Infernul sunt ceilalţi, partea a V-a

Ceea ce s-a întâmplat la Cluj în viaţa mea (1990-1991)este deja scris în alte scrisori. Punctez faptele mai importante şi unele pe care poate nu le-am menţionat. Cursurile la facultate au fost amânate pentru mai multe săptămâni, timp în care ceilalţi au avut grijă să mă lovească şi să îmi facă viaţa amară. La început eram suplă, 56-58 kg şi apoi din cauza stresului m-am îngrăşat rapid până la 80 de kg, ceea ce a dus la remarci cinice din partea colegelor mele de cameră. Stăteam în cameră cu Sorina Şuvaina, Enniko nu mai ştiu cum (de origine maghiară) şi Irina Cramarenco din Sibiu, pe care Sorina a dat-o în final afară, aparent fiindcă stătea în cameră cu prietenul ei în acelaşi pat (dar la început Sorina acceptase acest lucru şi nu zisese nimic). Ulterior şi Irina s-a îngrăşat mult. Eu nu am avut nici cea mai mică vină legat de acel tânăr student din republica Moldova, cu un an mai mic decât mine. Am fost la munte odată cu el datorită unei fete de la matematică, cu care am avut o relaţie tranzitorie. Ea se amuza să fredoneze cântecul "Can touch this", în timp ce pe mine mă îndurera, datorită torturilor sexuale prin care trecusem în Bucureşti. Am mai ieşit cu ea şi la iarbă verde de 1 mai, când din lipsă de bani am prăjit slănină la grătar... Atunci când fusesem cu ea la munte am luat capul acelui băiat în poală sau pe umăr, dar de fapt nu am greşit nimic. E singura dată în viaţa mea când am făcut un fel de "avansuri" unei persoane de sex opus. Eram strivită de nesomn, oboseală şi mai ales de durerea acelei iubiri a mea faţă de Zăgrean. Fata cealaltă se cam lipise tot de un student din Moldova, coleg cu mine la psihologie şi pe mine mă cam enerva acest lucru, fiindcă ea era mai mare decât mine cu doi-trei ani. În ciuda faptului că nu greşisem nimic, ulterior am avut probleme nopţile cu băieţii din căminul din faţă, care veneau şi strigau porcării în faţa geamului meu şi dispăreau când mă duceam să văd cine este. Totodată se pare că Irina Cramarenco se ducea uneori în căminul băieţilor şi discuta în contradictoriu cu ei, chiar şi Sorina a remarcat acest lucru. Eu retrăiam astfel scena din Bucureşti cu acel bărbat care vorbea cu Arionii "nu e adevărat! la valoarea ei" ca şi cum mă apăra pe mine; atunci Irina spunea cam acelaşi lucru; că nu e adevărat, că ei nu au dreptate..etc. Nu ştiu la ce se referea. Poate nu la mine. Oricum după câteva săptămâni petrecute în cămin am început să resimt chinuri sexuale cumplite zi şi noapte, mai rău decât fusese în Bucureşti şi astfel am început anul universitar. Acele torturi sexuale erau mai puţin puternice ca intesitate decât cele din Bucureşti, dar mă rodeau, mă oboseau şi mă împiedicau să citesc sau să memorez şi acest lucru mă deprima mult. Era ca un fel de roadere măruntă a zonei sexuale. Perseveram să merg în biblioteci şi stăteam ca viţelul la poarta nouă şi eram extrem de tristă tot timpul. Mi se spulberau toate visele, era greu să îndur şi însemna că suferisem atâţia ani degeaba până atunci. Totul a continuat pe tot parcursul şederii mele la Cluj. În ce priveşte alte relaţii cu sexul opus, ele nu au existat. Am ieşit de 3-4 ori la plimbare cu doi indivizi şi pe ambii îi chema Doru, dar nu am devenit prietenă cu niciunul. Fetele ziceau că nu mă înţeleg, fiindcă eu eram prea frumoasă pentru primul Doru, care era pocit, dar eu am renunţat la relaţia cu el fiindcă încercase să mă sărute cu forţa, în timp ce eu îl iubeam încă mult pe Zăgrean şi eram atât de naivă încât crezusem că o femeie poate fi prietena, nu amanta unui bărbat. Ambii Doru, dar mai ales al doilea, au fost vexaţi de faptul că eu i-am respins, deşi m-am întâlnit cu fiecare doar de 2-3 ori. Al doilea a venit şi a făcut scandal la mine în camera de cămin. Atunci eram deja grasă. În ce priveşte pe Zăgrean, l-am prins într-o emisiune de radio întâmplător, un interviu în care el se referea şi la admiterea la medicină. Pe parcursul anului petrecut acolo, am fost posedată sexual ca în Bucureşti numai o dată sau de două ori. Ciudat a fost şi faptul că m-am întâlnit acolo cu un fost tovarăş de joacă din satul bunicilor pe nume Dorin, numit al Rusului în sat. M-am întâlnit tot întâmplător cu Dorin al doamnei Suma, cu 9 ani mai în vârstă, care mi-a povestit că a devenit ginecolog şi de care fusesem tranzitoriu atrasă în adolescenţă fiindcă dansase cu mine. Atunci la Cluj era deja căsătorit parcă sau avea prietenă cum mi-a povestit. M-a minţit aşa de circumstanţă că ne vom mai vedea, ceea ce nu s-a întâmplat şi eu tocmai eram gata să îi cer ajutorul medical pentru problemele mele sexuale. Am aflat acum câţiva ani de la mama că a murit, în floarea vârstei, nu mai ştiu din ce cauză.

La Cluj m-am prezentat cu numele de mijloc, Monica, şi acum îmi pare rău, mai ales fiindcă, din motive obscure, cunoştinţele mele pe internet mă numesc mereu Monica, deşi am explicat de mii de ori că mereu mi s-a spus Cristina în afară de anul acela la Cluj. Şi ei sau ele continuă să îmi zică Monica şi zilele acestea, deşi în trecut mi-au spus corect Cristina. Eu m-am prezentat atunci Monica fiindcă suferisem mult şi speram să încep o viaţă nouă şi nu ştiam atunci că schimbarea numelui nu e o idee bună. Acolo mai aveam o colegă Monica, cu care lucram în echipă la experimentele de la psihologie experimentală şi care era o fată inimoasă şi cuminte. Ea, împreună cu alte câteva colege, a participat la o emisiune radiofonică în care trebuiau să îşi găsească perechea şi să formeze un cuplu cu un băiat tânăr necunoscut. Colegele mele erau drăguţe şi fizic şi sufleteşte şi mă împăcam relativ bine cu ele. În ansamblu mi-a plăcut de toate celelalte. O amintesc aici pe Ştefania, care stătea tot la cămin şi pe care am surprins-o odată periindu-şi părul şi fredonând un cântec cunoscut şi mi s-a părut că era îndrăgostită sau aşa ceva, aşa cum fusesem şi eu de Zăgrean. După ani am aflat că Ştefania s-a căsătorit cu profesorul nostru Mircea Miclea, care a devenit ulterior ministrul educaţiei în România. El era relativ tânăr când eram eu în facultate şi îmi amintesc că era genul Zăgrean şi că vorbea degajat pe culoar cu studentele. Cred că eram un grup de fete în jurul lui odată şi colegele mele îl tachinau şi îl complimentau când el a spus distrat, în afara subiectului discuţiei, că a uitat că trebuie să cumpere flori, că trebuie să ofere cuiva flori. Oricum toate fetele îi ţineau hangul. Am pomenit de aceste fapte deoarece trebuie să scriu despre un lucru la modă în România sfârşitului mileniului doi şi începutul secolului 21: în diverse facultăţi este desigur prezent un sistem de castă. Acest lucru este întărit prin legarea unor căsătorii între profesori din colectivul respectiv, uneori cu diferenţe mari de vârstă între cei doi. Cred că acest lucru era la modă şi mai înainte şi va mai fi. Am observat acest lucru la Cluj, apoi la Bucureşti la psihologie unde erau în funcţie soţii Mitrofan cu care am avut relaţii mai strânse, ulterior şi o posiobilă rudă a lor, un bărbat tot Mitrofan, fiu sau nu ştiu ce, apoi tot aici la psihologie au devenit profesori universitari şi soţi totdată foşti colegi ai mei. Apoi la medicină Zăgrean cu soţia şi un alt exemplu profesorul de embriologie, i-am uitat numele, dar îl puteţi găsi. Apoi la ASE, când eram aşa zis bibliotecară, o colegă mi-a punctat faptul că acolo predă un profesor căsătorit (mi-a arătat poza lui pe o carte)cu o tânără mult mai tânără ca el şi spunea că ea nu prea înţelege astfel de căsătorii sau cum reuşesc ei să treacă peste bariera dintre generaţii. O altă colegă interesantă la Cluj a fost Adela Mare, fiica profesorului universitar Victor Mare. Ea, după cum îi spunea şi numele, avea gura mare, vorbea tare şi strident, era imposibil să o uiţi. La începutul studiilor, înainte ca eu să fiu marginalizată conform statutului meu social inferior, am fost invitată la plimbare şi cofetărie de Adela şi încă doi colegi de sex masculin. Unul dintre ei a devenit o vreme specialist în psihologie cognitivă şi a avut o bursă în străinătate, din câte mi s-a spus. Cât timp am stat eu la Cluj nu am avut norocul să fie vreo bursă, de niciun fel. A fost doar un specialist în hipnoză din altă ţară care vorbea în engleză. Atunci am făcut o mică greşeală (fiindcă eu de felul meu nu sunt isterică sau teatrală şi nu am fost niciodată). M-am oferit ca medium pentru hipnoză, mai mult din suferinţă şi nevoie de comunicare, nu din nevoia de a fi în prim planul dezbaterii. Se apre că am fost uşor "hipnotizată" şi că eram oarecum sugestibilă, fiindcă am simţit cum mi se zbat pleoapele şi nu le puteam controla. Doar atât. În ce priveşte alţi priofesori aş mai menţiona pe Horia Pitariu, pe care l-am admirat, fiindcă era într-adevăr inteligent şi era genul care nu ascunde acest lucru, fiind efervescent în expunere şi dialog.

În ce priveşte relaţia mea cu părinţii şi restul familiei în acel an-- a fost groaznic. Părinţii îmi dăduseră un carnet de CEC cu economiile lor, poate singurul carnet pe care îl mai aveau, recunosc. Dar mă ameninţau că nu îmi vor mai da bani pentru anul următor. Realitatea e că nici nu aveau. Iar o studentă din alt oraş cum eram eu nu avea şanse să îşi găseacă de lucru în acei ani de tranziţie economică sălbatică şi multe tulburări sociale. Ştiţi cum a fost la Cluj. Abia se înfiinţau în acel an câteva buticuri, aşa era mioda atunci. Erau cozi lungi la oficul de emigrări, pe o stradă nu prea departe de căminele studenţeşti. Atunci m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de liceu, Livia Şchiopu, care făcea sociologie la Cluj. Fusesem colegă cu ea doar în primii doi ani de liceu şi urma să fiu colegă cu ea la liceul Caragiale din Bucureşti, când am fost amândouă profesoare. Ulterior ea s-a căsătorit cu alt fost coleg, Iliescu Vlad, a avut un copil şi a divorţat. Mama îmi trimitea la Cluj pachete cu alimente şi alte cele din când în când şi oficiul poştal era lângă cămine. Îmi trimitea lucruri bune, recunosc, dar acest lucru e doar o faţadă. Mi-a trimis şi o plapumă de iarnă prin Roji, o unguroaică care ne făcea curat în casă şi nouă şi mătuşii mamei mele şi familiei Ramba. Slavă Domunlui, mama nu a venit la Cluj în vizită. Dar după ani naşul meu urma să mă tachineze neplăcut cu ideea "Cristina, mama ta avea grijă de tine când erai la Cluj, te vizita la două-trei săptămâni", etc. Tonul vocii lui era cinic, oricine putea înţelege că minte ca să mă lovească, nu ştiu nici eu de ce. Mamaia mea dragă s-a îmbolnăvit grav după ce am plecat eu la Cluj, cum se întâmpla mereu când eu plecam de acasă...Am vizitat-o în lunile de suferinţă, când îşi smulgea cerceii din urechi să mi-i dea, de frică că nu vor mai ajunge la mine după moartea ei...mi se rupea inima...acei cercei au ajuns la mine şi apoi la amanet în ultimii ani...alte lucruri nu au ajuns. Apoi am venit de la Cluj când ea trăgea să moară în 91 şi mama m-a împiedicat să o văd pentru ultima oară. Am vorbit cu ea la telefon, apoi ea a murit până dimineaţă. Am fost la înmormântare, eram doar câţiva în jurul sicriului...şi ce om bun şi blând fusese...şi ce fericită fusesem în copilărie.

Aşadar am plâns mult în vara lui 91 şi mi-am făcut transferul la facultatea de psihologie din Bucureşti, şi încă speram că voi reuşi şi voi scăpa de închisoarea psihiatrică cu care eram ameninţată direct sau indirect... Desigur, cât stătusem la Cluj nu îi vorbisem lui Zăgrean în singurătate, fiindcă atunci credeam că el nu are microfoane acolo, cum avea la mine acasă în Bucureşti. Aşa mă convinsese el şi îi rămăsesem fidelă.

Continuare în curând....

Violonistul

O povestire despre viaţa mea la Cluj pe care uitasem să o postez aici:

În 1990, când aveam 19 ani, săteam în gazdă la Cluj la rude mai îndepărtate de origine maghiară. Eu nu ştiu din păcate limba maghiară. Şi mătuşa mea, verişoara tatei Maria, fusese în urmă cu doi ani la noi în vizită la Bucureşti, împreună cu fata ei Ana-Maria. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Drumul spre facultate era scurt, trebuia să trec doar pe lângă biserica reformată cu statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţă. Acea statuie este o replică a unei statui existente la Praga.

http://travel-to-cluj.blogspot.ro/2010/07/statue-of-saint-george-slaying-dragon.html

Soţul mătuşii mele era tenor la opera din Cluj, secţia maghiară. Poate există mai multe probabilităţi să găseşti în aceeaşi curte artişti de un anumit tip sau oameni cu preocupări sau ocupaţii similare. Pot spune că eu am văzut în acea curte comună a rudelor mele o altă casă din care ziua pleca uneori în oraş un violonist.

Într-una din acele zile bătrânul din casa de alături, tată al acelui violonist, m-a invitat la el în casă şi eu nu am refuzat. Simţeam că am cum să am încredere. Credeam că bătrânul e mai ataşat de fiul lui, dar mă înşelasem. El trăia într-o lume a propriilor lui amintiri. Vorbea cu mine în româneşte, arătându-mi impresionanta lui colecţie de diplome, decoraţii, trofee, fotografii şi alte amintiri din îndepărata sa carieră de violonist, lungă şi plină de succes. Poate el nu era chiar mândru de fiul său, aşa cum eu crezusem, chiar dacă fiul nu era aşa faimos. Ori poate invers – îl judec prea aspru – fiindcă tot ce îi rămăsese lui mai aproape pe lume erau propriile amintiri, pentru care merita să fie respectat. O doză normală de egoism este mai respectabilă decât vidul din propria viaţă. Acel bărbat bătrân încă avea o viaţă a lui, personală în acele amintiri, nu cedase propriul să sine pentru altcineva. Cât despre relaţia sa cu fiul lui, care stătea şi el în casa cu meritele bătrânului pe pereţi, cine sunt eu să judec? Evident bătrânul nu putea trăi numai pentru fiul său, şi cred că avea dreptate. Amintirile lui nu însemnau un orgoliu prea mare sau o obsesie. Însemnau doar că era bătrân.

Dacă existenţa noastră e o sferă care aleargă printre alte sfere, atunci putem observa că de multe ori sferele vieţii devin tangente cu altele sau chiar se întrepătrund. În popor există numeroase expresii care enunţă diferite coincidenţe care par să sfideze legea hazardului. Cum ar fi „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”, „ a mai murit un drac” (când două persoane exprimă simultan aceeaşi idee), „se întâlneşte munte cu munte, darmite om cu om”, „ce mică e lumea”, „pământul e rotund”, „pune-ţi o dorinţă dacă guşti prima oară (un anume aliment)”, etc.

Ar fi de adăugat teoriile asupra necesităţii şi hazardului sau teoria probabilităţilor, legea entropiei în sisteme complexe şi legile de autoorganizare ale creierului omenesc. Nu aţi simţit cumva că parcă propriul cap se învârte ca un zar în lumea tangibilă, un zar aruncat de Dumnezeu?

După câteva luni am avut o altă surpriză. Eram deja studentă la Universitate. Rătăceam uneori pe străzuile Clujului, în special pe străzile curate şi liniştite aproape de strada principală în centrul oraşului. Astfel puteam să îmi reaşez gândurile şi emoţiile simţindu-mă binecuvântată cu ceea ce nimeni nu îmi putea lua: bucuria de a admira frumuseţea anotimpurilor prin toate simţurile (tinere atunci), să îmi înec emoţiile în reverie calmă şi inofensivă, ca un fel de relaxare prin care mă uneam cu restul universului vizibil. Astfel căpătam mai multă enrgie pentru a face faţă problemelor vieţii. Într-una din acele zile am auzit o melodie, blândă şi pură, care m-a atras spre una din vilele acelor străzi. Pereţii erau albi şi parcă un fel de iederă îi îmbrăţişa. Am intrat în curte fiindcă poarta era deschisă şi după aceea am îndrăznit să intru în casă. Accesul la concert era liber. M-am aşezat pe un scaun printre oaspeţi. Astfel am avut surpriza să îl întâlnesc acolo pe violonistul tânăr din curtea unde şezusem odinioară în gazdă. Nu am rămas până la sfârşitul concertului fiindcă pe vremea aceea aveam problemele mele sufleteşti care mă împiedicau să mă bucur deplin de liniştea pe care ţi-o poate aduce muzica.

Desigur astfel de evenimente mai speciale în viaţă mi s-au mai întâmplat. Coincidenţe inexplicabile pe care a trebuit să le accept în final ca parte firească din viaţă. Cum se spune „viaţa e o scenă” şi toţi suntem actori, vrând-nevrând. Am înţeles, ca şi Ungaretti, că sunt o fibră sensibilă a universului. Un univers armonios în care nu îl putem judeca pe Dumnezeu sau triada materie-energie-informaţie sau orice fel de legi ale organizării sistemului, dincolo de percepţiile noastre. La urma urmei de ce să îmi pese? Viaţa e aşa de frumoasă...cum spunea şi poetul „Tatăl nostru carele eşti în ceruri/ rămâi acolo/ iar noi vom rămâne pe pământ/ care este câteodată aşa de frumos”...

4 august 2014

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a III-a

Intenţionam să scriu azi despre torturile psihiatrice, dar mă gândesc că e mai bine să continui firul chinurilor sexuale, până în momentul în care m-au închis în spitalul de psihiatrie, în 1992. Oricum pentru cei care vor să înţeleagă totul în detaliu, este mai greu să urmeze firul timpului în povestirile mele şi trebuie să citească absolut totul. Îmi dau seama că nu am scris o postare despre viaţa mea în adolescenţă (85-88) şi poate voi reveni cu ea în viitor. Dar evenimentele esenţiale...rejecţia din partea părinţilor, chinurile monstruoase, rejecţia din partea colegilor şi diverse batjocuri ale lor sau ale profesorilor de subînţeleg.

Spuneam că în 1990 chinurile sexuale asupra mea au fost înfiorătoare. Am mers la Zăgrean în vizită la facultate de mai multe ori, îmi făcea promisiuni pe care nu şi le ţinea - că mă va duce la cofetărie, în parc, etc. şi chiar mi-a cerut să stau pe genunchii lui, ceea ce eu am refuzat, fiindcă mă aşteptam firesc, după tot ce fusese între noi, să vină el la mine dacă era un bărbat liber, cu sufletul deschis şi adevărul pe scurt despre ce fusese. Abia aşteptam momentul acesta şi nu înţelegeam de ce mă tratează ca pe o femeie uşoară, la numai 18 ani să stau pe genunchii lui, mi-a fost greu şi trist fiindcă îl iubeam foarte mult.

În ciuda zgomotelor din partea vecinilor (zi de zi), bătăilor urâte din partea tatei, violurilor atroce de la distanţă zi de zi, şi multelor dureri de tânără îndrăgostită, am reuşit să mă pregătesc pentru examenul de intrare la facultatea de psihologie, fiindcă pentru medicină era prea târziu să pregătesc şi fizica şi chimia, biologia o ştiam foarte bine. Am plecat vânătă la ochi de bătaie să dau examen la Cluj, cu un avion în zori. Am intrat la facultate cum spuneam a 12-a. Dar mă simţeam în lanţuri grele fiindcă Zăgrean nu voia să recunoască adevărul, mă durea enorm faptul că nu mă voia, când de fapt îi aparţineam trup şi suflet, nu puteam crede că alţi bărbaţi vin peste trupul meu noaptea. Repet, nu greşisem nimic, nu mă masturbam niciodată (Ar fi fost imposibil, nu vă daţi seama ce om gingaş şi bun eram? Sau cât îl iubeam şi aşteptam pe acel bărbat al vieţii mele?). Nu provocasem niciun bărbat să vină peste mine şi nu aveam gesturi sau îmbrăcăminte vulgare. Astfel încât am fost la el la facultate din nou înainte de a pleca la Cluj şi, după o scenă pe care o voi povesti altădată, i-am cerut cu multă durere şi ruşine (trecuseră doi ani de când îl întâlnisem) să facă dragoste cu mine, fiindcă el spunea că asta am eu nevoie. A acceptat, dar nu a venit desigur la întâlnire...ceea ce mă aşteptam. Am plecat la Cluj.

Vă rog să citiţi acum, dacă vă interesează, postarea mea despre viaţa la cămin în Cluj, eu voi adăuga doar aspectele triste legate de chinurile sexuale sau viaţa sexuală.

 http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2013/05/viata-la-camin-in-cluj.html

La Cluj a fost de la început foarte greu. Ciudat, inexplicabil acum pentru mine, a fost faptul că la început, în primele săptămâni ale şederii mele acolo, nu am mai avut probleme sexuale deloc. Repet, pentru cei care bănuiesc lucruri urâte despre mine, eu am fost un om total fără pată, din 1988 când a început Zăgrean să mă chinuiască până azi nu m-am masturbat niciodată, nu m-am frecat sexual cum făceam în copilăria mică (de fapt şi atunci nevinovată) şi nu am avut nici păcate de gândire sau vorbă.
La început eram suplă, aveam sub 60 de kilograme şi mă deplasam uşor. Programul la facultate nu a început timp de mai multe săptămâni, astfel încât am pierdut timpul cunoscând fete în cămin sau plimbându-mă prin oraş. La un moment dat am fost împreună cu tineri din alte facultăţi într-o excursie la munte. Acolo s-a întâmplat singurul lucru mai trist din întreg anul petrecut acolo. Am cunoscut un băiat cu un an mai mic decât mine, era din republica Moldova, venise ca student acolo printr-un program guvernamental, nu îmi amintesc numele lui. La ei în ţară liceul era numai 11 clase, după care intrau la facultate. Eram doborâtă de durerea iubirii mele mari faţă de Zăgrean, care mă şi sărutase pe buze la despărţire în Bucureşti. Deschisesem o dată întâmplător radioul şi era chiar el, vorbind despre admiterea la medicină. Eu nu renunţasem la visul de a ajungen totuşi la medicină sau la filologie şi umblam prin anticariate în căutare de cărţi de anatomie şi altele...
În acea excursie am călătorit noaptea cu trenul, cu bani puţini şi cu o fată mai mare decât mine care flirta puţin cu alt băiat din Moldova, tânăr şi el. Eram foarte obosită, nu puteam dormi în tren şi l-am lăsat pe acel băiat să stea cu capul pe umărul sau în poala mea, poate singura mică greşeală din întreaga mea viaţă. Sau poate nu....aveam toate scuzele cu putinţă, îl iubeam aşa mult pe Zăgrean încât îmi venea să plâng tot timpul şi abia mă abţineam şi atunci. Apoi, în gară la Bucegi, m-am plimbat puţin cu el mână în mână şi sincer nu mai ţin minte dacă m-a sărutat, fiindcă oricum nu simţeam nimic pentru el şi nu aveam niciun fel de senzaţie fizică în apropierea lui. Altceva nu s-a întâmplat. Dar la întoarcerea din acea excursie i-am dat de înţeles în mod corect şi cinstit că nu poate fi nicio relaţie între noi. Totuşi se pare că el a fost puţin recalcitrant, deşi greşeala mea a fost minoră, a fost vorba doar de o simplă plimbare, nimic mai mult. Apoi , cum voi povesti, am început să mă îngraş de stres şi chinuri sexuale din nou, şi oricum nu puteam avea vreo relaţie cu cineva.

Înainte de a mă îngrăşa a mai fost un tânăr în viaţa mea, îl chema Doru şi era într-adevăr urâţel. Am acceptat să ies cu el la plimbare şi fetele din cămin râdeau de mine, că sunt prea frumoasă pentru el. Dar atunci eram prea amărâtă ca să îmi dau seama că băieţii, când invită o fată la plimbare, aşteaptă altceva....că dacă îmi dădeam seama, jur că aş fi refuzat. Eu eram singură şi tristă şi îmi doream pur şi simplu o prietenie fără aspecte sexuale, nu ştiam că aşa ceva nu există sau e foarte rar. Doru m-a dus întâi la grădina botanică şi pe malul lacului cu nuferi nu mai ştiu ce spunea, dar brusc m-a luat o ameţeală înfiorătoare şi pentru câteva secunde totul s-a rotit cu mine şi m-a lovit o durere îngrozitoare în creier. În viaţa mea nu am mai simţit o durere aşa sfâşietoare. M-am gândit la Zăgrean, m-am gândit că poate el nu voia să fiu acolo cu individul acela... Apoi m-a dus la restaurant şi seara, ieşind de acolo, a încercat să mă sărute!! Eram şocată, l-am respins şi i-am explicat că nu ne mai putem întâlni, că inima mea aparţine altui bărbat.

Cam odată cu începerea cursurilor la facultate au reînceput chinurile sexuale în viaţa mea. Dar acum era altceva, nu cum fusese în Bucureşti. Erau un fel de excitaţii mărunte, continue, zi şi noapte, au fost toată perioada şederii mele în acel oraş. Erau chiar şi când umblam pe stradă. Erau când eram la facultate, erau la bibliotecă, erau noaptea în pat. Dar niciodată nu venea Zăgrean sau altcineva peste mine cum se întâmplase în Bucureşti. Niciodată nu mă mai penetrau sexual de la distanţă, doar mă chinuiau încontinuu, ceea ce era extrem de obositor, nu mă lăsau să citesc sau să învăţ cum îmi poftea inima, plângeam de suferinţă şi mâncam mult, îngrăşându-mă rapid până la peste 80 de kilograme. Nu mai aveam nici haine destule, mi-am cumpărat de acolo câteva. L-am întâlnit întâmplător acolo şi pe Dorin, medic ginecolog din satul bunicilor, cu nouă ani mai mare ca mine, era cred eu căsătorit sau cu cineva şi am stat puţin de vorbă. M-am gândit să îi cer ajutorul legat de acele probleme ale mele, dar el nu m-a mai căutat cum promisese vag şi eu nu ştiam unde să mă duc, la ce specialitate medicală, nu ştiam că acestea sunt probleme psihiatrice...Nu aveam nicio vină. (Dorin a murit tânăr, acum câţiva ani, am întâlnit-o pe mama lui în sat, la biserică, în toamna lui 2011).

Tot în perioada iniţială, dar după ce mă îngrăşasem, am mai întâlnit încă un Doru, mai aspectuos decât primul, cu care am ieşit din nou la plimbare. M-a dus pe Cetăţuie, era seară şi l-am lăsat să mă ia de mână, fiind foarte moale din cauza suferinţelor şi incapabilă să resping un bărbat. Totul din cauza iubirii faţă de Zăgrean...
El a început să îmi ţină teorie despre necesitatea relaţiei de cuplu (asta făcuse şi Zăgrean o dată ), ca şi cum voia să aibă o relaţie de durată cu mine. Atunci am înţeles şi la următoarea întâlnire i-am explicat că nu pot să mă angajez într-o relaţie intimă sau apropiată cu el, că nu pot să îl mai văd, fiindcă sufletul meu aparţine altcuiva...El a avut o reacţie foarte urâtă, ca şi cum se simţea rănit, deşi eu nu îi promisesem nimic şi doar îl lăsasem să mă ia de mână, nu avea motive să se comporte aşa agresiv, cum a făcut. Totuşi am scăpat de el, dar problemele sexuale au continuat în mod oribil, nici nu vă puteţi imagina... Cât eram de invidioasă pe fetele care stăteau la bibliotecă şi puteau citi în voie, cât mă dureau toate visele mele sfărâmate...

Altceva important nu s-a mai întâmplat tot anul, decât că a murit mamaia, Dumnezeu să o ierte şi acum mai am lacrimi în ochi. A fost în definitiv omul cel mai apropiat de mine, am iubit-o enorm...La sfârşitul anului universitar m-am transferat la facultatea de psihologie din Bucureşti, deşi ştiam ce oribil mă torturau sexual şi mă băteau acolo, sau ce îmi făceau vecinii. Motivul a fost că nu mai puteam îndura chinurile acelea sexuale mărunte şi continui, mă epuizau enorm. Numai de două sau trei ori au venit sexual cu totul peste mine. Dar am greşit, a fost aceea cea mai greşită decizie din viaţa mea. Poate dacă aş fi rămas aş fi reuşit să rezist şi apoi să prind rădăcini acolo, să am profesie şi familie într-o zi. Dacă aş fi intuit corect că mă aşteaptă chinuri mai mari la Bucureşti aş fi rămas. Dumnezeule, nu trebuia să mă întorc, oricât de greu ar fi fost!

La Bucureşti a fost oribil din nou. Tata continua să înjure oribil şi să mă bată. Torturile sexuale erau şi mai oribile, cu multe perversiuni, dureri inimaginabile...Eu luam note maxime la facultate şi citeam filozofie, dar ce folos?? Un profesor m-a invitat să fac cercetare psihologică... Citeam şi înţelegeam pe Heidegger...apoi m-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie la secţia 7 sau 4, la agitaţi, fiindcă ţipam de suferinţă la mine acasă. Cerusem refugiu în zadar şi ajutor în zadar. Mă voiau închisă. Nu am mai putut rezista fiindcă vecinii făceau zgomote încontinuu, mă urmăreau din cameră în cameră sau la baie sau când mâncam şi nu mă lăsau să dorm. Adormeam uneori şi apoi mă sculau cu zgomote noaptea. Din cauza privării de somn am ajuns într-o stare nervoasă paroxistică şi ţipam, fiind perfect lucidă. Naşu nu mă primise să dorm la el undeva, sau jos la mamaia, nu aveam unde să mă duc...Eram disperată şi m-au închis. Nu greşisem nimic toată viaţa şi nici nu urma să greşesc ceva. Era în jur de 20 martie 1992, la numai 21 de ani, condamnată de fapt la moarte, nu ştiu de ce.

Alba-Neagra

Sunt convinsă că unii oameni, în realitate ipocriţi sau cu puţină cunoaştere de sine, nu acceptă poveştile în alb-negru, aşa cum este viaţa adeseori. Ei preferă să spună cu falsă superioritate că faptele vieţii sunt gri, adică amestecă înţelesurile şi valoarea lor morală, fiindcă aşa este la modă. Să fii calm şi uneori tâmpit, sau să faci pe prostul, uitând că lucrurile sunt bine demarcate pe scara valorilor morale. Alţii greşesc fiindcă preferă să vadă totul în negru sau totul în alb, fiind mizantropi sau aşa zis "goodwill ambassadors", respectiv ambasadori sau avocaţi ai bunei credinţe. Ce-ar fi să priviţi viaţa câteodată aşa cum este ea de fapt, cu pete albe sau negre, adesea alăturate, dar care nu se amestecă între ele? Eu aşa am văzut binele şi răul întotdeauna.

În cele ce urmează voi povesti puţin despre necazurile mele legate de unii membri ai comunităţii ţiganilor sau romilor, cum preferaţi. S-a întâmplat în anii 1990-1991, într-o etapă istorică în care tulburările interetnice luaseră proporţii mari. Vă rog cu bună credinţă să aveţi mintea deschisă dacă e posibil, fiindcă în prezent, la fel ca altădată, la fel cum va fi mereu, oamenii sunt mai sensibili legat de astfel de subiecte, dar cu ipocrizie din nou. Adică ei mă acuză dacă spun ceva de rău despre ţigani (fiindcă e un subiect "periculos"), dar în sinea lor poartă tot timpul un fel de ură sau prejudecăţi absurde faţă de acest grup etnic. Eu nu am avut prejudecăţi nici atunci, fiind oricum prea tânără pentru a le avea şi nici acum, când consider cu sinceritate că oameni răi sau buni există indiferent de apartenenţa etnică. Oricum aşa am şi fost crescută în copilărie.

PIAŢA CENTRALĂ DIN CLUJ

NEGRU

Mă plimbam odată singură în Cluj apropiindu-mă de Piaţa din centru, unde vizitam uneori catedrala sau librăriile din jur, de unde mi-am cumpărat o Biblie odată. De la distanţă am observat un grup de ţigani de oraş, îmbrăcaţi cu haine din piele, care se certau sau discutau aprins la marginea trotuarului, aproape de colţul străzii. Cu toate că nu aveam concepţii greşite sau prejudecăţi legate de ţigani, privirea unuia dintre ei, aţintită ciudat asupra mea, m-a înfricoşat puţin, am simţit o oarecare teamă difuză, dar nu aveam cum să îi ocolesc. Ajungând în dreptul grupului gălăgios, unul dintre acei bărbaţi a întins pumnul strâns deasupra capului meu şi l-a scuturat, ca şi cum arunca ceva în părul meu, cu vorbele: "să se înmulţească!" Firesc, mi-a fost teamă să nu îmi fi aruncat păduchi, dar apoi mi-am spus că e o prostie, că nu poate fi adevărat, am uitat repede acea bănuială.
După câteva săptâmâni eram plină de păduchi mari şi pofticioşi. Locuiam la un cămin studenţesc de fete şi acolo igiena nu era precară, existau duşuri destule şi făceam baie adesea. A trebuit să scap de păduchi folosind acei piepteni speciali pe care chiar ţiganii îi vând şi şampon special de la farmacie.

Cu toate că îmi dădeam seama că această comunitate are problemele ei de adaptare în cadrul populaţiei româneşti, totuşi nu înţelegeam de ce m-au ales pe mine pentru faptele lor urâte. Desigur, mai este un aspect: să consideraţi că mint sau povestea e inventată, fiindcă eu sunt nebună...adică să vă prefaceţi că nu e adevărat...treaba dumneavoastră! eu doar am prezentat din nou faptele aşa cum au fost în realitate.
Desigur, nu pot spune cu certitudine că păduchii proveneau de la acel ţigan, dar probabilitatea să fie aşa e mare. În anul 2007 am discutat acest moment din viaţa mea cu altcineva şi el mi-a spus că mă crede, fiindcă ţiganii au obiceiul să arunce păduchi pe doamnele mai cochete, că lumea ştie lucrul acesta. Oricum eu nu eram cochetă, eram o studentă la psihologie cu multe necazuri asupra mea.

ALB

În altă zi mergeam spre centru pe acelaşi trotuar. Fusesem educată de mică să îmi placă enorm când pot să îi ajut pe alţii sau măcar să ofer o floare cuiva. Am văzut în faţa mea o femeie mai în vârstă care îşi căra cu mare dificultate sacoşa cu cumpărături, cu paşi mărunţi şi rari. Am întrebat-o politicos şi cu ginăşie dacă pot să o ajut. Ea m-a refuzat de câteva ori şi poate am greşit puţin când am insistat, ori poate nu. Unii oameni acceptă greu ajutorul altora. Dar ea era aşa fragilă şi obosită...am simţit nevoia să o ajut. În final a acceptat.
Am ajutat-o să ducă sacoşa, dar pentru puţin timp, fiindcă locuia imediat după colţul străzii şi am fost puţin dezamăgită. Poate de aceea refuzase iniţial ajutorul meu. Oricum m-am bucurat că am putut fi de folos, dar m-am gândit cu tristeţe că poate viitorul nu e prea bun pentru ea, că va trebui să meargă la cumpărături singură şi în zilele următoare.
Dacă mă întrebaţi care dintre aceste două evenimente a fost primul, vă pot spune că am uitat...din păcate am suferit multe torturi de atunci, dar ambele povestiri sunt adevărul.

Aceasta e viaţa, o combinaţie de negru şi alb, câteodată amară, ca o cafea neagră cu puţin zahăr.

Viaţa la cămin în Cluj

1990 - 1991 Intram în bucătăria comună seara când oboseala îmi muşca timpanele ca un zgârci, pocnind ritmic în ureche. Gândacii roşii mişunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură şi gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez ţigări Assos, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară şi îmi zâmbea povestindu-mi viaţa ei. O chema tot Cristina. Avea dinţii deja înnegriţi.

Nimeni nu gătea mâncare acolo. Aveam reşouri, fierbeam spaghetti, ceaiuri, supă la plic sau mergeam la cantina studenţească unde abonamentul era cam scump. Odată am primit cadou de la o colegă unguroaică câteva bonuri de masă la o cantină dintr-un liceu cu internat. Am mers singură pe o stradă lăturalnică şi abia am îndrăznit să intru. Parcă nu îmi venea la îndemână să merg să mănânc singură printre alţii, elevi de liceu şi tineri de diferite vârste. A fost singura dată când m-am dus acolo, am aruncat celelalte bonuri. Abia după ani m-am gândit că poate acesta era motivul darului primit: mâncarea puţină şi mizerabilă chiar la masa de prânz. Stăteam cu farfuria în faţă, cu felia de salam gras prăjit în ou, legănându-l cu furculiţa în sosul de mazăre. Atât era tot prânzul. Nu m-am abonat la cantina cealaltă şi am început să mă plimb de colo până colo prin oraş, consumându-mi banii de la CEC pe cozonaci gustoşi cu mult mac, prăjituri cu cremă de castane şi celebrele plăcinte ardeleneşti cu brânză sărată. Am început să mă îngraş, am crescut rapid cu zece kilograme, apoi încă 10-15 şi datorită stresului zilnic al vieţii de boboc la facultate. O colegă de cameră mi-a spus verde-n faţă: de ce te-ai îngrăşat aşa Moni, noi toate ziceam de tine că eşti o fată aşa frumoasă...erai. Poate că aşa era, cu dimensiunile mele de top model dar scundă, şi chipul tânăr aveam poate un farmec al meu. Oricum nu mă interesa acest lucru, aveam multe alte probleme.

....................................................................................................... După ce mă îngrăşasem, mă deranja şi mai mult baia comună. Când făceam baie nu îmi plăcea să apar dezbrăcată. Celorlalte nu le păsa. Eu mă chinuiam să mă ascund de ele, ieşeam cu chiu cu vai, cu hainele pe jumătate ude din cabina de duş. Acolo şi spălam toate rufele la mână, în aburii comunităţii. Apoi le întindeam în cameră în holul mic de la intrare. Dormeam pe paturi ca de spital, dar saltelele erau destul de bune. La început eram patru, adică cinci, fiindcă o colegă avea un apendice masculin şi dormeau împreună în patul îngust (înainte să se îngraşe şi ea). Încercam să nu mă gândesc atunci, dar era desigur imoral, stăteam într-un cămin de fete, nu ştiu cum ajunsese ea acolo cu persoana indexată ei. Prietenul ei era un tânăr cu glas blând şi mare asemănare cu portretul lui Eminescu în tinereţe. După mai multe săptămâni o altă colegă (mai mare cu vreo trei ani ca mine) a dat-o afară. I s-a dat o altă cameră la un etaj superior.

În faţa geamului aveam privelişte spre un cămin de băieţi. Noaptea se fofilau în faţa geamului nostru şi aruncau vorbe porcoase. Fetele celelalte dormeau, eu nu aveam somn. Mă duceam la fereastră şi atunci îi vedeam cum fug care încotro, ascunzându-se să nu îi văd. Mă întorceam la pat şi priveam păpuşile mele mici de plastic pe care le adusesem de la Bucureşti să îmi ţină companie. Câteodată ascultam radioul.

Fetele de deasupra făceau adesea gimnastică aerobică şi aveam destul zgomot.


........................................................................................ Cursurile la facultate nu au început la termen. Am aşteptat săptămâni în şir, fiindcă se făceau restructurări după revoluţia din 1989. Era atunci în toamna lui 1990. Invidiam pe cei care citeau la biblioteca centrală universitară, îi dădeam târcoale uneori. După ce au început torturile sexuale asupra mea nu am mai avut cum să citesc și plângeam în sinea mea. O colegă m-a luat odată de braţ şi m-a dus la casa studenţilor la discotecă într-o seară. Abia am ieşit de acolo, era imposibil să respiri normal, darmite să dansezi. Altădată am intrat acolo singură, dezorientată, şi am nimerit în plină sesiune a partidului România Mare. Am ieşit teafără şi nevătămată.

Mă plimbam uneori în oraş, neavând ce face. Admiram arhitectura centrului vechi, visam să merg la un concert de orgă la o biserică veche, dar nu am avut noroc. Vizitam anticariatele, visam să îmi cumpăr cărţi. Erau multe restructurări în oraş. Clubul pentru cursuri de fotografi amatori (studenţesc) nu s-a deschis tot anul. Şi acolo râvneam să intru. Se deschideau buticuri şi mici restaurante, dar pentru o studentă străină, singură ca mine, era greu să afle ceva de lucru. Oamenii făceau coadă imensă în faţa centrului de emigrări. Dacă mă prindea ploaia îmi cumpăram umbrelă. M-am gospodărit ceva mai bine în timp, mi-am luat lighene mari şi pătură şi haine mai largi din oraş. Într-o zi am nimerit la un concert gratuit de muzică de cameră care m-a fascinat, unde l-am văzut şi pe un violonist care fusese vecin cu mine când stăteam la gazdă înainte de examenul de intrare. În altă zi am fost la operă la un teatru chinezesc. Mi-am cumpărat totuşi o Biblie de la librăria din centru şi tot acolo am fost fericită să ajut o femeie bătrână să îşi care cumpărăturile. M-am întâlnit brusc cu o fostă colegă din liceu care intrase şi ea la facultate acolo, și vindea ziare în piață, dar nu am ţinut legătura. La fel, am întâlnit foşti prieteni de joacă din satul bunicilor, coincidenţe care pe vremea aceea mă uimeau enorm.

Ciudat este că, deşi eram grasă, un tânăr m-a invitat totuşi la plimbare. Mai fusese altul când eram încă suplă, care de la prima întâlnire a încercat să mă sărute şi eu l-am respins. Ambii aveau acelaşi nume, Doru. Primul individ îmi dădea dureri de cap, amețeală puternică. Fetele de la cămin mi-au spus că nu e normal să ies cu el, fiindcă eram prea frumoasă pentru el! Oricum nu l-am văzut decât de două ori.

Cel de-al doilea m-a dus pe Cetăţuie. Încerca să mă ia de mână, părea înfumurat şi făcea pe stăpânul. Începuse să îmi vorbească despre viaţa de familie într-un mod semiştiinţific. Sau spunea că vroia să avem o relaţie îndelungată. Oricum şi pe acela l-am respins după o întâlnire, dar am dat de bucluc. A venit la mine în cameră şi a făcut scandal. Era extrem de vexat şi eu nu înţelegeam de ce. Până la urmă am scăpat de el, dar cu greu, deşi i-am explicat frumos că eu nu eram pregătită să intru într-o relaţie de durată cu el şi că nu voiam să îl amăgesc până mai târziu.

........................................................................................... Au fost zile dulci-amare în care aveam bucuria de a nu fi împreună cu părinţii. Ei nu m-au vizitat nicodată acolo, eu am venit la Bucureşti numai de câteva ori. Mama îmi trimitea uneori pachete cu hrană prin poştă, le ridicam de la oficiul poştal de lângă cămine. A trimis prin cineva o plapumă să mă învelesc iarna. A trebuit să mă întorc la înmormântarea bunicii. Atunci am luat avionul, altfel veneam cu trenul, schimbând în Vinţu de Jos, parcurgeam multe ore de drum obositor. Când am ajuns în Bucureşti, bunica încă mai trăia, am vorbit cu ea la telefon. Nu-i voi ierta mamei niciodată că nu m-a lăsat în seara aceea să o vizitez. A fost cel mai trist lucru din viaţa mea. Bunica adică mamaia a murit peste noapte. Cel mai frumos capitol din viaţă s-a încheiat atunci.

Am omis să povestesc aici că într-o zi, probabil în toamnă, într-o duminică sau sâmbătă, am fost să îmi vizitez bunicii în sat, singură. Ei dormeau în casa veche și nu au fost deloc încântați de vizita mea neașteptată - mă vedeam respinsă total și mi-era tare trist... Atunci am înțeles că oamenii nu mă primeau, nici cei câțiva din viața mea, decât dacă eram introdusă de mama, care era o mamă rea.

Una dintre lamentaţiile, plângerile mele din ultimii ani

Au fost numeroase plângeri ca aceasta din partea mea, începând cu anul Domnului 2002, fără vreun rezultat...

Biografie

Aş vrea din toată inima să nu mă înţelegeţi greşit, să nu mă blamaţi pentru faptul că vreau să las aici o mărturie din existenţa mea pe acest pământ. Şi să nu interpretaţi greşit, speranţele de a primi vreun ajutor s-au dizolvat după 27 de ani de implorări zadarnice. Am fost obligată să cerşesc datorită împrejurărilor grele de viaţă şi firescului instinct de supravieţuire. Dar acum am 40 de ani şi am învăţat că milă nu prea există pe lume. Să nu credeţi că nu am avut demnitate, că nu am încercat să mă lupt cu greutăţile, singură şi fără apărare fiind, sau că nu am ştiut să tac ani de zile văzându-mi de munca mea, dar şi această atitudine a dus la necazuri şi mai mari şi lovituri din partea oamenilor haini, abjecţi chiar aş spune fără exagerare, care, spre deosebire de mine, au putere şi tot ce îşi doresc în viaţă, inclusiv prin sacrificarea oamenilor buni şi nevinovaţi cum am fost eu. Mai adaug ca introducere că nu sunt ţigancă, se zice că ţiganii cerşesc şi nu am avut nici o legătură cu cultura ţiganilor, pe care nu o cunosc. Motivul pentru care societatea m-a respins şi sacrificat rămâne uşor neclar pentru mine.

Voi povesti pe scurt amarul existenţei mele. Am fost copil unic la părinţi, dar am avut norocul de a fi crescută de bunica dinspre tată şi unchi şi bunicii dinspre mamă până la 13 ani şi jumătate. A fost singura perioadă bună din viaţa mea – copilăria – dar şi aceea cu anumite necazuri şi umbre, dintre care faptul că eram săracă nu a fost o problemă, au fost altele, pe care nu le mai menţionez. Eu nu semăn fizic nici cu mama nici cu tata, ceea ce am observat mult mai târziu în viaţă, întrebându-mă cine or fi fost cu adevărat părinţii mei – dar acum acest lucru nu mă interesează absolut deloc. Părinţii mei nu au fost părinţi adevăraţi mai ales prin faptul că m-au torturat, în special de când m-au luat să stau cu ei în Bucureşti, într-un apartament de bloc, în 1984, eu fiind născută în 1971. Până atunci fusesem premiantă la şcoala din Voluntari, numai cu note de 10 şi aveam plăcerea lecturii, dar nu eram un om orgolios, fiind educată să fiu calmă, generoasă şi mereu cu gândul bun faţă de ceilalţi. În timpul adolescenţei am citit foarte mult, într-o perioadă o carte pe zi şi am avut norocul să mă bucur de ceea ce am citit, având şi o memorie foarte bună. Dar am muncit pentru mine şi pentru şcoală în condiţii foarte grele, printre certuri aproape zilnice ale părinţilor şi bătăi asupra mea, fiindcă ei şi-au direcţionat violenţa asupra mea. Eu eram calmă, creşteam cu suflet frumos şi credinţa că la 18 ani voi reuşi să scap fugind de acasă în alt oraş la un cămin de studenţi şi la facultatea pe care mi-o doream, filologia. Aveam în special talent la limbi străine, la gramatică. Din cauza chinurilor am fugit de acasă de două ori, deşi aveam o răbdare imensă, dar nu aveam unde să mă duc, m-am dus tot la bunica şi am fost obligată să mă întorc. Părinţii îşi cereau iertare şi promiteau că mă vă vor lăsa în pace, dar după puţin timp începeau din nou. M-au obligat chiar să merg cu ei la un psihiatru şi este adevărat că ameninţările indirecte de a fi torturată psihiatric au existat în viaţa mea încă din copilărie, deşi pe vremea aceea lumea zicea că mama mea (şi chiar tata) sunt nebuni şi îmi căinau soarta. Totuşi oamenii păreau să mă înconjure cu respect şi încurajări, dându-mi iluzia că voi reuşi să mă afirm în viaţă. Vorbeau frumos cu mine şi mie îmi plăcea să îi ascult, să îi ajut dacă puteam. Tata însă mi-a spus de la 13 ani că toată viaţa toţi îşi vor bate joc de mine şi a avut dreptate – încă din primul an de şcoală din oraş (când am luat tot note mari, desigur, în ciuda stresului zilnic), colegii mi-au jucat nişte feste urâte, lucru care a continuat în timpul liceului, când bineînţeles nu eram cum se spune fată „de gaşcă”. Eu nu răspundeam atacurilor din partea celorlalţi fiindcă mi se părea o prostie, nu puteam juca teatru şi eram educată să cred că atitudinea calmă şi binevoitoare învinge peste gândurile celor răi. Dar pentru mine şcoala şi restul societăţii mi se păreau un paradis comparativ cu ce aveam de îndurat acasă. La liceu (Mihai Viteazul, fiindcă aşa m-a obligat tata şi nu am avut cum să mă împotrivesc, erau chinuri prea mari) am intrat iarăşi prima pe listă, cu note de 10, ceea ce mă stânjenea un pic, nu mi-a plăcut de felul meu să fac notă discordantă şi matematica şi fizica, profilul liceului, nu îmi plăceau deloc. Atunci am început să scriu un jurnal al suferinţei mele şi poezii, acum acele caiete nu mai există.

După patru ani de suferinţe şi bătăi şi scene oribile fiindcă eu vroiam să dau la facultatea de filologie şi părinţii nu mă lăsau, a trebuit să accept compromisul de a da la medicină şi aveam planul secret de a fugi înainte de examen în alt oraş să dau examenul acolo. Am fost obligată totdată să merg la meditaţii (dar să nu vă imaginaţi că părinţii mei aveau bani mulţi). Profesorul de biologie, ulterior devenit profesor universitar, şi-a bătut şi el joc de mine, hărţuindu-mă sexual şi eu nu aveam cum să scap de el, din multe motive (fiindcă a fost foarte abil să facă să cred că era vorba de altceva şi apoi a fost prea târziu, fiindcă renunţasem la mai mulţi meditatori şi nu mai vroiam necazuri cu părinţii din cauza aceasta, etc.). Totuşi în după trei luni am încercat să întrerup meditaţiile cu el, dar nu am reuşit. După 6 luni de suferinţe diverse din partea tuturor, eu am crezut că el mă iubea cu adevărat deşi era căsătorit şi oricum nu mai puteam învăţa pentru facultate din cauza presiunilor fizice datorită forţei lui de atracţie, şi eu nu aveam nici o vină sau păcat. Atunci a trebuit să renunţ la speranţa că voi intra în acel an la medicină şi mi-am dat seama că va mai trebui să îndur încă un an chinurile părinţilor până voi fugi în alt oraş. După bacalaureat şi eşecul meu la facultate părinţii au devenit mult mai agresivi, tata înjura, vorbea porcos aproape zilnic şi mă bătea des şi violent. Nu aveam pe nimeni şi nimeni nu vroia să mă ajute şi îmi dădeam seama perfect că aş fi închisă în spitalul de psihiatrie dacă aş spune adevărul, fiindcă cei care mă distrugeau erau oameni cu putere în societate. Am avut şi multe alte necazuri, mi se imputa că nu muncesc, dar singură nu mi-am găsit de lucru. În stresuri încă şi mai mari decât în trecut, am reuşit să fug printre bătăi violente, fardată violent ca să ascund vânătăile, la Cluj, unde am dat examen la psihologie (desigur nu mai făcusem meditaţii cu acel bărbat) şi am intrat la o concurenţă de 25 pe loc, a 12-a.

La Cluj a fost foarte greu, nici acolo nu găseam de lucru şi colegii mi-au făcut diverse probleme, plus viaţa grea de la cămin. Din lipsă de bani şi alte motive am fost obligată să mă întorc după un an la Bucureşti, unde iar am luat note mari la facultate, dar chinurile au reînceput şi în 1992, la 21 de ani m-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie, după ce nu am fost lăsată să dorm mai multe nopţi şi ajunsesem la epuizare. Nu aveam unde să mă refugiez şi vă asigur că suferinţele prin care am trecut au fost mult mai mari decât ceea ce am povestit pe scurt, inclusiv faptul că în timpul cât am stat la Cluj a murit bunica dragă care mă crescuse. În spitalul de psihiatrie tratamentul a fost cutremurător de violent, deşi nu greşisem nimic în viaţă şi pacienţii şi personalul desigur îşi băteau şi ei joc de mine, puneau sare pe rană cum se zice. Doar după câţiva ani mi-am revenit din medicamente şi am putut scrie din nou la cursurile de la facultate după ce medicul mi-a scos medicaţia. Atunci notele mele au devenit din nou maxime. Dar colegii erau oameni destul de răi şi bârfitori şi deşi ei îi vorbeau de rău pe prfesori şi pe alţii în timp ce eu aveam gânduri bune, ei au reuşit în viaţă şi profesorii le-au acordat suport, în timp ce pe mine m-au respins. Ceilalţi erau integraţi în diverse proiecte ştiinţifice, eu munceam mult şi în zadar, în condiţii grele acasă. La examenele de licenţă nu am luat decât note de 9. În ultimul an de facultate am lucrat simultan ca profesor suplinitor chiar la Liceul Mihai Viteazul unde am ajuns după mari dificultăţi. Întotdeauna am iubit copiii şi cea mai mare durere a vieţii mele este că nu am avut posibilitatea şi dreptul de a avea unul (am uitat să spun, medicii mi-au dat un diagnostic grav, de shizofrenie). Fiindcă eu nu am primit totul pe tavă – respectiv un loc de muncă cum au obţinut majoritatea colegilor mei – am fost obligată să dau la master examen, deci al 6-lea an de facultate. Dar a fost în zadar, am fost marginalizată, m-au lăsat să lucrez numai vreo patru ore pe săptămână ca preparator la Universitatea Titu Maiorescu şi nu erau perspective de viitor. Profesorii (mai mulţi) mi-au spus că eu nu am dreptul să îmi fac lucrarea practică, necesară la master fiindcă am acel diagnostic de schizofrenie şi probleme psihice! Astfel m-am trezit din nou singură şi fără serviciu şi speranţă şi mi-a murit în chinuri şi bunica dragă dinspre mamă, vorbind chiar despre mine, chemându-mă săraca...

A doua oară m-au închis în spitalul de psihiatrie din cauza durerii mele sufleteşti. Eu din nou am cerut milă şi libertate şi nu s-au îndurat şi mi-au dat drumul din spital numai după ce am luat hotărârea clară de a mă sinucide. Am încercat acest lucru mai mulţi ani, dar nu aveam mijloacele necesare şi fiindcă stăteam la etajul trei mi-era teamă că voi nu voi muri dacă voi sări pe fereastră. Sperând să îmi câştig libertatea am mai dat examen de trei ori la facultatea de medicină şi am intrat abia a treia oară. Lumea s-a purat urât cu mine şi acolo. Îl mai întâlneam pe acel meditator, dar nu îl mai salutam fiindcă aşa spusese el la ultimele întrevederi în care îi ceream ajutorul şi adevărul aproape în genunchi, iar el mă alunga cu bodyguarzii facultăţii. Am început să am migrene groaznice, a căror intensitate creştea de la o zi la alta. Atunci în ciuda protestelor tatei am fugit într-o staţiune de odihnă de Revelion pentru a scăpa din chinul acela groaznic. Oamenii au fost răi cu mine şi pe drum, îmi spuneau poveşti urâte şi ameninţătoare (de pildă să mă duc la Mânăstirea Cernica, etc) iar la Govora nu am găsit loc de cazare sau nu au vrut să mă cazeze. Muream de oboseală şi durere de cap şi i-am implorat să mă lase într-o cămăruţă oarecare şi m-au băgat în sala de mese unde au dănţuit roată în jurul meu şi m-au filmat. L-am chemat pe tata să mă ia de acolo şi a venit cu un taxi, după ce dispecerul hotelului spunea că singurul loc pentru mine e în arestul poliţiei. L-am implorat pe tata să mă ducă la spital că mă doare rău capul şi a spus că pentru mine numai Bălăceanca mai este. Ajuns acasă s-a culcat, iar eu, de teama de a nu înnebuni de durere am preferat să risc şi să mă arunc pe fereastră – mai bine moartea decât nebunia! Mai ales că nu avusesem nici o vină toată viaţa. Din cauza unei copertine de metal am aterizat în picioare şi după un timp m-au dus la urgenţă, mi-au amputat piciorul stâng şi m-au salvat.

Apoi m-au dus iar la psihiatrie, timp îndelungat, unde toţi iar şi-au bătut joc iar de mine, inclusiv pentru faptul că eram şchioapă. Doctorul spunea să renunţ la facultate, dar eu m-am încăpăţânat şi am mers la cursuri şi la disecţii în cârje, fiindcă proteză mi-au făcut după vreun an. Notele mele au fost din nou mari sau maxime. Îmi plăceau nu doar literatura ci şi tratatele ştiinţifice. De-a lungul anilor de facultate am avut desigur diverse probleme şi ceea ce a fost cel mai rău e că treptat, deşi nu mai aveam dureri de cap, au început probleme fizice insuportabile şi un fel de migrenă ca o presiune. Mă târam tot mai greu, parcă duceam toate bolile în spinare. În anul patru mă gândeam să sar din nou pe fereastră şi exact atunci am avut un atac digestiv puternic, m-am balonat imens şi am simţit că mor de adevăratelea şi parcă mi-au îngheţat procesele psihice şi mă agăţam doar de un fir de lumină. A fost cumplit, cea mai groaznică experienţă a vieţii mele, am luat o hârtie şi am scris pe ea cuvintele PACE, BINE, ARMONIE, NEVINOVATĂ, mi-am pus-o pe piept şi am aşteptat moartea. Dar am scăpat. Atunci am luat hotărârea să trăiesc şi să încerc să merg la diverse organizaţii şi instituţii cu jalba mea. Însă nu am mai putut da examene un timp, am avut restanţe şi apoi greul a reînceput. În anul cinci nu mai puteam şi cu mare durere în suflet am renunţat la medicină, în ciuda protestelor unchiului şi tatei, care urmau să moară pe rând după câţiva ani.

Apoi tata m-a lăsat în sfârşit să mă mut cu chirie aproape de Liceul I.L. Caragiale unde am lucrat ca profesor titular doi ani. Salariul era foarte mic, nu mi-ar fi ajuns nici să mă întreţin, tata îmi plătea chiria de 170 de euro, într-un apartament de două camere oribil şi fără facilităţi. Eram tare necăjită că lucram ilegal, că nu aveam dreptul cu acest diagnostic şi că nu mi se dădea libertatea sperată de zeci de ani. Iar am avut probleme cu colegii, dar mi-am făcut datoria ca profesor, cheltuind din puţinii mei bani pentru materiale didactice. Întâi a murit mătuşa care mă crescuse, şi ea a suferit mult. Apoi unchiul. Apoi tata exact după ce mi-a făcut o vizită şi mi-a cerut iertare şi i-am spus că îl iert. Eu am fost pe la toate organizaţiile nonguvernamentale şi la Ministerul Sănătăţii, cerându-mi libertatea cu date certe despre trecutul meu şi dovezi şi specificarea că aş fi fericită dacă se vor răzgândi în privinţa mea. Toţi m-au refuzat. Printr-o vicleană maşinaţie au reuşit să mă dea afară din învăţământ şi am suferit enorm. După moartea tatei am avut mari probleme cu moştenirea, proprietăreasa a dublat chiria (300 de euro) şi nu mă lăsa să plec de acolo prin diverse şantajuri. Eu nu îmi găseam un apartament de cumpărat, fiindcă din diverse motive vroiam două camere, nu garsonieră. În final am găsit dar oamenii m-au izolat complet. Banii din care trăiesc sunt puţini şi în unele perioade nu au fost deloc, fiindcă am avut probleme cu mama, singura mea relaţie pe care din păcate trebuie să o suport după tot ce mi-a făcut şi cu chiriaşii pe care îi avem. Singurul meu defect este că din cauza singurătăţii şi suferinţei am fumat, ceea ce mi-a consumat din puţinii bani. Mobilele sunt cele vechi din 1984 plus câteva amenajări şi mobile noi, cele mai ieftine şi acceptabile pe care le-am găsit. Stau în acest apartament de 5 ani dar vecinii nu mă salută, îmi ocolesc privirea de parcă aş fi ciumată şi o parte din cei în vârstă pe care îi salut eu nu îmi răspund, inclusiv o menajeră care la început îmi vorbea dulce. Şi eu nu am greşit nimic şi gândurile mele au fost mereu pure şi către Dumnezeu cu adevărat. Am cerut şi ajutorul bisericilor în zadar. Am fost şi la catolici, am vrut să mă retrag în mânăstire în zadar. Când m-am lăsat de fumat (vreo doi ani) problemele au fost mai dificile. Am avut iertare şi gând bun faţă de oameni. Prin Oficiul Forţelor de Muncă am găsit un post de bibliotecară dar şi-au bătut mult joc de mine deşi îmi îndeplineam datoria conştiincios, la o instituţie de prestigiu al cărei nume nu îl mai menţionez. M-au trimis întrun subsol cu cărţi vechi şi prăfuite pe care nimeni nu le citea vreodată şi acolo trebuia să fac muncă grea, să car găleţi, să mă urc pe scări la rafturile de sus, să spăl urmele de zugrăveală, să scutur cărţile acelea, deşi am doar un picior. Apoi nu m-au mai lăsat să fac nimic. Acest lucru era groaznic, fiindcă în condiţiile de acolo nu se putea nici citi, nu aveam decât să stau pe scaun uitându-mă la pereţi 8 ore şi colegii au fost mult mai răi şi vulgari decât cei dinainte. Şi mă cam atacau şi am fost obligată să îmi dau din nou demisia după ce am rezistat un an.

Apoi problemele au continuat, mama e la fel de rea şi vicleană şi mă doare până la sânge singurătatea totală. Sunt îmbrăcată cu bluze din 1985. M-am îngrăşat de supărare până la peste 100 de kg (în ultimele săptămâni am mai slăbit puţin), ceea ce e greu cu un singur picior. Scriu poezie din 2007 şi haiku din 2010 dar am observat că nu există interes pentru scrierile mele şi mi-am cam pierdut în ultimul timp interesul şi pofta. Am continuat să cer ajutorul în zadar. Am fost trimisă acum vreo doi ani la o organizaţie de caritate, m-au întrebat dacă aş vrea să fiu un fel de femeie de serviciu, am răspuns pozitiv, dar nici acest lucru nu e disponibil pentru mine şi oricum nu pot face uşor munci grele, deşi îmi fac singură curăţenie. Lipsa banilor (ceva ce nu am avut toată viaţa) este o problemă mereu, în timp ce aceia care mi-au făcut rău sau m-au batjocorit prosperă şi au copii. Acea organizaţie de caritate nu îmi găseşte de lucru, eu nu îmi pot găsi. Am 40 de ani, am muncit doar 5 ani şi nu am drept la pensie, doar la un ajutor care era acum câţiva ani de 2 milioane jumătate pentru schizofreni, care nu m-ar ajuta defel. Am refuzat banii fiindcă vroiam libertatea, drepturile şi mi-am cheltuit ultimii 600 de euro din moştenire într-un proces în care ceream doar reconsiderarea diagnosticului meu psihiatric. La sfârşit mi-au spus că nu aceasta era procedura, că demersul meu a fost inutil, deşi Institutul Medico-Legal m-a trimis în instanţă! Dacă m-aş muta cu mama ar fi o tragedie. Am început să am dureri organice în dreapta (ficatul?) după 2007, dar niciodată nu am avut bani sau ocazia să merg la medic sau m-au împiedicat alţii. Dar cel mai rău doare izolarea.

Îmi cer iertare că mi-am povestit viaţa aici. Nu cred că cineva poate să mă ajute, nu a fost posibil timp de 27 de ani. Dacă un om se plânge sau spune adevărul ceilalţi îl urăsc şi îl închid în spitalul de nebuni. Afară e la fel de rău. Vă mulţumesc dacă aţi citit, vă doresc să vă bucuraţi de viaţă, eu nu am avut ocazia, nu am avut nici un prieten adevărat, nici familie şi nici vreo relaţie sexuală propriuzisă, deşi acest lucru nu mă interesa. Dar copiii... Doamne, am visat o viaţă întreagă că voi avea, am plâns râuri de lacrimi.

Cristina-Monica Moldoveanu, 26 aprilie 2011