Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traseul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea - nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată - care era de fapt Apa - era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă Lili Stoicescu, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea - ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar - buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit - vezi aici grăsimea mea din copilărie, fiindcă m-au îngrășat oarecum cu forța și de acum, fiindcă m-au otrăvit, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă - mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai amintește de a bufni, a răbufni - chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă - sau cucuvea/cucu-vaie - pasăre legată de simboluri nefaste - de lumea morților, de rea prevestire etc. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii - notez aici și versuri dintr-un cântec vechi - ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”. Mai erau unele gânduri peste mintea mea de câteva ori cu cu ideea că mi s-a dus buhul - adică aș avea faimă rea - deși practic nimeni nu știe nimic despre mine, în afară de cei care mi-au citit blogurile, dar aceștia cunosc doar adevărul despre faptele din viața mea, ale mele și ale altora, dar tot nu mă cunosc, fiindcă nimeni nu a fost cu mine.

Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică - dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere - puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile - iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri - prin omonimie, paronimie și polisemie - ale cuvintelor.

despre referendumuri

Duminică - sfînta zi de duminică 26 mai - ies și eu la plimbare, ca omul cuminte.
Listă mare pe ușa unui bloc din apropiere.
Știu ce este, dar mă apropii totuși, fiindcă mereu e ceva interesant.
Ceva de combătut ar zice cei răi, ceva de înțeles și iubit ar zice alții. Adică faptul de a fi încă om, de a avea văz și auz, nu chiar într-un cătun cu 20 de oameni, ci undeva cu asfalturi, lăcașe de cult și cultură, farmacii și mașini și altele.
Listă mare, eu fără ochelari. Toți bandiții la zid. Zi de duminică frumoasă, însorită.
Fenomenul politic la scară națională, scară de bloc.
Direct, în cîteva secunde - o zăresc, restul rîndurilor sînt ilizibile. Victorie! Am creierul funcțional, frumos și bine, dar ce ar zice domnii fără glagorie, care nu pricep că Mozart a cîntat excepțional de cînd era mic și că asta era la fel ca și fenomenele azi admirate al show-ul Got talent, adică toate erau lucruri bun și normale? Și eu la fel - sînt om bun și normal, slavă domnului - inteligentă. Ei, cei mulți, ar crede că sînt nebună, din moment ce spiritele au vrut să ochesc acel punct din listă dintr-odată, eu aș putea explica că e normalitatea, dar mi-ar lua exact 3 zile, ceea ce e normal, fiindcă eu nu am robot între creier și calculator ca să scriu sau să vorbesc deodată, așa cum au alții.
Ce credeți dvs. că am ochit deodată, din prima, pe sus numita listă? Scris mic și pierdută între alte străzi era...
da, strada Linotipului ! Dublă victorie! Ce faină e viața. Cu exact o săptămînă în urmă nu știam că acea stradă există și mă trezesc pe ea, din pedestră virtute și plăcere, mergînd desigur la Plumbuita - mînăstire durabilă și lăcaș sfînt.
Afiș electoral - am ales clar cu ochii mei slabi acum.
Sfînta duminică.

Eu nu sînt ca prietenii mei de facebook, care fac pe Gică contra dar sînt mereu Partidul Unic al fesbuchiștilor yes-mans. Yes-manii sacrificați, pe care eu îi plîng pentru misiunea lor istorică. Eu nu mă tem să îi combat, adică doar să spun adevărul, că practic nu combat și niic nu am visat să fiu cu cineva în dezacrod. E imposibil.
Zice astfel una dintre altețele d-lor, că, în ce privește referendumul pentru justiție cu 2 puncte să nu uităm că există cele 10 porunci și deci cei vinovați trebuie să plătească pentru ce au comis, că nu e normal să manifestăm toleranță și să ne creștem copiii acceptînd să fie grațiați indivizi corupți. Etc. Un adevărat display de intoleranță. Am încercat să înțeleg, fiindcă mi-era greu să înțeleg cum adică să votezi împotriva dreptului la grațiere/amnistie. Am găsit acest lucru pe internet ulterior. Din pură curiozitate pentru o asemenea aberație. Eu nu am mers la vot datorită condiției mele sociale de om incarcerat fără milă în tortură și izolare care mă rupe de procesul electoral de la 13 ani, din 1984, într-adevăr fără nicio greșeală întreaga viață, nici înainte și nici după 84. Oricum nu am avut nici bani de televizor în viață și sînt singură forțat. Bine că unii oameni au voce mai tare sau copii care se joacă. Mie chiar mi-ar fi prins bine o grațiere, sau sentimentul și rațiunea umanoidă a acesteia. Am văzut că doamna respectivă mai scria pe facebook, pentru a argumenta că e chipurile de acord cu acea aberație de referendum, și evident argumenta ca să pară în trend, fiindcă facebookul e pentru proști da mulți, nu pentru intelectuali, care cîteodată se mai sacrifică să facă munca de jos....după cum oricine știe. Poate de dragul binelui general al celor cu capul treaz, care au într-adevăr datoria să îi educe pe cei mai întunecați. Să îi stăpînească desigur pentru a cloci împreună lumina.
Îmi amintesc cu precizie că în copilărie mamaia care m-a crescut mi-a explicat despre referendum, deși atunci nu erau, dar știa din vremuri interbelice sau de război și tot ea, Dzeu să o ierte, îmi mai spunea că nu înțelege de ce oamenii aleg întotdeauna răul înaintea binelui, că ea asta nu a înțeles toată viața. Dzeu mi-e martor că ea era un om bun și vorbele acelea mi s-au împlîntat în inimă.
Nici eu nu prea știu cauza exactă.
În textul de susținere a referendumului al acelei doamne am mai găsit și referirea la cele 10 porunci și am priceput că aduce religia în discuție fiindcă creștinismul se bazează pe clemență și partea bună a umanității (în teorie), dar cînd e vorba de intoleranța pe care creștinii o tolerează, ne dăm bine cu rădăcinile din Vechiul Testament. Fiindcă sîntem oricum cu toții țestoase și avem teste psihologice și testamente și testicule. (De ziua psihologilor, spune dumneaei cu aparentă satisfacție)

Tocmai aici e țeasta mai tare - de fapt Dumnezeu poruncește să nu ucizi. Pricepeți domniile voastre aceste lucruri? El a dat porunci odinioară pentru a sprijini viața, nu moartea. Oamenii, în marea lor neștiință și ulterior marea mea iertare normală - adevărate - au încălcat față de mine frumușel toate acele 10 porunci, fiindcă dacă nu era așa - multe altele se povesteau. Eu nu aveam cum să îi împiedic să păcătuiască. Dumnezeu interzice a priori pedeapsa cu moartea, or, ce nevoie e să votezi pentru interzicerea grațierii unor nenorociți? Să te dovedești anticreștin, antidumnezeu? (menționez că de-a lungul vieții mele au mai fost de mult referendumuri și de fiecare dată unii intrau peste mintea mea cu ideea că oamenii votează de fapt să mă omoare și că sînt toți mințiți. Și că toți mint, că referendumul cu legea lustrației se referea la mine etc. așa ziceau gurile rele, mai ales cînd creștea mirosul de usturoi în casă la mine - pentru cine nu știe - arsenic pentru vii nu pentru strgoi, că părintele Arsenie Boca de aia avea nume jumătate italienesc, jumătate nu spun ce - ca să vă treziți la cele bune - și voi, tot pe dos mereu ați înțeles.)
Iar doamna de mai sus face propagandă antiumanitate, chiar dacă nu e vorba de un om anume.
Ca să nu mai spun că încă un lucru de aplaudat e faptul că s-a votat prin referendum o slăbire și mai mare a puterii guvernului - în probleme de justiție! Descentralizare care, laolaltă cu alte lucruri, întristează orice cetățean onest și rațional, dacă nu cumva o fi invers. Dacă nu cumva tot ce au ros cu colții pînă acum o fi fost altă măncare de pește.
Doamna respectivă chiar spune, în altă postare, că ea dezaprobă centralitatea și intelectul suveran sau stea deci feții cu stea în frunte sau în sfîărșit, ceva de genul acesta. De aici pînă la anarhie manifestă prin destabilizarea sau dărîmarea pilonilor de rezistență nu mai e mult și apoi vom cînta ”vom face altul pe rîu în jos”

Oricum, biata mea prietenă poate nu crede deloc ceea ce spune și e datoare, pentru calmarea spiritelor, să scrie așa. Nu o invidiez și știu că mila mea nu o poate ajuta. Mă gîndesc bine și știu că pamfletul meu nu o poate ajuta și nici lovi. Să mă ierte, o rog, dacă nu e așa.
Să nu uităm că nimeni nu e mai presus de lege - o vorbă care prinde bine la unii oameni răi. De ce? Fiindcă ei mereu se ascund în interpretarea greșită a bibliei, fiindcă ei mereu explică faptul că nu e posibil să avem stat de drept, dar caută cu dinadinsul să nu tindă măcar spre el, mai ales bazîndu-se pe interese partinice și nu pe principiile statului de drept cît de cît și cel mai adesea fiindcă ei ”scot” legi aberante din cutia scamatorului, într-un circ ciudat și trist. Există mai presus și celelalte legi morale cu adevărat, și din religie și alte coduri, pe care ei le încalcă și asta e rău, dar ei nu cunosc decît ideea pedepsei și nu îi pot înțelege pe cei ca mine. Nici moartă eu nu aș fi pedepsit pe cei care mi-au făcut rău și am dreptate și în această privință. Slavă să aducem domnului că oamenii au măcar nume și cod numeric personal.

(notă - pentru cei ce nu știu - statul de drept ar fi, utopic, un stat într-adevăr drept, și toată lumea știe ce înseamnă o lege dreaptă - un stat în care legile nu sînt alese democratic, adică de către adepții unor forțe partinice, este o noțiune dezvoltată și de Kant.)

15.06.2018

Mîine în sfîrșit voi reuși (sper) să merg la medici - din nou la cardiolog și din nou la ortopedie, de data asta înarmată cu RX coloana lombară. Durerile au început acum mai mulți ani cu coloana lombară - acum s-au extins toracal și chiar cînd merg pe jos, nu numai noaptea. Mai jos RX a mea din 24 aprilie 2018. În plus, cu puțin înainte de 1mai mi s-au umflat piciorul drept și nu se mai dezumflă decît parțial peste noapate - am totuși pantofi în care încap.

Pereții

În urmă cu mai multe zile am fost surprinsă de un cerc ciudat, alb, l-am atins cu mîna să văd dacă dispare, proiectat pe peretele din fața biroului meu (Am căutat sursa de proiecție în zadar) - era oricum un cerc incomplet, semăna cu un Enso japonez și apoi a dispărut tot ca prin miracol...după vreo 3-5 zile de arătare - părea o fosforescență în perete - dar de ce? - aprinsă tocmai zilele acelea pentru mine în semiobscuritate. Peretele este din aceia în care nu poți bate cuie, cum sunt aproape toți - în afară de cei între camere în același apartament, pe care unii locatari îi dărîmă, în foamea lor de nou și libertate...Acesta e între dormitor și baie.

Am cunoscut odată un om (bun cu mine, membru al micii mele familii), care îmi spunea (vulgar): de ce te uiți în cur...(pardon), de ce te uiți în cur--tea mea, de parcă tu n-ai cur... de parcă tu n-ai cur-- tea ta.... scuze că mi-am arătat de voie de nevoie pereții...tot pereților. Cercul era deschis spre Nord-Est. Nu am putut să îl fotografiez.

adevăr din nou despre mine, 20 ianuarie 2017

"oamenii nu sunt niciodată mulțumiți cu toții și mereu vor schimbări, proasto” mi se spune. Aceste schimbări sunt obținute prin ștergerea memoriei mele. Din acest punct de vedere ei toți sunt viermi care digeră conținuturile memoriei mele, fiind sprijiniți de tatăl viermilor, vecinul de deasupra care de fapt a avut rolul de a facilita digestia viermilor- care mi-a săpat tezaurul și citadela de cultură și civilizație prin multiple otrăvuri reale și zgomote pe gura de aerisire comună sau tropăieli ale copiilor, care au fost create exact pentru acest tip de mâncare a memoriei unui om. De 11 ani aproape de când sînt în acest bloc a trebuit să îndur și ignoranța lumii care se sperie când înțelege că vecinii meu de deasupra nu îmbătrânesc și faptul că copiii lor nu cresc deloc. Ororile reale sau imaginate de alții despre vecinul meu de deasupra au de asemenea rolul de a facilita viermilor diverși din lume acțiunea lor destrucitvă asupra creierului meu în felul următor: oamenii sînt șocați când înțeleg așa zis adevărul despre ăla de sus și în felul acesta uită ce înțeleseseră despre mine, sau mor, sau înnebunesc, sau nu reușesc să înțeleagă că faptul mai important cu adevărat nu e ce este ăla de sus sau faptul că el are nu știu ce putere sau viață prin mine sau bani ca să mă distrugă indirect, ci adevărul că ei toți (și implicit toate spiritele creatoare de genul ăsta ale lumii) nu sunt decât viermi care trăiesc digerînd creierul meu - din punct de vedre spiritual - pentru a crea ceea ce e nou plecând de la ceea ce e vechi. În același timp toți cei din afara blocului meu s-au luptat pentru același lucru - tot prin zgomote și otrăvuri și prin izolarea mea.

După cum vedeți, nu am fost lăsată să scriu restul adevărului mai departe - mi-ar fi mai trebuit 2 săptămâni sau chiar main puțin, dar cred că nu mă vor lăsa, sunt chinuită zi de zi.

vechituri

Fiindcă încă sunt în viață, mai adaug aici o povestire despre vechiturile cu iz vienez sau nu care au existat în viața mea în copilărie. Erau într-adevăr lucruri vechi, obiecte de uz casnic sau bijuterii și bibelouir foarte vechi, autentice și prețioase cred eu, chiar dacă aveau patina vremurilor apuse peste ele. În primul rând erau amintiri de suflet pentru mine, am crescut cu ele. Mamaia, Dzeu să o ierte, îmi spunea că după moartea ei, toate îmi vor reveni mie. Nu a fost așa, s-au împrăștiat, naiba știe cine le-a luat sau le-a vândut. Cele care mi-au rămas nu le-am putut vinde, fiindcă, dacă veți face cercetări, veți vedea că pentru ”end-consumer” este greu să obțină un preț bun sau corect, există rețele care le achiziționează și omul de jos, cum am fost eu mereu, se alege cu puțin, în timp ce alții le cumpără ieftin și le vând apoi scump. În realitate, repet, ar fi trebuit să îmi revină mie fiindcă eu eram sufletul care le prețuise și îndurase calvarul mai apoi. Când am întrebat-o pe mamaia de unde le are, mi-a spus că le-a cumpărat ieftin în anii războiului de la evreii scăpătați. Eu nu știu care este adevărul exact. Dintre bijuterii mi-a rămas doar o broșă veche cu ceas, dar îmi amintesc și de celelalte care au fost în caseta bunicii, care o deschidea din an în Paște și îmi arăta și mie. Am fost cu această broșă la Muzeul Național de Istorie a României, fiindcă mi-era greu să rabd de foame. Expertul mi-a oferit numai 12 milioane de lei (1200 lei) și mi-a spus că e probabil din secolul 18, nu 17, cum găsisem eu pe internet modele similare, în funcție de caracteristici. Am renunțat să o dau, fiindcă banii mi-ar fi ajuns doar vreo 3-4 luni pentru a avea ce mânca, pe lângă suma de care dispun lunar. Și era vorba de sufletul copilăriei mele atât de luminoase și frumoase...Înainte să se prăpădească, tata a spart măscriciul de la curte, un bibelou vechi și prețios de care eu mă speriasem odată când eram foarte mică și țipasem. Mama m-a întrebat dacă vreau să îl lipesc la loc și eu am spus nu (acum parcă îmi pare rău) și astfel capodopera aceea mică a ajuns la toboganul de gunoi. Mașina de cusut Singer a lui mamaia ruginește de mult în garajul mamei, unde ami e o singură vechitură interesantă: un platou cu poarta Brandenburg în basorelief.

Poate voi detaila această povestire mai târziu, dacă îmi voi reveni. Dacă nu, înainte să mă sinucid voi sparge toate vechiturile pe care le pot sparge. Aici vă ofer să vizionați colecția mea de vechituri (fotografiile mele) pe flickr, va trebui să citiți descrierea la fiecare în parte, dacă doriți să înțelegeți, apăsați pe ... în partea de jos și pe săgeată în dreapta pozelor. Probabil că m-am înșelat că nu era zgâriată, poate nu am văzut bine prima oară. Dar nu pot fi sigură, fiindcă într-adevăr mi-au furat lucruri dragi din casă, fotografii, vase ceramice și diverse amintiri de suflet, chiar dacă nu au valoare în lei:



Iar textul pe care îl veți citi mai jos e scris mai demult de mine, este o scriere cu accente poetice, dar adevărată:

Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă şi mestecam aproape orice fel de carte cu aceeaşi poftă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.

Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.

Iată mai jos un alt fragment poetic scris de mine, despre disperarea și tristețea mea, perfect normale, de om absolut nevinovat:

Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.

Pentru cine nu știe, ”hoțoaica” era/este o prăjină lungă cu o capcană specială la vârf, cu care bunicii mei culegeau în sat merele de toamnă pentru a le păstra în chimniță pentru iarnă. Dacă le-ar fi scuturat, s-ar fi stricat.

posibilă sinucidere zilele acestea

Sinuciderea mea e posibil să se întâmple zilele acestea.
Nu știu de ce, ei m-au torturat din ce în ce, începând cu acum vreo 2 săptămâni.
Acum mă doare din nou capul, la fel cum mă durea la sfârșitul lui 1998, când am sărit pe fereastră. Mărturisesc în fața dvs și în fața lui Dumnezu că nu am avut nici cea mai mică greșeală sau păcat întreaga viață. Și acum câteva zile, la fel ca întotdeauna în trecut, ei sunt cei care au început să mă tortureze, eu nici măcar nu am scris adevărul pe blog. Ei spun că eu sunt singura dintre toate care nu a greșit nimic și prin urmare trebuie să mă omoare. Eu nu înțeleg așa ceva și nu sunt de acord.
Am luat pastilele psihiatric eși seara și dimineața și acum nu mai prea au efect, capul mă presează. Tot ce am scris e adevărul curat, nimic nu este delir sau minciună. A trebuit să iau câte 2 pastile psihiatrice seara, că altfel nu puteam supraviețui...deci nu am făcut abuz și mătem că se vor termina și dna doctor psihiatru nu va voi să îmi dea altele, cu toate că mi-a fost foarte rău cerebral și am nevoie. Deci mă voi omorî, înainte ca ei să mă chinuiască mai tare.

Oameni buni, îmi iau la revedere de la voi..îmi pare rău de viață, mai ales că nu am tărit deloc de fapt și că nu am copil să las pe lumea asta. Vă îmbrățișez cu drag pe toți și vă doresc să nu mai acceptați ca oamenii nevinovați să fie omorâți monstruos. Îmi pare rău dacă mor și pentru faptul că nu voi putea termina povestirea vieții mele fără păcat, ceea ce aș fi putut face în vreo 2 luni. În felul acesta oameni răi vor putea inventa minciuni. Eu nu am avut absolut nicio greșeală, ei mint că eu m-aș fi frecat și de aceea m-au masacrat peste 31 de ani, dar vă spun sigur că mint, poate nu voi mai avea timp să scriu totul. Ei spun că eu am fost crescută ca să fiu omorâtă sau ”sacrificată” și că eu nu am dreptul să îmi cer dreptul la viață. Eu am spus și dovedit adevărul încontinuu din 1984 până azi. Și tot ce am scris despre copilăria mea de copil cuminte și bun înainte de 1984, chiar dacă am fost un om foarte sărac, este adevărul. Dacă cumva îmi voi reveni, nu mă voi sinucide. Cineva îmi spune acum ”ai cancer proasto și de aia te doare capul așa și ești umflată, etc.” Chiar dacă ar fi cancer, eu tot mă omor, e tot crimă de fapt, și vina e numai a lor, deloc a mea. Zilele acestea au fost foarte zi de zi mulți oameni la intersecția unde stau și umblă ca bezmeticii cu mașini multe și pietoni mulți...asta mă omoară. O femeie spunea lângă mine pe stradă cu voce tare că ”și uite așa am aflat și noi că a făcut și revoluția”. Despre revoluție am scris demult pe blog, dar absolut cert nu din cauza aceasta mă omoară, au început în 1984 și m-au torturat absolut zi de zi în închisoare și mi-au făcut capul ciulama de durere cu mult timp înainte să scriu adevărul despre revoluție, lucru pe care l-am făcut fiindcă ei m-au obligat. Vă las aici din nou linkul către scrisoarea mea de sinucidere în limba engleză:

https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/

Mi-am iubit țara mult și cu adevărat și nu am greșit absolut nimic, nu înțeleg de ce îmi vor moartea, ceea ce pare clar acum. M-au chinuit mult și din cauza aceasta plus alte cauze a fost foarte cald în noiembrie, când în mod normal trebuia să fie rece.....

ieri 2 noiembrie 2015

Nu scriu mai mult, sunt obosită și am grețuri.
După ce mi-a crescut burta m-a apucat setea, nu înainte.
Ieri am băut 13 litri de apă și ceva în 24 de ore. Aș fi putut muri. Știu, poate nu mă credeți, dar e adevărat, medicul a spus că nu mă poate ajuta fără analize și analizele nu am putut să le fac fiindcă mai întâi nu erau fonduri bănești la policlinică, mai apoi nu aveam bani pentru hrană deloc, deci analizele ar fi fost neconcludente, apoi m-am hrănit ca de obicei cu pâine înmuiată în apă cu zahăr presărat pe deasupra ( nu aveam niciun ban, citiți postările anterioare), apoi iar nu au fost fonduri, iar azi nu am putut merge fiindcă am dormit până pe la 1-2 după masa, iar ieri nu am putut merge fiindcă mi-a fost tare rău.

Sunt tristă, nu am greșit absolut nimic toată viața și am fost un om de valoare și inteligentă și am muncit mult în zadar. Am iubit și am respectat oamenii și viața în zadar.

Intră unii porci (oameni abjecți) peste mine și îmi transmit gânduri aberante, de exemplu că ”oamenilor li s-a spus că tu Cristina ai burta umflată din cauză că ești nebună, că ai probleme psihice”. DOAMNEEE...!

3 martie 2015

Maică-mea m-a ameninaţat că mă otrăveşte. Nu pot explica mai mult fiindcă oricum nu prea mă simt bine. Dacă îmi voi reveni, dacă nu voi muri, vă voi explica ce s-a întâmplat şi ce a făcut maică-mea.

Am scris azi noapte aceste rânduri de mai sus, acum sunt datoare să explic...Mi s-a mai întâmplat, cred că vă puteţi imagina, de mai multe ori şi am avut motive întemeiate să mă tem. Veţi spune -- te-a speriat de moarte, ce mare brânză? Este un lucru rău, gândiţi-vă cât sunt de singură şi torturată fără nicio vină de maică-mea din 84. Altcineva îmi sugerează că maică-mea a făcut lucrul acesta pentru a păcăli proştii că eu aş fi nebună. Vă reamintesc că maică-mea într-adevăr a lăsat de două ori gazele deschise la bucătărie, fără flacără şi că nu inventez acest lucru, exista riscul să mă intoxic sau chiar să mor până a doua zi, dar le-am găsit şi am închis aragazul, în timp ce ea efectiv dormea cu mine în apartament sau se prefăcea că doarme. Am mai povestit cred şi cum ea a gătit odată la Colun, în satul bunicilor, ciuperci otrăvite şi eu am fost cea care a descoperit acest lucru şi am salvat familia şi pe mine de la intoxicare sau moarte. Astăzi, după ce am întrebat-o de ce a făcut ceea ce a făcut ieri cu sticlele de apă (eu încă mă deplasez în cârje şi nu pot ieşi să îmi cumpăr şi nu pot merge uşor la bucătărie), după ce mi-a răspuns ceva aiurea, a spart două farfurii la bucătărie şi sincer mă întreb dacă nu cumva le-a spart intenţionat, cum făcea de obicei când eram în liceu. Totodată azi m-a batjocorit din nou aşa cum face efectiv de peste 30 de ani şi eu nu mai pot îndura, cred că mă înţelegeţi. Vă explic din nou: încă de când aveam 13 ani (şi nu am fost niciodată nebună de atunci încoace şi nici nu am greşit nimic şi nici nu am provocat-o), ea are mai multe tehnici de tortură psihologică asupra mea. Una din ele e că mă obligă să repet aceeaşi propoziţie de două trei sau chiar patru ori, adică se face că nu aude. Dacă tac, tot eu pic prost şi găseşte altceva să mă lovească. O altă mizerie e că mereu vorbeşte cu mine lucruri absurde, ca şi cum aş fi eu cu adevărat nebună, de pildă azi mă întreba în dormitor unde sunt pieliţele de la carnea de pui pe care am mâncat-o, cele care mi-au căzut din greşeală pe podea la bucătărie când îmi luam masa împreună cu ea. Îmi cerusem scuze atunci pe moment şi era absurd ca pieliţele să fie în dormitor. Îmi face mereu acest lucru enervant, azi a s-a mai întâmplat încă de două sau trei ori, lucruri pe care deja le-am uitat. Ăsta e modul ei obişnuit de a vorbi cu mine, plus multe alte mizerii.

Acum vă explic ce mi-a făcut ieri. În primul rând, ieri când m-am dus la bucătărie la masă, ea a aşezat o cârpă pătrată neagră pe calorifer şi arăta foarte urât. Poate că ştiţi că o cârpă neagră este un semn rău, mie mi s-a mai întâmplat, tot legat de ea parcă, acest lucru nu îl mai pot spune cu precizie. Era totodată absurd, din moment ce cârpa nu era a mea şi aveam destul altele albe sau de alte culori. Am întrebat-o de ce a pus cârpa acolo şi mi-a spus că a adus-o cu o zi înainte de acasă de la ea, ca să mai şteargă pe ici pe colo la mine în casă fiindcă ei nu îi place să caute printre cârpele mele. Oricum vă spun cu certitudine că acea cârpă nu fusese acolo cu o zi înainte cum spunea ea, cel mult o ascunsese în altă parte. Şi apoi de atâtea ori ea a luat cârpe de la mine din punga de cârpe, fără nicio problemă.

Ieri noapte am descoperit un alt lucru care m-a speriat, cred că înţelegeţi de ce. Alaltăieri, duminică, mama m-a întrebat câte sticle de 2 litri cu apă vreau să am lângă pat. I-am spus clar şi fără dubii că două, iar dacă ea a insistat cum face mereu când eu îi răspund clar, i-am spus că nu am neovie de mai mult de două. A constatat şi ea ieri că nu am mai băut multă apă. A spus că e mai ieftin să cumpere apă la bidon de 5 litri şi să toarne în sticle decât să cumpere apă la sticle. Bidonul avea încă apă în el la bucătărie. Însă ieri mi-a spus că a mai cumpărat totuşi o a treia sticlă de izvorul minunilor , deşi e scumpă şi eu m-am mirat fiindcă două sticle ca rezervă erau destul. Mi-a lăsat două sticle pline lângă pat. Ceea ce m-a speriat şi am interpretat drept ameninţare a fost că am găsit după ce a plecat ea a treia sticlă la bucătărie lângă bidonul care era încă cu apă, şi această sticlă era numai pe trei sferturi plină. Acum înţelegeţi? Ce rost avea, să o umple şi doar parţial şi ce fel de apă îmi pusese lângă pat? De ce mi-a pus sticla cu apă nouă de la magazin lângă pat? De ce apa din bidon nu e bună dar nici nu o aruncă? Etc.

Azi, culmea, a mai cumpărat încă o sticlă de apă de la supermarket, de data asta mai ieftină, din cea cu dop negru.

Vorbele tatei

În cursul povestirii vieţii mele vreau să adaug aici una din poeziile mele şi un text povestire despre vorbele tatălui meu, întrutotul adevărat. Veţi înţelege mai bine aceste texte numai la sfârşitul povestirilor mele, deocamdată pot să pară deplasate. Textele acestea au fost scrise mai demult.

Soră şi-atât

şedeam smirnă în biserica străbătută
de soarele din dreapta
mai era o femeie peste care căzuse lumină multă
m-am întrebat de ce unele poartă nume de zi
şi altele de noapte
de ce rămân în piatră ca sculpturile
toate cele cu care mă înrudisem
fiindcă nu aveam o soră adevărată

aş fi vrut să îi vorbesc
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale şi perdele
şi în definitiv de ce nu
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
şi atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele ca nişte inimi pe vrejul de fasole
lipindu-se de haina mea într-o grădină mică
simple indulgenţe ale vieţii

în jurul casei
pretutindeni era tot mai curat mai linişte
viaţa trecuse ca o călugăriţă îmbrăcată în negru
fără cusur
viaţa mă trăise


Desigur, tot ce am scris e adevărat, inclusiv în poeziile mele pline mereu (toate) de gând bun şi fericire în fond, nu ştiu de ce nu mi-au publicat niciuna...Toate sunt de gând curat şi luminos şi nu sunt pătate de suferinţa îndurată, fiindcă eu am fost mereu un om curat şi bun. Chiar dacă nu am talent, nu înţeleg de ce, voi explica acest lucru. Oamenii în schimb apreciază mult poezia celor ticăloşi sau damnaţi cu adevărat, din ceea ce scrie în biografiile lor. Mereu când am publicat poezii pe blog, ca şi texte de altfel, unii îmi pun semne ciudate pe html, nu ştiu de ce. Oricum nu am mai scris demult, că doar nu sunt nebună, voi explica. Femeia cealaltă din poezie este o femeie din biserica Sacre Coeur din Paris, unde am fost odată, fiind mereu torturată oribil de maică-mea, cum voi povesti. Mai jos e textul despre vorbele tatei:

Vorbele tatei

Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu şi pe care nu îl puteam înţelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc şi eu gândesc binele”.

Această aserţiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar şi când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic şi fundamentul neurofiziologic, nu puteam înţelege afirmaţia tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influenţa fizic şi psihic o altă persoană şi eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei şi fluxului de energie din univers, prin influenţarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creaţiei: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar şi în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondenţa, identitatea şi congruenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre spirit şi materie, dintre imanent şi transcendent.

Numai după mulţi ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieţii omeneşti, cea care este ascunsă în funcţionarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică şi mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcţiile? Gândirea este universală şi de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanţial, legat irevocabil de fiinţa prezentă şi situaţia în care se află individul. Cuvintele eşuează adesea, nu îşi ating ţinta, datorită a numeroase alterări ale mesajului pe drumul dintre emiţător şi receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aş fi putut să le înţeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam şi ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esenţă şi odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul raţiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară şi mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conştiinţei ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viaţa mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcţiei sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Vorbea fără sens. Desigur aceasta e o problemă de relaţie dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificaţie, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeaşi casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca nişte cuie înfipte în fiinţa mea, care mă priponeau în aceeaşi poziţie de om nedumirit, om care nu înţelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbeşte şi nu acceptă niciodată prezenţa fiicei în viaţa lui.
Nici nu ştiu dacă pe alte planuri ale vieţii el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre şotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ şi-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relaţia mea cu tata a fost disfuncţională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc şi mereu venea cu ideea că mai important e ce gândeşte decât ce spune! Nu mi-e ruşine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greşeală şi eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor şi vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost aşa în relaţia cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală iniţial faţă de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat şi am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate şi gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă şi vizibilă. Ce este conştiinţa ar fi următoarea întrebare pe care un om şi-o poate pune. În ce măsură conştiinţa umană are legătură cu divinitatea sau concepţia despre lume în general a unui om.

Varia

Din cauza sănătăţii precare nu am reuşit să mă ţin de cuvânt să completez postările din urmă, dar acum promit din nou şi cred că mă voi ţine de cuvânt, fiindcă mă voi centra pe acest blog. Din păcate în ultimele zile am fost foarte nenorocită fiindcă nu am greşit deloc şi nu am avut viaţă propriuzis din 1984. Şi nu vor să mă trateze deşi eu mereu am fost la medic...

În ce priveşte poezia, nu prea mai am de ce să scriu, nimănui nu plac poeziile mele şi mai mult decât atât se comportă ca nişte călăi de om bun şi nevinovat, cum am fost întreaga viaţă. Oricum niciun site de poezie nu m-a acceptat, am avut o soartă mult mai rea decât a lui Jean Valjean persecutat de Javert de-a lungul întregii vieţi. Şi Javert ştia totuşi adevărul...cum prea bine îl ştiu şi cei care mă omoară pe mine.
Un poet, publicat şi apreciat spre deosebire de mine, a postat o poezie foarte murdară din punct de vedere moral în opinia mea şi am fost obligată să postez un comentariu ca ripostă pentru ideile urâte din poezie. Am postat şi o discuţie pe un site unde acel poet nu era se pare membru, fiindcă găsisem întâmplător rubrica de polemici. Un memebru al administraţiei mi-a atras atenţia că am greşit şi eu mi-am cerut scuze vineri, după care discuţia s-a închis.
Dar administratorul Virgil Titarenco de pe siteul Hermeneia, o persoană care mă insultase urât cu mai multe luni de zile în urmă, legat de o poezie patriotică a mea, în loc să critice poezia, azi mi-a închis contul pe siteul lui motivând că am avut comportament greşit pe celălalt site legat de poezia dlui Emilian Pal şi că am încălcat multe drepturi ale autorului respectiv, ca şi cum el este justiţiar legat de comportamentul membrilor Hermemeia în altă parte. Datorită comportamentului dlui Virgil eu nu am mai scris poezii timp de câteva luni anul trecut.

Dacă fusese o greşeală faptul că criticasem acea poezie, eu mi-am cerut scuze că nu ştiam că acel poet nu era membru al celuilalt site. Acel poet a mai scris o altă poezie despre psihiatrie şi a scris şi un comentariu răutăcios ca şi cum mie îmi trebuie tratament psihiatric (era o aluzie) fiindcă am îndrăznit să critic poezia lui.
Acum vă rog să citiţi poezia lui oribilă şi comentariul meu decent şi răspunsurile mele la diverse alte comentarii ale altor persoane, pe care nu le mai public aici:

viaţa de dincolo de fortral


de cele mai multe ori Pediatria pare o hală industrială dezafectată
unde nou-născuţi în sevraj orăcăie după amfetamină
femei pămîntii de parcă le-a zămislit fumul de ceară
de parcă cineva a dat foc unei anvelope şi din sîrmă a creat aceste momîi
mă uit la ele la ţîţele lor abia mijite mă întreb dacă au lapte destul
cît să-şi sufoce pruncii
se aliniază frumos la uşa asistentului social schiaună după o pungă cu lapte praf
după o pereche de pamperşi totul nu e decît o monedă de schimb
pentru ţigări şi pahare de unică folosinţă
pruncii muşcă ţîţele abia mijite ca nişte scobai momeala pescarului
din ele curge cafea şi
fiere

aici ştii că e viaţă doar cînd ferestrele saloanelor se deschid
în loc de orbite se poartă pelinci cafenii
un fel de capitulare un fel de a spune scuteşte-mă doamne toţi sînt egali
mai fac încă unul să iau alocaţia mai bine să pierzi şi să ţi se dea totul de-a gata
vîntul usucă pelincile confesiuni smulse într-un dosar soluţionat cu a.n.
pelincile îşi iau pruncii în spate şi încep să meargă dau lumii întregi mărturie
că şeful de secţie bărbos şi peltic
poate vindeca cefaleea numai cu ramuri de mîţişor

eu sînt cîinele păzitor la care cei mici se-nchină seara
cîine cîinişorul meu ce mi te-a dat dumnezeu
eu sunt mic tu fă-mă soldat în garda regală
eu sunt slab tu fă-mă gheaţă la mal
eu sînt cîinele păzitor despre care toţi ştiu
că-i place să dea bir cu fugiţii
pe umărul drept

*
alina îşi începe ziua între tomberonul plin de seringi
şi veceul ecologic improvizat
zîmbeşte tîmp angajatului de la cantină
în timp ce-o pătrunde trupul ei fierbe
ca o ciorbă cu perişoare pe care-o s-o liorbăie mai tîrziu
la felul doi chiftele în sos marinat
în timp ce-o pătrunde trupul ei scîrţîie
ca o carcasă de vită zvîrlită în crematoriu

e totul bine
plozii alinei cară apă de la episcopie în bidoane de cinci
din biscuiţii primiţi de pomană fac nişte capcane să prindă iepuri
din plozii alinei angajatul de la cantină face capcane să prindă ajutor social
ea zîmbeşte tîmp se lasă pătrunsă ca o copită pe care-o potcoveşti
prima oară

*
la a.t.i timpul şi-a pus stolă şi iartă cîte-un cirotic la întîmplare
bătrînii învaţă să trimită cv-uri europene lui leonard cohen
poate le va scrie într-un sfîrşit de decembrie să vadă dacă sînt bine
muribunzii îndoctrinaţi îşi fac testamentul îşi pun la gît rozarii şi
dispozitive închipuite apoi
se aruncă în aer la porţile cerului

în urma lor copiii de poliuretan se jură
că n-au ştiut că i-ar fi luat acasă pentru a nu se ajunge la asta
dar oare cine a învăţat să facă totul la timpul său
pînă la urmă e mai uşor să crezi că dumnezeu e
un începător norocos care-a vînat soarele din greşeală
l-a împăiat şi-l expune zilnic
la simpozioanele de profil


http://hermeneia.com/content/poezie/viata_de_dincolo_de_fortral

Presată de imperative morale, sunt obligată să comentez acest poem. Veţi spune că e doar interpretarea mea naivă, dar poate nu sunt singura care gândeşte aşa. Cel puţin în aparenţă poemul oferă aceste sensuri reliefate de mine şi niciun fel de dublu înţeles nu scuză aparenţele. Şi acest lucru e suficient ca să mă revolt.
Este aceasta poezie de valoare? Dacă da, cum e posibil, cum s-a ajuns la aşa ceva? Oare autorul chiar simte şi gândeşte aşa?
Este un text fluent şi demn din câte se pare de o recomandare pe acest site...dar cât de trist este atunci când arta alunecă în imoralitate. Sunt obligată să acuz acest text vinovat prin etica perfidă şi strâmbă pe care o afirmă. Este un text inuman cu note fasciste. Ştiu că arta nu are graniţe, teoretic nu este tributară unei ideologii, dar de data aceasta acest poem mă obligă moral să ripostez. Sărăcia, lipsurile, murdăria lumii "de jos" nu pot fi poezie adevărată (aşa cred eu), dacă apar distorsionate, diforme şi ridiculizate fără scrupule de către cei privilegiaţi, cei care în realitate fură din bunurile şi drepturile celor mărunţi. E vorba de oameni care îşi doreau poate mult să muncească, să câştige un ban muncit şi legea le-a luat dreptul sau au fost brutal marginalizaţi. E vorba de omenescul pur şi simplu al stării de a fi mamă, care nu "schiaună" şi este obligată să cerşească pentru viaţa pruncului. Cunosc din proprie experienţă ce înseamnă să cerşeşti asistenţilor sociali sau în spitale o pereche de pamperşi, nu pentru ţigări sau pahare...aici textul atinge din nou absurdul şi grotescul lipsei de onestitate. Până şi parodierea rugăciunii pentru copii ("cîine cîinişorul meu" cu î din i din vremea de demult) trece dincolo de limitele acceptabile ale cruzimii şi exprimă doar ideologia celui puternic asupra celui slab. Cunosc foarte bine cum omul lipsit de şanse simte chiar la vârstă adultă nevoia să murmure acea rugăciune. Rozariile nu sunt legate de "îndoctrinarea" muribunzilor, ci a torţionarilor de felurite feluri, cu felurite măşti. Goya însuşi ar fi poate îngrozit de o astfel de viziune, precum cea din acest poem. Poemul este plin până la refuz de astfel de exemple. În definitiv şi medicii nazişti din lagărele de concentrare aveau copiii lor care se jucau inocenţi şi fericiţi, aşa cum unii se joacă cu versurile de acest gen.
Mai pot adăuga că în ultima strofă autorul pare să se spele pe mâini ca Pilat şi să dea vina pe Dumnezeu, pentru a eluda veninoasele sale acuzaţi, concluzii şi insinuări din primele strofe. Oare nu apare clar şi acest lucru ?
Poate nu sunteţi de acord cu mine, dar eu a trebuit să îmi exprim revolta care mi-a lăsat un gust amar şi o tristeţe indescriptibilă. Eu am cunoscut această lume descrisă în poezie dinăuntru şi poate veţi spune că sunt subiectivă, dar oare perspectiva de deasupra nu este o vizuină perfectă pentru colţii şi ghearele celor cu concepţii partizane, nicidecum imparţiale ?

RĂSPUNSUL MEU 1

Vă mulţumesc pentru opinia sinceră. Niciodată nu am avut pretenţia că opiniile mele sunt absolut perfecte, dar cred că fantele a exagerat aici. Există unele expresii strecurate în text care duc la revoltă, mici alăturări de cuvinte care au semnificaţie evident negativă. Dau un alt exemplu: "un fel de a spune scuteşte-mă doamne toţi sînt egali". Înţelegeţi ce am criticat eu aici - atitudinea elitist provocatoare de dandy care în realitate pare să dispreţuiască lumea celor umili. NU, nu este un gest răutăcios din partea mea, fiindcă oricum opiniile mele nu sunt pseudo-lege. Mă uimeşte faptul că aţi considerat admirabil un poem al meu, de altfel publicat într-o revistă decentă din S.U.A. în traducere proprie. Altfel eu nu prea am avut prezenţe editoriale şi nu neg valoarea lirică a poeziei domnului Pal. Sper că acest lucru e clar. Această scriere e doar o cenzură morală a mea faţă de acest poem, vă asigur că fără pudibonderie din partea mea.
Fortralul e un medicament administrat ca paliativ în cazuri de cancer din câte ştiu eu, deci în cazuri fără speranţă. În acest caz eu cred că poemul este manifest, iar nu latent un fel de manifest în favoarea eutanasierii chiar când ea nu e necesară, de aceea l-am criticat.

RĂSPUNSUL MEU 2

Îmi cereţi să explic în detaliu... Am specificat că sunt imagini care alcătuiesc un monolit întunecat în acest poem, nu are rost să le enumăr, ele sunt evidente - nou-născuţii în sevraj amfetaminic, femeile momîi schiaună, pelinci cafenii, dosar soluţionat, cv european, etc., dar lipseşte respectul faţă de om în totalitate, imaginea dezolantă e a halei dezafectate plus un fatalism neasumat ("mai bine să pierzi şi să ţi se dea totul de-a gata" sau "e mai uşor să crezi că dumnezeu, etc", sau altele), plus un cinism muşcător prin expresii de genul "e totul bine" sau "se aliniază frumos". În ansamblu acest poem este cum am mai spus prezentarea unei stări de fapt, dar nu obiectiv, ci dintr-o perspectivă egoistă a celui mai puternic sau a celui pur şi simplu prea indiferent, chiar negând dreptul la omenie al omului. În fine asta am simţit eu, nu mai comentez. Şi dvs poate aveţi dreptate, nu pretind că sunt o balanţă perfectă...vă rog să citiţi ce am răspuns mai jos altor persoane.

RĂSPUNSUL MEU 3

Vă mulţumesc mult pentru părerea sinceră.
Eu am considerat textul poezie, dar l-am criticat din punct de vedere moral.
Şi acum, citind comentariul dvs. cred că aveţi dreptate. Este totodată vulgar într-un anumit sens. Nu ad literam. Recunosc că am scris şi eu poate două sau trei texte mai vulgare, nu mai mult, din nevoia de a exprima anumite adevăruri, dar nu le consider poezie adevărată.
Textul de mai sus poate fi considerat vulgar prin ton şi atitudine, ceea ce nu observasem în critica mea. Adică este strident, hiperbolizant într-o manieră care s-a demonetizat, aproape că s-a vulgarizat. Este un fel de vulgaritate de lord de mahala, care priveşte de la înălţimea privilegiilor sale. Eu aşa percep.
Vreau să specific clar: în final autorul spune că e mai uşor să îl critici pe dumnezeu, dar ceea ce percep eu din text (poate mă înşel) nu e o valoare moralizatoare prin ricoşeu ci un fel de paşaport tot pentru lipsa de înţelegere faţă de omul în suferinţă sau neputinţă. Fiindcă e prea lung şi autorul introduce imagini care creează repulsie şi deci e mai uşor să întoarcem capul în faţa nedreptăţii în loc să privim adevărul în faţă. Altfel aş fi spus că autorul chiar are intenţii bune jucând dinadins rolul negativ, pentru a ne da ocazia să gândim invers!

RĂSPUNSUL MEU 4

Corect, Ovidiu. Nici eu nu am considerat textul vulgar, dar exagerat da. Cel mai adesea, cum bine spui, arta nu este perfect albă. Dacă mă întrebi însă dacă pentru mine textul e frumos răspund categoric nu deoarece contrazice convingerile mele morale intime. De gustibus non disputandum.
În ce priveşte caracterul de fabulă al scrierii, sunt de acord că părerile pot fi împărţite. Mie mi s-a părut un text negativ, decadent din punct de vedere moral, atâta tot. Un fatalism fals ("până la urmă e mai uşor..."), o stare de fapt descrisă în aşa fel încât numai ideile nihiliste pot fi percepute ca fiind mai importante, dar speranţa şi credinţa în om ba.
Şi nici respectul faţă de om.
Eu cred că speranţa e raţiunea oamenilor de a trăi şi de a muri, cum spunea Malraux.

RĂSPUNSUL MEU 5

Din sinceritate.
Uneori oamenii au nevoie de aşa ceva şi doare să taci.
Aşa cum în Hyde Park există colţul vorbitorului în partea de nordest.
Şi fiindcă simţeam că e datoria mea pentru a fi coerentă cu mine însămi, mai ales că am scris pe aceleaşi siteuri cu domnul Pal. Eram deci vecini oarecum.

RĂSPUNSUL AUTORULUI POEZIEI, CITAT DE ALTĂ PERSOANĂ

Cum autorul nu poate sa va raspunda aici si pentru ca va raspuns acolo unde omul si-a postat poezia, imi permit sa postez rspunsul poetului:
"Cristina Monica Moldoveanu, am citit zimbind interpretarea ta care, din fericire pentru mine, are erori grave si esentiale de logica si semantica.
In primul rind(desi nu sunt dator sa explic, dar, la rindul meu ma vad obligat pentru a taia elanul aceastei viziuni aproape habotnice), am folosit Fortral nu ca paliativ ci ca un drog care te face sa nu mai vezi realitatea. Cititnd comentariul tau, cred ca este cel mai bun exemplu de supradoza cu opioide spirituale.
Nu stiu in ce realitate ai trait tu, dar acest text nu reprezinta o forma de arta, ci realitatea in care am trait eu timp de peste 10 ani.
Ai vazut vreodata un nou-nascut cu sifilis congenital sau dependent de droguri? Eu da. Te invit intr-o zi(de preferinta la sfirsitul saptaminii) pe holurile sectiei Pediatrie, cind e plin de femei de etnie rroma(90% dintre aceste nu au 17 ani), care stau la coada pentru pampersi sau cutii cu lapte praf. Dupa ce se aprovizioneaza se duc la magazinul din curtea spitalului si schimba produsele pentru un pahar de cafea si o tigara, in vreme ce sotii lor asteapta in taxiuri, la colt, sa se deschida cantina sociala, pentru a lua acasa prinzul in caserole. Ce realitate este distorsionata aici? Faptul ca ai avut o altfel de experienta nu-ti da dreptul sa dai verdicte si sa ma etichetezi fascist. Ti-as povesti despre noul bulibasa de la noi din oras care s-a prezentat singur la ziar sa-i facem un portret. In curtea casei vechi, copiii, complet dezbracati, se jucau in praf, in timp ce surorile mai mari ascultau muzica pe iphone. Si ca peisajul sa fie complet, bulibasa m-a dus la vila sa in constructie, cu noua turnulete(stii care e semnificatia turneletelor? Prin partile noastre inseamna numarul de copii sau de cocosei de aur. Probabil ca acum sunt si mai fascist in viziunea ta). Iar ca sa incheie apoteotic, a chemat-o si pe nevasta sa-i fac o poza in fata vilei(care avea un hol identic cu cel al primariei din oras-pentru ca bulibasa a marturisit ca asa i-a fost pofta), ambii sprijiniti de Hammerul condus de un sofer roman angajat, pentru ca bulibasa nu avea permis. Iar nevasta, intr-un acces de inteligenta s-a sucit: haoleu, nu fa poze baiatu, ca ne vede aia de la primarie si nu ne mai da ajutor social. Din ceea ce am spus pina acum, unde este marginalizarea brutala? Unde este distorsionarea fascista?
Una din erorile grave pe care le-ai comis este ca eu nu vorbesc despre omul lipsit de sansa, ci despre acea tipologie care lipseste pe altii de sanse.
Alina, cea care apare in text, are 23 de ani, doi copii facuti cu fratele si cu unchiul sau. Copiii stau si cersesc in fata Episcopiei Romanului si Bacaului, iar cind le dai ceva de mincare te injura si arunca dupa tine cu mincarea primita pomana.
Cit despre "scuteste-ma doamne" ti-as povesti citi benbeficari de ajutor social au scutiri de la medic ce dovedesc ca nu sunt apti de munca, scutiri care au si ele pun pret.
Ci despre muribunzi, dai dovada, din punctul meu de vedere de o ipocrizie cum rar mi-a fost dat sa vad. In ultimii ani, in zona noastra cazurile de cancer au explodat. Nu avem centru de ingrijiri paliative, astfel ca cei mai multi copii isi aduc parintii in pragul mortii sa-si dea sfirsitul in sectia Oncologie. Ai vazut vreodata un astfel de muribund cum framinta roziariul in timp ce este vegheat de calugarite straine?
Nici nu mai comentez celelalate aspecte, pentru ca interpretarea ta este de o ipocrizie si habotnicie cum numai fortralul spiritual o poate da. Unii il prefera pentru a mai crede in umanitate, altii cred in umanitate dar nu au nevoie de surogate sa vada si o altfel de realitate. "

RĂSPUNSUL MEU 6

Deoarece domnul Pal începe să discute altceva faţă de ceea ce am scris şi comentat eu, voi explica şi eu într-un registru mai personal.
Când am citit poezia nici nu m-am gândit la etnia rromă, şi nu văd ceva rău în faptul că femeile stau la coadă pentru lapte praf şi pamperşi, ci un fapt inuman şi trist. Puritatea sau naivitatea mea absolute în ce priveşte sugestia legată de rromi cum îi numeşte autorul, dovedeşte poate că poetul s-a lăsat purtat oarecum de sentimente şovine sau rasiste, lucru regretabil pe care eu nu l-am bănuit măcar! Nu cred că o poezie poate fi bazată pe astfel de sentimente.
Revenind la exemplul meu personal, pot povesti că am văzut şi eu destule lucruri triste în spitale pe vremea când eram studentă la medicină, facultate pe care nu am terminat-o ce e drept , dar nu înseamnă că nu am fost un observator imparţial. Faptul că nu am bani decât pentru alimente de mulţi ani de zile şi că am fost obligată să cerşesc şi eu nu mă face neom. Am fost de curând internată la secţia medicală a spitalului de urgenţă, alături de pacienţi foarte grav bolnavi. Am primit pampers gratuit pentru nevoile mele fiziologice. Cel puţin mâncarea era bună, ceea ce a dus la creşterea mea în greutate de lăcomie. După ce rabzi, ai tendinţa să fii mai lacom...Dar ceea ce vreau să menţionez e că acolo în spital am plâns când, înainte cu câteva zile de Crăciun, a venit la noi în salon o tânără studentă la teologie care colinda împreună cu alţii fără să primească vreun ban, ba chiar împărţea iconiţe plastifiate gratuit. Şi dacă aţi fi văzut chipul şi zâmbetul acelei fete, poate aţi fi plâns şi dvs., dacă aţi fi înţeles că era sinceră...
Iată, am fost şi eu subiectivă şi personală, ca şi domnul Pal mai sus, dumnealui mă insultă în timp ce eu nu am insultat defel, m-am referit doar la text, nu la caracteristici ale autorului. Vina de a fi sărac nu este o vină în faţa lui Dumnezeu cu D mare de data aceasta. Bun, nu credeţi în Dumnezeu, dar atunci poate totuşi credeţi în ceva.

RĂSPUNSUL MEU 7

Şi un alt exemplu. Zilele trecute urcam cu greu scările din pasajul Universităţii. Când mă aplecam greu cu tot bustul pe balustradă, o femeie, trecătoare ca şi mine prin valea plângerii, m-a apostrofat agresiv: Hai că ai putere! Ai venit aici la noi de la ţară...etc. Nu ştiu de ce femeia necunoscută se răţoia şi nu ştiu de ce mă vedea ţărancă. Şi se pare că avea o atitudine negativă faţă de ţărani. De ce să judeci omul după haină? De ce să loveşti? Eu nu am insultat pe nimeni, m-am referit doar la poezie.

RĂSPUNSUL MEU 8

De data aceasta nu înţeleg de ce mă critici Mara. E mai bine aşa. Tot pe mine mă criticaţi? Dar nu s-a întâmplat nimic rău. Valoarea autorului rămâne necontestată şi atestată de publicare şi aprecieri, nu cred că critica mea a dăunat sau a sporit faima acestui poet. Pentru mine e mai bine că am fost sinceră, nu cred că trebuia să nu îl iau în seamă. Dacă oamenii nu iau în seamă relele, nu e nici bine, nici creştineşte, nici drept.

RĂSPUNSUL MEU 9

Mulţumesc pentru părere Nadia. Dacă autorul nu ar fi fost în viaţă, atunci ai fi acceptat poate răvaşul meu. Cred că e totuşi un dublu standard, fiindcă am specificat unde poate fi găsit textul, nu am încălcat legea copyrightului, am pus link pentru siteul unde am postat şi eu comentariu. Domnul Pal este şi el o realitate contemporană, nu cred că este subiect tabu. Şi orice realitate poate fi discutată sau criticată atunci când atacă moravurile eventual. Eu nu m-aş fi supărat dacă altcineva ar fi discutat vreo impresie despre poeziile mele fără ca eu să pot riposta. Mai demult mi-au fost luate la discuţie pe un forum nişte haiku-uri şi cineva scria acolo Cristinica vulgarica ca şi cum se referea la mine. Acela era un abuz. Din partea mea nu a fost niciun abuz, discuţia era deschisă şi comentariul răspuns al autorului a fost postat. De curând chiar mi s-a întâmplat să fiu publicată în revista Singur, fără să fiu anunţată în prealabil, fără să mi se spună ce text mi-a fost selectat. Şi aici pe acest site am fost anunţată că un text mi-a fost selectat mai demult pentru revista siteului fără să fiu întrebată. Nu e aproape acelaşi lucru? Totodată se scriu epigrame despre diverşi autori, etc.

RĂSPUNSUL MEU 10

Dar dacă tu Nadia, în calitate de membru al administraţiei, consideri că am încălcat vreo regulă, îmi cer scuze. Nu verificasem dacă autorul citat de mine e membru al siteului sau nu. Am văzut rubrica POLEMICI aici. Îmi rămâne să scriu doar despre autori trecuţi în nefiinţă, dacă voi mai fi vreodată revoltată sau dimpotrivă, impresionată plăcut de vreun text. (10 ianuarie, vineri)

RĂSPUNSUL MEU 11

Mulţumesc. Pe mine asemenea versuri într-adevăr mă inspiră să scriu ceva adevărat dar şi luminos totodată.

Repet, am citat poezia autorului Pal menţionând sursa publică unde ea se găseşte. Deci nu am încălcat drepturi de autor. Siteul agonia nu mai funcţionează nici el temporar pentru mine, aşa că nu pot da link acolo.
Am dat linkul de pe hermeneia. Şi iată şi linkul discuţiei incriminate:

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/cu-durere-n-suflet?xg_source=activity&id=4029617%3ATopic%3A884076&page=1#comments


7 ianuarie 2021
Regret că am criticat poezia domnului Pal, nu avea niciun rost, dar eram stresată oribil și îngrozită de minciunile psihiatrice care păreau să ducă clar la moartea mea și așa și este - și detestam pe cei care devin avocatul diavolului. Pal poate nu știe nimic despre condamnarea celor nevinovați la psihiatrie. De fapt, tocmai de aceea am intervenit, scârbită de minciună. A fost singurul meu gest de acest gen și, poate fiindcă s-au întâmplat câteva astfel de lucruri, unii dintre oameni chiar cred că eu sunt nebună sau că e vorba de astfel de probleme minore în viața mea - precum lupta de idei de genul acesta - și astfel oamenii nu pot crede că eu sunt omorâtă nedrept cu adevărat. Site-ul Hermeneia s-a desființat. Administratorul, Virgil T. era convins că eu sunt nebună și că greșesc mereu și exprima deschis această idee.

ultima mea lamentaţie

6 ianuarie 2014.

Sunt din nou încărcată de vorbele şi gândurile urâte ale unor oameni pe care nu îi înţeleg, care intră peste mintea mea numai din 2005, după moartea tatei, când aveam 34 de ani, cum am povestit. Dar diagnosticul psihiatric mi l-au pus din 1992, la 21 de ani.

Ştiu că aceşti oameni ticăloşi nu se vor opri şi vor scuipa mereu lucruri urâte şi ameninţătoare peste mintea mea, în ciuda faptului că eu mereu am gândit frumos despre alţii. De aceea încerc să scriu această postare drept ultima de acest fel, oricâte lucruri urâte vor continua ei să arunce asupra mea.

De pildă acum două zile, sâmbătă 4 ianuarie, au intrat peste mintea mea cu ideea, repetată de ei de sute de ori în ultimii 9 ani, că eu am dreptate 100%, dar ei nu au ce face, ei nu pot să recunoască adevărul şi vor muşamaliza totul, adevărul care e vital pentru mine nu va fi spus şi în consecinţă eu mă voi omorî, de fapt ucisă de ei. Eu nu ştiu cine sunt aceşti oameni şi de ce au luat o decizie atât de murdară. Îmi pare extrem de rău, fiindcă mereu am ţinut la viaţă. Azi, 6 ianuarie, au intrat din nou peste mintea mea cu ideea de asemenea repetată de multe ori, că ei nu pot să îmi şteargă memoria. Dumnezeule, de ce să îmi şteargă memoria (alţii au intrat chiar cu ideea că m-au lobotomizat, ca pe schizofreni, ca să îmi distrugă naturaleţea afectivităţii, etc.) repet de ce să îmi şteargă memoria? Eu de ce să nu am dreptul la carieră intelectuală şi realizări creative pentru societate, chiar la carieră universitară, să am dreptul să îmi dau masterul şi doctoratul cum profesorii au spus că eu nu am dreptul? De ce să îmi şteargă memoria, când am fost mereu un om normal şi chiar perfect, cu amintiri normale şi frumoase fiindcă nu am greşit nimic? Cum adică, numai ei au dreptul la memorie, un lucru fundamental în constituţia unui om? Eu de ce nu? Repet, am fost un om capabil de muncă, fără defecte psihice. De ce creează ei un scenariu de groază din viaţa mea atât de luminoasă şi mă tratează mai rău ca pe un animal?

Alţii au intrat din nou peste mine cu ideea că eu nu am înţeles de ce m-au închis la 21 de ani la psihiatrie şi sugerează faptul că m-au închis fiindcă oamenii au văzut că eu vorbeam singură la pereţi în camera mea, nu pe stradă. Dar e absurd, complet absurd. Ei puteau să vadă că aveam rezultate maxime la învăţătură cu efort minim, deci eram un om inteligent. Comportamentul meu era perfect normal în rest şi mereu adecvat realităţii. Atunci concluzia firească a oricărui om normal ar fi fost că eu am un motiv raţional să vorbesc la pereţi în singurătate. Gândiţi-vă că eu nu am perceput gândurile altora în mintea mea până la 34 de ani. Cred că psihiatrul m-a întrebat acest lucru şi am spus adevărul. Deci nu aş fi putut ghici că există aşa ceva. În consecinţă am crezut în Leon Zăgrean, care mi-a dovedit timp de 6 luni că el ascultă vorbele părinţilor mei sau dialogul meu cu ei la mine în casă cu ajutorul unor minuscule microfoane. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori şi a dovedit tot timpul. Atunci firesc eu i-am vorbit, fiindcă trebuia să am încredere în el, care părea un om normal şi de treabă, cu toate că avea puteri "paranormale", cum sugera el atunci. Iar eu nu aveam bani şi nici unde fugi, iar părinţii mei erau monstruoşi, nu le puteam povesti nimic şi intenţionau nu ştiu de ce (ei spuneau că fiindcă eram prea inteligentă) să mă închidă la psihiatrie...! Astfel i-am vorbit lui Zăgrean şi el îmi răspundea la meditaţii prin vorbe diferite, legat de ceea ce îi vorbeam eu la mine acasă. Deci de ce să creadă lumea că eram nebună, când eram 100% normală? Iar când am încetat să îi vorbesc torturile sexuale şi altele asupra mea au fost mai oribile!

Sâmbătă am fost în oraş. Un lucru tragicomic a fost că o femeie oarecare m-a făcut ţărancă pe stradă, zicea că vin la ei în oraş de la ţară şi că am putere destulă...să urc scările de la pasajul Universităţii, în timp ce mie îmi era greu. Duminică a fost mama pe la mine şi a făcut o scenă urâtă, amintind de vremurile dinainte de Zăgrean când mă bătea zilnic fără motiv şi făcea scene şi scandaluri de ore în şir. Acum nu a ţipat chiar tare.

Un ultim aspect pe care îl repet e că unii sugerează pe mintea mea că oamenii mă acuză pentru povestea aceea din nordul ţării, chiar dacă în ceea ce mă priveşte nu au fost acte sexuale ci doar atingeri, aşa cum sunt la ginecolog. Doar simţul tactil era implicat, dar nici acela complet. Unii spun că oamenii nu pot înţelege de ce eu am reacţionat la torturi aşa, prin acele acţiuni sau prin fumat. Dar, repet, vă puteţi imagina ce scârbă îmi provoacă ideea de sex oral sau fumatul (să mă ierte fumătorii!), în consecinţă cât de mult m-au torturat brutal ani de zile înainte. Pentru numele lui Dumnezeu, m-au torturat violent sexual şi psihiatric înainte de povestea de la Lăpuş şi eu nu înţelegeam de ce. Poate alţi oameni care sunt închişi psihiatric nu sunt torturaţi aşa cumplit, poate ei au unele defecte de gândire...dar eu nu aveam deloc.De aceea ei nu pot înţelege. Poate că e altfel când loveşti sexual şi psihiatric înfiorător un om perfect normal şi nevinovat cum eram eu (deşi eu nu am motive să cred că alţi pacienţi erau anormali, poate erau doar ceva mai puţin inteligenţi). De asemenea violenţa chinurilor sexuale de la distanţă a fost imensă asupra mea la numai 18-19 ani şi mai departe. Şi prea mult eram chinuită de la 13 ani de părinţi.

Azi, 7 ianuarie 2021, aceasta nu a fost ultima mea lamentație, dar atunci așa speram.

1 ianuarie 2014

Iar a avenit scârba de maică-mea la mine în vizită...
Am fost totuşi un om perfect şi nu înţeleg de ce nimănui nu i-e milă de mine după 30 de ani de chinuri atroce şi toţi mă lasă izolată şi obligată să o suport pe scârba asta groaznică de maică-mea...de ce nu aveţi milă şi respect, am fost un om atât de bun...

Acum ultimul obicei al mamei mele e să plece de la mine după ce varsă o căldare de apă pe jos în baie. Azi a fost a 4-a oară sau a cincea. La început nu ştiam ce este, am crezut că e inundaţie. Apoi am văzut că apare numai după ce pleacă ea şi a trebuit să scot preşul din baie pe balcon, că stătea mereu împuţit şi ud. Azi era să alunec chiar în baie. Iar unii răi peste mintea mea gândesc aşa "Nu pot să o aranjeze". Cum adică să mă aranjeze? Nu am greşit nimic şi nu am făcut cel mai mic rău şi trebuie din 1984 să am drepturi depline şi copil.

Mai adaug aici o povestire (absolut tot ce am scris e adevărul), din anii 90.

Ca să vedeţi ce oribil e să fii un om drept şi bun, cum am fost eu întreaga viaţă. Părinţii au fost mult mai monstruoşi cu mine decât tot ce am putut povesti şi eu nici măcar nu îi provocam. În acelaşi timp jucau teatru că lumea îi crede pe ei şi că ei îi pot manipula pe idioţi şi proşti că sunt destui din ăştia, să creadă că eu sunt rea şi ei sunt nevinovaţi că mă bat zilnic etc. Chiar aşa mi-au spus de mai multe ori. Că nimeni nu îi crede pe cei buni, fiindcă în mod logic cei răi sunt mereu la putere şi îi oprimă din copilărie pe cei buni, care sunt doar călcaţi în picioare, cum a făcut Zăgrean şi cum au făcut toţi ceilalţi cu mine.

Eram după prima mea internare psihiatrică la Colun, cu părinţii şi bunicii, iarna, poate de vreun revelion chiar. Din senin, ca de obicei fără să îi provoc, aşa cum făceau mereu, părinţii au început să mă ocărască, să mă împroaşte cu tot felul de acuzaţii false şi minciuni şi ţipau chiar urăt. Eu, oricum chinuită de medicamente, am încercat să mă apăr şi am răspuns calm că nu e adevărat, că nu am făcut nimic rău şi nimic din ce spuneau atunci tata şi mama ( nu mai ţin minte în detaliu de ce mă acuzau). Atunci tata a scos Biblia şi m-a pus să jur pe Biblie. Eu eram scârbită de nefirescul şi anormalul acelei situaţii de copil chinuit cum eram, în plus batjocoriotă de părinţii torţionari, care mă chinuiseră atâţia ani. Chiar nu înţelegeţi ce spun? E anormal, de ce întârzie şi societatea adevărul? Chiar am fost un om perfect, şi la fel era şi atunci, adică minciuna asasinilor asupra unui miel nevinovat. Tata l-a cooptat atunci şi pe bunicu, care nu mă mai apăra ca în copilărie de urgia părinţilor. În copilărie bunicii amândoi mă mai apărau de nervii şi bătăile nedrepte ale părinţilor. Dar în seara aceea bunicu, la incitarea din partea părinţilor mei care erau foarte violenţi, s-a repezit asupra mea şi m-a trăznit puternic peste gură cu palma sau chiar cu dosul palmei. Era ca şi cum ura părinţilor mei se transmisese telepatic în mintea slabă a bietului bătrân, care a început şi să mă scuipe cu tot felul de insulte aberante şi oribile, spunea că eu mi-am chinuit părinţii, care sunt oameni aşa buni cu mine etc. Dar foarte violent. Era ca şi cum uitase brusc tot ce fusese înainte, când ştia adevărul şi mă apăra şi vorbea corect despre părinţii mei nebuni şi răi cu mine. Am înţeles că era inconştient, o simplă jucărie în mâna părinţilor mei, ca un topor cu care ei îmi dădeau în cap. Bineînţeles că nu i-am purtat pică.

Să vă explic puţin cum gândesc eu: cred că unii dintre dvs. mă pot acuza că o numesc scârbă pe maică-mea, că nu am altă expresie mai puţin urâtă faţă de ea, femeia care mi-a dat viaţă, chiar dacă ulterior a luat totul înapoi. Vă explic pe scurt: Încercaţi să vă imaginaţi că am iubit-o cu adevărat şi că tot ce am scris pe acest blog e adevărul. Este normal ca un om cum am fost eu să reziste la suferinţă şi singurătate mulţi ani şi aşa a şi fost...mulţi ani nu am numit-o scârbă. La început o alintam mami, după vreo 7 ani îi spuneam numai mamă, după încă vreo şapte ani a devenit maică-mea şi abia după douăzeci, cu unele fluctuaţii în timp i-am spus scârbă. Adică vreau să spun că pe termen lung concepţiile cele mai stabile ale unui om se pot schimba dacă e chinuit în permanenţă. Dar e urât să îi spun scârbă, mă voi corecta atât cât pot.

Un alt aspect: întrebările mele retorice de genul DE CE sau altele... Uite ce gândesc eu. Ştiu că mulţi copii, unii poate cu potenţial bun intelectual sunt abandonaţi în orfelinate şi soarta lor nu e mai bună decât a fost a mea (poate). Pe de altă parte, ei poate suferă mai puţin fiindcă încă de la început sunt orientaţi spre meserii mai simple, nu au şi suferinţa intelectuală pe deasupra, cum am păţit eu fiindcă am avut educaţie de nivel înalt şi sute de cărţi bune citite. Eu nu pot pretinde nimic, ştiu asta. Ştiu că în societate fiecare se luptă să îşi sprijine proprii copii să reuşească în viaţă şi să aibă serviciu, nu au timp de copiii altora, mai ales dacă aceşti copii sunt respinşi în aşa hal de familia de apartenenţă. Dar eu am foat degeaba la ONGuri sau alte organizaţii, nici acestea nu au grijă de cei ca mine sau de drepturile omului, statul însuşi serveşte doar interesele elitei, claselor sociale dominante prin forţă financiară. Bun. Ce rămâne atunci pentru cei ca mine? Rămâne întrebarea - de ce lumea nu m-a acceptat când au văzut clar, fiindcă dovedisem, că familia mă omora şi că eu crescusem ca om, un om de valoare intelectuală, care merita poate să fie lăsat să realizeze ceva în profesie, merita poate să aibă drepturi universitare şi dreptul de a întemeia o familie şi a creşte cel puţin un copil. Ar fi fost un bun deja dobândit pentru societate, nu eram un gunoi cum spunea tata uneori. De ce chiar nimeni nu m-a iubit când eu am iubit cu adevărat oamenii şi de ce toţi m-au batjocorit când eu am respectat cu adevărat pe toţi?

Azi, 7 ianuarie 2021 - știu că pentru dvs. pare exagerat faptul că am numit-o ”scârbă” pe mama - mai ales fiind eu un om inteligent, cu ecducație superioară. Totuși, din păcate am avut dreptate. E de la sine înțeles că mama m-a tratat întreaga viață drept copil și nebună, deși nu am greșit nimic nici față de ea și nu am fost nici nebună sau copil ci m-am afirmat normal dar ea nu m-a accpetat. În rest, tot ce am spus despre ea e adevărul trist și mi-a făcut răul intenționat și a spus că toți o vor crede pe ea încă din 84-85. Îmi făcea mult rău, am iertat degeaba ani de zile. Nu contează ceea ce a fost, trecutul nu e niciodată o problemă. Nu știu cu precizie dacă ea mă freacă în somn, dar e cert că ea îi spunea tatei că își face prea multe păcate cu copilul ăsta, adică cu mine. Eu eram femeie matură, dar ei mă vedeau tot copil, poate din cauza faptului că mă chinuiseră, printre altele. Un cântec de-al tatei, Delta Dawn, despre o femeie de 42 de ani, nebună și tratată drept copil, ca toți nebunii:

Demonic şi satanic

Trebuie să scriu câteva lucruri despre acest lucru, pentru a fi clar.

Sunt foarte mulţi cei care, timp îndelungat, mi-au spus că m-au torturat o viaţă întreagă în izolare şi fără bani şi că m-au ţinut ca sclavă şi eu zis mereu că sunt nebună fiindcă această ţară e o ţară demonică sau satanică, şi nu vor să creadă în Dumnezeu cu adevărat şi nici să fie oameni adevăraţi. Mi se tot spune că ei încearcă de foarte mulţi ani să convertească acest popor şi nu reuşesc. Atât cei în limba română, cât şi cei în limba engleză spun că pe mine, ca şi pe alţii, ne-au sacrificat pentru ca oamenii din restul lumii să nu înţeleagă ce este ţara asta, fiindcă dacă ar înţelege ar fi reacţii exagerate şi o adevărată catastrofă.

În sprijinul ipotezei de mai sus vin foarte multe fapte din viaţa mea. Unele le voi povesti mai încolo. Înainte de 89 îmi puneau coarne (chiar şi după, de exemplu Irina de la Constanţa) în fotografii, ca şi cum îşi băteau joc de mine. La fel puneau coarne pe fotografiile lui Ceauşescu. După 89 îmi vorbeau colegii despre sataniştii de la Constanţa şi când am fost eu acolo anul acesta am întâlnit nişte fapte ciudate. În acelaşi timp eu am fost otrăvită, cum voi povesti. În sprijinul aceleiaşi ipoteze vine şi povestea cu scrinul negru, apartamentul monstruos în care m-au pus să stau cu chirie, despre care voi povesti, deşi sunt fapte întunecate, morbide. De asemenea, înainte de tentativa mea de sinucidere, m-au pus să ascult un cântec despre sacrificiul primului născut, cum de asemenea voi povesti. Colegii de la medicină îmi spuneau şi ei despre sacrificii prin vorbele "cel mai bun lui Zalmoxis". Mulţi alţii îmi spuneau acelaţi lucru şi anume că ei sacrifică mereu pe omul cel bun sau oamenii buni. De asemenea am observat cu tristeţe aceeaşi atmosferă satanică şi la Tuşnad şi la Govora. De asemenea am observat că şi alte fete cuminţi şi bune cum fusesem şi eu erau eliminate şi respinse de societate. De asemnea mereu mă chinuiau cu ideea că eu am fost miel de sacrificiu.

Totuşi din toate cele de mai sus, plus faptul că m-au izolat întreaga viaţă şi m-au masacrat toţi deşi eram om fără greşeală cu sufletul către Dumnezeu, cât şi din faptul că celelalte ţări mi-au refuzat sprijinul atâţia ani în timp ce pe alte colege ale mele le acceptau, nu se poate trage concluzia că era întreg poporul român satanic sau condus de astfel de oameni răi, care voiau să îi păcălească pe cei săraci cu duhul că eu sunt rea, pentru ca ei să aibă control aspura populaţiei lipsite de inteligenţă şi cu credinţă în Dumnezeu. Poate că adevărul este undeva la mijloc în această privinţă, vă las pe dvs. să trageţi concluzii, după ce voi termina totul de povestit. Oricum chiar şi acum intră unii peste mintea mea înjurându-mă "Dă-o dracu!", ceea ce este un lucru păcătos desigur, mai ales că eu nu am greşit nimic şi nu am înjurat. Tot ei spun că au vândut această ţară unor porci, ceea ce este desigur un fel de păcăleală, poate pentru a ascunde adevărul. Dar de ce să mă omoare pe mine, oameni buni? Şi 30 de ani de minciuni şi ură din partea lor, de închisoare cruntă pentru mine de la 13 ani.

Ceea ce este foarte durerors pentru mine e că de 30 ani ei neagă faptul că eu exist, deşi am fost mereu aceeaşi, un om normal şi fără gânduri ascunse, şi neagă de fapt realitatea!! Este oribil, punteţi-vă în locul meu. În acelaşi timp, chiar şi acum, ei spun că eu nu înţeleg că ei nu pot să recunoască adevărul şi că trebuie să mor pentru ei, deşi nu am avut defel viaţă din 1984. Alţii în limba engleză îmi spun acelaşi lucru, că eu trebuie să mor pentru porcii aceia şi că adevărul nu va fi spus niciodată. De ce? Minciunile lor sunt urâte şi groteşti, în timp ce adevărul despre mine, în întregime, este frumos. Am fost un om inteligent, cu drag de viaţă şi oameni şi de ţară, un om cu educaţie superioară şi cred că merit să am copil, să îl cresc în adevăr şi să am şi drepturi intelectuale să am carieră profesională. Toată viaţa am fost la fel.

Sărăcia, bat-o vina...

Azi a venit mama pe la mine, ceea ce mereu îmi creează o stare psihică proastă. Vă daţi seama cât am suferit...

Totuşi m-am hotărât să scriu azi, 13 noiembrie 2013 despre acest lucru.

Mi s-a plâns ca de obicei de necazurile ei. Spunea că iar s-a certat cu vecina ei Fana, cu care s-a certat de multe ori în trecut, după care se împăca, Fana fiind singurul om de acolo care a mai ajutat-o.

Totuşi de data asta mama are parţial dreptate.

Spunea că Fana o acuză mereu că ea e plină de bani şi aur şi că la fel a vorbit cu oamenii de acolo, care sunt străini şi nu o cunosc pe mama.

Acest lucru e foarte dureros pentru mine. Există un proverb, pe care l-am găsit şi pe internet, că "Bogatul nu crede celui sărac".  Cum pot oamenii, care toţi au bani mai mulţi, să inventeze că familia mea are sau a avut bani? Din punct de vedere religios este un păcat. Repet, ce am povestit. Adevărul e că provin dintr-o familie foarte săracă, bunicii dinspre mamă şi cei dinspre tată abia aveau ce mânca, cu restricţii, şi nu posedau nicio valoare în casă (cu excepţia antichităţilor bunicii dinspre tată care nu se pot vinde avantajos defel). Am trăit în sărăcie de mică, observând mereu, dar fără invidie din partea mea, că toţi colegii mei au bani şi lucruri de lux comparativ cu mine. Nici în acei numai patru ani blestemaţi din 1984 până în 1989 părinţii mei nu aveau bani mai mult decât pentru hrană şi strictul necesar în casă. Totuşi şi tanti Lili, mătuşa cu care am avut probleme legat de moştenire, spunea că înainte de 89 (deci cu peste 20 de ani în urmă) părinţii mei erau plini de bani. E ca un fel de mit absurd şi urât. I-am răspuns la telefon că nu e adevărat şi i-am explicat care erau veniturile familiei noastre. A spus că nu crede. Oare oamenii chiar nu cred, cum spune proverbul acela, sau sunt doar răi? Şi Fana îmi explica că are bani puţini, dar când mi-a spus ce sume primeşte lunar m-am îngrozit (are şi pensie mare şi pensii mari de la soţ şi terenuri). Să fie adevărat că oamenii nu cred că eu de vreo cinci ani nu am nici un leu pentru pâine să mănânc? Dar e monstruos. Ei au aşa mult şi li se pare puţin şi proiectează asupra celor săraci ca mine minciuni şi fanteziile lor. Mama nu are nici bijuterii, am verificat tot la ea în casă, decât câteva şi nici eu nu am. Avea de exemplu demult o broşă de aur cu chihlimbar foarte frumoasă, dar cineva i-a furat-o sau a vândut-o laolaltă cu alte câteva obiecte. Şi mie mi-au furat toate bijuteriile de argint, cumpărate de mine în anii tinereţii din salariu şi bursă de la facultate şi mi-au furat din casă cumva, nu ştiu cum, şi cele trei perechi de cercei de aur primite la botez cadou şi mai târziu (o pereche de la nenea Feri, fratele mamaiei, care fusese muncitor în construcţii în Egipt). Este adevărul, oameni buni!!

Dar ce au avut cu familia mea şi de ce să mor eu din cauza aceasta? Părinţii pe mine m-au chinuit monstruos atâţia ani.

Adaug poate din nou aici unul dintre necazurile mele mari din ultimii ani. De vreo 5-6 ani sunt nişte oameni foarte răi care intră pe mintea mea, nu ştiu cum, cu gândurile lor veninoase. Ei spun că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul fiindcă ei toţi sunt vinovaţi!! Mă îngrozesc. Cum pot fi atât de monstruoşi să omoare un om bun şi inteligent cum am fost eu ca să evite un scandal?? Ei aşa spun. Eu nu înţeleg despre ce scandal poate fi vorba fiindcă este complet absurd, deoarece efectiv întreaga mea viaţă a fost pură şi nevinovată, deci nu poate fi niciun scandal legat de mine, dacă ar fi în sfârşit adevărul despre viaţa mea. Tot ei spun că alţii au inventat mereu minciuni despre mine şi mi-au făcut o serie de înscenări, încă din copilărie. Acest lucru este de asemenea incredibil şi absurd, deoarece eu nu am fost persoană publică şi am fost mereu un om modest, sărac şi izolat de lume. Din cauza aceasta scriu pe acest blog absolut tot adevărul despre viaţa mea, complet şi fără prescurtări, şi când voi termina, nu peste mult timp, să nu vă imaginaţi că aş fi uitat sau omis ceva. Orice altceva înseamnă că sunt doar invenţii ale unor oameni răi, nu ştiu de ce despre mine. În copilărie ce e drept, naşul şi tatăl meu (chiar şi mai târziu) spuneau că eu voi fi distrusă de alţii şi voi avea enorm de suferit întreaga viaţă fiindcă sunt prea inteligentă...Oare aşa să fie? Am fost un om care citea mult şi înţelegea cărţi grele, deci destul de inteligentă, dar nu înţeleg de ce acest lucru trebuie să însemne moarte.

din nou

Din nou am doar 500 lei pentru a trăi din ei trei săptămâni jumătate...
Am plâns atâţia ani în zadar, am cerşit pe internet drepturi umane fundamentale şi m-au refuzat totate instituţiile şi organizaţiile şi oamenii pe care i-am contactat.
Am studiat 23 de ani de şcoală şi facultate cu rezultate maxime în zadar şi pot spune că am avut mereu dreptate. Am fost o persoană perfectă cu adevărat, un om drept şi normal întreaga viaţă, fără nicio greşeală. Pot spune fără să mă înşel că am avut o personalitate perfectă şi nimic din comportamentul meu nu a incitat pe alţii la ură şi nici la vreun fel de nebunie în mintea lor şi nu înţeleg defel de ce ei spun cu toţii că trebuie să mă omoare ca să îşi ascundă vina faţă de mine, când adevărul e de fapt atât de frumos...şi poate lumea s-ar bucura să triumfe adevărul despre un om luminos şi bun ca mine după 30 de ani de martiriu continuu.

Acum ei spun că eu am cancer şi că nu vor să mă trateze tot fiindcă ei toţi sunt vinovaţi şi vina colectivă nu se recunoaşte niciodată! Dar eu totuşi am arătat adevărul încontinuu din 1984 şi nu am indus pe nimeni în eroare sau în ispită! Ei spun de fapt că ei au inventat mereu mincuni despre mine, ceea ce mi se pare absurd fiindcă am fost un om sărac şi fără megalomanie de vreun fel, nu înţeleg ce poate să aibă LUMEA cu mine din moment ce nu am fost persoană publică şi am trăit izolată toată viaţa...

Luna trecută am cerşit din nou câte un leu doi fiindu-mi foame şi nu prea am avut succes. Doamna Ioana , vecina de dedesubt, a ţipat la mine când i-am cerut un leu de pâine şi în schimb la ea mirosea frumos a mâncare scumpă şi apoi a mers la biserică (vai Doamne!) cu colivă şi îmi spunea că are şniţele dar nu îmi dă. Şi eu m-am purtat mereu frumos cu ea când aveam ceva bănuţi în anii din urmă şi am invitat-o la mine la masă şi am servit-o cu drag. Eu niciodată nu am fost ipocrită şi mereu am avut sufletul curat faţă de Dumnezeu, cu credinţă adevărată deşi nu am niciun păcat.

Domnul Marius C.Nica, vecin militar de la etajul 8 şi poet, care mă îndemna să scriu poezii în 2006-2007, s-a purtat urât cu mine de ne numărate ori în ciuda iertării creştineşti din partea mea. O lua mereu de la capăt cu batjocura... şi diverse lovituri. I-am cerut 5 lei fiindcă nu mai puteam răbda de foame şi m-a refuzat batjocorindu-mă. A spus că el a trebuit să cheltuiască 5 milioane (500 lei pentru dentist şi nu mai are 5 lei să îmi dea. Vi se pare logic? Oricum mereu am dat înapoi banii pe care îi împrumutam şi eu însămi am ajutat pe alţii de nenumărate ori când am avut puţini bani. De exemplu după ce am primit moştenirea de la tata am împrumutat câteva mii de euro unui om care nu avea acoperiş de iarnă la casă şi vă jur că i-am primit înapoi. Am fost un om generos şi bun de mică întreaga viaţă, de ce sunt tratată acum aşa?

Azi, 6 ianuarie 2021
În realitate, el a vrut să scape de mine, să nu îi mai cer eventual a doua oară, nu e din cauza acelei scrisori trimise mai demult lui.

Intermezzo revoluţionar

Doresc acum să scriu câteva cuvinte despre revoluţia din decembrie 1989. Nu fiţi speriaţi, nu voi povesti ce s-a întâmplat atunci, fapte la care am fost martoră. Mă gândeam că dacă aş descrie acum toate cele de atunci poate aş deranja puţin pe cei care ţin la anumite minciuni sau poveşti incomplete, deteriorate. Şi nu sunt eu nici om politic, nici istoric pentru a inventa propriile mele minciuni. Trebuie să scriu despre acest lucru fiindcă s-a întâmplat cu puţin înainte de torturile sexuale groaznice asupra mea în 1990. De asemenea vreau să explic (poate în zadar) faptul că nu am avut nicio vină nici atunci. Am descoperit pe blogul unei persoane cu statut social superior faţă de mine care sunt un nimeni sau dacă preferaţi un căcat cum spunea tata sau un gunoi social, am găsit pe acel blog afirmaţia că atunci nu a fost chiar revoluţie sau faptele nu au fost cum se povestesc dar el va vorbi altădată (poate niciodată) despre acest lucru. Mi se pare normal să nu povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, între 16-26 decembrie sau cam aşa ceva. Vă pot spune doar că a fost ridicol şi foarte trist în acelaşi timp.

În anii de după revoluţie, până acum vreo şapte ani am căutat să rămân informată nu despre politică, pe care o detest, ci despre cum se scrie istoria, mi-am cumpărat cărţi de istorie şi manuale şcolare, am citit istoria Europei şi altele şi pot spune că am înţeles, la fel ca toată lumea "bună", respectiv cu capul pe umeri, că istoria se scrie din minciuni în orice epocă istorică. La fel, evenimentele din 1989 au devenit acum istorie, deşi încă mai există din câte îmi dau eu seama şi o dimensiune politică a lor. Aristotel spunea că omul este "zoon politikon", dar eu cum spuneam detest politica, am o explicaţie a acestui fapt undeva prin calculatorul meu dezordonat şi când o voi găsi poate o voi posta pe acest blog. În ultimul timp am căutat şi în wikipedia informaţii despre revoluţia din 1989 fiindcă eram puţin curioasă (ceea ce nu sunt de felul meu), ce fel de poveşti au inventat acolo sau ce fel de mistificări se fac. Vă spun cu mâna pe inimă că nu a fost aşa cum scrie acolo, dar acest lucru îl ştie oricum toată lumea. În orice caz eu nu am avut 42 de ani pe nimeni cu care să discut şi acele evenimente în care eu am suferit destul de mult le pot povesti doar unui om adevărat faţă în faţă...ceea ce mă tem că nu se va întâmpla şi voi muri în sărăcia şi izolarea mea forţată.

Numai cei în vârstă îşi amintesc acum că pe vremea lui Ceauşescu (cu a cărui moarte eu nu am nicio legătură, să îmi fie iertat, dar nu am niciun păcat) chiar până către 89 obsesia istorică, desigur şi aceea mistificată, era al doilea război modial. După 89 acest loc l-a luat revoluţia şi comparând cele două minciuni şi rele am reuşit să înţeleg cum funcţionează psihologia mulţimii în astfel de cazuri.

Eu am fost dintre copiii oarecum persecutaţi (dar absolut fără mare importanţă) în vechiul regim aşa-numit azi comunist (pe vremea aceea se spunea socialist) fiindcă aveam rude în S.U.A., cel puţin aşa ziceau părinţii. Mi s-a refuzat plecarea într-o tabără pentru copii în Franţa, am fost făcută pionier ca şi toţi ceilalţi, dar numai în seria a doua, eram un fel de avizer chiar în timpul orelor la şcoală, alergând din clasă în clasă cu anunţuri pioniereşti, etc. Dar, mai presus de toate, eram săracă, îmbrăcată ca vai de doamne-ajută în haine cusute de bunica, iar în adolescenţă aveam doar câteva şi mă îmbrăcam la vreo ocazie cu hainele mamei. Însă, deoarece citeam foarte mult, îmi dezvoltasem simţul critic destul de mult şi consideram cu sufletul curat că nu sunt de acord cu toate bârfele uneori porcoase ale familiei sau ale altora despre Ceauşescu şi doamna lui, fiindcă erau doar un fel de marionete politice în viziunea mea, oameni obligaţi să stea de fapt în lanţuri jucând un anumit rol în faţa mulţimii. Nu eram deloc nemulţumită de regim...eram chiar mai nemulţumită că ne intoxicau în liceu cu matematica în orele care ar fi trebuit să fie de pregătire social-politică. Oricum puţini le ţineau, nu erau verificări.

Eram conştientă că trăiam într-o perioadă de pace (războiul rece nu atingea viaţa unui copil ca mine) şi relativ liniştită, eram mulţumită (fiindcă citisem despre adevărate nenorociri) că am posibilitatea de a citi gratuit cărţi cu adevărată valoare literară şi că puteam spera cel puţin să ajung într-un cămin de nefamilişti undeva în ţară în caz că scăpam din gheara părinţilor. Între noi fie vorba, regimul actual reuşeşte să îi alunge dintru început pe cei săraci de la masa stăpânilor fiindcă bibliotecile nu mai sunt gratuite (acum câţiva ani am descoperit) şi poate că este mai omeneşte aşa, aţi văzut ce se întâmplă cu cei ca mine...aţi citit poate cartea Martin Eden sau altele pe această temă. Aşadar nu aveam niciun ghimpe împotriva regimului vechi. Vă puteţi întreba de ce m-am dus la revoluţie sau în următoarele zile pe străzi...ei bine din cauza chinurilor fizice şi psihologice asupra mea, multe bătăi, multe violuri de la distanţă, vecini îngrozitori şi durerea imensă a iubirii pierdute. Am ajuns întâmplător acolo numai pe 22 decembrie, apoi tata râdea de mine că am fost "revoluţionară" şi sunt de acord cu el, era ridicol. Dar am suferit mult. Am fost practic luată de mulţime, târâtă de val şi de clopote de biserici...

De ce nu povestesc mai mult? Uite mă bate un gând: unii oameni se luptă întreaga viaţă pentru adevăr, deşi nu au nicio vină totuşi nu au de ales, cum am fost eu, în timp ce alţii au puterea în dinţi în societate şi se luptă pentru întărirea minciunilor. Este ceva similar cu educaţia formală din şcoli, unde copiii sunt îndopaţi cu fapte precum "Pământul se învârte în jurul Soarelui" şi multe altele de acest gen şi dacă nu cred orbeşte sunt consideraţi nebuni. Câţi dintre dvs. au ÎNŢELES  cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui? Sau orice alt lucru de aceste gen. Eu de exemplu am început să înţeleg cu adevărat, adică să mă apropii de înţelepciune, abia la 35 de ani...poate mai târziu ca alţii din cauza suferinţelor nenumărate. Dacă aş fi fost primită la masa stăpânilor aş fi scris şi eu istorie (ceea ce nu este un act deosebit de criminal) sau poate aş fi reuşit să fiu printre marii asasini din psihiatrie sau psihologie. (vă rog nu faceţi ochii mari, că exact asta sunt ei). Şi aş fi avut desigur bani şi tot ce îmi poftea inima...dar nu m-au vrut.

Există unii oameni care fac exces de gândire ilogică şi au un fel de paranoia legată de politică; în realitate mare parte din politica pentru mulţimi şi diferite grupuri se bazează pe acest gen de paranoia. Ei ar putea spune că eu am fost persecutată parţial fiindcă am fost la revoluţia aceea şi am văzut lucruri pe care o femeie nu ar trebui să le vadă. Acest gen de oameni greşesc, judecata lor nu e corectă. Revoluţia a fost doar un intermezzo în viaţa mea şi chiar dacă aş fi avut drepturi în societate nu aş fi fost nebună să scriu eu istoria în locul specialiştilor. În plus pot să vă mai spun că atunci am intrat şi în fostul CC, nu am stat doar afară cu "luptătorii" de rând şi am descoperit înăuntru o lume privilegiată, şi femei şi bărbaţi. Să nu spuneţi că eu am fost proastă -- adevărul e că ei nu m-au acceptat ca om normal şi cu drepturi în societate, cum sunt convinsă că acele femei au avut toate privilegiile viaţa toată.

Poate unii dintre dvs. au vizionat filmul "Contele de Monte Cristo", care paradoxal aminteşte de numele meu. Era acolo o scenă cu Napoleon cel exilat şi bietul Edmond Dantes, care căzuse în cursa unor complotişti, iar fostul împărat zâmbea cu înţelepciune cinică spunându-i tânărului din faţa lui: "Aşa e lumea asta construită...împăraţi şi nebuni." În concluzie pot spune că şi legat de revoluţie, ca şi de alte aspecte ale vieţii mele, am fost doar un pion de sacrificiu, în ciuda aptitudinilor mele intelectuale. Dar v-aţi gândit oare ce se poate întâmpla dacă persoana sacrificată este mai inteligentă decât călăii săi?

În plus, domul profesor Zăgrean a devenit erou la acea revoluţie, la care chipurile a fost prezent la datorie pe 21 nu pe 22, fapt meţionat pe prima pagină din primul număr liber al revistei "Pentru Patrie", am avut acea revistă în mână, de la mama mea grijulie.

Alba-Neagra

Sunt convinsă că unii oameni, în realitate ipocriţi sau cu puţină cunoaştere de sine, nu acceptă poveştile în alb-negru, aşa cum este viaţa adeseori. Ei preferă să spună cu falsă superioritate că faptele vieţii sunt gri, adică amestecă înţelesurile şi valoarea lor morală, fiindcă aşa este la modă. Să fii calm şi uneori tâmpit, sau să faci pe prostul, uitând că lucrurile sunt bine demarcate pe scara valorilor morale. Alţii greşesc fiindcă preferă să vadă totul în negru sau totul în alb, fiind mizantropi sau aşa zis "goodwill ambassadors", respectiv ambasadori sau avocaţi ai bunei credinţe. Ce-ar fi să priviţi viaţa câteodată aşa cum este ea de fapt, cu pete albe sau negre, adesea alăturate, dar care nu se amestecă între ele? Eu aşa am văzut binele şi răul întotdeauna.

În cele ce urmează voi povesti puţin despre necazurile mele legate de unii membri ai comunităţii ţiganilor sau romilor, cum preferaţi. S-a întâmplat în anii 1990-1991, într-o etapă istorică în care tulburările interetnice luaseră proporţii mari. Vă rog cu bună credinţă să aveţi mintea deschisă dacă e posibil, fiindcă în prezent, la fel ca altădată, la fel cum va fi mereu, oamenii sunt mai sensibili legat de astfel de subiecte, dar cu ipocrizie din nou. Adică ei mă acuză dacă spun ceva de rău despre ţigani (fiindcă e un subiect "periculos"), dar în sinea lor poartă tot timpul un fel de ură sau prejudecăţi absurde faţă de acest grup etnic. Eu nu am avut prejudecăţi nici atunci, fiind oricum prea tânără pentru a le avea şi nici acum, când consider cu sinceritate că oameni răi sau buni există indiferent de apartenenţa etnică. Oricum aşa am şi fost crescută în copilărie.

PIAŢA CENTRALĂ DIN CLUJ

NEGRU

Mă plimbam odată singură în Cluj apropiindu-mă de Piaţa din centru, unde vizitam uneori catedrala sau librăriile din jur, de unde mi-am cumpărat o Biblie odată. De la distanţă am observat un grup de ţigani de oraş, îmbrăcaţi cu haine din piele, care se certau sau discutau aprins la marginea trotuarului, aproape de colţul străzii. Cu toate că nu aveam concepţii greşite sau prejudecăţi legate de ţigani, privirea unuia dintre ei, aţintită ciudat asupra mea, m-a înfricoşat puţin, am simţit o oarecare teamă difuză, dar nu aveam cum să îi ocolesc. Ajungând în dreptul grupului gălăgios, unul dintre acei bărbaţi a întins pumnul strâns deasupra capului meu şi l-a scuturat, ca şi cum arunca ceva în părul meu, cu vorbele: "să se înmulţească!" Firesc, mi-a fost teamă să nu îmi fi aruncat păduchi, dar apoi mi-am spus că e o prostie, că nu poate fi adevărat, am uitat repede acea bănuială.
După câteva săptâmâni eram plină de păduchi mari şi pofticioşi. Locuiam la un cămin studenţesc de fete şi acolo igiena nu era precară, existau duşuri destule şi făceam baie adesea. A trebuit să scap de păduchi folosind acei piepteni speciali pe care chiar ţiganii îi vând şi şampon special de la farmacie.

Cu toate că îmi dădeam seama că această comunitate are problemele ei de adaptare în cadrul populaţiei româneşti, totuşi nu înţelegeam de ce m-au ales pe mine pentru faptele lor urâte. Desigur, mai este un aspect: să consideraţi că mint sau povestea e inventată, fiindcă eu sunt nebună...adică să vă prefaceţi că nu e adevărat...treaba dumneavoastră! eu doar am prezentat din nou faptele aşa cum au fost în realitate.
Desigur, nu pot spune cu certitudine că păduchii proveneau de la acel ţigan, dar probabilitatea să fie aşa e mare. În anul 2007 am discutat acest moment din viaţa mea cu altcineva şi el mi-a spus că mă crede, fiindcă ţiganii au obiceiul să arunce păduchi pe doamnele mai cochete, că lumea ştie lucrul acesta. Oricum eu nu eram cochetă, eram o studentă la psihologie cu multe necazuri asupra mea.

ALB

În altă zi mergeam spre centru pe acelaşi trotuar. Fusesem educată de mică să îmi placă enorm când pot să îi ajut pe alţii sau măcar să ofer o floare cuiva. Am văzut în faţa mea o femeie mai în vârstă care îşi căra cu mare dificultate sacoşa cu cumpărături, cu paşi mărunţi şi rari. Am întrebat-o politicos şi cu ginăşie dacă pot să o ajut. Ea m-a refuzat de câteva ori şi poate am greşit puţin când am insistat, ori poate nu. Unii oameni acceptă greu ajutorul altora. Dar ea era aşa fragilă şi obosită...am simţit nevoia să o ajut. În final a acceptat.
Am ajutat-o să ducă sacoşa, dar pentru puţin timp, fiindcă locuia imediat după colţul străzii şi am fost puţin dezamăgită. Poate de aceea refuzase iniţial ajutorul meu. Oricum m-am bucurat că am putut fi de folos, dar m-am gândit cu tristeţe că poate viitorul nu e prea bun pentru ea, că va trebui să meargă la cumpărături singură şi în zilele următoare.
Dacă mă întrebaţi care dintre aceste două evenimente a fost primul, vă pot spune că am uitat...din păcate am suferit multe torturi de atunci, dar ambele povestiri sunt adevărul.

Aceasta e viaţa, o combinaţie de negru şi alb, câteodată amară, ca o cafea neagră cu puţin zahăr.