impactul pe care l-a avut cartea aceea, acționând din inconștient, au mai fost câteva evenimente din trecutul meu, cum ar fi vorbele porcoase aruncate peste mine în liceu de unii care spuneau ”altceva nu știi să lingi” și alte aluzii sexuale pe care nu le înțelegeam deloc, dar apăreau astfel în memorie ca posibile semne de nesiguranță. În ani 90 la început am ieșit și eu cu mama și vecinii la Universitate, în agora, unde erau manifestații mai mult sau mai puțin democratice și atunci de exemplu fusese un meci de fotbal și tinerii scandau pe străzi ”Batistuta să ne sugă ...”, înainte deci de acel fapt urât în viața mea. Poate unii dintre dvs. au citit Mă cheamă Roșu”, pentru a descoperi o descriere literară justificată a actului sexual pervers, oral. Sau ”Kafka pe malul mării”, unde exista o studentă la filosofie – înclinația mea de fapt, care făcea sex oral ca prostituată expertă, neavând bani pentru facultate.
•
• 14. Un motiv deosebit de important, pe care aproape că l-am uitat, a fost faptul că fusesem, în anii dintre 17 și 21 de ani, monstruos violată sexual de la distanță, de nenumărate ori - acest lucru putea fi observat eventual prin contracțiile abdominale. Aceste posesii de la distnață nu au fost din vina mea și nu le puteam controla deloc și erau adesea orgasmice sau extrem de puternice, cuprinzând întregul trup în foarte multe feluri, inclusiv prin perversiuni sexuale și dureri mari. Era deci și nevoia de a înțelege acest lucru oribil.


În ansamblu conduita mea deviantă a fost astfel – eu l-am întrebat pe acel bețiv dacă e căsătorit și el mi-a arătat o citație de divorț , am înțeles că e divorțat, nu știu dacă era definitiv, dar era ciudat că avea citația cu el - abia mai târziu am realizat aceasta. Sunt vinovată deci de propunere indecentă, dar nu și de viol asupra acelui bărbat, pe care l-am informat despre condiția mea psihiatrică și medicamente și fecioria mea și l-am întrebat dacă acceptă așa ceva și apoi încercam să îl trag de limbă ce simte el fizic, ca să înțeleg ce nu știam. Deci el e cel puțin la fel de vinovat ca mine, fiindcă a acceptat. Totuși atunci a fost cert singura dată din viață când m-am folosit de alt om pentru un interes personal greșit – că nu am înțeles nimic oricum. În rest am avut un respect cvasireligios pentru oameni, deși ei au lovit enorm și nici azi nu m-au spoliat complet de dragoste și admirație pentru ei.

Un lucru adevărat e și că acest eveniment sexual – nu și pentru mine, căci nu aveam nicio senzație fizică sau sexuală, nu m-a schimbat asbsolut deloc ca om, ca personalitate, și nu mi-am dorit niciodată în viață, nici atunci, să am senzații sexuale. Unii spun că era logic că nu aveam senzații sexuale, fiindcă fusesem tratată psihiatric. Alții spun că acei bărbați nu au vrut să mă facă să simt ceva. Atunci a fost singura dată în viață când puteam să am ocazia unei relații sexuale, pe care însă nu o doream, cum am explicat mai sus. Numai cele 14 de mai sus au fost motivele, nimic altceva. Ei spun că oamenii toți au înțeles totul pe dos decât a fost.?? A mai fost și faptul că eram foarte tânără și nu eram încă obișnuită cu atâta suferință.

Ca un fel de epilog al acestor pățănii, am de adăugat că acum câțiva ani – în 2017 - 2019, (am și acum actele medicale) am fost la ginecologie, trimisă de alt medic, era cam absurd, dar eu, bona fide, am mers. Medicul avea nume urât, dar nu îl deconspir aici. A încuiat după ce am intrat eu ușa și apoi m-a chinuit așa monstruos, încât am urlat, și tot ea mă acuza că nu eram compliantă! Nenorocirea e că mi-a modificat anatomic vaginul sau altceva, astfel încât am probleme și trebuie să cumpăr, din banii mei puțini, tampoane – mi se pare un abuz destul de mare. Mi-a spus că nici nu a reușit ce vroia și m-a trimis și la ecografie transvaginală, spunând că nu se vede colul uterin deloc. Acel medic, un bărbat, probabil arab, m-a torturat oribil cu instrumentul lui și îl tot învârtea în neștire și dureros, de multe ori prin uter probabil. Totodată a chemat asistenta să se uite dacă se vede colul și aceeea a spus că da, e evident. Înainte să mă maltrateze a făcut acest lucru și am făcut greșeala să îi spun ce spusese ginecoloaga. Când am ieșit de acolo au vrut să mă înhațe unii cu forța, să mă lovească, știți voi cum și riscam să nu ajung acasă teafără – venisem cu taxiul și nu mai aveam bani destui și taximetriștii ia-i de unde nu-s – iar oamenii se făceau că nu mă văd sau că fac cerc în jurul meu, cu multă agresivitate, cu tensiune psihică,de parcă ar fi avut ceva cu mine - și eu nu am greșit nimic toată viața! Nu știam ce tramvai să iau și a dat să mă păcălească un grup de femei, când tramvaiul de fapt mergea la Cimitirul Șerban Vodă – întâmplător numele unei rude. Unii au spus peste mintea mea că ginecologii, amândoi, au vrut să îmi distrugă fecioria, fiindcă, spun ei, cei câțiva bărbați care m-au atins, fără senzații sexuale ce-i drept, nu mă dezvirginaseră în mod real. (???) Cu câteva zile înainte de acești monștri fusesem la Urgență fiindcă nu urinam și m-au chinuit monstruos clitoridian sau așa ceva, mințind că nu pot pune sonda - era evident minciună. Nu știu de ce în salonul meu și medicii și asistentele plângeau cu lacrimi reale. Am perceput în mintea mea că unii spuneau - ”rahaturile medicilor, noi nu avem nicio vină”.
Ei spun că eu sunt martir, nu victimă, și tot ce am povestit a fost adevărul mereu, deci toți vor să mor...

Fără rezerve, partea 1

Prima parte a memorilor mele romanțate:

În momentul acela doar lumina din tubul de neon mă fixa, din tavanul înalt al camerei ca un cub imperfect. Era o lumină rece și grea, poate că era seară, se însera de parcă lumina se închidea în mine, de parcă trupul meu se întorcea pe dos, ca o cămașă murdară și lumea rămânea pe fața cămășii. Era greu să mă obișnuiesc cu alt fel de prezență apăsătoare, cu altă atmosferă în jurul meu, să port pe umeri ceea ce fusese înăuntru și să închid în mine ceea ce era în exterior. Trebuia să mă obișnuiesc. Ușa înaltă poate că era închisă, dar prezența ei se diluase în pereții goi și fereastra zăbrelită era doar o părere. Numai lumina mă vizita, ca o străină. Numai lumina era în afara mea. Eram singură în patul din rezervă, un obiect închis într-un cub, pierzând mirosul cearceafului murdar, ghemotocului de pernă amorf, fără să mă gândesc la nimic, ca întotdeauna.

Atunci m-am rugat pentru prima oară în viața mea unui Dumnezeu pe care îl ghiceam vag, printre toate lucrurile care se apropiaseră atât de mult de mine. Ca și cum imploram sau țineam pumnii să iasă așa cum îmi doream. Îmi doream un singur lucru: ca atunci când medicamentul își va face efectul să nu uit adevărul despre viața mea, lucrurile dragi și importante din memorie, inclusiv că am fost îndrăgostită de un anumit bărbat. De asta mi-era frică, de nimic altceva. Și lumea continua să se învârtă invers, ceea ce era afară continua să intre înăuntru, până când m-am trezit cu ochii imobili și mai mari strâns fixați pe neonul acela insolent, cu mușchiul limbii rigid și incontrolabil sub efectul primului șoc neuroleptic, despre care nu știam nimic. Nu m-am speriat, nu mi-era frică, dar mă durea tare rău limba și aș fi vrut să mă ajute cineva.

Asistentele veneau rar, chiar și infirmierele veneau rar. Eram, pentru prima oară în viața mea conștientă, neputincioasă, strivită de ceva necunoscut. Acum, după exact treizeci de ani, stau singură la birou și scriu această relatare despre viața mea, fără rezerve. Am fost internată la o secție veche a spitalului de psihiatrie, la medicul Petre Aioanei, nume fictiv, așa cum intenționez să fie toate numele din această relatare. Numele oamenilor și locurilor le voi nota în memorie și în alt document, pentru o eventuală aducere aminte. Mi-am propus să scriu zilnic sau cât mai des, din motive pe care poate le voi nota mai târziu. M-am decis să scriu într-o formă compozită, cu flashbackuri, pentru a accentua semnificațiile și lucrurile mai importante. Nu intenționez să public acest text, dar e posibil să transmit altora pe internet, căci oricum viața mea particulară este răsfoită de public în cele mai mici detalii, datorită blogului meu de memorii hiperexact, scris la repezeală, dar terminat abia după opt ani de la prima postare, în anul 2021, când am împlinit cincizeci de ani. Totuși, de dragul unei povestiri fără multe întreruperi, voi completa eventual spațiile goale din memorie cu fapte imaginare și voi preciza ceva concret acolo unde nu îmi amintesc bine, lucru care nu s-a întâmplat pe blog, care a fost scris ca un documentar exact.

Rezervele de psihiatrie erau puține, în general cu două paturi și ocupate de femei mai liniștite, mai bisericoase, care tricotau sau citeau, care își făceau chiar și cafea pe ascuns cu fierbătoare. În salon erau șase – opt paturi și femeile de acolo erau mai agitate, mai puternic afectate de tratament. Am fost internată la rezervă de fiecare dată. Aceasta îmi sugera prin nume ceva milităresc, se potrivea cu regimul de spital psihiatric și mi se părea că aș fi o rezervă pentru un eventual trai liber și acceptat în societate, că poate nu eram la fel cu celelalte. Mă înșelam. La prima internare am fost singură în rezervă, la a doua la fel.

Se făcuse noapte în plină zi, era primăvara devreme. Nu m-am gândit niciodată în mod serios de ce sau în ce scop m-au internat cu forța acolo. Pentru mine nu exista decât ordinea evenimentelor recente, amintirea faptului că acasă, în apartamentul stradal de la etajul trei, trebuise să urlu singură din cauza oboselii, din cauza vecinilor. Nu dormisem mai multe nopți la rând, din cauza zgomotelor de deasupra și unei anume emoții copleșitoare. Nu mă gândeam la trecut deloc, nu aveam de ce, totul era clar. Nu aveam probleme psihice, asta era părerea mea, fără să știu atunci ce este de fapt psihicul omenesc. Aveam douăzeci și unu de ani. Nu voiam decât să dorm și nu aveam unde să găsesc un loc bun. M-am dus la nașii mei, acolo unde copilărisem. Am reușit atunci să dorm o noapte pe pătuțul din sufrageria lor. Tata le povestea ceva la bucătărie, eram din nou copilul despre care adulții vorbesc ceva pe ascuns, copilul care niciodată nu e acceptat la masa lor. Apoi mi-au dat un pahar cu apă rea, pe care l-am băut. Nașu îl cunoștea, spunea el, pe medicul Aioanei. Probabil că țipetele mele au fost amestecate cu acele picături. Dar nu am simțit nimic deosebit. Apoi au pus mâna pe mine când urlam în camera mea din oraș și am țipat și mai tare și m-au luat, atât. Nimeni nu a vorbit cu mine nimic, ca întotdeauna. Eram prea lucidă poate.

Soarele nu a fost niciodată așa, coborând lin ca o portocală netedă și fără luciu pe cerul ușor violet. Am ridicat capul din apăsarea nașului meu pe bancheta din spatele Daciei noastre portocalii, o precauție inutilă a lui. Am privit cu nesaț înapoi, în timp ce mașina urca șoseaua către spitalul de oncologie. Știam că niciodată nu voi mai vedea așa ceva, nici măcar după ce voi fi ieșit din spital. Era singura amintire pe care o luam cu mine ca bagaj din ziua aceea, astrul zilei privindu-mă în ochi molatec, fără nicio sclipire neplăcută. Poate că soarele suntem noi toți laolaltă sau poate că pământul suntem noi toți, așa cum e scris de poeți. Eu de care parte eram? Cine era împreună cu mine?

În rest, nu cunoșteam drumurile din oraș defel. După mulți ani, în locul unde eu privisem soarele atunci au adus un avion roșu, care îmi amintea de căderea lui Aurel Vlaicu încercând să treacă munții. Aurel Vlaicu îmi amintea de strada unde stătea nașul meu. După alți ani am căzut acolo pe trecerea de pietoni, fiindcă exact în acel minut mi s-a rupt proteza metalică de gambă. Eram șchioapă și nu puteam merge într-un picior, fără sprijin. Oameni obișnuiți s-au strâns cerc în jurul meu. Vociferau fără sens pentru mine, mă întrebau mereu dacă mi-e bine, dacă să cheme pe cineva, cum mă simt, deși eu le-am explicat clar că mi s-a rupt proteza și că sunt șchioapă și le arătam bucățile separate. În sfârșit, unul spunea că el e din altă parte a țării și acolo există respect. Nu am înțeles nimic. În final m-au ajutat și au chemat un taxi.

Fiecare om este compus din toți ceilalți, sufletul lui are legătură și cu stelele și cu nașterea sau moartea și cu toate lucrurile de pe pământ. Atunci când lucrurile din exterior ne invadează pot apărea mai clare aceste conexiuni, așa cum am povestit eu despre acel loc, un punct nodal totodată în transportul urban și regional public. Mă voi strădui ca în restul acestor scrieri să nu mai menționez astfel de coincidențe, ceea ce ar duce la fragmentarea prea mare a realității narative, fiindcă au fost extrem de multe. Sufletul este curat și pur, el este liantul necesar și lumea este un întreg, așa cum apare copiilor. Unii pot crede că eu sunt mai altfel, mai fragmentară, deci supusă multor coincidențe fiindcă am diagnosticul de schizofrenie, ceea ce tocmai asta înseamnă. Dar ce este un diagnostic? Aceasta se întâmplă mai cu seamă din cauză că viața mea este goală precum acel cub din spital, din cauză că sunt singură de zeci de ani, dinainte să fiu internată la psihiatrie. Totodată nu am nicio activitate socială și astfel, în deșert, constituția psihică nu este amortizată și apar toate aceste coincidențe mai clar, eu fiind un om lucid și inteligent. Ele sunt prezente și în viața oamenilor acceptați de ceilalți, e logic că omul se împărtășește cu întreaga realitate. Intelectualii, spre deosebire de ceilalți, au uneori conștientizarea și înțelegerea legăturii lor cu restul lumii. Mă voi strădui în același timp să evit concluzii sau meditații personale ca atare.

Bineînțeles azi au intrat cu ideea că acesta nu este un text bun - exact ceea ce am spus și eu în postarea anterioară - de parcă nu aș ști că nu e bun - am spus că poate, eventual voi scrie mai bine mai încolo, în cursul povestirii. Îmi folosește să îl scriu, chiar dacă e adevărat, de data asta îl scriu ca încercare de a scrie mai bine, nu ca strigăt de ajutor, fiindcă oricum toți vor să mor, nimeni nu mi-a răspuns...
Azi, 5.05.22 - am fost chinuită rău în ultimele 3 zile, ceva m-a prins de piciorul drept deasupra genunchiului și m-a ținut așa toată ziua de ieri pe lângă dureri groaznice de oase și articulații și seara am avut senzații cerebrale înfiorătoare. Acum două zile am fost ținută de vârful nasului mai multe ore în șir și apoi seara m-au chinuit cerebral, dar nu chiar așa rău ca ieri. Ei spun mereu aceeași idee că oamenii nu au înțeles deloc adevărul despre mine, căci nu m-ar fi omorât - ceea ce și eu cred la fel. Mai spun ei că mama e nebună și, ”în scopul distrugerii și omorârii mele” etc. - nu s-a înțeles ce a spus, dar așa vorbesc ei și nu trebuie de fapt să mă distrugă și să mă omare nimeni..

23.01.21 - 24.01.21 - 25 ianuarie

Pe drum erau niște oameni sărmani, care povesteau despre efectele internării cu covid, ieșind ei și mai bolnavi din spital și părea adevărat - după cum arăta omul acela, solid și mergând greu în baston - și eu am mai auzit sau văzut așa ceva la asistenta mea de la psihiatrie, care a fost internată și s-a umflat - multe edeme, din cauza tratamentului. Poate acesta e efectul normal al tratamentului.
Undeva în apropiere, sau în tramvai, era lipit un bilet cu ideea ”jos dictatura medicală”.

ce am observat în ultimele zile,chiar luni -
prea multă risipă de alimente, cum nu am mai văzut, în zona în care locuiesc și mă deplasez - Voluntari- Moșilor : tone de mâncare și produse alimentare diferite, inclusiv multe semipreparate de toate felurile îmbâcsesc magazinele, fiind și mai ieftine ca odinioară, deși oamenii nu au muncit ca înainte, datorită covid - de fapt, din câte știu, comerțul și turismul au avut de suferit.

situația persistă de mai mult timp, lumea nu prea cumpără, magazinele sunt ghiftuite - probabil ajung la animale domestice sau la săraci, dacă cineva se mai gândește la ei, dacă mai există
chiar și pânzeturile - produse textile, destul de multe și acceptabile la 15-20 de lei.
eu îmi amintesc cum pe Moșilor odată, în fața mea, unii luau fără bani produsele dorite, și strâmbau din nas dacă vânzătorul cerea bani, în urmă cu câțiva ani, poate ca să își bată joc de mine.

este asemănător cu Roma imperială care împărțea tuturor cetățenilor și grâul venit ca tribut din Egipt. Politica de dumping?
Zilele trecute pe stradă mai mulți oameni s-au purtat ciudat cu mine, au rostit cuvinte legate de viața mea, s-ar putea să creadă minciuni despre mine, așa cum mi s-a spus mereu.

Dacă sunt nebună, spun ei, atunci prin ce simptom, faptă sau defect am deranjat sau deranjez eu oamenii?
ei spun că eu sunt cu adevărat omorâtă, dar proștii nu pot vedea adevărul
pe stradă, azi, 24 ianuarie 2020, niște copii făceau fițe față de mine - căci și copiii fac fițe, își bat joc, de mult timp. Mi se spune iar că absolut toți au fost mințiți în cele mai mici detalii - eu fiind singură mereu!

ei spun din nou că eu sunt cu adevărat cel mai bun om și unul dintre cei de valoare, dar mă omoară cu toții pentru a apăra reputația față de proști a unora dintre ei. Păcat, nu știu la ce se referă. Deci reputația bazată pe ură și minciună și crimă nedreaptă...
ei spuneau că, inițial, eu am fost băgată la balamuc fiindcă eram dovada vie despre faptele rele și minciunile unora(?) Bine, dar eu nu aveam nicio tendință de a povesti cuiva lucrurile prin care trecusem, fiindcă eram un om foarte bun și inteligent, deci în mod sigur mi-aș fi văzut în mod serios de studiu, care îmi plăcea enorm, sau de muncă, era exclus să povestesc cuiva, de exemplu Luizei, că pe altcineva nu am avut toată viața mai apropiat - să povestesc despre Z de pildă - ce rost avea?

25.01.21
ei spun că problema nu sunt eu, ci ura fără niciun motiv a oamenilor față de mine, deși, spun ei, eu am suferit în 50 de ani mai mult decât toți oamenii ceilalți de pe pământ
e adevărat, am suferit real, din cauza unor lucruri reale, aproape 37 de ani zi de zi - ei spun că așa mult și încontinuu foarte puțini sau nimeni nu a suferit

CONCLUZII, partea 5 - familie

Azi, despre familie.

Pe scurt, povestea vieții mele legat de familie. Din spusele unora peste mintea mea, eu am fost un copil nedorit, rodul păcatului etc. Nu știu cine a fost tatăl meu adevărat și, când eram copil, nici măcar nu am bănuit că părinții mei nu erau părinții mei și am crezut, așa cum insinua familia, că eram crescută de mama tatei fiindcă părinții mei – mai ales mama – erau foarte nervoși, deci cam nebuni și nu puteam crește cu ei. Asta era adevărat. Tata era foarte bun și mama rea, mă chinuia încă din copilărie, așa cum am povestit. Mamaia îmi spunea că eu trebuie să o educ pe mama, care vine de la țară, și să fiu foarte calmă și să am răbdare, fiindcă cu răbdare și iubire voi reuși, oricât de rea e mama. De la 13 ani și jumătate a trebuit să stau cu părinții în București. Părinții tocmai se mutaseră pe Calea Moșilor de la Teiul Doamnei, Colentina, acesta fiind aparent motivul pentru care nu aveau prieteni sau vizitatori deloc în noua locuință. Părinții mei erau săraci, vânduseră apartamentul lor familiei Stoicescu și luaseră un apartament de 4 camere – două foarte mici – și mobilă nouă, atât, și mai aveau o mașină Dacia portocalie abia de când eu împlinisem 9 ani, pe care tata a avut-o până la moarte în 2005, ceea ce era de așteptat, aveau într-adevăr foarte puțini bani. În mod bizar, unii oameni, printre care probabil și familia Stoicescu, mințeau că eu aș fi bogată, că părinții mei aveau bani. Tata nu avea decât câteva haine și câteva perechi de încălțări și eu la fel. Mama avea doar haine și mai multe perechi de încălțări, fiindcă lucra la o ambasadă mică, a țării numite Congo, cu capitala la Brazzaville. Altfel, niciun alt obiect de preț sau avere.

Am relatat totul deja despre familie. Statutul meu în familie era de persoană tolerată și fără cuvânt, așa aș zice eu, dar alții spun că eram clar respinsă și că familia mă considera nebună de mică. Sau că așa plănuiau să mă țină în casă închisă. Fiindcă am acum aproape 50 de ani și am fost ținută ca pacient psihiatric întreaga viață – deci sclavie, închisoare, lipsa drepturilor, este ca și cum eu aș fi greșit ceva, când de fapt nu am greșit nimic și ei mint că aș fi fost nebună, așa cum mama a vrut din 1984 cel puțin. ”Vinovații fără vină”, cum spunea un cântec al lui Florian Pittiș. Ipocrizia de circumstanță a societății acționează astfel încât oamenii joacă teatru ca și cum nebunii sunt vinovați, când mulți știu că familiile poartă de fapt vina. Teza mamei a fost că părinții au voie să își omoare copiii dacă vor și eu am sperat încă din 1984 că voi reuși să scap și să fiu acceptată de societate, chiar dacă părinții erau nebuni și îmi voiau răul. Mama a spus clar, cu voce tare, că toată lumea o va crede pe ea și va crede că eu mint sau sunt nebună, fiindcă ea știe să mintă și e diplomată și de zeci de ori superioară mie. Psihologii și psihiatrii au inventat teorii despre copiii masacrați de familii, ca și cum ei poartă vina, ca și cum au complexe materne sau paterne și sunt schizofreni sau nebuni. Însă toți cei inteligenți pot vedea că acelea sunt doar teorii și că acei copii (cel puțin unii) spun adevărul în fapte clare, concrete. Oricum era foarte clar că oricine ar fi stat de vorbă cu mine sau m-ar fi cunoscut îndeaproape câțiva ani ar fi înțeles că sunt un om inteligent și bun și că era imposibil să am delir sau iluzii legate de părinți și că spuneam clar adevărul curat, forțată fiind de tortură, căci altfel nu aș fi povestit, conștientă fiind că lumea va zice să sunt nebună și mă va respinge. Era cât se poate de clar, dat fiind ceea ce eram, că nu aș fi fabricat o poveste despre familie și că nu am perceput realitatea greșit. Tata a devenit și el nebun față de mine din 1984 și amândoi părinții m-au torturat monstruos, zi de zi.

Însă în unele familii există regula ca adevărul să nu fie spus niciodată, adică adevărul despre abuzuri asupra unor membri săraci și singuri ai familiei. O parte din aceste secrete de familie se leagă de aspecte sexuale, de molestări sau hărțuiri sexuale. Un lucru ce m-a stânjenit a fost relația dintre mine și nașul meu, fratele tatei. Nașu mi-a dat anumite senzații sexuale prin atingere, mai ales a cefei, când eram copil, înainte de puberate și eu am avut sentimente și emoții confuze, un fel de complex feminin al lui Oedip, pe care l-am elucidat după pubertate și apoi nu am mai avut niciun gând confuz. Dar el a continuat să pozeze ciudat pe la spate în fotografiile cu mine, aproape în fiecare, luându-și o mină de om preocupat de mine, cu ochii fixați extatic asupra mea sau punându-mi coarne la spate, cu atingeri aparent perverse etc. Eu nici nu am bănuit ce făcea el în poze fără știrea mea și la fiece fotografiere cu el nici măcar nu l-am bănuit niciodată, deși mereu făcuse la fel. În afara pozelor, adică pe față, nu îmi făcea niciun fel de avansuri. O poză veche a mea găsită după moartea lui la el era zgâriată. Numai în poza de la ziua mea la 10 ani cu el eu am fost ostentativă și actriță, așa cum a făcut el ulterior toată viața cu mine, deși eu nu m-am gândit niciodată la el:

Iată apoi, în iarna 1983-1984, în faza rezolvării complexului lui Oedip, uimirea nașilor mei când îmi arătam dragostea curată expansiv către amândoi, fiindcă eu eram de obicei tăcută și rezervată. Dar și aici, nașul meu are o figură ușor prefăcută (familia mea cuprindea oameni săraci, dar de sărbători făceau mese ornamentate):

O situație similară de secret rușinos a fost când, fiind deja adolescentă, preotul Șerban, unchiul mamei, m-a sărutat pe buze și m-a strâns simultan de sfârcuri și apoi familia s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase. Preotul era bătrân și ramolit chiar decrepit, era de înțeles. Nu a existat deloc senzație sexuală între mine și el. Dar m-am simțit foarte prost. În ziua aceea i-am spus mamei ce simțeam, dar ea s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase, deși fusese martoră la acea scenă, împreună cu mami, preoteasa. După mulți ani, în blocul 3, o vecină îmi spunea că tot cartierul știa că preotul acela era afemeiat. Ulterior, ea a murit de cancer.

Nu voi mai insista pe alte aspecte legate de povestea mea despre familie. Dar vreau să punctez câteva lucruri importante legate de sentimente și ideea de familie în general. Cred că toți puteți înțelege că familia este și a fost și pentru mine, unul dintre cele mai importante lucruri din viață. Sursă a vieții, a bucuriei, a iubirii, a rostului omului pe lume... Fără să înțeleg motivul pentru care gândeam așa, fără să înțeleg situația mea precară în familie, am avut în copilărie un real cult al familiei, în așa măsură încât mi-aș fi dorit să port același nume și după căsătorie! Aceeași dragoste exaltată am avut și pentru familia din Sibiu și Colun. Țineam foarte mult la toți și eram devotată și cu gânduri pozitive, nu așteptam nimic pentru mine în schimb. Îi iubeam enorm pe toți, pe fiecare în parte și țineam minte totul despre fiecare, binele și răul totodată, îmblânzind cu o aură de legendă trăsăturile lor negative. Am avut grijă de copiii familiei, am avut grijă de bătrâni, m-am ales cu nimic. Nu am greșit nimic, absolut nimic și totuși cei tineri mă consideră probabil nebună, adică mă resping. (Anul acesta, 2020 am văzut-o la poarta casei pe Viviana, fiica lui Lili Stoicescu, care Lili m-a chinuit mult împreună cu mama după moartea tatei, legat de moștenire. Viviana avea mască, find epidemia covid. Nu o mai văzusem din copilărie, dar am recunoscut-o.)

Cu toate că nu am greșit nimic o viață întreagă, am fost lăsată singură și săracă, fără bani de pâine mai mulți ani. În momentul acesta intră peste mine iar unii cu ideea ”inculpatul”, ca și cum eu sunt inculpat. Cel mai rău, singură din 1984, aproape izolată încă de atunci, am implorat mila clar pe internet și am scris adevărul curat în întregime și despre familie, și am plâns la poarta verișoarelor mele, atât a Franciscăi (insistând pe mail), cât și a Irinei, dar ambele au refuzat să comunice cu mine – ceea ce de fapt era așa din 1984, fiindcă cu Franci nu aveam de-a face, iar cu părinții lui Cosmin relația mea s-a răcit după mutarea în București. Irina, născută în 1986, putea practic să îmi fie copil, dar a refuzat să îmi trimită vreo vedere sau sms sau felicitare de sărbători sau de ziua mea practic de la început, fiindcă așa se purtau, în mod convențional, toate cele câteva rude cu mine, dinainte de 1992, adică dinainte de internarea la psihiatrie. La fel ca și cum te-ai purta cu o sclavă! Iar eu țineam la ei și îi respectam... În ultimii ani m-am gândit că ea o fi văzut că am scris tot adevărul public despre familie (mama a spus că a văzut Diana, soția lui Cosmin, o femeie care nu a vorbit oricum cu mine nimic), fiind și otrăvită și forțată de tortură, și poate de aceea Irina a refuzat ostentativ să vorbească cu mine, refuzându-mă și când eram la spitalul Floreasca cu gripă, probabil pentru a da impresia că neagă adevărul spus de mine și că mă condamnă pentru acest act de autodezvăluire a unui om complet singur și sărac, deci probabil că nici nu a înțeles că absolut totul e adevărul și că nu am greșit nimic – cu așa o rudă puteam muri de foame și frig oricum. În orice caz, așa era obiceiul în familie – rudele sărace sau bătrâne și singure erau chinuite și li se grăbea moartea, fiindcă oricum nu puteau avea grijă de ei, dar eu am sperat în zadar ca tinerii să se schimbe și să rupă cercul vicios al urii creat de cei bătrâni, dar nu a fost așa... I-am scris cu durere Irinei de multe ori și a refuzat să îmi răspundă, și acum sunt aproape 37 de ani de tortură și ei tot pe mama o cred, sau așa vor să pară. Cât de frumos ar fi fost să am și eu o familie, cât de puțin, cât de fericită aș fi fost! am avut real respect și iubire față de familie.

În ultimii ani Lili Stoicescu s-a mutat în Voluntari și familia Șerban - Ovidiu cu Lucica - în Pipera, o localitate numită cartier, care e subordonată primăriei Voluntari, deși are mai multe înnoiri și clădiri arătoase și bani, la fel cum rudele acestea mai îndepărtate - vărul mamei - cu care nu am avut relații după 84 până de curând decât rar, au bani mulți și eu și mama trăim în sărăcie, ca întotdeauna. Primăria Voluntari e la ”Gheață”, iar diverse alte sedii ale administrației s-ar putea să fie încă în București, nu aici. Voluntari a devenit oraș în 2004. După cum scrie în prezent în wikipedia:

Cartierul Pipera este situat la o distanță de 7 km față de centrul capitalei, sute de noi locuințe și multiple clădiri de birouri construindu-se în această zonă în perioada boom-ului imobiliar din perioada 2005–2008, ilustrând o tendință de modernizare din punct de vedere arhitectural a localității, combinată însă cu o semnificativă stagnare și rămânere în urmă a infrastructurii.

Din ceea ce am văzut eu, nici acum nu există aici unități sanitare sau de învățământ, în afară de prima mea școală generală în apropiere - deci nu există liceu - deși sunt peste 40.000 de locuitori și nu există lăcașuri de cultură la vedere, dar au apărut câteva supermarketuri. Fostul primar al Bucureștiului, Gabriela Vrânceanu Firea nu de mult, era soția primarului din Voluntari, Pandele Florentin, al căuri nume apare pe străzi sau înm parcuri nou amenajate. În 2019 am fost în vizită scurtă de Paști în Pipera la familia Șerban. Familia Șerban, împreună cu mami preoteasa, a fost odată în vizită scurtă la mine la Voluntari, de ziua mea, înainte de 1984, și mi-a adus cadouri scumpe - o păpușă din cele mari (mai știți poate poezia lui nenea Feri, fratele mamaiei - ”O păpușă mare, mare, unchiul, Soniei, i-a dat” etc.). Mama a vorbit la telefon cu ei în ultimii ani și a fost la ei acasă să aibă grijă de o bătrână, mama Lucicăi.

Toți copiii sunt, prin definiție, ceva impur, fiindcă gândirea lor e încă neformată, încă tulbure. La 5-10-12 ani, eu nu puteam înțelege ce este atracția sexuală și nici de ce nașul meu se poartă așa și am avut un șoc când nașa mi-a spus aparte că există un secret al nașului meu legat de mine, ca și cum eu înțelegeam. Rezolvarea acelui conflict interior al meu s-a produs în mod firesc odată cu intrarea în adolescență la 13 ani, deci dobândirea prin limpezire a rațiunii proprii. Înainte nu puteam fi cu totul eu însămi. Unii spun că nașul meu era pedofil, dar eu nu știu sigur-sigur. Poate juca doar un rol de acest gen, așa cum există și cartea Lolita, de exemplu, pe care i-am împrumutat-o odată Irinei din liceu, fiindcă ea a vrut-o. Oricum, amintirea ce i-o port e una frumoasă în ansamblu, a unui bun educator și chiar profesor, a celui care mi-a deschis ochii spre artă, un desenator talentat, minuțios și un om cu răbdare multă, care uneori izbucnea în accese colerice, parcă tot ca la un teatru.
Au intrat unii peste mintea mea cu ideea că Liviu Ștefan Moldoveanu, nașul meu, nu avea testicule, era scopit, unii au insinuat că era scopit drept pedeapsă pentru pedofilie. După ce a murit, l-am văzut dezbrăcat, întins pe burtă în pat, la mai mult timp, nu știu cât, de la moarte. Nu știu dacă avea testicule sau nu. Lili Stoicescu fusese alături de el când a murit. La înmormântare mirosea înfiorător, fiind și vară. Îmbălsămarea nu a prins deloc.

23 decembrie 2020 - 24 decembrie 2020

Azi, 23 decembrie 2020, scriu din nou, fiindcă mai e ceva de adăugat la capitolul cu concluzii despre otravă. Unii au intrat peste mintea mea cu aberația că oamenii vor să mă omoare fiindcă ei vor un bărbat extrem de prost în locul unei femei extrem de inteligente. Aiurea.

Azi m-au f_t sexual după ce a ieșit soarele, după mult timp de când au făcut așa ceva. Apoi a trebuit să merg la Gheață și iar au ieșit mulți oameni și multe mașini una după alta, inclusiv în Voluntari, brusc, după zile de lipsă de circulație pe străzi.

Totodată, unii bărbați au început să mă fixeze în ochi, așa cum fac ei după ce a început covid-ul, de parcă vor să îi păcălească pe proști că eu i-aș cunoaște, când eu nici măcar nu m-am gândit la vreun bărbat întreaga viață, în afară de unul singur demult, darmite să cunosc vreunul, fiindcă nu aveam de unde oricum. A ieșit și o persoană cu bebeluș în brațe

ieri am aspirat covorul din camera mea și azi am șters praful ... fereastra mea este spre grădină și este iarnă și am și plasă la geam și am șters praful și făcut curat nu de mult și acum iar era praf mult... iar mi s-au înroșit obrajii ca și rândul trecut când am făcut curat... apoi, mergând pe stradă, mi-a fost greu de tot, simțeam că am oxigen insuficient și nu e prima oară. M-am gândit că poate e otravă din nou, așa cum părea și în oraș, căci toată lumea știe că obrajii roși și arsura apar la calitate îndoielnică a aerului sau respirației - și în oraș de fapt nu mă înroșeam, dar era altceva și părea otravă, nu doar otrava din țigări
ei spuneau că și pe bunicul meu l-au otrăvit la fel înainte să moară - mă îndoiesc, poate nu am perceput corect ce spun ”ei”, el avea deja emfizem
aici nu au mai avut nici scuza că fumez, dar pot să îi păcălească pe proști că eu m-am îmbolnăvit la plămâni, fiindcă am fumat, cum am povestit, în anii trecuți sau poate e adevărat, dar nimeni nu vrea să mă trateze medical
ei spuneau însă clar că, dacă eu sunt lovită, atunci suferă și alții și poate că unii mă acuzau că fumam, când de fapt eram torturată și izolată monstruos și inuman de zeci de ani

ei spuneau iar azi, printre unele înjurături (”dă-o dracu”, ca întotdeauna) că toți vor să mor, deși nu am greșit nimic toată viața și am fost un om așa bun încât nu aș fi omorât nici măcar o muscă
epidemia de covid a făcut și mai dificil demersul meu pe lângă medici, de a merge eventual la consult pentru boli pulmonare, dșei medicii oricum mă respingeau - dar unii asta au recomandat de mult și i-am spus degeaba medicului de familie, am insistat, ea trebuia să mă trimită la spital, cum recomandaseră medicul de la urgență și alții, eu nu știu unde să mă duc și cum!

de asemenea unii mă fac să bănuiesc că epidemia maschează omorârea mea (nu doar moartea mea), deși plămânii nu trebuiau otrăviți pentru a face rău altora, ci trebuiau să mă accepte, poate nu m-au otrăvit totuși, nu știu sigur, în oraș era mult mai rău
a intrat unul în engleză cu ideea că ei trebuie să mă omoare fiindcă eu nu (mai) pot fi controlată - și ei au spus adesea că proștii au fost mințiți că eu trebuie să fiu controlată, când de fapt am fost un om normal și trebuiau doar să mă lase în pace, nu trebuia să mă controleze nimeni, ceea ce nici nu au făcut de fapt

ei spun că oamenii au înnebunit și se omoară între ei, cu scopul de a mă omorî pe mine - și nici nu trebuia, zic eu
azi din nou am avut arsuri puternice și fața roșie, durere de cap și de ochi, mai pun o poză de azi, poate nu voi mai pune, e urât și nici nu se vede roșeața - dar oricum, dacă cineva m-ar fi acceptat ca om, m-ar fi acceptat cu urâciune cu tot și poate că puteam fi utilă cuiva, chiar dacă nu mă căsătoream

azi - de mai multe ore, m-au masacrat înfiorător, abia am rezistat, abia mai rezist. Ei spun din nou că toți vor să mor fiindcă li s-au spus minciuni despre mine încontinuu, sau sunt așa nebuni încât ei chiar cred că le va merge mai bine dacă mă omoară (nu au de unde ști) sau chiar ei cred încă minciuni așa-zis politice despre mine, că ei încă cred că aș fi fostul URSS - asta din multe motive, inclusiv fiindcă Beatles aveau în repertoriu în anii 60 cântecul Revolution și Back in the USSR și alte motive - sau că aș fi altă forță politică. Nu am fost și nu sunt în mod sigur. Ei spun că nu am cum convinge proștii sau nebunii. Afară la poartă niște tineri carre fac bășcălie ca în oraș - aici e stradă cu case și totuși au venit.

24 decembrie 2020
Aseară am fost monstruos torturată, abia m-am trezit la ora 12 și mama a început imediat să mă cicălească, ceea ce îmi face rău dacă ea face așa imediat ce mă trezesc - nu a mai făcut de mult așa, dar a făcut așa aproape mereu când mi-era rău.
Aseară au intrat și în limba franceză, cu ideea că ei au mințit oameni că eu aș fi o analfabetă (illetrée) și de fapt eu eram un om inteligent și cu o anumită educație - spuneau că nu știu ce să se facă, dar poate nu erau francezi defel.
Azi au început iar să arunce vorbe, acum s-au oprit. Au idea că ”bine, dar să facă așa ceva în Ajunul Crăciunului?!” Care ajun și ce mint ei că am făcut eu? Se pare că, din câte mi s-a spus, ei întotdeauna au mințit așa, păcălindu-i pe proști sau sau pe nebuni. Mi s-a mai spus că ei mereu aruncau vina asupra mea atunci când eram eu f_tă sau torturată intenționat de proști. Mie nu mi-au lăsat sărbători din 1984 aproape deloc.

Crăciun fericit doresc și eu tuturor cititorilor acestui blog!

25 decembrie 2020
Mereu mă terorizează în engleză sau în română că oamenii nu trebuie să înțeleagă adevărul despre cum am fost eu masacrată și nici despre ce sunt eu!
totodată mă terorizează și cu ideea că nimeni nu crede că eu am spus tot adevărul și totul corect, exact cum a fost, fiindcă ei cred că sunt nebună (!), sau fiindcă am fost închisă la psihiatrie.
Voi continua să scriu, fiindcă mai e puțin, voi retrimite peste tot adresa blogului meu, dar voi face o pauză azi, fiind Crăciunul.

CONCLUZII, partea 4 - otravă

Întâi, încă o dată, despre otravă.

Sunt unii oameni naivi care își imaginează că otrava nu e administrată oamenilor buni și nevinovați, cum am fost eu. Fiind eu totodată un om inteligent. Ei nici nu stau de vorbă cu mine și nici nu mă cunosc defel, dar au credința oarbă că nu se poate întâmpla așa ceva și, prin urmare, otrava nu există în viața mea. Sau că ar fi nebunia mea – deci ei cred că nu poate fi otravă, fiindcă sunt pacientă cu istoric psihiatric, când logic ar fi invers, fiindcă există încă lucrări teoretice, acceptate de comunități științifice, despre exterminarea (și persecuția chiar) a pacienților psihiatrici, bineînțeles în trecut.

Alții cred, dimpotrivă, dar tot în mod greșit, că este otravă fiindcă eu aș fi fost ”condamnată la o moarte lentă și dureroasă”, după spusele unora. Dar nici așa nu e logic, fiindcă nimeni nu a vorbit cu mine și nu a fost deloc cu mine, și dacă admitem că am fost condamnată, atunci putem admite că uneori se fac erori de judecată și era evident că nimeni nu m-a întrebat pe mine nimic.

Mai sunt unii care mereu insinuează că eu trebuie să fiu omorâtă ca un câine (deci otrăvită, cum au fost ”maidanezii” în 2013), fiindcă am fost f_tă și, nu știu de ce, oamenii cred că femeile f-te sunt periculoase sau le dăunează altora, deci trebuie să mă otrăvească. Alții cred că trebuie să fiu otrăvită fiindcă am fost la revoluție și ei vor să aibă numai câțiva oameni (foarte răi și deștepți, cred ei) monopolul adevărului despre revoluție cu scopul de a îi guverna politic pe ceilalți etc.

Alții studiază dosarele psihiatrice, care sunt pline de minciuni, sau tratatele cu teorii psihiatrice sau psihopatologice și trag ”concluzia” că mulți pacienți intră în categoria celor care au delirul celor care cred că sunt otrăviți de familie pentru a li se lua banii sau de vecini, din alte motive... Și eu am întâlnit, chiar de la prima internare – pe o doamnă, Dales parcă se numea, asupra căreia mi-a atras atenția psihiatrul Ionescu, care povestea că vecinii o otrăveau prin țevi sau guri de aerisire, ceea ce am pățit și eu, aparent doar după ce m-am mutat în blocul trei, după 2006 deci.

Mama mi-a spus despre otravă încă de la început, adică din 1984 sau nu mult după. Ea spunea ceva despre romanele cu povești întunecate și despre fascinația legată de numele familiei Borgia – legată de otrăviri. Nașul meu la fel, încă de cînd eram copil, îmi povestea despre regele Mitridate și procedeul prin care se încerca imunizarea individului în fața otrăvurilor prin ingestia/folosirea unor doze mici de otravă, pentru a crește rezistența în fața otrăvirii mai puternice ulterior. După moartea tatei, Irina, verișoara mea primară, spunea că ”puțină otravă, câteodată, nu strică”, când vorbeau despre toxicitatea sucurilor de Coca-Cola.

Nu are niciun rost să notez acum fascinația pe care o au oamenii față de otravă și crima prin otravă, care a lăsat capodopere arhicunoscute, cum ar fi povestea celor doi eterni Romeo și Julieta, tragedia lui Hamlet, povestea Cleopatrei, alte piese de teatru, cum ar fi ”Arsenic și dantelă veche”, personaje secundare precum Valentine de Villefort, fata nevinovată a unui om păcătos pe care contele de Monte Cristo o lasă să moară otrăvită, eventual o salvează, dar practic e dispus să o omoare indirect pentru a își atinge scopul pedepsirii celor răi etc. Sau un roman care fusese la modă în vremea tinereții mele – ”Numele trandafirului”, oferit mie ca lectură de doamna Micaela Slăvescu odinioară, unde călugării cititori ai unei biblioteci erau toți otrăviți și moartea lor părea misterioasă pentru tipul prostului simplu și pragmatic, pozitivist, care tip tocmai aceasta nu este, fiindcă nu separă ceea ce e esențial de detalii și nu vede realitatea concretă dacă nu corespunde modelului abstract din mintea lor. Oamenii așa-ziși simpli și cumsecade sau de bună credință nu cred că răul există în lume (deloc), mai ales dacă sunt puși față în față cu acesta și de aceea unii oameni răi, atunci când a ieșit la iveală otrăvirea mea – pentru medici de exemplu – au inventat post factum că am fost condamnată la moarte sau că trebuie să fiu omorâtă pentru binele tuturor. În același timp s-au luptat să inventeze că eu aș fi rea sau proastă sau că aș avea defecte, deși am fost perfecțiunea morală și sufletească.

Mai este încă un lucru important – oamenii care află că un om anume e batjocorit și torturat și eventual otrăvit, încearcă să fugă și resping victima, de teama că vor păți și ei același lucru. Un alt mod de a reacționa este identificarea cu asasinii, astfel încât se adaugă alți oameni care lovesc direct sau indirect victima. Otrava mi-a afectat mult calitatea vieții. Pe de o parte a fost teroarea și mizeria psihologică a faptului de a fi otrăvită – mizerie și stres zilnic, fiind și singură, izolată cu forța și pe de altă parte a fost și tortura însăși creată de simptomele de otrăvire și faptul că, datorită otrăvii, eram mai ușor prada celor care mă f-teau și chiar a diverselor alte boli sau suferințe.

Din mizeria continuă, psihologică, a faptului de a fi otrăvită face parte și durerea faptului că toți ceilalți se poartă ca și cum victima are delir sau coșmaruri și caută să ascundă adevărul, și această minicună se bazează pe cei buni și proști care nu pot crede că acesta e adevărul. După cum au spus de mulți ani, ei m-au izolat total cu forța pentru a mă putea omorî, inclusiv prin otravă. Vă reamintesc cum au făcut în ce privește bătaia, eu fiind copil extrem de liniștit, bun și cuminte – mă băteau uneori zilnic sau des, dar își schimbau conduita brusc, ca și cum nu se întâmplase nimic. În timpul clasei a 8-a și în liceu nu mă băteau la sânge sau cu vânătăi, fiindcă m-ar fi văzut colegii și profesorii așa. Apoi, când am stat acasă în anul 1989-1990, fiindcă nu găseam de lucru, tata mă bătea la sânge și mă învinețea, căci nimeni nu mă știa. În ce privește otrava este cam același lucru – dacă aș fi fost văzută zilnic sau măcar săptămânal de cineva cunoscut, eventual de mai mulți oameni și măcar de câțiva mai inteligenți, exista pentru ei riscul ca efectele bruște ale otrăvii, vizibile, să ridice semne de întrebare sau să fie descifrate și astfel obiectul mărturiei altora. Sau era riscul ca eu să mă plâng clar și obiectiv de acelea efecte ale otrăvii, pe care proștii le interpretează drept delir sau minciună sau efect al unei boli sau chiar al bolii psihice sau tratamentului psihiatric. De asemenea, dacă nu aș fi fost complet singură din 1984, atunci câteva persoane m-ar fi cunoscut cu toate calitățile mele și cu intelectul meu bun și lucid și vesel și curat, bunătatea și bucuria mea de a fi cu alții și nu ar fi mai crezut că sunt nebună sau că mint sau inventez.

Nu voi descrie cu amănunte modul în care am fost otrăvită, voi nota doar câteva lucruri mai importante. Menționez că unii cred că și printre medici există oameni naivi, de diverse specialități, care nu știu să deosebească boala de otravă sau psihiatri care cred că victima delirează fără să o întrebe nimic, dar asta nu contează foarte mult. Unii consideră, dar eu nu cunosc, că întotdeauna cancerul – dar și alte boli – nu înseamnă decât otravă, atât etiologic, cât și după apariția bolii. Alții consideră că oamenii sunt otrăviți în general de familiile lor și au spus că eu sunt omorâtă de familia mea. Care familie? Au fost 4 membri ai familiei, acum mai e doar unul, mama, fiindcă vărul ei bogat, Ovidiu, nu e practic familia mea și nu am avut legătură cu el. Ceilalți trei au murit unul după altul în 3 ani (2002-2005).

Când am locuit în blocul 2 din viața mea am fost în mod cert otrăvită, dar eu nici nu bănuiam. Unii spuneau peste mintea mea că eu eram otrăvită din anul 2000 sau așa ceva, deci încă din blocul 1. Nu știu sigur. Am devenit conștientă de acest lucru numai după ce am spălat acea cârpă cu dantelă. Mi-a fost rău, eram roșie toată etc. Am reușit să mă internez la spitalul de psihiatrie, că altfel, la Urgență nu m-ar fi primit, dar medicul Căpraru Nora a fost amabilă. Mi-era teamă și i-am spus clar de ce și cum am fost otrăvită. Ea probabil că nu a înțeles sau nu a crezut, fiind îndoctrinatăcu teorii despre boli, sau doar se prefăcea, deși aveam cârpa ca dovadă – o bucățică am tăiat-o cu foarfeca și am păstrat-o până azi ca ”dovadă” și puteam explica clar ce simptome avusesem și cum erau clar legate de cârpă. Poate ea a înțeles, dar a acționat așa, fiindcă așa se procedează cu pacienții psihiatrici. Ulterior probabil, a fost instaurată minciuna că eu sunt condamnată la moarte și că așa trebuie să fie, dacă până atunci mai era cineva să vrea să trăiesc, ceea ce e îndoielnic. Unii spuneau că e caracteristic nebunilor să nu fie crezuți de nimeni, probabil fiindcă ceilalți interpretează greșit realitatea.

În anii care au urmat în blocul 3, am fost evident otrăvită cu hrană și lichide și adesea am avut ca dovadă corpurile delicte. Modul de apariție și derulare a simptomelor dovedea clar unoeri că era otravă, orice boală cronică aș fi avut. De câteva ori cel puțin se pare că am fost otrăvită cert și în Voluntari, unde m-am mutat din 2018. Simptomele de otrăvire gravă au apărut în blocul trei când aveam sub 40 de ani și era șocant să am deodată ambele picioare umflate brusc, evident după salte simptome digestive etc. Eu nici nu am făcut poze de la început, dar apoi am mai făcut. Picioarele se umflau enorm de mult și erau roșii și calde uneori– simptome de tromboză venoasă profundă. La un moment dat, când am chemat salvarea, nu a venit, de mai multe ori. Odată a venit și mama la mine acasă și atunci a venit totuși salvarea, dar cu întârziere și nu mai era așa umflat, dar tot era rău – dar medicul de familie mi-a spus să îi chem ca urgență. Doctorul de pe urgență nici măcar nu mi-a prescris trombostop, dar s-a așezat cu mama să povestească și să mă privească de pe scaun, iar mama îi povestea despre medicul ei de odinioară, evreica Ionescu Viorica. Abia peste o zi am fost dusă la spital, fiindcă aveam o infecție pulmonară asociată, și atunci era încă umflat, dar nu foarte tare și nu mi s-a prescris nimic. Totuși acea doamnă a spus clar că era tromboză, ceea ce alții nu îndrăzneau. De mai multe ori, fiindu-mi foarte rău, am mai chemat salvarea, dar de obcei mă țineau numai o noapte la spital sau mă trimiteau acasă de la început, mințind. Mama între timp mințea ca și cum nimic nu fusese, ca și cum era doar boala mea psihică. Apoi a apărut și Carmen, asistenta de la psihiatrie, care a făcut la fel și vorbea ca și cum voia să împiedice internarea mea.

În afară de otrăvirea cu hrană și sucuri de la supermarket, la un moment dat am găsit și ușile gurilor de aerisire deschise – oricum aveam dovezi certe că unii intrau în lipsa mea la mine acasă. Vecinii mă obligaseră să las aerisire și la baie, deși vecina de dedesubt nu avea, am povestit totul. Erau adesea miros de usturoi sau arsenic și erau și alte mirosuri rele. Transpiram mult de tot – diaforeză – picuri după picuri pe frunte și nas etc. deși nu era cald. Aveam senzație de lipsă de aer etc. E posibil să fi fost otrăvită și prin aer. În afara umflării bruște a picioarelor – simptom care a dispărut complet în ultimii ani, în afara edemului la gleznă – mai erau și arsuri bruște și puternice ale stomacului, apoi colici puternice, greață etc. dar nu am avut vomă decât puțin. Multe fenomene legate de nervi periferici – încă de la început și claudicație și alte simptome vasculare. Încă din blocul 1 am avut scurgeri albastre din zona inghinală – și medicul meu de familie a mințit în mod clar că era infecție genitală, deși clar era doar pe marginea chilotului și era de mult timp, verde și albastru și ea mi-a dat tratament pentru candidoză. Etc. În unele analize medicale ieșeau valori ciudate – cum ar fi valoarea de mii de unități de prolactină, când normalul este de 10 ori parcă mai puțin... acum nu știu cum mai e, căci medicii, după cum am povestit... În 2018 am avut o perioadă de vreo 2 săptămâni de oligoanurie instaurată brusc, urinam extrem de puțin și ecografiile arătau clar că tractul urinar era intact, deci era altceva rău. Setea a fost monstruoasă, mai ales noaptea și dimineața și alte simptome au fost netratate. La Voluntari, apa de la puț s-a schimbat brusc, așa cum am povestit și provoacă uscăciunea accentuată a pielii, care se săpunește și se clătește greu – apa stă adunată într-un rezervor în camera puțului. Îmi amintesc de apa mizerabilă, murdară, de la Colun, după ce francezii, (din câte mi s-a spus), au pus țeava în sat. De curând mama a primit și ea tratament pentru ficat. Eu am luat singură, în urma rezultatelor ecografiilor. Mama prezintă și ea simptome agravate în ultimul timp, asemenea mie. Ea gătește sau cumpără mâncarea.

Ceea ce am notat în concluzii este adevărul curat cuvânt cu cuvânt, dar, în ceea ce am scris pe blog s-au strecurat posibil câteva, nu multe, inadvertențe, tocmai datorită condițiilor grele în care am scris, tocmai datorită faptului că sufeream mult, fiind otrăvită. În orice caz, nimeni nu a vorbit vreodată cu mine, deși, dacă aș fi fost acceptată, nu aș fi vorbit în mod sigur despre otravă neîntrebată... Dar unele lucruri ar fi fost clare. Nu am avut nicio greșeală cu adevărat. Convențional, astfel de lucruri se trec sub tăcere – după cum spuneau unii, ”toți vor să mori în tăcere, Cristina”. Totuși e ceva oribil, fiind și complet singură, e ca un fel de poveste cu monștri gen familia Adams, dar răi, și îmi amintesc că și verișoara mea Irina avea abțibilduri macabre sau cu umor negru acasă la ea în timpul liceului. Atunci era copil.

Am tot notat pe facebook despre otravă și la un moment dat, cineva a întrebat dacă știe cineva din cei de pe facebook ceva despre mine, dacă mă cunoaște cineva, și răspunsul era evident nu. Una dintre minciuni e că aș fi fost otrăvită cu medicația psihiatrică, sau prin folosirea ei abuzivă, ceea ce nu e adevărat. Uneori da, am luat multe pastile fiindcă mi-era tare rău fizic, nu psihic. Dar am fost otrăvită cu alte otrăvuri. Astfel, oamenii și-au creat încă un secret despre mine – adică faptul că eram otrăvită – și minciuna nu e politică, ci o minciună despre un om bun și curat.

"Domniță din țară bârsană,/lumină sunt, inimă, rană.//Trimite-ți-aș veste să știi/veninul cu ce bucurii//Pe masă-mi s-amestecă-n cana,/domniță din țară bârsană." (Lucian Blaga)

Am omis să notez aseară un lucru important - datorită necazurilor și suferinței și mai ales izolării, am fumat, tot mai mult după ce m-am mutat în blocul 3. Până la 3 pachete de țigări în unele etape. Mai e doar de adăugat, cum probabil știu și alții, că unele pachete de țigări erau altfel decât celelalte și unele țigări din pachete erau cu gust clar de otravă și ceva rău. M-am lăsat iar de fumat în anul acesta, 2020, am mai stat fără țigări în anii 2005-2007.

Deci, în privința otrăvurilor, dacă spui adevărul, fie ești considerat nebun de către capetele pătrate care nu știu adevărul, dar nu au nici minte deschisă față de ceea ce le contrazice așteptările, fie acest lucru e un pretext pentru ca aceia care știu adevărul să te declare nebun în fața proștilor, deci nedemn de a fi acceptat cât de puțin și astfel pradă oricăror planuri mârșave de asasinare sau tortură sau persecuție.

despre familia din Voluntari, alte rude și copilăria mea, în limba engleză - povestire

Nu mai pot face efortul de a traduce această povestire. Am scris-o direct în engleză, pentru alt blog, în 2015. Poze vechi din vremea interbelică mi-au lăsat destule, multe pe lângă ce am postat aici. Mamaia se uita mereu la poze și îmi povestea istorii vechi. Eu am învățat să recunosc surorile ei, care erau chiar ele în mod sigur, unele dintre ele, prinse în poze în tinerețe. Totuși, nu prea semănau între ele și cel puțin Hilda, creola, nu părea să fie deloc sora lor și nașu nu era defel blond și nici nu avea trăsături precum copilul din poză (parcă), și era oacheș oricum. Cu tata nu sunt poze în copilăria lui în afară de cea de la școală și nu erau nici cu ei doi, frații, nici când erau copii. Cu așa zisul nașu, care era fratele tatei și mă botezase, numai câteva poze. Notez totuși că toată istoria familiei e puțin ciudată, te amăgește, pare secretă și misterioasă, întunecată. Adevărul e că nu e decât un fleac și nu din cauza acestei istorii am fost eu masacrată sau respinsă sau chiar condamnată la moarte, cum spun unii. Oricum nu era un motiv. Povestirea e scrisă de mine cu greu în București și prin urmare nu descrie perfect lucrurile și sare peste esențial - repet, totul e un detaliu infim din viața mea, sper că nu veți fi amăgiți de aparențe.

I will write here some facts about the people who raised me and became my cherished family in my childhood, by copy paste from my facebook page, maybe adding some things. I shall post old family photos too, to make things more clear. It will not be exactly in the chronological order, but you will (maybe) understand in the end. You can enlarge the photos if you wish.

First of all, I will start with myself. I had a happy childhood, sometimes I was plump, other times my weight was normal or slightly overweight. It is true that my body fought to maintain its shape, while some of my relatives urged me to eat more and more, and I was only a child. I was raised in a huge garden near Bucharest, encircled by lilac all around, so as no one could peep into it and I felt free to play. The garden was unkempt. We had all sorts of trees, flowers, shrubs, vegetables, grapevines, etc. much more than you can imagine, some of them were really very good species that you cannot find on the market. We had all sorts of cherry trees for example (7-8 varieties) and I had my sour cherry tree that I used to climb after one cousin taught me how to do it, and climbing it I created my fantasy home there, with rooms on every branch. Though my grandma gave cherries to children who asked, they still came there to steal, and my godfather (uncle) was always busy to repair the fence. Some people came there and threw in our garden their garbage, but I was too young then to understand how low was my social status, which led to their barbarian conduct, just like today. I was since then the poorest or from the poorest among my peers. Our home was old and filled with junk things, we did not have sewerage or phone or bathroom and I had only old toys of uncertain origin to play on and only a few old books, among them a Fibel who belonged to an unknown child, there were no elder children to study from that in my family and the same book was used in schools years after my childhood.

here, when I was 3-4 years old, in my grandma’s garden, holding the flowers of my favorite shrub. Can someone name it for me? I loved it, I never saw it after my godfather sold the garden. I liked that when it was in full bloom I could scatter petals over me like a snowfall. I believed in good fairies.

me as a little child between my two old grandparents — my grandfather paralyzed before my birth and died when I was 4. We wore the same warm felt slippers/shoes. We stood near the entrance porch, that pillar was embraced by a beautiful red rose that lived until I was over 18, and my grandma wore her gray shawl until she died. We were very poor:

when I was 7 in my opinion, up in my favorite sour cherry tree (my grandparents had a small orchard of sour, sweet, white and bitter cherry trees — 7-8 species per total). A cousin taught me how to climb it from a lower branch. There I had my home with living room, bedroom etc. and I could stay and play happily.

my parents, the source and the curse of my life:

the prove that my parents both lost weight ( a lot) after my birth, of course I have others, but then my father gained weight again and only after years my mother; I was a quite plump baby; my mother recounted days of youth when they did not have money for food

my mother still skinny, my father fat again, and I was between them:

me as a baby between the two slim ladies - my mother and my godmother, and our tomcat Fletzu that lived a long and happy life. Both my mother and my godmother lost a lot of weight after marriage, in order to regain after years, probably they starved. In my childhood I was sometimes fat, other times normal, because they gave me too much food, they overstimulated me to eat, in the next photo you can see my grandma too, close to our house's wall, in Voluntari:

here my mother on the right in front of our home in the countryside as a young girl in the sixties…then you see what she became after marriage - a slim woman - and I wonder why my mother has here such big feet, and in other photos from her youth too, were they charity? did her feet shrink? (joking) because after marriage my mom’s feet were smaller. My maternal grandma had large feet and I too. It is true that my mother’s toes are very crooked, as if… who knows? Or those were not her shoes. It is certainly her (not very very sure myself), I have more photos like this, and she told me that in this one she was with a man she wanted to marry but her parents opposed. Who knows? As for the idea about shoes, I don’t know the truth, it is a simple correct observation. My mother told me that this girl was certainly her, but there are some people who enter my mind saying that it is not the same woman. They told me many times (in my thought) that this young woman was killed and replaced by my actual mother, who physically resembles her. They told me this both in Romanian and in English, but I don’t have proves to believe them, I cannot derive any conclusion. Anyway, my other in her youth looked like this and maybe it is the same woman in recent photos too. I have no reasons to believe those thoughts entering my mind about my mother, but I see that she changed. Whatever other conclusion I wrote here on facebook or on my blogs, especially on my Romanian blog about my life, it is the actual truth. I have made maybe less than 10 unintentional errors in my whole story about me and I hope to correct them. For example the small wrist watch from some of my photos was received by me as a gift from my godparents earlier than 9 years old, maybe on my 7th birthday, according to the pictures. It was one of my rare mistakes. Almost everything else that I wrote is based on carefully studied photos with a magnifying glass and other proves or certain memories.

and here are my father and my grandmother in 1968, before being in the army, he was 26, and that girl in the picture I was told was his supposed-to-be wife. On the left, my grandmother. Both did not change too much. Then he was a recruit in 69 and then, in 70, he married my mother:

Two pictures with my mother in high school. She was fat then, fatter than I was myself in high school, wearing those black girl uniforms from the sixties.

when I was 9 years old, maybe after my uncle’s wedding, in the countryside, with my great-grandmother (the mother of my grandfather) and my mother and my grandma, simple peasants. My mother was once a poor peasant girl, she said she was fond of old folk traditions just like me…

my father as a young “sorcerer’s apprentice” or I don’t know what kind of pharmacy… this is one of my favorite pictures with him when he was young, beginning to lose his hair. My grandma told me that he used different remedies or lotions or potions for his hair and that it was his fault for losing his hair. I cannot say that it was true, this assumption cannot be proved. But you can see a small scale, and different substances in this photo, I could not decipher all, one of them is SULFUR. On the back of the photo is certainly my father’s handwriting that did not change too much since then until his death. You can see that it was obviously the father that raised me by his lips, eyes, chin, etc. and the black wart on his cheek.

me and my great-grandmother Victoria, in two different moments in time. She was born in the year of death of queen Victoria, on the significant day of May, 9th. I certainly still remember my doll and those long mats that my mother used on order to preserve the carpet below them. My great-grandmother wears her folklore blouse, specific for the Făgăraș- Sibiu area.

my father and I (this is a continuation of the photo I published in the past, where I ironed his necktie with that small toy iron), he seemed amused:

my mother and I (it seems that I disliked her in a couple of my early childhood pictures), she is certainly my mother, she still has today that wart on her nose and many other resemblances, but I must admit that she changed a lot since her young age when she was a girl:

my mother on the seashore… she always loved the sea, here her hair blows in the wind (she was a pretty Gorgon), I love this picture, in reality it looks better, the scan is not so good. I wore myself that blouse when I lost weight in my youth and I think I still have it somewhere in my closets:

Me, my father and my grandparents, in the countryside (my mother made this photo) in the 90s, I wear my old green blouse. I almost never tasted alcohol, beer was on the table for the others, you can see my father’s wart… and hair:

my paternal paralyzed grandpa before his death, he died when I was 4, I am holding his hand in the second picture, you can see that I wear the same clothes as in other photos, and part of my old tricycle and yes… our privy and our old May cherry tree in the yard:

my godfather enticing me with sweets or something else when I was little:

my godparents’ wedding, in 1969. 4 pictures. I love the first picture. You can see besides them my great aunt Barbara, who was their godmother. In another picture you can see the Orthodox wedding ritual, where the bride and groom wear this kind of golden crowns, named “cununii” in Romanian. My parents had another type of cununii, maybe they differ from church to church, but, believe it or not, someone took my photos from my apartment with them wearing those in the church at their own wedding in 1970. Maybe they will reappear. My godfather did not have beard yet, it is certainly him I can assure you, and he was fatter. He too lost weight after marriage, like the other 3 relatives:

when I was little, wearing a dress created by my paternal grandma, a dress she called Tyrolean, and riding my old tricycle in the garden, I was a very happy child. Here, it was a time when I was fatter:

yet another one with that old tricycle and the cracks in the pavement, (more visible in another photo) that I was fighting with:

here I was 5, in the kindergarten, wearing a militia woman costume. To my great surprise, on the back of the photo it is written 5 years, 2 weeks and 10 days. My parents counted the days since my birth when I was 5!

also 5 years old in the kindergarten, you can see which one was me:

In 1993 with two colleagues from the University, who visited me. That dog was mine, her name was Rita and she was effectively killed by my mother who gave her too much food and sweets and anything you can imagine. She died a few weeks after my father’s death, in 2005:

on my 10th birthday, with my mother, my maternal grandparents, my mother’s first cousins, a friend of my parents (in the upper left corner), my mother’s aunt (sister of my grandpa) and my second cousin Monica. Maybe you can see that mother’s relatives resemble each other. We were so happy then, I too was very happy. The room was crowded with at least 5 more other persons who appear in other photos from that day:

vintage photo from the interwar or WWII times or shortly after, with my paternal grandma in a cantina restaurant or something like this, certainly her, according to other photos. Maybe you don’t believe me, but she preserved some of her young physical traits until her death; some individuals with white overalls, like medics or cooks, are in the back.

I had many vintage photos, some of them were stolen from me (a plastic bag). I used to look at them when I was little together with my grandma, who explained me each of them. But now mystery remains about 2 in fact 3 or 4 blonde boys that appear in photos with my grandma, or alone, or on a tricycle like the one I had, or with my great-grandmother, mother of my grandma. I had photos (I still have some) where my grandma appears together with my great-grandmother, it was them, or it was the same blonde child or the same children. I don’t know what’s that military decoration on the shoulder of one or two boys. It was war time maybe. My grandma told me that she worked in a German kindergarten where she learned German (not too much). In another photo that I already scanned there is my father as a child (I doubt that now) playing piano and the photo of the youngest blond child on the wall over the piano. I still have 2 of that kind, exactly the child that was on the piano. My godfather, who was born in 32 (my father was born in 42) told me that I, quote “you won’t believe me, Cristina, but that blonde child was me”. So the mystery is unsolved for me, because I think it was impossible that he would become an almost creole man with dark black hair. Here in these photos you can see my great-grandmother with children, the last one probably before her death. My great-grandmother had at least 11 births, 9 of her children survived (3 boys and 6 girls, the girls came to Bucharest to find their fortune and two boys stayed in their village), my grandma Julianna told me she was the 5th, she was born in 1911/1910. In the last photo you can see what was supposed to be my godfather.

In the same line of events, here’s my grandma (you can see her traits from the other photo that I already shared) with her nephews in WWII times. Mystery remains about at least the blonde child on the left, the other ones were told to be two of my father’s first cousins, the one on the right, the boy, was the only one to have Gypsy/Arabian like brown skin and I still have photos with him as a mature man and me by his side. Was he that dark skin one with great-grandmother? Maybe. The girl was supposedly my distant relative from the USA. My grandma’s Hungarian maiden name was Szőcs, it was written on many photos that I still have and I was told that it means blond in Hungarian. Maybe it was true… but now I doubt a little because of the coincidence in regard with the mystery about the blonde boys from different photos. Another strange fact that happened to me when I was a child is that I found accidentally a Fibel (German primer schoolbook) hidden near grandma’s jam jars and then I learned a little from it. I was just a kid, I remember a few stories from it and it is certain that my first cousin learned German from the same book, although he is almost 10 years younger than me. From whom could have been that book? It was certainly a schoolbook printed in the post-war era! And there was no other older child in my family, but me. I think that if I could have solved this mystery, maybe I would have understood a part of the crimes against me, what they now wrongly define as destiny. I was absolutely innocent and sinless and a valuable individual my whole life, yet they don’t have pity. I always was perfectly normal, yet they call me insane, eventually forcing me to commit suicide.

And here again the mystery of the blonde child. One of the portraits of that mystery child in the first photo (I have many others, and together with my grandparents too) and then my father playing piano with the photo of that child hanging on the wall above the piano, I payed attention to details (it can be him, like they told me, but I am not certain; he said to me once that playing piano is easy because it is mechanically, and the child has that cheek wart that my father had). And another photo with another blond child on that tricycle that resembles the one I had (the wheels), I have a few other photos like that. My godfather often wore that kind of headgear.

And here, in these 2 photos, you can see me (I have another one much better quality as a closeup the same day there) with my mother, grandmother and great-grandmother plus my mother’s first cousin and his child at the annual maize crop processing with that machine (taking corn seeds off the corn ears). I was very fat back then as you can see, but it was me, then I lost weight. My uncle was a good man, he died of a brain tumor a few years ago, he was still young in my opinion. My cousin (second cousin) had very blonde hair, although his parents both had black hair. His name was Alexandru (Andy) and he was lucky to emigrate and have a child and a good job (or so they say) in Japan. He could not come at his father’s funeral, I saw a photo with him and, to my surprise, his hair was now brown.Those days, we children and my great-grandmother helped the others to gain more maize taking off what was left on the corn ears after processing with that machine (we had a special tool with teeth for that).

In this photo you can see Andi’s parents at our place, visiting me in the 90’s at my 25th birthday. Both were kind towards me. There is my mother too and my poor godmother who became fat like that, being poor and ill.

Strolling the streets of Bucharest, maybe shortly after WWII in my opinion, my grandma, obviously her in all her photos until her death in 1991, when I was a student in Cluj, a faraway city, she is in front with one of those mystery children (it is obviously her) and in her back you can see from left to right her sisters: Erzsébet, Ilonka (not certain about her) and Hilda, all three of them died of cancer, I met the first two, I can recognize them there although they were young. The child behind is supposed to be my father’s cousin, uncle Mișu, that one with brown skin (his name was Mihai Pitiș, yes he shared Pitiș name with a famous Romanian actor that my father told he met once at Anda Călugăreanu’s birthday party and after years the University teacher Zăgrean Leon told me about him a few times, because he said that the actor Pittiș was his friend and that they went for a drink together). In these pictures I don’t know who was the man in front of them escorting them, but I see some people on the street staring at them. There is a soldier there near the corner. In the third photo there is a military man… I don’t know what was his army… I remember that, in movies, Germans were dressed like this, could have been these photo and the other two from the WWII era, or after? Only an expert can tell, the other military was dressed differently in the other photo. And if it was in war times, then why were so many people on the boulevards?

Uncle Pitiș seemed to be the same person I met in my childhood, I can show you photos. My life was scattered with coincidences, for example Anda Călugăreanu was Armenian and my grandparents had their small businesses near the Armenian church in Bucharest, where I heard the bells tolling on December 22nd, 1989, when I went to the Revolution in Bucharest. On the plate of that church, the dates are related to my life's events.
May they all rest in peace.

My grandfather was involved in politics between the two wars, it was certainly him:

Here he was at his work as a pedicurist, at his workplace:

some other vintage photos of mine. Once again my grandma photographed at studio Riviera where she made a lot of photos, with her child (she told me that it was my father), here at 6 months as you can see, in the summer of 1942. I made the mistake to take off the photographic dots in one of them. Now I understood that those dots are good, they create depth or contrast, clarity, something .This child was a very plump child in my opinion. I could not find studio Riviera in Bucharest on the net as a historical fact, I think it was there but now I cannot find it anymore.

My paternal grandpa, baptized Ironim, which was the name of my father too, besides Victor, was obviously the same man in the photos that I have with him since his youth age, until he paralyzed at my parents’ wedding and then he was the same man(of course no one replaced him). I repeated these things because, as you can guess, no one talks with me and they act as if I invented things. It is certainly him in the photos that I have. My grandma did not love him too much, she respected or feared him, but she said that he was too stubborn and that he spent a lot of money on bets in the hippodrome. My grandma was a very kind and patient woman and she taught me these virtues. She painted (not talented), knitted, embroidered, sewed clothes and wrote poems about peace that she read to me, she was a very peaceful woman and everyone called her aunt Lili. Although she had poor sight, she still read books in her old age. Everyone praised her patience and calm and generosity, except for her daughter in law, my mother. About my grandpa, 12 years older than her, she also said that he liked very much good food and good wine shared with friends, thus spending again too much money. Here you can see my paternal grandpa with some of his relatives or friends but they are not my known relatives and one of the pictures I have with both my grandparents (probably after WWII) and their child on the street. And in the 3rd photo another picture with my younger grandma and a happy baby.

Another photo of mine when I was 14, in 1985, dressed in my mother’s clothes, in front of the church where my parents baptized a baby boy (their only baptized child), the same church where my mother’s uncle was a priest and where, according to their stories, my parents met each other and then were wed and then I was baptized. It was very close to the place where I was meeting a teacher for meditations, near the Rosetti Square area, the next trolley station after the Armenian Church. From the standpoint of my bedroom window, those days I had a view towards a street that continued with Maria Rosetti street. So, I lived somewhere in the Jewish or Armenian district. Once again coincidences. For example that teacher told me that he was from a village named Coșbuc (a famous Romanian poet), and my home was neighboring the high school named Coșbuc, and my paternal grandma used to ask me to read tens of times the poem Teotolinda by Coșbuc in my childhood (about an unfortunate princess imprisoned and tortured all her life by her father, though innocent and dying), I had a poem by Coșbuc as a subject for my entrance exam in the high-school, etc. Back then my father worked as an engineer in that area in the North of Romania where that man was born. I was forced to see him (that teacher), I tried to quit meditations, but no one supported me. Usually I walked until there, passing by that church, named Saints. It was a time when I hated all these lifetime coincidences, then I got used to them, but they are not a kind of chains and prison. it is my psyche, my life and it is real and true. Here, in this photo, I am with my godparents Liviu-Ștefan and Maria (called Medy or Mady). I was fatter than in the autumn before (in 1984) where I visited USSR with my parents, because of stress, I gained 10 kilograms, and yes, it was a cold spring day, I shivered, but I could not find better clothes to wear. It was a tricky weather. I can see that this photo too has those tiny dots, I cannot name them, if you enlarge it. it is an old technique. I had very curly hair back then after each hairwash.

I said my grandma and grandpa were the same through their photos, here again my grandma in her late forties or in her fifties in my opinion. Strange hail with the arm from one woman in her back… it was after WWII

and now my grandma aging in her house, with an old doll with porcelain head (or plaster or something like this), a doll that I found abandoned when I was a child in the same place where I found that Fibel I was talking about. Her brother told me a poem for kids about a big doll that un uncle gives to his niece. In the other picture she is dressed in a folklore costume, I don’t know from which part of this country, but she was Hungarian.

Here, in the photo below, you can see an old school in Bucharest in the years 1948-1949 and my father in the first row of benches, he is the only one without a scarf. I was told it was him, but looking closer, maybe because I lived with him longer before he grew beard after 1990, I almost recognized his traits, but of course I cannot be absolutely certain. Once again history repeats itself, like my grandma used to say, because when I was in the first grade, the teacher placed me too in the first row of benches, exactly the place close to the corridor on the window row of benches. I found in a drawer my father’s grades from the Faculty of Constructions (he became a road engineer) and I noticed that the great majority of them were low.

and here some of the photos with my parents' wedding:

Here is one of the last photos of my relatives, father and godfather, before their death, almost certain in 2002. My godmother was very ill, she died in 2002, my godfather died in 2004 after a horrible cancer, at 72 years of age, my father in 2005 all of a sudden, at 63 years of age (cerebral or heart attack on a very hot day, changing the tyre). I copied here what I wrote on flickr on this photo, I shall make corrections later, now I am tired and I hasten to publish my story. I know that some things are repeated and others must be deleted, and I will come back in a couple of days to edit it:

“Here I was not with them, but my first cousin was, and he appears in photos from that day, and he made this photo or my mother did. My father grew beard in his last years. The photo is from their last year together maybe but I will search for the exact data (maybe). [Finally I searched among other photos and it probably is from 2002, because my godmother, very ill, is there the same day, and she died in 2002. My godfather died in 2004 and father in 2005.]

The only story about my family that is missing from my photostream is in the same time the only mysterious one, everything else was and is absolutely true and obviously could or still can be proved. This story is about them too. Some people told me that my godfather was Gypsy-like and that this was a reason for my misery. From very close he was not very Gypsy-like. And they said that my father was Jewish-like, but I know nothing about this. My father told me many times that in life I have to avoid Jews and Gypsies, this was one of his life advice a long time ago.

After my great aunt Barbara died, my cousin Francesca gave me from her photo albums all photos that were with my direct blood-related relatives: my father, my grandmother, my godfather, taken through the years, since they were children, together with their cousins and their parents and grandparents. Then someone stole that bag with old photos from my cupboard, exactly like they take photos from my computer. Then I realized that they took photos too from the collection my father left me before dying, where he placed a part of the collections of photos of my grandmother and my godfather after my godfather died. It is true, and sad, they take my things, and I don’t have now too many photos as proves about what I have to say here. When I was a child I used to look at old albums with my grandma and she explained me everything.

First certainty is that these two brothers (my father and my uncle) did not resemble with each other at all. It can still be proved through many photos and films. Another certain thing is that they did not resemble their parents, as far as I have seen, at least not both maybe. Another absolutely certain thing that I can prove (at least a few years ago I still had photos) is that my grandparents, their parents, were them through the years, since their youth until their death, they were certainly the same people. Another thing is that my father and my godfather don’t resemble the children they said that they were in the photos with them and their family (who are certainly their family). They changed their appearance at some moment in their childhood. When I was little, my godfather told me, showing me a photo with him as a child: “Cristina, you will never believe this, but that one was me.” Back then the whole family told me and knew that my godfather had very blonde hair and white skin when he was little, but his eyes were dark since then. In the photo you see here he had cancer in its later stages and was very pale. Otherwise his skin was darker all his life. He never dyed his hair. Here his hair was not whitened completely. He was 10 years older than my father, he was born on the 4th of March 1932. My father too changed in his childhood, his skin became whiter and he became completely different. But the transformation of my uncle was impressive and a mystery to me. So I studied all my family photos and I arrived at some conclusion, but then they took a part of them, and now I cannot tell for sure if it could have been them. because there are only two options as far as I see: either they replaced those two children from my family photos in the family of those elders, or they had some genetic mutations, or abnormal change at least my uncle for certain.

This is the only mystery about my family. All the rest I already told. These men gave me shelter, peace and silence, protected me and gave me good education and taught me only good things, regardless of what they were. And I was perfect as an individual and there was no reason for the society to destroy or torture me, I don’t know why they did what they did. And I was not a mutant, I resembled very much the child that I was, until 2007 when they began to torture me more and my physical illness aggravated. All who knew me told me that I changed very little since youth and it was true.

When I was 18, in the beginning of 1989, my godfather and father talked in front of me a thing that hurt me — father said aloud that I was a genius and because of this a great tragedy will come over and my godfather replied that he knows that, but there is nothing to be done.

The night before my suicide attempt in December 1998, I was on my own in a train compartment with many people and a stranger began to talk with me and told me evil things about Gypsies and other things and he said that he cannot save me because my country is in the grip of two genetic mutants and he can save the life of a single person each year. Those were not dreams or hallucinations, it was the truth, they tried to scare me and I was pickpocketed too. Then when I arrived in a touristic station they did not accept me in any hotel to sleep although I still had money, they put a mad man walking in pajamas on my way to scare me and told me that I have to sleep there where that man was, then they called the policeman and threatened me that my place is in the police arrest, then they accepted me to sit in the restaurant where a group of people made me dance with a young man (I was not insane, I had only a horrible headache and I was very tired) and while a Gypsy band played songs I still remember now, they danced around me and filmed me because they had a camera with them. They were not Gypsies. I called my father who came there with a cab from Bucharest and took me home. I asked him to take me to the psychiatric hospital because my headache was too powerful. He said that it is useless and only Balaceanca is the place for me ( a place for very serious mental illnesses, not like the other one). He went to bed and I tried at first to lay down in my bed and took off a part of my clothes, but the headache was stronger and stronger. I took the decision to kill myself and looked down on the window, fearing that I will escape alive, because there was a kind of covering over a local bank-insurance company, Allianz Tiriac, that was then in our block of apartments. So I forced myself to jump over that and people said that I landed on my feet like this. Someone dragged me near the wall, like a neighbor and my father told me. That one did not call the ambulance. It was the neighbor below who found me and called an old-fashioned ambulance. I met her periodically on the street in past years. Then they woke me up in the ambulance asking for my blood group and I realized I was not dead and I tried to fool them. Then I saw myself in the hospital from above, exactly like it is written about near death experiences everywhere on the net. I did not know back then. Maybe it was a dream. Then I woke up in the reanimation room and took off my intravenous line. Since then I never tried to commit suicide anymore. My mother’s brother said that if I landed on those iron beams I would have died for certain. I did not realize that back then, because the headache was very strong. That headache started a few weeks before, in the University of Medicine Carol Davila where I was a student and I took some medicine in vain, Then it aggravated and that’s why I went there towards the Govora station, hoping to relax and feel better, but against my father’s strong opposition.

It was an altruistic attempt of suicide, because my head ached so horribly that I believed I will lose my mind and I shall become an evil robot like those who destroyed me all my life and for me it was unacceptable to kill or hurt eventually a person for example like I was. This was the real reason. When my godfather saw me without a leg, he began to cry with many tears. He also cried for me a few months before that attempt when I went to him and complained about different things. I think those were real tears and real pain and that he really felt sorry for me.

(Here in this photo my father’s books too are hidden inside the cupboard, only a few can be seen. he had good books, but that is not money. They and I never had money. They only had the habit to buy food for their family gatherings, and to arrange it to look special. Otherwise the food was normal. After the 1989 Revolution food was cheap and came from good companies from abroad, but only for a while, then things changed, then the social stratification became clear and my family bought only the cheapest food from hypermarkets. Before 1989 they all said that most of the food was sold on the black market and those who had not relationships starved. I will tell you now the most intriguing fact that happened to me my whole life. I went once unexpectedly, suddenly, when no one knew to a local food store, when everyone was supposed to starve and get on the streets when they heard that meat or eggs, etc were to be sold somewhere. I too stood at queues for food and I was stepped over or insulted, because people at queues were violent then. That day, to my great surprise, I found that the store was empty, no customers or queue inside, yet plenty of smoked chicken to sell. I don’t remember if I bought, probably I did, and yes, the sellers (women) looked strangely at me and said: “Is she stuck now?”. I cannot explain this, even now. I think that maybe it was mass manipulation for changing the social system and create revolutionary vibes. I was from the poorest and maybe those women were talking about some kind of future sacrifice of mine, saying about me being “stuck”. Even that University teacher who destroyed me became a hero at that Revolution in newspapers, but he had foreign bluejeans, cassette recorders, whiskey and told me that he manages to find food for his family. My family used to discuss politics very much at their gatherings and they all hated and insulted continuously the regime and Ceausescu family, a thing that was boring and disturbing for a child like I was, obliged to listen to their talks. Otherwise, in the back of those food gatherings, they were some of the most decent people possible and never used vulgar words before 1989).

After losing a part of my left leg, people treated me with greater cruelty. And after 2002, since I went to every kind of human rights organizations, churches, charity organizations, institutions, emigration offices (those days Canada and even Spain were trendy, but I went only to Canada), embassies (I asked for the help of foreigners too, imploring them to transmit my plea to any other embassy or organization that can help me), international organizations, etc, anything that you can imagine in my city with my plea for rights and life, they were more and more hideous towards me and they all rejected my requests. It is always the same philosophy: all countries have their psychiatric patients, who, in fact, are considered subhuman, and I only asked for an exception in my case, pleading with arguments all my life, since 1984 in fact, when they started to torture me and when they started to threaten me with psychiatry, although, I repeat, I was intelligent, good, innocent, and I had no psychological or psychic trouble at all. I became a beggar and also very ill physically in the past few years, but they hardly give 1 RON (leu, our currency) for beggars like me to buy a cheap bread. Some people suggested me that they kill me because I knew their secrets, but I know for certain that it was not this the reason. I was never interested to share useless information or stories that do not interest others. I had no place to go with those so-called secrets. I did nothing wrong, I don’t understand why. It was not because of that smoked chicken story from before the 1989 revolution, I was a normal person and anyway no one would have been interested in such things. I always lived a normal life and effectively I asked for help since 1984, being horribly abused by my parents and I told the necessary truth since then until now. Now people on the street call me aloud “smoked grease”. That’s what they’re doing.

For example in the photo that you could see before it is certainly my father, his adult traits are visible. I had more with my father and his brother as children. In the photo from school he is in the first row of benches, the only child without a scarf, like the others wore those days, 1948-1949.

My father told me that he was persecuted by the communist regime because of his small bourgeoisie origin or “unhealthy origins”, the term of those years. My father explained to me when I was little that a part of the small misfortunes that happened to me in school when I was little were due to the fact that I had relatives abroad. My godfather too told me a part of his life story. My father became the only member in the communist party among my relatives.

Now please think about all these facts which are true. The way they raised me, the things they said, made me become disgusted of and repellant of politics. When I was little I could hide after the large gathering family meals in a huge garden, which thing I almost always did, in order to avoid their political talks. But, after 1984, their talks could be heard from my bedroom too and many times I was forced to stay with them by my mother’s requests, who, otherwise would have slapped me. I never had connections with politics all my life, with a few exceptions. My godfather told me once a word about politics that others too used: “politics is the greatest whore”. At the 1989 Revolution I was dragged by the crowd after a sleepless night, I was not foolish, I couldn’t escape and I won’t explain everything in detail. It was not only curiosity, but a fire that others ignited and I was not insane. The moment they executed the Ceausescu couple I had the TV set open, maybe because of that fire that burned in every home then, or maybe my mother told me to watch. If I knew that it was all about a nasty execution, I wouldn’t have watched. Those like me dislike executions, whoever is the hero/martyr/criminal/ head of state, etc. In old times it is written that they executed many “witches” or crowned heads, but this was not entertainment for those like me, but for others. I was always a conformer/conformist person if you want to know the whole truth, I always played by the rules, but I could not guess others’ thoughts. When they killed that presidential couple, my father screamed aloud “Death!” and exactly that moment I lost my consciousness for a few seconds and I screamed the same. It was one of the 2 moments in my life with a temporary and short lack of self-awareness. After many years, I opened by chance the TV set where I was a lodger and they were just transmitting news and images about Saddam Hussein’s execution and I shut it down hastily. I rarely listened to political news my whole life; I know very few things. In my case it was normal, but I admit that for a person it is necessary to be aware in life about political trends or to play the game as if. I also think that people should be aware about things, because if they sleep standing, it is always another Hitler or something else around the corner. I was always lucid about my environment too. I renounced television and radio years ago, lacking money. Some people say that I was the perfect idiot, but that was not true. It is them who isolated me by force effectively since 1984, but I stayed normal and I always was. My godfather visited me once in the psychiatric hospital after my suicide attempt and saw a radio in my bed (I listened to Romanian radio stations then) and said to me: ” don’t listen, leave it to the devil”. It is true that I was hurt by listening, because they invented exactly those days a song about a crippled woman without a leg and there were many other things I disliked. Only a short period of time in my life, after those days, I listened to radio BBC and radio Vatican, because of many reasons, because of the others. Before 1989 I used to listen to national Romanian radio stations that broadcasted good music sometimes and had some interesting radio programs sometimes. I even received a musical gift dedicated to me when I was in high school and I wrote stories or poems for a teenagers “club” that they made those days, giving different prompts and asking for creativity. After the 1989 Revolution the national radio stations were no more present in my block of apartments and they could be listened to only in my grandparents’ village and in a tailor’s workshop on my street, where I had to go to trim my trousers which I had money to buy from time to time. Before 1989, since I was little in school, my godparents and other people that I knew listened to radio Free Europe. My parents too listened to that station, but less often. I listened to it only 2-3 times. I disliked that station because they had a tone of voice that I disliked and because I was educated to dislike politics. When I was a child in school I had to do my homework in dim light in my grandmother’s room, with that station she was listening to in Hungarian. Thanks God I did not know Hungarian, it was just like an unpleasant humming.

Only the days after my suicide attempt food was good in that psychiatric hospital and the rooms were full of patients, otherwise the food I received there was always scarce and unhealthy. I was told by my father that in his last horrible days of suffering, my godfather listened every day to radio stations. Once upon a time (the only thing that I am not certain about, it could have been a dream) I heard him saying to my father: “I won’t let you hurt Cristina, it is me who won’t let you do to her what you did to mom”. And eventually my father said: “We will do even more evil to her”. Everything I said is the perfect truth, only this dialogue above is the only uncertain thing from my memories. I cannot tell for sure that my father wanted to hurt me, in reality I cannot accuse him of nothing for certain and he gave me some good things for sure.

I dislike the socio-political system nowadays in my country, especially the medical system, but when I was a child I was too young to know what was good or what was wrong. I was maltreated by my parents or state institutions before 1989, but not too much. Being born in 1971, I couldn’t have guessed the communist crimes they are talking about. In the schools where I was a pupil and in high school they always replaced the communist propaganda lessons with maths or physics or something else. Today for me their political system is one of extreme right because poor or handicapped people have no rights or chances at all. For example, recently the family doctor told me that the rule is that she cannot give me another official paper to go to the medic for my clogged ear, because she already gave me another paper and I could not go there and I have to wait 3 months until she can give another one. Two months are gone, she will give me another act at the end of August. Health is institutionally controled through personal cards, as a merchandise. Like this, people with severe illnesses (not only about ears) are killed. There are many certain things about the medical system that I don’t write here. Now, in 2020, it seems that the medical sustem changed a little bit for better, or they began to treat me more humanely, giving me a chance(?) I give you one more example about social problems: from time to time water is very dirty at the kitchen and thus, being summer too, old and lonely or poor people die, they are killed. I had to ask again a neighbor for a small loan of one euro yesterday. These things and other like this are not politics, they are about social injustice and real crimes, I knew many like this, I have been through everything”.


As for my grandma’s sisters, the second elder one, aunt Anna, married a German man and had a daughter, Elsa. My uncle (godfather) told me that he suspects her husband was an SS officer, because they could escape alive through Europe. I don’t know, the war was over a long time ago. After the war they divorced and the child, aged 9, chose to be with her father and they both strolled through Europe and emigrated in the USA. She was married happily and had five children. After many years she was reunited with her mother, and then I received small presents and worn clothes from the USA. After all I was the poor relative of the family. The youngest sister, aunt Barbara (Borbalya), was married 3 times with no children. Her story was already published by me and if not I will post the link soon. Uncle Mișu’s son, Eugen, emigrated in West Germany in the Ceausescu era and had a daughter. After 1989 he had a horrible car accident and was hardly saved and recovered. His mother, a common people and good woman (aunt Verona) who came to all funerals along with me (godfather, father, aunt Barbara) became severely ill of Alzheimer and was placed into permanent care by her son. Before 1989, my godfather gave me the advice to try to emigrate from my country, also in Germany, but I said to him that I love my people and country. I could not have emigrated without help. Aunt Anna from the USA died of old age soon after my suicide attempt at the end of 1998, that’s what I was told when I came back from the hospital.

Here is my great aunt Anna, visiting me in my parents’ home in the nineties

here is my great aunt Barbara in the 1990s, with me and my godparents, and the hand of my father. My mother was there too, of course, all around that small table (guéridon) where they used to play cards on trifles when they were younger. You can notice my aunt’s special mirror, that she gave to me before her death and my mother sold subsequently.

I lay down in my bed and I could not fall asleep. I felt something was missing from my family history. Now you know everything about the people who raised me. They were good folks and acted kindly and respectfully towards me. They spoke clearly Romanian without Hungarian accent (those who were, if they were, Hungarian). And I had an insight about what I forgot to write here in order to make everything more clear. My godfather knew well Hungarian, his speech was fluent. But my father did not know Hungarian at all (maybe he knew a few words) and he was not a fake for sure. This did not impeach my mother to call him “stinky Hungarian” when she was angry. I really don’t know what could have been the explanation. My father was born in 1942 and my godfather in 1932. My grandma adopted the Orthodox religion and rituals, but she told me that she prefers the way the Reform church treats Virgin Mary, more like a woman who gave birth and not so saintly like the Orthodox tradition. So she was a Szelkely, which was the name of great aunt Anna after marriage.

And here you can can watch my old inherited things collection, not too many, some were lost along the way, my grandma had many old and cracked objects. When I asked her from where does she have them, she said that she bought them cheap from the impoverished Jewish in the WWII:


Finishing for these days my stories about interwar and WWII times, I remembered that by chance Casablanca was my favorite movie… it was a time when I used to cry at the end lines and Ingrid Bergman was my favorite actress. After the 1989 Revolution, I set a meeting place with a girl that was on the streets with me back then, but she did not come. In that place they created an ice cream shop named Casablanca, then they replaced it with something else… here’s a small poem of mine:

watching Casablanca
my melon ice cream
melts away

This is how I usually was all my life, almost the most quiet and calm child in every group that I was placed in. I was born with this trait, I could not change. People and classmates called me a dreamer (I still have a video with their words like this) but I was not at all a dreamer, for the contrary, I was always very conscious about the environment and my own situation, giving prompt answers to teachers’ questions, etc. I learned a lot by myself, I learned to read before school by asking “what letter is this?”, etc. But I was a little shy, blood came to my cheeks in some social situations, because I disliked and I still dislike to be the center of others’ attention. I always preferred to meditate in front of nature’s beauty and to read nature depictions, yet I read many adventure books with almost equal amazement. The greatest irony of life was that I was imprisoned many times between 1992-2007 in the psychiatric hospital, always among agitated patients who were separated from the other patients, though I was always very calm and in those times too.

Once again the two pictures with my parents in 1971, I can say that it is almost obvious that my father was not my biological father:

un cântec eglez din anii 80, adus de tata mie în timpul liceului meu