O femeie tânără m-a salutat pe stradă, tare ciudat mi s-a părut, precis nu mă cunoștea. Eram în ceasul asfințitului și erau nori de culoare roz-liliachiu, cu umbră de aur către apus. Crengile unui copac desfrunzit privit de soare erau aureolate cu nuanțe de asemenea roz-liliachii...
Azi iar m-au otrăvit și am să vă explic cum, poate vă va ajuta puțin, deși... dacă ei vor, tot omoară. Repet, mama mi-a spus despre otrava din primii ani cu ea după 84, dar eu n-am crezut atunci nimic și nu am crezut că îmi vor face și așa ceva. Ea spunea că o încântă foarte mult poveștile britanicilor cu femei închise, chinuite și singure ca nebune și poveștile familiei de Medici și cavalerești și Borgia cu otrăviri etc. Oricum mi-a spus clar de două ori că părinții, dacă vor, își omoară copiii și societatea e mereu de acord, ceea ce păreți a foi și dvs.
Povestesc acum ce s-a întâmplat azi:
ieri noapte mama s-a simțit rău la stomac și apoi rău general. Mi-a cerut o pastilă de durere de stomac. Ea a spus că ei nu i s-a întâmplat niciodată așa ceva. Ea a mâncat ieri altceva decât am mâncat eu și acumpărat pâinea ei obișnuită (feliată de Veștem) și iaurtul ei obisnuit Activia normal,lucruri din care și eu am consumat adesea.
Azi eu am cumpărat același iaurt și seara am luat un iaurt și o felie de pâine unsă cu 2 triunghiuri de brânză topită. Am înfulecat repede, din păcate, fiindcă oricum hrana nu era grozavă și fiindcă eu sunt cam prea amărâtă de toate cele și de soarta mea de parazit fără rost.
Otrăvurile se simt adesea numai prin papilele din cerul gurii, din spatele palatului, din zona de la radacina limbii si amigdaliană, deoarece conțin ingrediente mai speciale.
Înfulecând repede, omul nu simte gusturi speciale sau amare, sau combinații bizare ale gusturilor fundamentale. Așa am pățit și eu de mai multe ori, recunosc. Din silă și tristețe.
La ultima îmbucătură am simțit oroarea care era în pâine, indescriptibilă, prefer să nu spun ce și cum.
Ei spun că cei răi vor cu tot dinadinsul să fac cancer, dacă nu am deja.
Am luat un Motilium, un Fiobilin și un Triferment, căci nu are rost să încerc să vomit, e tare greu, eu rezist al senzații puternice de vomă și tot nu vomit, fiindcă așa mi-au făcut părinții în copilărie - mergeam cu mașina lor Dacia și refuzau să oprească dacă mi-era rău, până vomam în mașină, deși mă abținema tot mai mult și apoi mă luau la rost foarte urât!
Astfel, mi-au antrenat rezistența la vomă.
Și zilele trecute am avut greata puternică și amețeli, și dureri de cap presionale, probabil altă otrava sau tulburari ale bilei. Sau tulburari ale nervilor cranieni - nervul vag etc.
Concluzie - hraniti-va cu fructe dar nu orice fructe, ci fructe de incredere și cu unele legume - merele sunt mai sigure, bine curățate de coajă și salata verde nu e sigură defel, chiar dacă o spălați foarte bine, frunză cu frunză, cum fac eu.
Evitați creme, paste, iaurturi, semipreparate și în special prajituri cu crema sau ciocolata cu cremă, care adesea e dezlipită și lipicioasă, deși e rece afară și astfel desfăcută este și ciocolata after 8 sau cum se zice, cea în pliculete separate. Bananele la reducere au coaja despicată și mii de microbi etc.
În afară de aceste măsuri, trebuie să mestecați cu multă atenție și să opriți alimentarea dacă detectați cu precizie gustul rău al unui aliment. Evitați combinațiile gen ce am făcut eu azi și serviți masa cu produse unice, neamestecate cu altele. Brânza separat, pâinea separat, iaurtul gol. Păinea sa fie cat mai simplă și să mestecați cu multă atenție - odată eu era să înghit un cui. Salata gata preparată poate conține melcișori care transmit paraziți. Sucurile de roșii Santal pot avea praf negru, nu piper. Mâncați cât mai puțin, vă sculați mereu nesătui de la masă, mestecați incet și cu gândul bun și cu atenție mare și aveți în plus și avantajul unei digestii mai bune și a digestiei parțiale, inițiale, din cavitatea bucală. Când eram mică mi se spunea să beau lapte dacă mă otrăvesc. Nu faceți așa ceva dacă vă simțiți otrăviți - diverse simptome - fiindcă laptele , adeseori, fixează mai mult anumite otrăvuri în organism. Încă de când eram mică, nașul meu îmi povestea despre regele Mitridates, de la care vine și verbul a mitridatiza, anume a crea rezistență la otravă prin obișnuirea treptată cu otravă în doze mici. În general însă, organismul e doar molestat câte puțin, nu se întărește, slăbește în astfel de mitridatizări.
Multă sănătate vă doresc.
Ei spuneau că mie mi s-a făcut așa mult rău, încât nimeni nu mai crede adevărul. Dar, repet, nu doar otrava, ci totul putea fi dovedit. Și nu trebuie să mă omoare sau să mă otrăvească! Azi am ieșit la WC si am avut scaun extrem de dificil, deși iau în fiecare seară laxativ și motilium d edouă ori pe zi. Nu mai ieșisem de vreo 4 zile. Nu e normal cu atâta laxative și supozitoare. Am fost la CT abdominal și nu am nimic, sau nu vor ei să spună.Oricum, din nou protruzie rectală la defecație.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
joi, 30 ianuarie 2020
marți, 28 ianuarie 2020
continuare povestire 2
O relație socială formală am avut cu proprietara mizeriei pentru care plăteau ai mei 170 euro. Această femeie, al cărei nume l-am uitat, era aparent hapsână și acră, vorbea ascuțit și autoritar și era bârfită de Ibi, laolaltă cu soțul ei, care moștenise apartamentul de la mama lui. În ultimii ani au avut ideea că și ea cu soțul ei erau călăii mei, că adică fusesem condamnată la moarte. Deci ulterior au spus probabil că erau călăi cei din blocul trei, dar mama printre ei, fiindcă evident avea legătură cu ei, aparent pe la spatele meu, cum s-a și văzut când m-au închis la psihiatrie în 2016. Pacienții din spital, care de asemenea nu mă agreau, aveau o concepție mai simplă: ”tu nu ai înțeles că cheia închisorii tale o are mama ta?” În mod absurd, unii cred aberații psihologice și spuneau peste mintea mea ”bine, dar cu un asemenea complex matern..” Sper că vă dați seama că ”complex matern” e doar un concept psihologic și absolut orice om inteligent vede că nu se aplică în cazul meu și că mama a vrut aproape tot timpul numai răul meu real, cu adevărat toată viața mea. Totuși, ea a fost singurul om care m-a ajutat - adică mi-a dăruit viață, ceea ce e un lucru extrem de bun și mi-a dat o sumă de bani suficientă pentru a face un an de facultate la Cluj, de fapt singura mea șansă, dar care nu s-a materializat în vreo reușită.
Proprietara apartamentului m-a obligat să rămîn în blocul doi prin presiuni felurite și spunea că ea ”are ceva de terminat”, ca și cum avea planuri legate de mine. A mărit chiria la 300 euro după moartea tatei. Nu aveam contract legal, dar nu am găsit ușor apartament de vânzare, după ce cu greu am intrat în posesia banilor din moștenire. Nu au vrut să îmi dea, după expresia unora. Apoi de-abia am descoperit otrava de pe soclu, exact cum am povestit. Mai înainte nu aveam habar. După moartea tatei s-a petrecut incidentul cu radio Europa și apoi eram la pământ din cauza slăbiciunii fizice. De atunci au intrat mereu peste mine oameni răi - în gândurile mele - cu idei de moarte pentru mine. Deja sunt peste 14 ani de atunci. Bineînțeles că m-au păcălit, dar numai pe moment, în rest nu m-am mai masturbat ulterior și niciodată înainte. Oricum nici nu știu cum se face, după cum zicea unul, dar de fapt m-a dezgustat mereu ideea, fiindcă omul singur și inteligent - ca femeie, la bărbat nu știu cum este - nu are cum să aibă niciun fel de pofte sexuale și eu la fel nu am avut deloc, nu este vorba de niciun fle de reprimare a lor, e doar adevărul că eram mereu izolată, deci nu aveam cum să am vreodată poftă sexuală. În romane există - am citit de curând Murakami - dar aproape toate personajele din romane sunt nebuni.
Imediat după moartea tatei, mama, ajutată de frate și cumnată și văr și de fina ei și de Lili, o cumnată a nașei mele - m-au hărțuit mult timp zi de zi legat de moștenire și au inventat mizerii ca și cum eu eram nebună sau rea față de mama - am fost practic strivită cerebral uneori și poate și de aceea s-a întâmplat incidentul cu radioul. Au inventat tot felul de aberații și totul se spărgea în capul meu. Oricum, tot eu am fost în pierdere materială mereu și mama nici nu a vrut să iasă din indiviziune, după cum era de așteptat. Am povestit pe larg despre moștenire pe blogul meu. Practic a durat peste 10 ani toată tevatura, și nu de mult mama a mutat actele mele de moștenire - nu știu de ce - la un notar de pe calea Victoriei, deși era mai bine acolo lângă blocul unde am locuit pe Moșilor, în cazul în care ea moare natural înaintea mea.
Tata nu a vorbit niciodată cu mine după 1984, adică după ce m-au luat în oraș la 13 ani la ei fiindcă era obligatoriu învățămîntul de 12 clase, dar oricum nu greșisem nimic în Voluntari și mi-a arătat cu gest larg camera mea mică din Moșilor blocul unu, cu vorbele - aici e închisoarea ta, uită-te bine etc. Abia acum am înțeles, conform unor vorbe recente peste mintea mea, că tata sau alții aveau delirul că eu nu aș fi eu însămi, ci spiritul vreunui mort sau morți. Sau altcineva, sau URSS etc. Eram eu însămi cu certitudine și eram ceva bun și am devenit și mai bună, maturizându-mă intelectual și sufletește ulterior în continuare. Înainte să moară cu o săptămână mi-a cerut iertare și poate tot asta era - cerea iertare unui om care nu exista în mine, ci eram eu. Atunci încă nu înțelesesem totul. Apoi peste încă câteva zile, m-a sunat și singurele vorbe adresate mie o viață de acel om au fost: ”trebuie să îți cumperi apartament, Cristina.” Bine, zic, dar chiar tu ai spus că nu se poate, că nu vreți să îmi dați banii. ”da, zice așa a fost, dar acum...” Avea vorba împleticită, avusese probabil atacuri cerebrale multiple și a înțeles sau i s-a spus că va muri și mi-a transmis ce era important, dar fără să știe că nu va depinde de mine deloc acest lucru. Ori poate a încercat să îi convingă pe alții să mi se ofere acest drept și viața liberă, după cum spune atunci. În câteva zile a murit brusc, într-o zi cu caniculă, la efortul de schimbare al unui pneu, din câte mi-au spus vecinii din Voluntari.
Mâine ar fi fost ziua de naștere a tatei și eu am primit iar amenințări de moarte în engleză și în română. Am mâncat azi niște crochete cu chimen ieftine și chimenul era foarte ascuțit, m-a cuprins groaza de a muri din sârmulițe - posibil în ele - fiindcă mi-au dat multă otravă reală și sunt în stare ei de orice rău, veți vedea din tot ce am scris și mai am de scris. Inconștiența prin uitare sau hipnoză este în zadar. Poate nu erau sârme, eu am iubit mult viața și oamenii și nu am perceput lumea drept agresivă, nu din naivitate, ci fiindcă eram un om bun cu totul și fără vreo greșeală. Mi s-a spus că ei fac aceeași greșeală ca tata, că fie mă consideră nebună, fie mă consideră controlată de forțe politice sau teren de luptă între ei pentru alții - și deci când înghițeam otravă ei spuneau că am "mușcat momeala" sau că au avut ei nu știu ce victorie asupra cuiva, când în realitate eram doar eu și nimeni nu mă ghida ce să mănânc sau să beau. Oricum, dacă mor, nimeni nu mă știe, fiindcă nimeni nu orbește cu mine de o viață și ei pot minți în continuare despre moartea mea, sau pot pune pe alta în locul meu, cum mi s-a spus că au mai făcut, dar nu știu eu cert. Stilul meu poetic poate fi ușor imitat, și în rest pot să scoată chipurile la lumină pe cineva conform minciunilor despre mine, când de fapt pe mine azi și în trecut nimeni nu m-a vrut, cum au spus ei mereu. Eu nu am cine să mă conducă la groapă, dacă mor. Zilele astea iar au spus, de vreo două ori - că va fi o moarte rapidă. Dacă reușesc să termin de scris, va fi bine și frumos și pentru mine, dar m-au tot împiedicat și dacă mor nu am cum.
Au început acum din nou cu ideea ”o să îi venim de hac și de data asta”
Mi-au spus că, prin izolarea mea, au creat delir colectiv despre mine, sau i-au păcălit pe toți că sunt eu ceva rău. Eu nu am avut șansa să fiu cu alți oameni, dar am făcut tot posibilul. Am fost mereu respinsă și pe facebook, și pe alte site-uri, chiar dacă nu spuneam nimic despre situația mea și nu ceream ajutor financiar, deși nu aveam ce mânca sau îmbrăca și eram în stare de muncă.
Au spus că au creat delirul că mereu e una rea ca mine căreia ei îi vin de hac cu tot poporul și omenirea. Ideea lor e că, dacă mor și lumea vede moartea mea, ei trebuie să creadă că eu eram nebună, proastă și rea. Așa zic ei mereu, nu e așa delirul meu și eu nu am delir deloc. Am implorat când am putut pe cei de pe facebook să îmi dea un semn de omenie cât de mic. Era clar ca lumina zilei că eram un om cu mult bun simț și nu m-aș fi plâns de bolile mele fizice sau psihice și că nu ”mușcam” și respectam de o viață oamenii și nu eram controlată de forțe oculte, puteau să aibă încredere în mod clar în mine. Nimeni nu a vrut să mă accepte, un pic măcar, deși evident aș fi fost în stare să ajut, să fac muncă benevolă orice puteam. În plus, vorbele agresive ale acestor oameni asupra mea în gând nu mi-au denaturat natura mea umană bună și sinceră și felul de a fi eu însămi, și dacă aș fi avut vreo șansă în viață să fiu cu alții, atunci absolut sigur aș fi spus vorbe sincere și bune și întrutotul ale mele, nimic din ura acelora peste mintea mea. Așa am fost mereu.
Carmen-Maria Mecu de exemplu mi-a spus că vom vorbi și au trecut multe zile de atunci... Nu se știe însă... Mulțumesc oricum pentru intenție.
Iar au început să spună cu furie că nici cu 1000 de lacăte nu au cum să mă închidă (?!) Nimeni nu are interesul să mă închidă fiindcă eu chiar am fost un om de valoare și bun și inteligent și nu aș fi greșit nimic nici în 1000 de ani. Au spus că ei mă consideră om închis și condamnat la moarte, fiindcă poporul m-a judecat greșit ”in absentia”, fără nicio întrebare adresată mie.
Fiindcă zilele trecute m-au torturat înfiorător, am să descriu mai jos una dintre tehnicile lor de tortură și misitificare, despre caream mai povestit și pe care orice intelectual inteligent o poate bănui - e simplu.
Azi sau în alte dăți ei au aplicat tortura cerebrală monstruoasă asupra mea și simultan cu aceasta, au aruncat două -trei categorii de cuvinte asupra mea:
1. ”categoria ”o să distrugă totul”, ”am încercat s-o îmbunez, dar nu se poate nimic.” Prin aceste fraze, ei îi păcălesc pe proștii care pot vedea sau simți efectele torturii asupra mea că eu aș fi fiară sau monstru sau orice lucru rău și nebun care distruge pe ei, în momentul în care de fapt eram eu distrusă și fără niciun gând rău toată viața.
de 14 ani aceste propoziții, au un repertoriu de sute poate de astfel de idei.
2. propozitii de ură și moarte directe sau de milă față de mine directe prin care ei distrug sau ațâță alte categorii de oameni
3. nu îmi amintesc acum, dar dacă vor lovi din nou, voi completa, vă las pe dvs să ghiciți, eu sunt obosită. Acest gen de afirmații au dublu tăiș, fiindcă se potrivesc și cu delirul că ei ar fi fost de partea mea, când în mod clar eram omorâtă în izolare de mulți ani.
Nu a fost nicio sârmuliță în crochete, nu am pațit nimic, îmi pare rău că am scris așa ceva, ca să creadă eventual proștii că sunt nebună. Totuși, de multe ori, otrava a fost clar otravă după simptomele ce au urmat clar după un anumit aliment sau suc. Lucrul acesta, adică să spun în scris că poate era otravă nu mi s-a întâmplat des, ci numai de 4-5 ori, dar niciodată, și nici ieri, nu am crezut de fapt așa, doar m-am gândit că erau șanse mici să fie așa.
Proprietara apartamentului m-a obligat să rămîn în blocul doi prin presiuni felurite și spunea că ea ”are ceva de terminat”, ca și cum avea planuri legate de mine. A mărit chiria la 300 euro după moartea tatei. Nu aveam contract legal, dar nu am găsit ușor apartament de vânzare, după ce cu greu am intrat în posesia banilor din moștenire. Nu au vrut să îmi dea, după expresia unora. Apoi de-abia am descoperit otrava de pe soclu, exact cum am povestit. Mai înainte nu aveam habar. După moartea tatei s-a petrecut incidentul cu radio Europa și apoi eram la pământ din cauza slăbiciunii fizice. De atunci au intrat mereu peste mine oameni răi - în gândurile mele - cu idei de moarte pentru mine. Deja sunt peste 14 ani de atunci. Bineînțeles că m-au păcălit, dar numai pe moment, în rest nu m-am mai masturbat ulterior și niciodată înainte. Oricum nici nu știu cum se face, după cum zicea unul, dar de fapt m-a dezgustat mereu ideea, fiindcă omul singur și inteligent - ca femeie, la bărbat nu știu cum este - nu are cum să aibă niciun fel de pofte sexuale și eu la fel nu am avut deloc, nu este vorba de niciun fle de reprimare a lor, e doar adevărul că eram mereu izolată, deci nu aveam cum să am vreodată poftă sexuală. În romane există - am citit de curând Murakami - dar aproape toate personajele din romane sunt nebuni.
Imediat după moartea tatei, mama, ajutată de frate și cumnată și văr și de fina ei și de Lili, o cumnată a nașei mele - m-au hărțuit mult timp zi de zi legat de moștenire și au inventat mizerii ca și cum eu eram nebună sau rea față de mama - am fost practic strivită cerebral uneori și poate și de aceea s-a întâmplat incidentul cu radioul. Au inventat tot felul de aberații și totul se spărgea în capul meu. Oricum, tot eu am fost în pierdere materială mereu și mama nici nu a vrut să iasă din indiviziune, după cum era de așteptat. Am povestit pe larg despre moștenire pe blogul meu. Practic a durat peste 10 ani toată tevatura, și nu de mult mama a mutat actele mele de moștenire - nu știu de ce - la un notar de pe calea Victoriei, deși era mai bine acolo lângă blocul unde am locuit pe Moșilor, în cazul în care ea moare natural înaintea mea.
Tata nu a vorbit niciodată cu mine după 1984, adică după ce m-au luat în oraș la 13 ani la ei fiindcă era obligatoriu învățămîntul de 12 clase, dar oricum nu greșisem nimic în Voluntari și mi-a arătat cu gest larg camera mea mică din Moșilor blocul unu, cu vorbele - aici e închisoarea ta, uită-te bine etc. Abia acum am înțeles, conform unor vorbe recente peste mintea mea, că tata sau alții aveau delirul că eu nu aș fi eu însămi, ci spiritul vreunui mort sau morți. Sau altcineva, sau URSS etc. Eram eu însămi cu certitudine și eram ceva bun și am devenit și mai bună, maturizându-mă intelectual și sufletește ulterior în continuare. Înainte să moară cu o săptămână mi-a cerut iertare și poate tot asta era - cerea iertare unui om care nu exista în mine, ci eram eu. Atunci încă nu înțelesesem totul. Apoi peste încă câteva zile, m-a sunat și singurele vorbe adresate mie o viață de acel om au fost: ”trebuie să îți cumperi apartament, Cristina.” Bine, zic, dar chiar tu ai spus că nu se poate, că nu vreți să îmi dați banii. ”da, zice așa a fost, dar acum...” Avea vorba împleticită, avusese probabil atacuri cerebrale multiple și a înțeles sau i s-a spus că va muri și mi-a transmis ce era important, dar fără să știe că nu va depinde de mine deloc acest lucru. Ori poate a încercat să îi convingă pe alții să mi se ofere acest drept și viața liberă, după cum spune atunci. În câteva zile a murit brusc, într-o zi cu caniculă, la efortul de schimbare al unui pneu, din câte mi-au spus vecinii din Voluntari.
Mâine ar fi fost ziua de naștere a tatei și eu am primit iar amenințări de moarte în engleză și în română. Am mâncat azi niște crochete cu chimen ieftine și chimenul era foarte ascuțit, m-a cuprins groaza de a muri din sârmulițe - posibil în ele - fiindcă mi-au dat multă otravă reală și sunt în stare ei de orice rău, veți vedea din tot ce am scris și mai am de scris. Inconștiența prin uitare sau hipnoză este în zadar. Poate nu erau sârme, eu am iubit mult viața și oamenii și nu am perceput lumea drept agresivă, nu din naivitate, ci fiindcă eram un om bun cu totul și fără vreo greșeală. Mi s-a spus că ei fac aceeași greșeală ca tata, că fie mă consideră nebună, fie mă consideră controlată de forțe politice sau teren de luptă între ei pentru alții - și deci când înghițeam otravă ei spuneau că am "mușcat momeala" sau că au avut ei nu știu ce victorie asupra cuiva, când în realitate eram doar eu și nimeni nu mă ghida ce să mănânc sau să beau. Oricum, dacă mor, nimeni nu mă știe, fiindcă nimeni nu orbește cu mine de o viață și ei pot minți în continuare despre moartea mea, sau pot pune pe alta în locul meu, cum mi s-a spus că au mai făcut, dar nu știu eu cert. Stilul meu poetic poate fi ușor imitat, și în rest pot să scoată chipurile la lumină pe cineva conform minciunilor despre mine, când de fapt pe mine azi și în trecut nimeni nu m-a vrut, cum au spus ei mereu. Eu nu am cine să mă conducă la groapă, dacă mor. Zilele astea iar au spus, de vreo două ori - că va fi o moarte rapidă. Dacă reușesc să termin de scris, va fi bine și frumos și pentru mine, dar m-au tot împiedicat și dacă mor nu am cum.
Au început acum din nou cu ideea ”o să îi venim de hac și de data asta”
Mi-au spus că, prin izolarea mea, au creat delir colectiv despre mine, sau i-au păcălit pe toți că sunt eu ceva rău. Eu nu am avut șansa să fiu cu alți oameni, dar am făcut tot posibilul. Am fost mereu respinsă și pe facebook, și pe alte site-uri, chiar dacă nu spuneam nimic despre situația mea și nu ceream ajutor financiar, deși nu aveam ce mânca sau îmbrăca și eram în stare de muncă.
Au spus că au creat delirul că mereu e una rea ca mine căreia ei îi vin de hac cu tot poporul și omenirea. Ideea lor e că, dacă mor și lumea vede moartea mea, ei trebuie să creadă că eu eram nebună, proastă și rea. Așa zic ei mereu, nu e așa delirul meu și eu nu am delir deloc. Am implorat când am putut pe cei de pe facebook să îmi dea un semn de omenie cât de mic. Era clar ca lumina zilei că eram un om cu mult bun simț și nu m-aș fi plâns de bolile mele fizice sau psihice și că nu ”mușcam” și respectam de o viață oamenii și nu eram controlată de forțe oculte, puteau să aibă încredere în mod clar în mine. Nimeni nu a vrut să mă accepte, un pic măcar, deși evident aș fi fost în stare să ajut, să fac muncă benevolă orice puteam. În plus, vorbele agresive ale acestor oameni asupra mea în gând nu mi-au denaturat natura mea umană bună și sinceră și felul de a fi eu însămi, și dacă aș fi avut vreo șansă în viață să fiu cu alții, atunci absolut sigur aș fi spus vorbe sincere și bune și întrutotul ale mele, nimic din ura acelora peste mintea mea. Așa am fost mereu.
Carmen-Maria Mecu de exemplu mi-a spus că vom vorbi și au trecut multe zile de atunci... Nu se știe însă... Mulțumesc oricum pentru intenție.
Iar au început să spună cu furie că nici cu 1000 de lacăte nu au cum să mă închidă (?!) Nimeni nu are interesul să mă închidă fiindcă eu chiar am fost un om de valoare și bun și inteligent și nu aș fi greșit nimic nici în 1000 de ani. Au spus că ei mă consideră om închis și condamnat la moarte, fiindcă poporul m-a judecat greșit ”in absentia”, fără nicio întrebare adresată mie.
Fiindcă zilele trecute m-au torturat înfiorător, am să descriu mai jos una dintre tehnicile lor de tortură și misitificare, despre caream mai povestit și pe care orice intelectual inteligent o poate bănui - e simplu.
Azi sau în alte dăți ei au aplicat tortura cerebrală monstruoasă asupra mea și simultan cu aceasta, au aruncat două -trei categorii de cuvinte asupra mea:
1. ”categoria ”o să distrugă totul”, ”am încercat s-o îmbunez, dar nu se poate nimic.” Prin aceste fraze, ei îi păcălesc pe proștii care pot vedea sau simți efectele torturii asupra mea că eu aș fi fiară sau monstru sau orice lucru rău și nebun care distruge pe ei, în momentul în care de fapt eram eu distrusă și fără niciun gând rău toată viața.
de 14 ani aceste propoziții, au un repertoriu de sute poate de astfel de idei.
2. propozitii de ură și moarte directe sau de milă față de mine directe prin care ei distrug sau ațâță alte categorii de oameni
3. nu îmi amintesc acum, dar dacă vor lovi din nou, voi completa, vă las pe dvs să ghiciți, eu sunt obosită. Acest gen de afirmații au dublu tăiș, fiindcă se potrivesc și cu delirul că ei ar fi fost de partea mea, când în mod clar eram omorâtă în izolare de mulți ani.
Nu a fost nicio sârmuliță în crochete, nu am pațit nimic, îmi pare rău că am scris așa ceva, ca să creadă eventual proștii că sunt nebună. Totuși, de multe ori, otrava a fost clar otravă după simptomele ce au urmat clar după un anumit aliment sau suc. Lucrul acesta, adică să spun în scris că poate era otravă nu mi s-a întâmplat des, ci numai de 4-5 ori, dar niciodată, și nici ieri, nu am crezut de fapt așa, doar m-am gândit că erau șanse mici să fie așa.
28 ianuarie 2020
O idee a lor de demult - repetată azi în engleză - e că străinii vor să mor fiindcă porcii, adică familia mea și poporul român i-au ”înlănțuit” pe ei, prin trupul și creierul meu, adică memoria și gândirea mea și probabil și substratul neuronal.
Acum, după ce am notat deja totul despre paranoia lor politică, priviți afirmația de mai sus ca și cum nu ar exista politică deloc - fiindcă de fapt politica nu are substrat real - și ce rămâne? Soarta unui om singur și foarte sărac, pe care toți îl abuzează și îl vor mort, un om perfect normal, cu evoluție normală de-a lungul întregii vieți. Nu e altceva și niciodată nu a fost altceva. Ideea lor de demult că e obiceiul locului să sacrifice omul bun sau prea inteligent este în subsidiar, sau e un fel de adjuvant al acestor idei politice ale nebunilor.
ea nu are ce să dezmintă, fiindcă nu a spus decât adevărul”
”așa le-au omorât pe toate, cu minciuni (despre ele)”
Nimeni nu trebuie să mă omoare, dar ei așa cred. De o săptămână încoace sunt torturată goraznic sexual și cerbral, dar nu este din cauză că am reînceput să scriu ce mai aveam de scris.
Ieri am terminat și eu un roman de Murakami - Kafka pe malul mării. Fac parte dintre oamenii care recunosc rolul literaturii, dar preferă eseuri filozofice, pentru relaxare. Desigur, când eram tânără îmi plăcea și literatura.
Odată cu moartea mamei tale mori și tu, fiindcă mama ta e singurul tău sprijin și tu duci povara întregii lumi pe umeri. Noi nu putem comunica cu oamenii și nu putem să îi convingem să te accepte, tu nu ai reușit să îi convingi.
mama ta e o brută josnică și un monstru abject, dar nimeni nu a crezut povestea ta despre ea si toti mint despre tine si te omoara pe tine
???
da, recunosc, e un monstru, dar nu e vina mea si eu nu cunosc decat monstruozitatea ei fata de mine, fata de altii știu foarte putin
”ea mereu te-a dărâmat cu ajutorul supușilor ei ca să iți ia ea puterea și, după ce tu mori, ea se va baza pe verii tai șamd”
???
oricum, voi scrie încă puțin despre mama in rezumatul meu si apoi totul va fi clar
”mama ta e răul cu majusculă (și tu esti binele desavarsit)”
”noi am sperat că de data asta lumea va înțelege și tatăl tău și nașul tău au sperat la fel.”
???
”mama ta i-a păcălit absolut pe toți” Asta au spus mereu.
Acum, după ce am notat deja totul despre paranoia lor politică, priviți afirmația de mai sus ca și cum nu ar exista politică deloc - fiindcă de fapt politica nu are substrat real - și ce rămâne? Soarta unui om singur și foarte sărac, pe care toți îl abuzează și îl vor mort, un om perfect normal, cu evoluție normală de-a lungul întregii vieți. Nu e altceva și niciodată nu a fost altceva. Ideea lor de demult că e obiceiul locului să sacrifice omul bun sau prea inteligent este în subsidiar, sau e un fel de adjuvant al acestor idei politice ale nebunilor.
ea nu are ce să dezmintă, fiindcă nu a spus decât adevărul”
”așa le-au omorât pe toate, cu minciuni (despre ele)”
Nimeni nu trebuie să mă omoare, dar ei așa cred. De o săptămână încoace sunt torturată goraznic sexual și cerbral, dar nu este din cauză că am reînceput să scriu ce mai aveam de scris.
Ieri am terminat și eu un roman de Murakami - Kafka pe malul mării. Fac parte dintre oamenii care recunosc rolul literaturii, dar preferă eseuri filozofice, pentru relaxare. Desigur, când eram tânără îmi plăcea și literatura.
Odată cu moartea mamei tale mori și tu, fiindcă mama ta e singurul tău sprijin și tu duci povara întregii lumi pe umeri. Noi nu putem comunica cu oamenii și nu putem să îi convingem să te accepte, tu nu ai reușit să îi convingi.
mama ta e o brută josnică și un monstru abject, dar nimeni nu a crezut povestea ta despre ea si toti mint despre tine si te omoara pe tine
???
da, recunosc, e un monstru, dar nu e vina mea si eu nu cunosc decat monstruozitatea ei fata de mine, fata de altii știu foarte putin
”ea mereu te-a dărâmat cu ajutorul supușilor ei ca să iți ia ea puterea și, după ce tu mori, ea se va baza pe verii tai șamd”
???
oricum, voi scrie încă puțin despre mama in rezumatul meu si apoi totul va fi clar
”mama ta e răul cu majusculă (și tu esti binele desavarsit)”
”noi am sperat că de data asta lumea va înțelege și tatăl tău și nașul tău au sperat la fel.”
???
”mama ta i-a păcălit absolut pe toți” Asta au spus mereu.
duminică, 26 ianuarie 2020
26 ianuarie 2020
azi, 26 ianuarie 2020
Adesea, și azi, în ultimii ani, mi-au spus în gând că numai familia mea și Leon Zăgrean vor să mă distrugă și să mă omoare. Mai spuneau că L.Z. a devenit profesor universitar prin înșelătorie și minciună. Eu nu am gândit niciodată așa ceva, dar e posibil ca aceia care au citit povestea despre viața mea să fi gândit așa ceva, deși poate că nu e adevărul. Pe de altă parte au spus că până și copiii pot înțelege că e adevărul ce am scris despre el, dar că am greșit că l-am spus, fiindcă el e profesor universitar și trebuia să îi respect imunitatea. Sau mă condamnă că m-am plâns de ceva ce era normal la 17 ani. Era necesar să scriu și adevărul despre el, după cum veți vedea și în ceea ce urmează să termin de scris zilele care vin. Ideea e că numai eu am fost calomniată și ”murdărită”, fiind evident că eu nu am mințit despre nimeni și nici despre el. Tot ei zic că nimeni nu a fost de partea mea fiindcă am fost femeie singură și săracă, exact ca în cărți.
Azi mai spuneau că poporul NU m-a f_t din cauză că NU mă frecam și NU mă masturbam, nici din cauză că eram un om prea pur, (vorba lui LZ), ci din cauza unor minciuni despre mine de care eu nu aveam habar.Tot adesea au spus că oamenii, DUPĂ CE m-au f_t, au inventat că eram nebună, ca să aibă justificare pentru modul monstruos în care eram bătută și f_tă în la 18 ani și încă și mai monstruos la 19.
Au mai spus uneori că e caz clar de malpraxis, dar că în astfel de cazuri nu e niciodată adevărul. Eu, atât în facultatea de psihologie, cât și la medicină, nu am prins cursuri unde să se vorbească despre malpraxis din partea psihiatrilor sau psihologilor. Nu am studiat nimic despre vreun caz în care pacientul să fie eliberat, așa cum solicită. Dar, dacă era numai eroare, ar fi putut spune adevărul, chiar în numele unor progrese în sistem (sau nu), oricum nu era o tragedie și nu aș fi fost omorâtă și aș fi fost liberă de mult cu dreptul la muncă.
În mod bizar, ei spun de mult că oamenii care mi-au făcut răul trebuie să recunoască totul pentru ca eu să trăiesc. Mi se pare foarte ciudat că nu se poate ca un om să fie cât de cât acceptat pentru ceea ce este el însuși, mai ales că pe mine nimeni nu m-a evaluat ca persoană sau capacitate de muncă și, mai ales, aproape nimeni nu avorbit cu mine în treaga viață, deci nu aveam cum să dovedesc cum eram, după cum a spus și tata. De ce cred ei că numai mărturisirile altora contează? Pe mine nimeni nu m-a întrebat nimic.
Uneori m-am gândit la întrebarea - de ce au avut mama și restul, de fapt doar câțiva oameni, așa o ură hidoasă asupra mea, când eu eram numai lumină, iubire, candoare, duioșie, delicatețe, respect, căldură etc.? Unii au spus, cum ați văzut, că au inventat că eu o uram pe mama, ceea ce era exclus. Sau că eu eram agresivă, în timp ce doar ea era. În opinia mea, dar și a altora, oamenii simpli, mai proști, (și eu nu eram așa) își urăsc victimele. Ei sunt agresivi, ei lovesc, ei calomniază, ei mint, ei își imaginează lucruri inexistente și invizibile - gen ce gîndeam eu - despre victima lor. Într-o vreme am crezut că mecanismul proiecției răului din sine către exterior e o fantezie a psihologiei, dar e posibil ca unoeri să fie adevărul. Am fost un om gingaș, suav, dar aveam caracterul bun și aș fi reușit să mă afirm în timp ușor în societate.
Cât despre LZ, bineînțeles că nici nu m-am gândit la el. Decât atunci în 1989, când el a insistat enorm de mult, apoi puțin după terminarea meditațiilor vreo 2-3 ani, apoi aproape deloc în facultatea de psihologie, dar îmi aminteau colegii de el, fiindcă studiau sau studiaseră medicina și îl cunoșteau drept un om mai ciudat. Apoi deloc și deloc când eram studentă la medicină și apoi doar rar după moartea tatei. Anormal ar fi fost să mă gândesc la el, chiar dacă a fost singurul bărbat din viața mea, fiindcă totul a fost exact cum am povestit eu, nu aveam niciun motiv de ruminații și nu greșisem nimic, deci nu aveam regrete sau probleme psihice din această cauză. Pe de altă parte, am fost un om inteligent și numai oamenii simpli, mai proști, se gândesc aiurea la ceea ce a trecut, în timp ce oamenii inteligenți văd și înțeleg totul deodată, nu trec printr-un proces discursiv în etape de înțelegere. La fel și eu - nu mai aveam de mult timp de gândit nimic despre viața mea, și în niciun caz despre LZ. Am avut mereu dreptate pe blogul meu, început în 2012, la mult timp după ce înțelesesem și lumea atât cât pot, nu doar povestea în care eu m-am îndrăgostit de el, fiindcă așa a vrut el. Eram prea tânără atunci.
”Persona” - nu persoana, era un concept psihologic care se referea la rolul jucat de o persoană în viața socială, e un fel de mască, nu se referă la opiniile oamenilor despre acel om anume, ci la rolul jucat în lume de acel om. Persona mea este de femeie aproape bătrână, total singură, foarte săracă și închisă cu mama ei de mulți ani, ca nebună. Exact așa cum spunea mama din 1984-1985, când m-au dus la ei în București. Nu am avut decât foarte puțin timp din viață altfel de persona, dar această mască e realul, fiindcă în plus eu nu am mințit și nu am jucat teatru niciodată.
Nici la alți oameni nu m-am gîndit niciodată, fiindcă niciodată nu am fost nebună să îmi rătăcească gîndirea fără rost.
Cât despre LZ, mai am doar un lucru de adăugat - în 2013, când i-am cerut - poate bizar pentru dvs. - prietenia pe facebook, m-am uitat de vreo două ori pe pagina lui și abia atunci am văzut că pe fiul lui îl cheamă tot Leon și că pe fiica lui, despre care îmi vorbise Luiza odată, o chema Georgiana. Eu nu am nicio legătură cu persoanele care rosteau peste mintea mea că Georgiana e o scroafă, probabil datorită unor minciuni legate de iubirea mea față de tatăl ei. Am renunțat la prietenia lui laolaltă cu a altora mai mulți din alte motive.
Adesea, și azi, în ultimii ani, mi-au spus în gând că numai familia mea și Leon Zăgrean vor să mă distrugă și să mă omoare. Mai spuneau că L.Z. a devenit profesor universitar prin înșelătorie și minciună. Eu nu am gândit niciodată așa ceva, dar e posibil ca aceia care au citit povestea despre viața mea să fi gândit așa ceva, deși poate că nu e adevărul. Pe de altă parte au spus că până și copiii pot înțelege că e adevărul ce am scris despre el, dar că am greșit că l-am spus, fiindcă el e profesor universitar și trebuia să îi respect imunitatea. Sau mă condamnă că m-am plâns de ceva ce era normal la 17 ani. Era necesar să scriu și adevărul despre el, după cum veți vedea și în ceea ce urmează să termin de scris zilele care vin. Ideea e că numai eu am fost calomniată și ”murdărită”, fiind evident că eu nu am mințit despre nimeni și nici despre el. Tot ei zic că nimeni nu a fost de partea mea fiindcă am fost femeie singură și săracă, exact ca în cărți.
Azi mai spuneau că poporul NU m-a f_t din cauză că NU mă frecam și NU mă masturbam, nici din cauză că eram un om prea pur, (vorba lui LZ), ci din cauza unor minciuni despre mine de care eu nu aveam habar.Tot adesea au spus că oamenii, DUPĂ CE m-au f_t, au inventat că eram nebună, ca să aibă justificare pentru modul monstruos în care eram bătută și f_tă în la 18 ani și încă și mai monstruos la 19.
Au mai spus uneori că e caz clar de malpraxis, dar că în astfel de cazuri nu e niciodată adevărul. Eu, atât în facultatea de psihologie, cât și la medicină, nu am prins cursuri unde să se vorbească despre malpraxis din partea psihiatrilor sau psihologilor. Nu am studiat nimic despre vreun caz în care pacientul să fie eliberat, așa cum solicită. Dar, dacă era numai eroare, ar fi putut spune adevărul, chiar în numele unor progrese în sistem (sau nu), oricum nu era o tragedie și nu aș fi fost omorâtă și aș fi fost liberă de mult cu dreptul la muncă.
În mod bizar, ei spun de mult că oamenii care mi-au făcut răul trebuie să recunoască totul pentru ca eu să trăiesc. Mi se pare foarte ciudat că nu se poate ca un om să fie cât de cât acceptat pentru ceea ce este el însuși, mai ales că pe mine nimeni nu m-a evaluat ca persoană sau capacitate de muncă și, mai ales, aproape nimeni nu avorbit cu mine în treaga viață, deci nu aveam cum să dovedesc cum eram, după cum a spus și tata. De ce cred ei că numai mărturisirile altora contează? Pe mine nimeni nu m-a întrebat nimic.
Uneori m-am gândit la întrebarea - de ce au avut mama și restul, de fapt doar câțiva oameni, așa o ură hidoasă asupra mea, când eu eram numai lumină, iubire, candoare, duioșie, delicatețe, respect, căldură etc.? Unii au spus, cum ați văzut, că au inventat că eu o uram pe mama, ceea ce era exclus. Sau că eu eram agresivă, în timp ce doar ea era. În opinia mea, dar și a altora, oamenii simpli, mai proști, (și eu nu eram așa) își urăsc victimele. Ei sunt agresivi, ei lovesc, ei calomniază, ei mint, ei își imaginează lucruri inexistente și invizibile - gen ce gîndeam eu - despre victima lor. Într-o vreme am crezut că mecanismul proiecției răului din sine către exterior e o fantezie a psihologiei, dar e posibil ca unoeri să fie adevărul. Am fost un om gingaș, suav, dar aveam caracterul bun și aș fi reușit să mă afirm în timp ușor în societate.
Cât despre LZ, bineînțeles că nici nu m-am gândit la el. Decât atunci în 1989, când el a insistat enorm de mult, apoi puțin după terminarea meditațiilor vreo 2-3 ani, apoi aproape deloc în facultatea de psihologie, dar îmi aminteau colegii de el, fiindcă studiau sau studiaseră medicina și îl cunoșteau drept un om mai ciudat. Apoi deloc și deloc când eram studentă la medicină și apoi doar rar după moartea tatei. Anormal ar fi fost să mă gândesc la el, chiar dacă a fost singurul bărbat din viața mea, fiindcă totul a fost exact cum am povestit eu, nu aveam niciun motiv de ruminații și nu greșisem nimic, deci nu aveam regrete sau probleme psihice din această cauză. Pe de altă parte, am fost un om inteligent și numai oamenii simpli, mai proști, se gândesc aiurea la ceea ce a trecut, în timp ce oamenii inteligenți văd și înțeleg totul deodată, nu trec printr-un proces discursiv în etape de înțelegere. La fel și eu - nu mai aveam de mult timp de gândit nimic despre viața mea, și în niciun caz despre LZ. Am avut mereu dreptate pe blogul meu, început în 2012, la mult timp după ce înțelesesem și lumea atât cât pot, nu doar povestea în care eu m-am îndrăgostit de el, fiindcă așa a vrut el. Eram prea tânără atunci.
”Persona” - nu persoana, era un concept psihologic care se referea la rolul jucat de o persoană în viața socială, e un fel de mască, nu se referă la opiniile oamenilor despre acel om anume, ci la rolul jucat în lume de acel om. Persona mea este de femeie aproape bătrână, total singură, foarte săracă și închisă cu mama ei de mulți ani, ca nebună. Exact așa cum spunea mama din 1984-1985, când m-au dus la ei în București. Nu am avut decât foarte puțin timp din viață altfel de persona, dar această mască e realul, fiindcă în plus eu nu am mințit și nu am jucat teatru niciodată.
Nici la alți oameni nu m-am gîndit niciodată, fiindcă niciodată nu am fost nebună să îmi rătăcească gîndirea fără rost.
Cât despre LZ, mai am doar un lucru de adăugat - în 2013, când i-am cerut - poate bizar pentru dvs. - prietenia pe facebook, m-am uitat de vreo două ori pe pagina lui și abia atunci am văzut că pe fiul lui îl cheamă tot Leon și că pe fiica lui, despre care îmi vorbise Luiza odată, o chema Georgiana. Eu nu am nicio legătură cu persoanele care rosteau peste mintea mea că Georgiana e o scroafă, probabil datorită unor minciuni legate de iubirea mea față de tatăl ei. Am renunțat la prietenia lui laolaltă cu a altora mai mulți din alte motive.
vineri, 24 ianuarie 2020
24 ianuarie 2020 - continuare poveste 1
Continui povestirea pe scurt.
În acei doi ani foarte grei în care am fost profesoară la ILC, viața mea socială a fost redusă aproape la zero, ca întotdeauna. Adică eram izolată, dar în mulțime, ceea ce e mai bine decât nimic. Vecina de palier a mea la etajul 2 și 1/2 era dna Ibi (Ibolya) Nicolau, de origine maghiară, care m-a poftit odată la ea în casă și mi-a arătat poze cu ea și cu soțul ei decedat, când mergeau în turnee în străinătate cu corul Preludiu. Mi-a povestit că ea a albit într-o noapte, când a murit tatăl ei. (?Nu cunosc așa ceva). Ulterior Ibi a găzduit pe nepoata ei Ildiko din Gheorghieni, care urma cursurile ASE în apropiere. Ildiko a vorbit puțin cu mine și odată mi-a dăruit o felicitare de Crăciun, confecționată de ea manual și m-a ajutat la montarea unui mic birou ieftin la mine, spunându-mi că tatăl ei se ocupa de așa ceva, de confecționare de mobilă. Regret puțin faptul că i-am atras atenția că era un miriapod care dădea să intre la ea în casă de pe holul comun, de fapt balconul comun, fiindcă se deschidea spre o curte interioară întunecată, unde creșteau hortensii, despre care am aflat că au flori care își schimbă culoarea în funcție de gradul de iluminare și probabil și alți factori - aciditatea solului, umiditate. Ibi mi-a povestit că ea contribuise la amenajarea acelei grădini. Ildiko a obținut ulterior bursă, a refuzat (?) să mai lucreze drept cadru didactic în ASE și a plecat în Ungaria și ulterior în SUA, unde a făcut doctoratul, din câte știu, păstrând corespondența cu Ibi și fiind multă vreme o femeie singură.
Familia a preferat să mă lase oarecum în pace - abia în zilele din urmă unii au intrat peste mintea mea cu ideea că eu nu am putut termina facultatea de medicină din cauza vărului meu Cosmin, care mă f_tea chipurile în cap, deși eu nu bănuiam așa ceva și nu mă gândeam la el sau la altceva. Într-o noapte m-am trezit și tăiată cu lama pe față, nu știu cum, că nu erau lame, și cert nu eram somnambulă și nu foloseam. Cosmin avea mulți bani și haine și stătea mult de vorbă la telefon, ore în șir și mie mi-era tare rău atunci. Tata mai venea să mă viziteze, mama nu, poate deloc, la fel cum nu a venit deloc când stăteam la Cluj, slavă domnului. Din păcate trebuia să îi mai dau haine la spălat, în afară de lenjeria intimă, fiindcă nu aveam mașină de spălat. Salariul în 2003 era 450 de lei, cu carte de muncă, era extrem de puțin și părinții îmi plăteau chiria de 170 de euro. Nașu, grav bolnav fiind, a venit totuși la mine să îmi monteze o funie pentru rufe în baie și o bară de care să mă țin dacă fac baie. În acei doi ani la liceu nu am avut ca întotdeauna, nici cu cine să vorbesc la telefon. Nici meditații nu dădeam, nici măcar nu mă uitam la televizor niciodată - eu nu aveam cum să găsesc ceva interesant pentru mine la TV. Am mai citit, inclusiv Proust opere aproape complete de la biblioteca liceului. Nici măcar nu am mers la vreun spectacol - poate doar o dată de două ori, dar nu mai țin minte, oricum nu aveam bani și timp. Nici măcar nu mă plimbam cum ar fi fost bine din când în când. În jurul anului 2004-2005 am descoperit bucuria și frumosul din muzica clasică, cumpărându-mi căteva CDuri și un CD player de la un magazin din apropiere. Menajera grecului mi-a făcut o dată curat, dar Ibi i-a spus să nu insiste prea mult, am auzit-o pe hol și mi s-a părut ciudat. Atunci încă nu știam că era otravă acolo.
(Nu voi mai povesti otrăvirea sau lucrurile legate de casă, datorită cărora am ajuns la psihiatrie în 2005 sau 2006, e notat totul clar pe blogul meu)
La Ibi mai venea fratele ei sărac, care avea o situație familială și materială foarte dificilă în Olteni, comuna Clinceni, lângă București. Ibi era catolică practicantă și odată am mers cu ea la bisericuța ei din apropiere. După ce a murit tata și Ibi era disperată că nu el nu are bani pentru a-și clădi acoperiș la casă pentru iarnă, mi s-a părut firesc să îi ajut cu o sumă mai mare de bani din banii mei din moștenire, fiind aproape sigur că ea va trăi și îmi va înapoia banii în câteva luni, fără dobândă. Ibi era răvășită de fericire în aparență și m-am bucurat, ea a fost una dintre puținele persoane din viața mea și de multe ori m-a ajutat, când am avut ulterior nevoie, eu fiind om total respins de familie. Ulterior, fratele ei a murit, fiindcă era grav bolnav de inimă, după cum știam dinainte.
Relația mea cu Ibi a continuat și după moartea tatei. Ea a venit odată în vizită și la mama, cu mine și cu Ioana Guță, vecină din blocul trei, la Voluntari. Am mers împreună la Operă la spectacole, ne-am plimbat sau am vorbit și am vizitat-o și eu la noul ei apartament - garsonieră în Colentina, fiindcă și ea s-a mutat în 2005, odată cu mine. M-a ajutat dacă putea și ulterior, cum am rămas eu fără bani de hrană, mi-a împrumutat de mai multe ori câte o sumă mică de bani. La un moment dat mi-a spus că nu mai vrea să primească banii înapoi și a început să mă expedieze la telefon, astfel încât relația mea cu ea s-a terminat, fiind ea singurul om care mai vorbea cu mine, în afară de tanti Piri, care a murit în 2007 și bunicu, care mereu o prefera pe mama și a murit în 2012.
O relație socială formală am avut cu proprietara mizeriei pentru care plăteau ai mei 170 euro. Această femeie, al cărei nume l-am uitat, era aparent hapsână și acră, vorbea ascuțit și autoritar și era bârfită de Ibi, laolaltă cu soțul ei, care moștenise apartamentul de la mama lui.
Urmează în curând
În seara asta, 24 ianuarie 2010, mi s-a întâmplat iar ceva neplăcut: apa de la chiuvetă, deci de la puțul din curte, aici, în Voluntari, este uleioasă ori poate pielea mea este ca de rață - nu mă mai pot spăla, poate e din cauza frigului, că aici e greu cu încălzirea și tremur - apa stă ca mercurul în picături pe piele.
Poate și din cauza asta, fiindcă mă spăl pe dinți - am gingii sîngerânde și dureroase.
Odată cu moartea mamei tale mori și tu, fiindcă mama ta e singurul tău sprijin și tu duci povara întregii lumi pe umeri. Noi nu putem comunica cu oamenii și nu putem să îi convingem să te accepte, tu nu ai reușit să îi convingi.
În acei doi ani foarte grei în care am fost profesoară la ILC, viața mea socială a fost redusă aproape la zero, ca întotdeauna. Adică eram izolată, dar în mulțime, ceea ce e mai bine decât nimic. Vecina de palier a mea la etajul 2 și 1/2 era dna Ibi (Ibolya) Nicolau, de origine maghiară, care m-a poftit odată la ea în casă și mi-a arătat poze cu ea și cu soțul ei decedat, când mergeau în turnee în străinătate cu corul Preludiu. Mi-a povestit că ea a albit într-o noapte, când a murit tatăl ei. (?Nu cunosc așa ceva). Ulterior Ibi a găzduit pe nepoata ei Ildiko din Gheorghieni, care urma cursurile ASE în apropiere. Ildiko a vorbit puțin cu mine și odată mi-a dăruit o felicitare de Crăciun, confecționată de ea manual și m-a ajutat la montarea unui mic birou ieftin la mine, spunându-mi că tatăl ei se ocupa de așa ceva, de confecționare de mobilă. Regret puțin faptul că i-am atras atenția că era un miriapod care dădea să intre la ea în casă de pe holul comun, de fapt balconul comun, fiindcă se deschidea spre o curte interioară întunecată, unde creșteau hortensii, despre care am aflat că au flori care își schimbă culoarea în funcție de gradul de iluminare și probabil și alți factori - aciditatea solului, umiditate. Ibi mi-a povestit că ea contribuise la amenajarea acelei grădini. Ildiko a obținut ulterior bursă, a refuzat (?) să mai lucreze drept cadru didactic în ASE și a plecat în Ungaria și ulterior în SUA, unde a făcut doctoratul, din câte știu, păstrând corespondența cu Ibi și fiind multă vreme o femeie singură.
Familia a preferat să mă lase oarecum în pace - abia în zilele din urmă unii au intrat peste mintea mea cu ideea că eu nu am putut termina facultatea de medicină din cauza vărului meu Cosmin, care mă f_tea chipurile în cap, deși eu nu bănuiam așa ceva și nu mă gândeam la el sau la altceva. Într-o noapte m-am trezit și tăiată cu lama pe față, nu știu cum, că nu erau lame, și cert nu eram somnambulă și nu foloseam. Cosmin avea mulți bani și haine și stătea mult de vorbă la telefon, ore în șir și mie mi-era tare rău atunci. Tata mai venea să mă viziteze, mama nu, poate deloc, la fel cum nu a venit deloc când stăteam la Cluj, slavă domnului. Din păcate trebuia să îi mai dau haine la spălat, în afară de lenjeria intimă, fiindcă nu aveam mașină de spălat. Salariul în 2003 era 450 de lei, cu carte de muncă, era extrem de puțin și părinții îmi plăteau chiria de 170 de euro. Nașu, grav bolnav fiind, a venit totuși la mine să îmi monteze o funie pentru rufe în baie și o bară de care să mă țin dacă fac baie. În acei doi ani la liceu nu am avut ca întotdeauna, nici cu cine să vorbesc la telefon. Nici meditații nu dădeam, nici măcar nu mă uitam la televizor niciodată - eu nu aveam cum să găsesc ceva interesant pentru mine la TV. Am mai citit, inclusiv Proust opere aproape complete de la biblioteca liceului. Nici măcar nu am mers la vreun spectacol - poate doar o dată de două ori, dar nu mai țin minte, oricum nu aveam bani și timp. Nici măcar nu mă plimbam cum ar fi fost bine din când în când. În jurul anului 2004-2005 am descoperit bucuria și frumosul din muzica clasică, cumpărându-mi căteva CDuri și un CD player de la un magazin din apropiere. Menajera grecului mi-a făcut o dată curat, dar Ibi i-a spus să nu insiste prea mult, am auzit-o pe hol și mi s-a părut ciudat. Atunci încă nu știam că era otravă acolo.
(Nu voi mai povesti otrăvirea sau lucrurile legate de casă, datorită cărora am ajuns la psihiatrie în 2005 sau 2006, e notat totul clar pe blogul meu)
La Ibi mai venea fratele ei sărac, care avea o situație familială și materială foarte dificilă în Olteni, comuna Clinceni, lângă București. Ibi era catolică practicantă și odată am mers cu ea la bisericuța ei din apropiere. După ce a murit tata și Ibi era disperată că nu el nu are bani pentru a-și clădi acoperiș la casă pentru iarnă, mi s-a părut firesc să îi ajut cu o sumă mai mare de bani din banii mei din moștenire, fiind aproape sigur că ea va trăi și îmi va înapoia banii în câteva luni, fără dobândă. Ibi era răvășită de fericire în aparență și m-am bucurat, ea a fost una dintre puținele persoane din viața mea și de multe ori m-a ajutat, când am avut ulterior nevoie, eu fiind om total respins de familie. Ulterior, fratele ei a murit, fiindcă era grav bolnav de inimă, după cum știam dinainte.
Relația mea cu Ibi a continuat și după moartea tatei. Ea a venit odată în vizită și la mama, cu mine și cu Ioana Guță, vecină din blocul trei, la Voluntari. Am mers împreună la Operă la spectacole, ne-am plimbat sau am vorbit și am vizitat-o și eu la noul ei apartament - garsonieră în Colentina, fiindcă și ea s-a mutat în 2005, odată cu mine. M-a ajutat dacă putea și ulterior, cum am rămas eu fără bani de hrană, mi-a împrumutat de mai multe ori câte o sumă mică de bani. La un moment dat mi-a spus că nu mai vrea să primească banii înapoi și a început să mă expedieze la telefon, astfel încât relația mea cu ea s-a terminat, fiind ea singurul om care mai vorbea cu mine, în afară de tanti Piri, care a murit în 2007 și bunicu, care mereu o prefera pe mama și a murit în 2012.
O relație socială formală am avut cu proprietara mizeriei pentru care plăteau ai mei 170 euro. Această femeie, al cărei nume l-am uitat, era aparent hapsână și acră, vorbea ascuțit și autoritar și era bârfită de Ibi, laolaltă cu soțul ei, care moștenise apartamentul de la mama lui.
Urmează în curând
În seara asta, 24 ianuarie 2010, mi s-a întâmplat iar ceva neplăcut: apa de la chiuvetă, deci de la puțul din curte, aici, în Voluntari, este uleioasă ori poate pielea mea este ca de rață - nu mă mai pot spăla, poate e din cauza frigului, că aici e greu cu încălzirea și tremur - apa stă ca mercurul în picături pe piele.
Poate și din cauza asta, fiindcă mă spăl pe dinți - am gingii sîngerânde și dureroase.
Odată cu moartea mamei tale mori și tu, fiindcă mama ta e singurul tău sprijin și tu duci povara întregii lumi pe umeri. Noi nu putem comunica cu oamenii și nu putem să îi convingem să te accepte, tu nu ai reușit să îi convingi.
joi, 23 ianuarie 2020
23 ianuarie 2020
23 ianuarie 2020
Ei spun că le displace foarte mult faptul că sunt obligați (?) să mintă despre mine, mai ales de când au înțeles că nu am avut nici cea mai mică greșeală.
Mai demult spuneau că eu, acum și întreaga viață, am fost ca un bebeluș abandonat singur pe jos, bun și nevinovat, și că problema e cine se va apleca să salveze acest copil bun.
Tot timpul ei spun că oamenii pur și simplu au înnebunit și vor să mor fără nici cel mai mic motiv.
Azi am fumat numai 3 țigări, dar posibil să fi avut mai multe otrăvuri în ele, fiindcă m-a usturat și înțepat pieptul înfiorător.
De când m-am trezut până acum ,ora 3 jumătate, am fost încontinuu torturată sexual monstruos, am avut migrenă continuu, am avut amețeli puternice și îndelungate, dureri continue de ochi. A trebuit să stau aproape tot timpul în pat. Ei spun că sunt f_tă fiindcă oamenilor nu le place faptul că scriu adevărul despre viața mea.??
Alții spun că eu nu am înțeles încă că nimeni nu crede adevărul. Alții recunosc faptul că am fost un om desăvârșit, dar spun că oamenii cred invers.
Ieri am scris din nou o implorare pe facebook:
Dragele mele colege de suferinţă şi bucurii pe facebook,
eu am mai adresat invitaţii colective vouă cu sufletul tot ca bobul de rouă de multe ori.
Acum încerc din nou. Bineînţeles că am fost un om normal mereu şi am ştiut că numai comunicarea de la om la om contează şi nu am crezut că ţin discursuri etc.
Am intentionat să fac această invitaţie individual fiecărei doamne sau domnişoare de pe facebook din cetatea Bucureşti.
Nu am reuşit decât să scriu pe messenger Ilenei-Ileana Popescu Bâldea şi lui Carmen-Maria Mecu, dar poate voi încerca să le contactez direct şi pe celelalte. Aceste doamne m-au respins, poate că nu au avut nevoie de mine.
Mă aplec din nou în genunchi cu gândul bun şi vă rog, dacă cineva dintre dvs. poate, ca om, să aibă puţină milă, sau oarecare respect şi voie bună să mă primească în viaţa lor, fie şi doar o dată, oriunde sub soarele acesta frumos, să ne întâlnim, oricât de puţin, în lumina cuvintelor româneşti, să stăm de vorbă puţin şi să găsim poate câteva puncte de interes comun.
Sunt singură de 35 de ani şi ceva, în afară de câteva relaţii superficiale şi chiar şi acelea foarte rare în viaţa mea. Cred că ştiţi că sunt un om bun şi că nu muşc şi că nu mi-e frică de dvs. Am reuşit să vorbesc la telefon doar cu Viviana Moise de la Cluj, care m-a ajutat financiar cu 100 de lei în timpuri grele pentru mine. Şi cu Maria Tirenescu. Au fost momente de binecuvântare şi bucurie pentru mine. Ştiu că sunt o cerşetoare şi că distanţa socială dintre mine şi dvs. e foarte mare, dar, în numele binelui şi frumosului, în numele iubirii care ne-a animat pe toţi, vă rog în genunchi dacă puteţi să ne vedem puţin, să vorbim puţin, să ne respectăm puţin undeva în această lume a noastră. Poate în numele poeziei, sau al literaturii, sau al păcii în lume, sau al milosteveniei şi al lui Dumnezeu. Ori poate mă puteţi ajuta să găsesc pe cineva, o fundaţie de caritate, orice...
Am încercat de multe ori, dar eu nu aveam cum să găsesc oameni, să îi acostez pe stradă...pur şi simplu nu au existat oameni aproape deloc - nu e vorba de oameni buni, ci de oameni de orice fel în viaţa mea. Nu aveam de unde, nu am avut şanse în mod sigur deloc. Fiecare scurtă întâlnire cu Altcineva a fost în mod sigur pentru mine singura bucurie şi o adevărată sărbătoare, fiindcă aceasta e viaţa între oameni, o sărbătoare şi o lumină pe care trebuie să o preţuim, clipă cu clipă. Am preţuit-o de la început.
Postez aici poate cuvintele adresate Ilenei, cu rugă să vedeţi adevărul, să vă aplecaţi spre un om care nu poate să mai îndure povara singurătăţii, cum v-am spus de multe ori.
Mă adresez doamnelor şi domnişoarelor fiindcă sunt femeie şi ţin la convenienţe - acestea sunt regulile societăţii - ar părea ciudat să mă întâlnesc cu bărbaţi de pe facebook. În viaţa mea nu au existat bărbaţi deloc. Vă implor în genunchi. Încă am vedere, încă merg pe picioare etc.
Dacă vreunul dintre domni poate să mă ajute cu vorbe despre orice, primesc şi asta, cu respect...sau oricine fie şi doar pe messenger.
Seară frumoasă! Şi un Mozart lângă inimă...
telefonul meu 0747228311, compania Orange, între ora 10-18
Iar au intrat cei care spun că eu trebuie să fiu neapărat distrusă, masacrată cerebral. Am întrebat de ce, au spus că sunt prea inteligentă și asta mă așază deasupra lumii. Pe de altă parte am fost un om absolut normal, bun și inteligent, jur că nu au motive să mă omoare. Acum amețeala continuă și degetele mi-au amorțit rău la ambele mâini, ei zic că e otravă din nou și că la noapte vor încerca iar să mă omoare.
Ei spun că le displace foarte mult faptul că sunt obligați (?) să mintă despre mine, mai ales de când au înțeles că nu am avut nici cea mai mică greșeală.
Mai demult spuneau că eu, acum și întreaga viață, am fost ca un bebeluș abandonat singur pe jos, bun și nevinovat, și că problema e cine se va apleca să salveze acest copil bun.
Tot timpul ei spun că oamenii pur și simplu au înnebunit și vor să mor fără nici cel mai mic motiv.
Azi am fumat numai 3 țigări, dar posibil să fi avut mai multe otrăvuri în ele, fiindcă m-a usturat și înțepat pieptul înfiorător.
De când m-am trezut până acum ,ora 3 jumătate, am fost încontinuu torturată sexual monstruos, am avut migrenă continuu, am avut amețeli puternice și îndelungate, dureri continue de ochi. A trebuit să stau aproape tot timpul în pat. Ei spun că sunt f_tă fiindcă oamenilor nu le place faptul că scriu adevărul despre viața mea.??
Alții spun că eu nu am înțeles încă că nimeni nu crede adevărul. Alții recunosc faptul că am fost un om desăvârșit, dar spun că oamenii cred invers.
Ieri am scris din nou o implorare pe facebook:
Dragele mele colege de suferinţă şi bucurii pe facebook,
eu am mai adresat invitaţii colective vouă cu sufletul tot ca bobul de rouă de multe ori.
Acum încerc din nou. Bineînţeles că am fost un om normal mereu şi am ştiut că numai comunicarea de la om la om contează şi nu am crezut că ţin discursuri etc.
Am intentionat să fac această invitaţie individual fiecărei doamne sau domnişoare de pe facebook din cetatea Bucureşti.
Nu am reuşit decât să scriu pe messenger Ilenei-Ileana Popescu Bâldea şi lui Carmen-Maria Mecu, dar poate voi încerca să le contactez direct şi pe celelalte. Aceste doamne m-au respins, poate că nu au avut nevoie de mine.
Mă aplec din nou în genunchi cu gândul bun şi vă rog, dacă cineva dintre dvs. poate, ca om, să aibă puţină milă, sau oarecare respect şi voie bună să mă primească în viaţa lor, fie şi doar o dată, oriunde sub soarele acesta frumos, să ne întâlnim, oricât de puţin, în lumina cuvintelor româneşti, să stăm de vorbă puţin şi să găsim poate câteva puncte de interes comun.
Sunt singură de 35 de ani şi ceva, în afară de câteva relaţii superficiale şi chiar şi acelea foarte rare în viaţa mea. Cred că ştiţi că sunt un om bun şi că nu muşc şi că nu mi-e frică de dvs. Am reuşit să vorbesc la telefon doar cu Viviana Moise de la Cluj, care m-a ajutat financiar cu 100 de lei în timpuri grele pentru mine. Şi cu Maria Tirenescu. Au fost momente de binecuvântare şi bucurie pentru mine. Ştiu că sunt o cerşetoare şi că distanţa socială dintre mine şi dvs. e foarte mare, dar, în numele binelui şi frumosului, în numele iubirii care ne-a animat pe toţi, vă rog în genunchi dacă puteţi să ne vedem puţin, să vorbim puţin, să ne respectăm puţin undeva în această lume a noastră. Poate în numele poeziei, sau al literaturii, sau al păcii în lume, sau al milosteveniei şi al lui Dumnezeu. Ori poate mă puteţi ajuta să găsesc pe cineva, o fundaţie de caritate, orice...
Am încercat de multe ori, dar eu nu aveam cum să găsesc oameni, să îi acostez pe stradă...pur şi simplu nu au existat oameni aproape deloc - nu e vorba de oameni buni, ci de oameni de orice fel în viaţa mea. Nu aveam de unde, nu am avut şanse în mod sigur deloc. Fiecare scurtă întâlnire cu Altcineva a fost în mod sigur pentru mine singura bucurie şi o adevărată sărbătoare, fiindcă aceasta e viaţa între oameni, o sărbătoare şi o lumină pe care trebuie să o preţuim, clipă cu clipă. Am preţuit-o de la început.
Postez aici poate cuvintele adresate Ilenei, cu rugă să vedeţi adevărul, să vă aplecaţi spre un om care nu poate să mai îndure povara singurătăţii, cum v-am spus de multe ori.
Mă adresez doamnelor şi domnişoarelor fiindcă sunt femeie şi ţin la convenienţe - acestea sunt regulile societăţii - ar părea ciudat să mă întâlnesc cu bărbaţi de pe facebook. În viaţa mea nu au existat bărbaţi deloc. Vă implor în genunchi. Încă am vedere, încă merg pe picioare etc.
Dacă vreunul dintre domni poate să mă ajute cu vorbe despre orice, primesc şi asta, cu respect...sau oricine fie şi doar pe messenger.
Seară frumoasă! Şi un Mozart lângă inimă...
telefonul meu 0747228311, compania Orange, între ora 10-18
Iar au intrat cei care spun că eu trebuie să fiu neapărat distrusă, masacrată cerebral. Am întrebat de ce, au spus că sunt prea inteligentă și asta mă așază deasupra lumii. Pe de altă parte am fost un om absolut normal, bun și inteligent, jur că nu au motive să mă omoare. Acum amețeala continuă și degetele mi-au amorțit rău la ambele mâini, ei zic că e otravă din nou și că la noapte vor încerca iar să mă omoare.
miercuri, 22 ianuarie 2020
22 ianuarie 2019 - viața socială continuare
Of, tot timpul am spus ca voi termina povestea aceea si nu am putut. Acum voi trece la masuri mai drastice - adica chiar voi scrie cele 4 subcapitole si apoi de-abia restul divagatiilor, fiindca oricum voi reciti toata povestea dupa ce termin și astfel voi scrie ceea ce nu era deja notat ca explicație și sensuri adiționale. Era mai bine invers, dar nu am putut. Azi încep să continui cu subcapitolul despre vecini, familie si alte relatii sociale ale mele, după moartea tatei.
Viața mea socială în ultimii ani, după 2005
Desigur, mare parte din ceea ce scriu este deja conturat sau notat, dar e necesară o sistematizare, oarecum cronologică și în această privință.
Abia de curând, acum câteva zile, au inventat că eu am fost condamnată la moarte în anul 2000, deci vecinii din blocul trei nu erau asasini, ci călăi și tot de aceea și otrava în blocul doi. Desigur, eu nu am avut niciun fel de greșeală nici înainte de anul 2000 și niciodată nu am avut fantasma sau gândul că sunt condamnată la închisoare sau la moarte. Nici nu bănuiam că era otravă în blocul doi. Acum iar spun ei că mama mea este călăul meu actual și ea mă omoară. Totodată sunt presată sexual, aparent tot de ea, și ei spun mereu peste mintea mea că ea mă f_te ca să mă omoare.
Am fost profesoară doi ani la Colegiul Național IL Caragiale și am fost respinsă de la început, dar nu aveam cum să înțeleg. Totul a decurs așa cum am povestit în povestirile de pe bloc Scrinul negru și Pe Volga liniștită. povestea Martei e povestea mea. Casa mea era ca în piesa Arsenic și dantelă veche, iar Ibi Nicolau și Babi și menajera grecului erau asasinii sau călăii, cum spun unii. Am dus o viață foarte grea, eram și otrăvită și nu știam și munceam de dimineața până seara. Mă înhămau la diverse munci de rutină și uzură, mă obligau să merg la ședințe nesfîrșite în diverse părți ale Bucureștiului, inclusiv la un fel de internat pentru studenții la teologie, unde au servit mâncăruri călugărești de post. Erau și ore suplimentare de serviciu pe școală, unde de asemenea se pierdea timpul. Și cursuri de specializare obligatorii de economie, o adevărată batjocură, dar degeaba, cum am povestit. Fusesem de fapt respinsă de colegi și de personalul administrativ încă din prima zi acolo. Îmi amintesc câteva nume de profesori - Anghelescu, de istorie, cu ceva bun în tot ceea ce inspira, care era dirigintă la clasa mea cea mai bună cu mine. Ei i-am povestit aventurile mele la Revoluție. Ea a chemat un psihiatru la ora mea, fără să îmi ceară acordul, fără să îmi spună nimic dinainte. După vizita acelui om, căruia i-am cedat ora, acei copii de clasa a X-a au devenit gălăgioși și necooperanți, la fel cu clasele rele și nu au mai colaborat cu mine. Mai era o tânără dnă Mâță de limba română, căreia îi țin minte doar numele pitoresc, fiindcă nu am vorbit nimic cu ea. Mai fusese profesorul de filozofie B... am uitat cum, un om foarte bun și care mi-a răspuns la întrebări de fiecare dată, când eu abia îndrăzneam să îl deranjez, dar a plecat din liceu după nu mult timp. Mai era Roșca, un profesor de filozofie mic de statură, care mi-a reproșat că fumam - zicea că nu credea așa ceva - și care mi-a mai reproșat că eram ”materialistă” și nu înțelegeam filozofia idealistă, subiectivistă. O profesoară de istorie (nu mai știu cum se numea), mi-a cerut să devin șefă de catedră de la început, ceea ce era groaznic, fiindcă eu nu aveam nici vechime, nici definitivat, nici experiență, eram doar un porfesot titular. Unii spun că eram considerată intrusă. În calitate de ”șefă” trebuia să creez hârtii cu minicuni despre diverse activități etc. Îmi luau hârțoagele foarte mult timp. Plus serviciul pe școală cu ore suplimentare de stat la liceu. Eram hărțuită de toți și toate, cum am povestit deja, între timp am uitat numele lor. Directoarea liceului a murit și un bărbat a devenit director și mi-a cerut de multe ori să fiu dirigintă și am refuzat, slavă Domnului! A trebuit să organizez și Olimpiada la noi în liceu și a fost greu și am făcut listele cu elevii repartizați pe clase și apoi alergam în sus și în jos pe scări, șchioapă, cu produse alimentare pentru protocol. Atât inspectoarea, cât și alți profesori mă tratau drept copil prost de la început. Unele clase de elevi erau cuminți și bune, altele erau dezastruoase și mă mira diferența. Fiind profesoară de economie și psihologie, aveam multe clase pentru a completa norma didactică și era tare obositor, mai ales cu notele. Livia Șchiopu, fostă colegă de liceu care intrase ca și mine la facultate la Cluj, era profesoară de economie. Ea era acceptată și dădea și meditații. Și mie îmi ieșeau problemele din culegeri pentru admitere și îmi plăcea economia, spre deosebire de psihologie. Odată m-a vizitat - o singură dată - la mine la bloc, unde am șezut în bucătărie și ea vorbea cu același glas strident, puternic, în gura mare, de odinioară cu mine, în timp ce eu îi povesteam despre ceea ce pățisem când am făcut meditații cu Leon Zăgrean și Luiza Dona în 1988-1989. Se auzea ce spunea ea la vecinii de acolo. Anul acesta am căutat pe internet și am văzut că ea și-a dat doctoratul, nu știu în ce an, deci a fost, și ea, acceptată pentru studii postuniversitare. Teoretic ar fi trebuit să am dreptul să predau economie, dar mi-au scos orele de economie din anul al doilea acolo. În anul al treilea mi-au scos și o parte din orele de psihologie și ar fi trebuit să predau la un grup școlar din apropiere de Perla, unde locuiam, dar apoi s-a întâmplat nenorocirea cu radio Europa și am fost obligată să renunț, că nu mai puteam. Am greșit, era mai bine să fi continuat, după un tratament psihiatric, dar nu eram acceptată și otrava era reală și nu aveam unde locui. Profesoara cea mai rea cu mine a fost dna Călinescu - care și ea m-a vizitat și m-a chinuit mult, așța cum am povestit, până în ziua când a murit tata. Atunci l-am întâlnit pe soțul ei. Atunci ea și-a atins scopul, dar eu nu înțelesesem atunci.
Imediat
Viața mea socială în ultimii ani, după 2005
Desigur, mare parte din ceea ce scriu este deja conturat sau notat, dar e necesară o sistematizare, oarecum cronologică și în această privință.
Abia de curând, acum câteva zile, au inventat că eu am fost condamnată la moarte în anul 2000, deci vecinii din blocul trei nu erau asasini, ci călăi și tot de aceea și otrava în blocul doi. Desigur, eu nu am avut niciun fel de greșeală nici înainte de anul 2000 și niciodată nu am avut fantasma sau gândul că sunt condamnată la închisoare sau la moarte. Nici nu bănuiam că era otravă în blocul doi. Acum iar spun ei că mama mea este călăul meu actual și ea mă omoară. Totodată sunt presată sexual, aparent tot de ea, și ei spun mereu peste mintea mea că ea mă f_te ca să mă omoare.
Am fost profesoară doi ani la Colegiul Național IL Caragiale și am fost respinsă de la început, dar nu aveam cum să înțeleg. Totul a decurs așa cum am povestit în povestirile de pe bloc Scrinul negru și Pe Volga liniștită. povestea Martei e povestea mea. Casa mea era ca în piesa Arsenic și dantelă veche, iar Ibi Nicolau și Babi și menajera grecului erau asasinii sau călăii, cum spun unii. Am dus o viață foarte grea, eram și otrăvită și nu știam și munceam de dimineața până seara. Mă înhămau la diverse munci de rutină și uzură, mă obligau să merg la ședințe nesfîrșite în diverse părți ale Bucureștiului, inclusiv la un fel de internat pentru studenții la teologie, unde au servit mâncăruri călugărești de post. Erau și ore suplimentare de serviciu pe școală, unde de asemenea se pierdea timpul. Și cursuri de specializare obligatorii de economie, o adevărată batjocură, dar degeaba, cum am povestit. Fusesem de fapt respinsă de colegi și de personalul administrativ încă din prima zi acolo. Îmi amintesc câteva nume de profesori - Anghelescu, de istorie, cu ceva bun în tot ceea ce inspira, care era dirigintă la clasa mea cea mai bună cu mine. Ei i-am povestit aventurile mele la Revoluție. Ea a chemat un psihiatru la ora mea, fără să îmi ceară acordul, fără să îmi spună nimic dinainte. După vizita acelui om, căruia i-am cedat ora, acei copii de clasa a X-a au devenit gălăgioși și necooperanți, la fel cu clasele rele și nu au mai colaborat cu mine. Mai era o tânără dnă Mâță de limba română, căreia îi țin minte doar numele pitoresc, fiindcă nu am vorbit nimic cu ea. Mai fusese profesorul de filozofie B... am uitat cum, un om foarte bun și care mi-a răspuns la întrebări de fiecare dată, când eu abia îndrăzneam să îl deranjez, dar a plecat din liceu după nu mult timp. Mai era Roșca, un profesor de filozofie mic de statură, care mi-a reproșat că fumam - zicea că nu credea așa ceva - și care mi-a mai reproșat că eram ”materialistă” și nu înțelegeam filozofia idealistă, subiectivistă. O profesoară de istorie (nu mai știu cum se numea), mi-a cerut să devin șefă de catedră de la început, ceea ce era groaznic, fiindcă eu nu aveam nici vechime, nici definitivat, nici experiență, eram doar un porfesot titular. Unii spun că eram considerată intrusă. În calitate de ”șefă” trebuia să creez hârtii cu minicuni despre diverse activități etc. Îmi luau hârțoagele foarte mult timp. Plus serviciul pe școală cu ore suplimentare de stat la liceu. Eram hărțuită de toți și toate, cum am povestit deja, între timp am uitat numele lor. Directoarea liceului a murit și un bărbat a devenit director și mi-a cerut de multe ori să fiu dirigintă și am refuzat, slavă Domnului! A trebuit să organizez și Olimpiada la noi în liceu și a fost greu și am făcut listele cu elevii repartizați pe clase și apoi alergam în sus și în jos pe scări, șchioapă, cu produse alimentare pentru protocol. Atât inspectoarea, cât și alți profesori mă tratau drept copil prost de la început. Unele clase de elevi erau cuminți și bune, altele erau dezastruoase și mă mira diferența. Fiind profesoară de economie și psihologie, aveam multe clase pentru a completa norma didactică și era tare obositor, mai ales cu notele. Livia Șchiopu, fostă colegă de liceu care intrase ca și mine la facultate la Cluj, era profesoară de economie. Ea era acceptată și dădea și meditații. Și mie îmi ieșeau problemele din culegeri pentru admitere și îmi plăcea economia, spre deosebire de psihologie. Odată m-a vizitat - o singură dată - la mine la bloc, unde am șezut în bucătărie și ea vorbea cu același glas strident, puternic, în gura mare, de odinioară cu mine, în timp ce eu îi povesteam despre ceea ce pățisem când am făcut meditații cu Leon Zăgrean și Luiza Dona în 1988-1989. Se auzea ce spunea ea la vecinii de acolo. Anul acesta am căutat pe internet și am văzut că ea și-a dat doctoratul, nu știu în ce an, deci a fost, și ea, acceptată pentru studii postuniversitare. Teoretic ar fi trebuit să am dreptul să predau economie, dar mi-au scos orele de economie din anul al doilea acolo. În anul al treilea mi-au scos și o parte din orele de psihologie și ar fi trebuit să predau la un grup școlar din apropiere de Perla, unde locuiam, dar apoi s-a întâmplat nenorocirea cu radio Europa și am fost obligată să renunț, că nu mai puteam. Am greșit, era mai bine să fi continuat, după un tratament psihiatric, dar nu eram acceptată și otrava era reală și nu aveam unde locui. Profesoara cea mai rea cu mine a fost dna Călinescu - care și ea m-a vizitat și m-a chinuit mult, așța cum am povestit, până în ziua când a murit tata. Atunci l-am întâlnit pe soțul ei. Atunci ea și-a atins scopul, dar eu nu înțelesesem atunci.
Imediat
luni, 20 ianuarie 2020
20 ian.2020
Erau unii care spuneau că vor ca eu să mor fiindcă nu suportă să iasă la lumină faptul că ei au fost păcăliți despre mine de către o femeie proastă și incultă precum mama mea.
Voi continua în sfîrșit povestirea aceea de azi și va fi mult mai bine când voi termina. Pentru azi, doar divagații mai vechi, pe care trebuie să le termin de copiat din caietul meu, după care nu vor mai fi decât subcapitolele de fapte. Bineînțeles că și azi au spus că trebuie să mă omoare și că toți vor să mă omoare fiindcă vor să ascundă adevărul despre mine.
Cei care vorbeau diverse aberații peste mintea mea și mai ales lucruri rele și atacuri verbale au dispărut total de mai multe luni de zile. Rar apare câte unul și în general spun lucruri adevărate și unele lucruri de moarte. Mă bucur că au dispărut.
Azi iar au intrat cei cu ideea ”să fim rezonabili”. Ei spun mereu că eu nu pot fi acceptată în mod categoric, fiindcă oamenii mi-au făcut prea mult rău. Și că toți au mințit. Tot niște asasini murdari sunt și aceștia.
Acum, astă seară, am început să recitesc în oridne toate postările mele din anul 2019 cu atenție, pentru a nu repeta ceea ce deja am scris ca ”divagație”, pentru că e mai bine ca dvs. să citiți mai întâi acele ultime retușuri, înainte de povestirea propriuzisă a ultimelor subcapitole de fapte clar agresive asupra mea și încă câteva lucruri.
Voi continua în sfîrșit povestirea aceea de azi și va fi mult mai bine când voi termina. Pentru azi, doar divagații mai vechi, pe care trebuie să le termin de copiat din caietul meu, după care nu vor mai fi decât subcapitolele de fapte. Bineînțeles că și azi au spus că trebuie să mă omoare și că toți vor să mă omoare fiindcă vor să ascundă adevărul despre mine.
Cei care vorbeau diverse aberații peste mintea mea și mai ales lucruri rele și atacuri verbale au dispărut total de mai multe luni de zile. Rar apare câte unul și în general spun lucruri adevărate și unele lucruri de moarte. Mă bucur că au dispărut.
Azi iar au intrat cei cu ideea ”să fim rezonabili”. Ei spun mereu că eu nu pot fi acceptată în mod categoric, fiindcă oamenii mi-au făcut prea mult rău. Și că toți au mințit. Tot niște asasini murdari sunt și aceștia.
Acum, astă seară, am început să recitesc în oridne toate postările mele din anul 2019 cu atenție, pentru a nu repeta ceea ce deja am scris ca ”divagație”, pentru că e mai bine ca dvs. să citiți mai întâi acele ultime retușuri, înainte de povestirea propriuzisă a ultimelor subcapitole de fapte clar agresive asupra mea și încă câteva lucruri.
duminică, 19 ianuarie 2020
19 ianuarie 2020
va trebui să continuu povestirea și să o termin neapărat, ca să pot continua cu scrierea unor mici eseuri sau altceva după ce voi transmite ceea ce scriu oriunde voi putea
azi, 18 ianuarie 2020
”ura oamenilor față de tine a crescut (?) fiindcă tu ai fost complet izolată și ei nu au cum să știe nimic despre tine” Mama ta e un monstru și tu ai fost un om excepțional. Ea te urăște foarte tare de când te-ai născut. Vrea să te omoare exact cum a spus demult. Ești otrăvită încontinuu. Tu nu ai lovit-o niciodată și ea te-a lovit mereu, dar oamenii nu pot crede adevărul. Lumea întreagă nu poate vedea adevărul și crede invers. Proștii cred că tu ești omorâtă fiindcă ai spus adevărul despre oamenii răi din viața ta, dar totul era la fel de rău și înainte să spui tu adevărul și ar fi continuat la fel.
Medicii toți s-au unit să te omoare, ei cred că tu ești ceva rău și nu pot vedea adevărul. ???
”tu (adică eu) ești o femeie complet singură și foarte săracă, cu o mamă nebună”
”Tu ești un om asasinat de familie, dar proștii cred altceva.”
”Nimic din viața ta nu a fost niciodată aranjat, dar proștii cred că lucrurile din viața ta sunt aranjate de o autoritate superioară.”
Azi noapte (dinspre 18 spre 19 ianuarie 2020) am fost chinuită sexual de două ori și într-una din dăți am reușit să mă trezesc să mă împotrivesc.
Mi s-au prescris picături de ochi Ocuhyl și ochii mă dureau tot mai rău. Am întrerupt administrarea lor și acum mă simt mai bine.
Nimeni nu mi-a spus și nu m-a întrebat nimic, dar mereu spuneau că i-au înșelat pe oamenii proști că eu aș fi vinovată și am tot întrebat ce vină mi se aduce și nimeni nu îmi spune. Ei spun că nimeni nu m-a judecat, iar alții spun că oamenii m-au judecat numai după trecutul meu, despre care ei nu știu nimic. Poate și de aceea am început să scriu povestea vieții mele, din care mai am pe scurt ultima parte.
"toți sunt nebuni, asta e nenorocirea, și, fiind nebuni, îi doare-n cur”
azi, 18 ianuarie 2020
”ura oamenilor față de tine a crescut (?) fiindcă tu ai fost complet izolată și ei nu au cum să știe nimic despre tine” Mama ta e un monstru și tu ai fost un om excepțional. Ea te urăște foarte tare de când te-ai născut. Vrea să te omoare exact cum a spus demult. Ești otrăvită încontinuu. Tu nu ai lovit-o niciodată și ea te-a lovit mereu, dar oamenii nu pot crede adevărul. Lumea întreagă nu poate vedea adevărul și crede invers. Proștii cred că tu ești omorâtă fiindcă ai spus adevărul despre oamenii răi din viața ta, dar totul era la fel de rău și înainte să spui tu adevărul și ar fi continuat la fel.
Medicii toți s-au unit să te omoare, ei cred că tu ești ceva rău și nu pot vedea adevărul. ???
”tu (adică eu) ești o femeie complet singură și foarte săracă, cu o mamă nebună”
”Tu ești un om asasinat de familie, dar proștii cred altceva.”
”Nimic din viața ta nu a fost niciodată aranjat, dar proștii cred că lucrurile din viața ta sunt aranjate de o autoritate superioară.”
Azi noapte (dinspre 18 spre 19 ianuarie 2020) am fost chinuită sexual de două ori și într-una din dăți am reușit să mă trezesc să mă împotrivesc.
Mi s-au prescris picături de ochi Ocuhyl și ochii mă dureau tot mai rău. Am întrerupt administrarea lor și acum mă simt mai bine.
Nimeni nu mi-a spus și nu m-a întrebat nimic, dar mereu spuneau că i-au înșelat pe oamenii proști că eu aș fi vinovată și am tot întrebat ce vină mi se aduce și nimeni nu îmi spune. Ei spun că nimeni nu m-a judecat, iar alții spun că oamenii m-au judecat numai după trecutul meu, despre care ei nu știu nimic. Poate și de aceea am început să scriu povestea vieții mele, din care mai am pe scurt ultima parte.
"toți sunt nebuni, asta e nenorocirea, și, fiind nebuni, îi doare-n cur”
joi, 16 ianuarie 2020
16 ianuarie 2020
S-ar putea să mai fi scris postarea de mai jos mai demult, nu mai țin minte.
Triumf
Atunci, cu un strigăt de triumf
floarea s-a deschis:
Așa o visam
mișcarea aceea
mișcarea
era totul
Petalele
Străbăteau spațiul
Se deschideau în culoare,
Se deschideau în zîmbet.
Am privit zîmbitoare
Acea floare
A înflorit privind-o
Un zîmbet
Și soarele a înflorit
deasupra unei flori deschise
Ce se deschisese.
_______________
Cu rădăcini adînc înfipte în mine
Și rădăcinile-au crescut,
A crescut
Nu mai știu ce vârstă aveam, dar e interesant că îmi amintesc, deși eram copil, mai mult ca sigur în gimnaziu, când de fapt scriam rar poezii, cum am gândit și ce am simțit când am scris poezia. Pe vremea aceea nici nu auzisem de procedeul prin care se face un film la viteză sporită pentru deschiderea unei flori și de fapt la asta mă gândeam mai mult în poezie.
scrisul meu ”cu picioarele” în grabă, pe ciornă, aveam 11-12 ani
Nesiguranță
În vălmășagul de munți și idei,
În mijlocul sufletului și al universului,
În veșnica, monotona, nesigura așteptare,
în muzica lentă a scurgerii timpului,
Între zbucium și vis
Se pune mereu întrebarea
ce și de ce sînt eu?
__________________________
Dacă n-ar fi existat apă
Ne-am fi găsit o altă apă
Dacă n-ar fi existat praf
Ne-am fi găsit un alt praf
Dacă n-ar fi existat lemn
Ne-am fi găsit un alt lemn
Dacă n-ar fi existat floare
Ne-am fi găsit o altă floare
Dacă n-ar fi existat oameni
Am fi fost alții
Din cercul în care trăim
nu pot fi scoase
Decît sufletele celor ce mor
__________ Am găsit aceste poezii într-o carte. Nu știu sigur cîți ani aveam cînd le-am scris, dar erau doar niște ciorne cu mîzgăleli. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni.
2 poezii ale mele din clasa a X-a (15-16 ani) - ciorne, scrise urît, poezia era doar un hobby, nu o măiestrie sau aptitudine specială, aveam un caiet de poezii unde erau scrise pe curat unele poezii, dar nu eram talentată, cum spun gurile rele. (să mă ierte cei care nu știu). Pe spatele hîrtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică. În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea.
Fierbintele miez
Îmi umplu cofa privirii
cu raza izvorînd senină
din fîntîna rotundă a soarelui
adîncindu-se în aur și lumină
M-ascund după umbra copacilor
ca după perdele grele de răcoare
temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe
Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare
încetul cu încetul mică
coborînd la demnitatea unui fir de iarbă
atît de verde încît se pierde-n ochii verii
Sub aurul topit ce-a început să fiarbă.
______________________
Sînt convinsă că fiecare gănd își are propria peșteră
În care se retrage să-și răcorească aripile obosite,
o peșteră cu multe și înguste coridoare
pe care rătăcește în neștire
lovindu-se de albi, lucioși pereți,
ecrane pentru fabuloasele proiecții.
Cu toate-acestea, cîteodată am senzația
că gîndul însuși e o peșteră
întunecată, misterioasă,
sălaș pentru o fiară-ngrozitoare,
veșnic născîndă de supuse stalactite
sau de impertinente stalagmite.
Triumf
Atunci, cu un strigăt de triumf
floarea s-a deschis:
Așa o visam
mișcarea aceea
mișcarea
era totul
Petalele
Străbăteau spațiul
Se deschideau în culoare,
Se deschideau în zîmbet.
Am privit zîmbitoare
Acea floare
A înflorit privind-o
Un zîmbet
Și soarele a înflorit
deasupra unei flori deschise
Ce se deschisese.
_______________
Cu rădăcini adînc înfipte în mine
Și rădăcinile-au crescut,
A crescut
Nu mai știu ce vârstă aveam, dar e interesant că îmi amintesc, deși eram copil, mai mult ca sigur în gimnaziu, când de fapt scriam rar poezii, cum am gândit și ce am simțit când am scris poezia. Pe vremea aceea nici nu auzisem de procedeul prin care se face un film la viteză sporită pentru deschiderea unei flori și de fapt la asta mă gândeam mai mult în poezie.
scrisul meu ”cu picioarele” în grabă, pe ciornă, aveam 11-12 ani
Nesiguranță
În vălmășagul de munți și idei,
În mijlocul sufletului și al universului,
În veșnica, monotona, nesigura așteptare,
în muzica lentă a scurgerii timpului,
Între zbucium și vis
Se pune mereu întrebarea
ce și de ce sînt eu?
__________________________
Dacă n-ar fi existat apă
Ne-am fi găsit o altă apă
Dacă n-ar fi existat praf
Ne-am fi găsit un alt praf
Dacă n-ar fi existat lemn
Ne-am fi găsit un alt lemn
Dacă n-ar fi existat floare
Ne-am fi găsit o altă floare
Dacă n-ar fi existat oameni
Am fi fost alții
Din cercul în care trăim
nu pot fi scoase
Decît sufletele celor ce mor
__________ Am găsit aceste poezii într-o carte. Nu știu sigur cîți ani aveam cînd le-am scris, dar erau doar niște ciorne cu mîzgăleli. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni.
2 poezii ale mele din clasa a X-a (15-16 ani) - ciorne, scrise urît, poezia era doar un hobby, nu o măiestrie sau aptitudine specială, aveam un caiet de poezii unde erau scrise pe curat unele poezii, dar nu eram talentată, cum spun gurile rele. (să mă ierte cei care nu știu). Pe spatele hîrtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică. În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea.
Fierbintele miez
Îmi umplu cofa privirii
cu raza izvorînd senină
din fîntîna rotundă a soarelui
adîncindu-se în aur și lumină
M-ascund după umbra copacilor
ca după perdele grele de răcoare
temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe
Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare
încetul cu încetul mică
coborînd la demnitatea unui fir de iarbă
atît de verde încît se pierde-n ochii verii
Sub aurul topit ce-a început să fiarbă.
______________________
Sînt convinsă că fiecare gănd își are propria peșteră
În care se retrage să-și răcorească aripile obosite,
o peșteră cu multe și înguste coridoare
pe care rătăcește în neștire
lovindu-se de albi, lucioși pereți,
ecrane pentru fabuloasele proiecții.
Cu toate-acestea, cîteodată am senzația
că gîndul însuși e o peșteră
întunecată, misterioasă,
sălaș pentru o fiară-ngrozitoare,
veșnic născîndă de supuse stalactite
sau de impertinente stalagmite.
sâmbătă, 11 ianuarie 2020
11 ianuarie 2020
Azi, 8 ianuarie 2020, seara
continuu povestirea pe care tot o voi termina luna asta. Așa să îmi ajute dumnezeu.
Azi am fost din nou în trecere pe la apartamentul meu din oraș și acum iar sunt roșie la față - alergie pe care o aveam și când stăteam acolo. Mirosul e oribil acolo și mereu când m-am mai dus acolo pentru scurt timp am pățit la fel - roșie și arzând la față, cum pățeam și acolo.
Din nou aceleași idei ale lor -
1. că am fost/sunt un geniu adevărat și un om extrem de pur și bun dar oamenii pur și simplu nu au vrut să mă accepte cu obstinație și au vrut să mor neapărat, fără niciun motiv
2. că singura problemă e că ei sunt nebuni cu adevărat și cred că eu aș fi nebună și că sunt un fel de nebună care trebuie omorâtă
3. că au pus pariu că eu voi omorî bestia - pe mama - și că eu voi scăpa cu viață
4. că trebuiau să mă omoare fiindcă altfel nimeni nu i-ar fi mai respectat sau că dacă nu mă omorau însemna că ar fi făcut România de râsul lumii
Etc. Apoi mă întreabă unul dacă nebunii trebuie omorâți și eu spun din nou că nu. Nici mama și nici otrăvitorii din oraș. Și nici eu, considerată nebună fără să fi greșit nimic, în mod absolut sigur.
Viața e un miracol evident și excepțional. Oamenii sunt alcătuiri minunate, frumos e fiecare gest al lor - în afară de omorârea altor oameni - sunt miracole și cărțile și arta și gestul omului de a-și curăța nasul sau de a-și lega șireturile etc. Și eu am fost un miracol și la fel am gândit despre toți ceilalți, în cele mai mici detalii, toată viața. Viața e mereu o bucurie. Veți vedea și în ce urmează și dacă ați citit blogul meu despre viața mea. Gândiți puțin logic - ce înseamnă sistemul universului și ce înseamnă omul - cât de minunate sunt toate alcătuirile, și cuvintele și semnele și nu doar ceea ce ne oferă simțurile, ci și gândirea bună și logică a omului. Vedeți - bucuria omului în fața puiului de om al lui sau chiar al altora. Tot o bucurie este un om și dacă e matur sau bătrân, ba chiar un miracol mai frumos. Voi scrie mai încolo mai clar - deocamdată mă voi întoarce la acele divagații pe care, dacă le termin, nu voi mai avea de scris din acele lucruri și apoi faptele - adică ceea ce mereu contează mai mult, cum am explicat și eu. Ei au spus de multe ori că oamenii nu mă recunosc și că văd ceva rău în mine deși am fost binele desăvârșit. Așa pare, dar nimeni nu a vrut să mă cunoască și cu adevărat și eu nu am avut ocazia să fiu cu nimeni deloc din 1984, nu aveam cum să am cu cine să fiu.
Continuu - acum îmi voi rescrie ceea ce scrisesem în caiet cu luni în urmă și apoi subcapitolele menționate mai demult.
11 ianuarie 2020, ora 12
Trebuie să mă străduiesc să termin povestirea, ca să fie totul clar și adunat în totalitate pe blogul meu și să trimit peste tot.
Dar azi am de lucru și nu pot.
Voi nota numai din ziua de azi câteva lucruri.
”România este o țară de asasini monstruoși și absolut toți oamenii normali, ca tine, sunt omorâți.” ??
”Tu chiar nu ai înțeles de ce nimeni nu a vorbit cu tine toată viața?”
”Tatăl tău a fost țigan, de aceea tu ai fost torturată și ești omorâtă”
"N-o să ne mai creadă nimeni niciodată.”
”toți proștii au înțeles altceva, dar este vorba numai și numai de o crimă monstruoasă.”
"eu când am înțeles mi-a venit să urlu.” Cine ești? De ce îmi spui mereu aceste cuvinte? De ce nu ai urlat dacă ți-a venit să urli?
Azi mama iar a stat, ca în fiecare zi aproape, la bucătărie cu ușa deschisă să o aud și să o văd eu de la calculatorul meu, fiindcă eu nu am ușă, fiindcă așa a modificat ea casa, așa a vrut. Unii spun că s-a gândit mult cum să mă chinuiască mai tare.
Printre altele, mama iar a început să tragă ritmic aerul tare pe nas, cum face ea adesea și este un sunet neplăcut și enervant și lasă o impresie de tensiune și neplăcere. Așa făcea de când eram copil mic și încă de atunci simțeam o mare neplăcere fizică - nimic sexual - când ea făcea așa. De data asta, ca și în ultimii ani când ea făcea așa, mi-am simțit creierul tensionat și îmbâcsit și am avut tensiune sexuală chinuitoare, nu senzații sexuale. Unii spun că mama mă f_te foarte urât ca să îmi stoarcă energia, să mă omoare agravând efectele otrăvii pe care mi-au dat-o nebunii cu ideea că eram condamnată la moarte, deși nu greșisem absolut nimic. Eu nu am crezut, abia azi am făcut conexiunea de înțelegere. Mereu a fost așa. Ei spuneau că tot mama era cea care îmi dădea coșmaruri și mă făcea să mă frec sexual în somn, știind cât de mult mă deranjează acest lucru. Chiar și anul trecut mi s-a întâmplat, aici la Voluntari.
De multe ori au spus că voi fi incinerată, că nu voi ajunge la cimitir, la groapa comună sau că recomandă incinerarea (în engleză).
Din nou aceeași scuză monstruoasă și ridicolă a lor:
Tu ai suferit mult prea mult pentru o viață de om și ai fost evident o figură pură și luminoasă, iar figura mamei tale e prea întunecată. Fiind tu evident bună, cuminte și inteligentă, proștii nu au cum să creadă adevărul și își imaginează că tu ești nebună. ??
Îi invit atunci să citească cu atenție blogul despre viața mea și vor vedea că este doar adevărul, că era oricând dovedibil și, cu puțin noroc, vor înțelege că e chiar tot adevărul acolo, dacă apuc să scriu și restul povestirii scurte, ultima.
Și ce dacă proștii credeau sau cred că sunt nebună? Oricum, nu ei m-au respins.
Marțea trecută, pe 7 ianuarie, am fost să fac tomografie abdomen și pelvis, cum ați văzut în fotografii. Rezultatele le voi primi marțea viitoare - merg să le iau.
Azi au inventat că toată lumea a mințit despre mine, Cristina-Monica Moldoveanu. Ei spun că dacă toți mint, atunci unii dintre ei nu pot spune adevărul. Au insinuat că medicii de la spitalul Monza de la CT vor ascunde adevărul despre mine fiindcă oricum dacă mor nimeni nu îmi va face autopsie. Au început din nou să spună diverse lucruri peste mintea mea - mai ales că ei vor pierde absolut totul, fiindcă lumea toată a înțeles adevărul despre mine ! Ei spun de 14 ani acest lucru, la fel ca aceia cu cutremurul care va veni - când mor eu sau cam așa ceva. Din nou, ei spun că vom deveni din nou sanatoriu, ceea ce asemenea au spus de mulți ani. Ăștia sunt contraziși de cei care tot de mult spuneau că România e oricum un imens sanatoriu de nebuni. Alții - azi - spun că singurul om anormal și nebun sunt eu - în rest toți sunt normali, cel puțin în România. Deci pentru ei nebunia e un concept care se aplică unui singur individ. Alții iar sunt nemulțumiți că nu mă pot controla, fiindcă, spun ei, sunt prea inteligentă. Dar de ce nu încearcă să îi controleze pe cei care chiar fac răul sau sunt proști? Eu nu am greșit nimic, mai citiți odată viața mea, dacă nu credeți - veți vedea clar - au fost doar trei momente în aproape 50 de ani, dar erau doar aparente greșeli și în rest eram perfecțiunea, chiar și în tot ce gândeam, deși am fost un om izolat toată viața. Etc.
Iar au început să spună în engleză că nu se va întâmpla nimic rău, că nu e vorba decât de faptul că pur și simplu sunt omorâtă, dar nimeni nu trebuie să se îngrijoreze pentru binele lui personal din această cauză.
Iar au început - că ăia de la CT au încercat să mă omoare, fiindcă m-au chinuit la fel cum au făcut și în toate spitalele, cum voi mai povesti. La fel, am fost martirizată și torturată zi de zi și acasă, din 1984, cum am descris pe blog. Trebuie neapărat să termin povestirea, atunci veți înțelege. Da, și cei de la CT m-au chinuit, dar nu știu dacă au încercat să mă omoare. Oricum sunt singură - oricine mă poate omorî oricând și dvs. nu vorbiți cu mine și nu am familie.
E adevărat cum am povestit că au vrut să mă înhațe pe stradă să mă ducă la cimitirul Șerban Vodă, dar am reușit să scap. Ca întotdeauna, ei spun că oamenii chiar cred că eu aș fi ceva rău pentru ei și eu sunt de fapt binele perfect, și ei recunosc aceasta.
Deși tu ești singură, deși ei nu au vorbit cu tine deloc, deși ei nu te pot compara cu nimeni fiindcă nu au cunoscut pe nimeni aidoma ție, deși nu știu nimic cu certitudine despre moartea celor ca tine, oamenii totuși cred că știu ceva despre tine și că trebuie să mori și au creat diverse fantezii despre tine.
cred ca maduva spinarii mi-e prinsa, e foarte rau acum - abia scriu, ochii mi s-au tulburat etc.
continuu povestirea pe care tot o voi termina luna asta. Așa să îmi ajute dumnezeu.
Azi am fost din nou în trecere pe la apartamentul meu din oraș și acum iar sunt roșie la față - alergie pe care o aveam și când stăteam acolo. Mirosul e oribil acolo și mereu când m-am mai dus acolo pentru scurt timp am pățit la fel - roșie și arzând la față, cum pățeam și acolo.
Din nou aceleași idei ale lor -
1. că am fost/sunt un geniu adevărat și un om extrem de pur și bun dar oamenii pur și simplu nu au vrut să mă accepte cu obstinație și au vrut să mor neapărat, fără niciun motiv
2. că singura problemă e că ei sunt nebuni cu adevărat și cred că eu aș fi nebună și că sunt un fel de nebună care trebuie omorâtă
3. că au pus pariu că eu voi omorî bestia - pe mama - și că eu voi scăpa cu viață
4. că trebuiau să mă omoare fiindcă altfel nimeni nu i-ar fi mai respectat sau că dacă nu mă omorau însemna că ar fi făcut România de râsul lumii
Etc. Apoi mă întreabă unul dacă nebunii trebuie omorâți și eu spun din nou că nu. Nici mama și nici otrăvitorii din oraș. Și nici eu, considerată nebună fără să fi greșit nimic, în mod absolut sigur.
Viața e un miracol evident și excepțional. Oamenii sunt alcătuiri minunate, frumos e fiecare gest al lor - în afară de omorârea altor oameni - sunt miracole și cărțile și arta și gestul omului de a-și curăța nasul sau de a-și lega șireturile etc. Și eu am fost un miracol și la fel am gândit despre toți ceilalți, în cele mai mici detalii, toată viața. Viața e mereu o bucurie. Veți vedea și în ce urmează și dacă ați citit blogul meu despre viața mea. Gândiți puțin logic - ce înseamnă sistemul universului și ce înseamnă omul - cât de minunate sunt toate alcătuirile, și cuvintele și semnele și nu doar ceea ce ne oferă simțurile, ci și gândirea bună și logică a omului. Vedeți - bucuria omului în fața puiului de om al lui sau chiar al altora. Tot o bucurie este un om și dacă e matur sau bătrân, ba chiar un miracol mai frumos. Voi scrie mai încolo mai clar - deocamdată mă voi întoarce la acele divagații pe care, dacă le termin, nu voi mai avea de scris din acele lucruri și apoi faptele - adică ceea ce mereu contează mai mult, cum am explicat și eu. Ei au spus de multe ori că oamenii nu mă recunosc și că văd ceva rău în mine deși am fost binele desăvârșit. Așa pare, dar nimeni nu a vrut să mă cunoască și cu adevărat și eu nu am avut ocazia să fiu cu nimeni deloc din 1984, nu aveam cum să am cu cine să fiu.
Continuu - acum îmi voi rescrie ceea ce scrisesem în caiet cu luni în urmă și apoi subcapitolele menționate mai demult.
11 ianuarie 2020, ora 12
Trebuie să mă străduiesc să termin povestirea, ca să fie totul clar și adunat în totalitate pe blogul meu și să trimit peste tot.
Dar azi am de lucru și nu pot.
Voi nota numai din ziua de azi câteva lucruri.
”România este o țară de asasini monstruoși și absolut toți oamenii normali, ca tine, sunt omorâți.” ??
”Tu chiar nu ai înțeles de ce nimeni nu a vorbit cu tine toată viața?”
”Tatăl tău a fost țigan, de aceea tu ai fost torturată și ești omorâtă”
"N-o să ne mai creadă nimeni niciodată.”
”toți proștii au înțeles altceva, dar este vorba numai și numai de o crimă monstruoasă.”
"eu când am înțeles mi-a venit să urlu.” Cine ești? De ce îmi spui mereu aceste cuvinte? De ce nu ai urlat dacă ți-a venit să urli?
Azi mama iar a stat, ca în fiecare zi aproape, la bucătărie cu ușa deschisă să o aud și să o văd eu de la calculatorul meu, fiindcă eu nu am ușă, fiindcă așa a modificat ea casa, așa a vrut. Unii spun că s-a gândit mult cum să mă chinuiască mai tare.
Printre altele, mama iar a început să tragă ritmic aerul tare pe nas, cum face ea adesea și este un sunet neplăcut și enervant și lasă o impresie de tensiune și neplăcere. Așa făcea de când eram copil mic și încă de atunci simțeam o mare neplăcere fizică - nimic sexual - când ea făcea așa. De data asta, ca și în ultimii ani când ea făcea așa, mi-am simțit creierul tensionat și îmbâcsit și am avut tensiune sexuală chinuitoare, nu senzații sexuale. Unii spun că mama mă f_te foarte urât ca să îmi stoarcă energia, să mă omoare agravând efectele otrăvii pe care mi-au dat-o nebunii cu ideea că eram condamnată la moarte, deși nu greșisem absolut nimic. Eu nu am crezut, abia azi am făcut conexiunea de înțelegere. Mereu a fost așa. Ei spuneau că tot mama era cea care îmi dădea coșmaruri și mă făcea să mă frec sexual în somn, știind cât de mult mă deranjează acest lucru. Chiar și anul trecut mi s-a întâmplat, aici la Voluntari.
De multe ori au spus că voi fi incinerată, că nu voi ajunge la cimitir, la groapa comună sau că recomandă incinerarea (în engleză).
Din nou aceeași scuză monstruoasă și ridicolă a lor:
Tu ai suferit mult prea mult pentru o viață de om și ai fost evident o figură pură și luminoasă, iar figura mamei tale e prea întunecată. Fiind tu evident bună, cuminte și inteligentă, proștii nu au cum să creadă adevărul și își imaginează că tu ești nebună. ??
Îi invit atunci să citească cu atenție blogul despre viața mea și vor vedea că este doar adevărul, că era oricând dovedibil și, cu puțin noroc, vor înțelege că e chiar tot adevărul acolo, dacă apuc să scriu și restul povestirii scurte, ultima.
Și ce dacă proștii credeau sau cred că sunt nebună? Oricum, nu ei m-au respins.
Marțea trecută, pe 7 ianuarie, am fost să fac tomografie abdomen și pelvis, cum ați văzut în fotografii. Rezultatele le voi primi marțea viitoare - merg să le iau.
Azi au inventat că toată lumea a mințit despre mine, Cristina-Monica Moldoveanu. Ei spun că dacă toți mint, atunci unii dintre ei nu pot spune adevărul. Au insinuat că medicii de la spitalul Monza de la CT vor ascunde adevărul despre mine fiindcă oricum dacă mor nimeni nu îmi va face autopsie. Au început din nou să spună diverse lucruri peste mintea mea - mai ales că ei vor pierde absolut totul, fiindcă lumea toată a înțeles adevărul despre mine ! Ei spun de 14 ani acest lucru, la fel ca aceia cu cutremurul care va veni - când mor eu sau cam așa ceva. Din nou, ei spun că vom deveni din nou sanatoriu, ceea ce asemenea au spus de mulți ani. Ăștia sunt contraziși de cei care tot de mult spuneau că România e oricum un imens sanatoriu de nebuni. Alții - azi - spun că singurul om anormal și nebun sunt eu - în rest toți sunt normali, cel puțin în România. Deci pentru ei nebunia e un concept care se aplică unui singur individ. Alții iar sunt nemulțumiți că nu mă pot controla, fiindcă, spun ei, sunt prea inteligentă. Dar de ce nu încearcă să îi controleze pe cei care chiar fac răul sau sunt proști? Eu nu am greșit nimic, mai citiți odată viața mea, dacă nu credeți - veți vedea clar - au fost doar trei momente în aproape 50 de ani, dar erau doar aparente greșeli și în rest eram perfecțiunea, chiar și în tot ce gândeam, deși am fost un om izolat toată viața. Etc.
Iar au început să spună în engleză că nu se va întâmpla nimic rău, că nu e vorba decât de faptul că pur și simplu sunt omorâtă, dar nimeni nu trebuie să se îngrijoreze pentru binele lui personal din această cauză.
Iar au început - că ăia de la CT au încercat să mă omoare, fiindcă m-au chinuit la fel cum au făcut și în toate spitalele, cum voi mai povesti. La fel, am fost martirizată și torturată zi de zi și acasă, din 1984, cum am descris pe blog. Trebuie neapărat să termin povestirea, atunci veți înțelege. Da, și cei de la CT m-au chinuit, dar nu știu dacă au încercat să mă omoare. Oricum sunt singură - oricine mă poate omorî oricând și dvs. nu vorbiți cu mine și nu am familie.
E adevărat cum am povestit că au vrut să mă înhațe pe stradă să mă ducă la cimitirul Șerban Vodă, dar am reușit să scap. Ca întotdeauna, ei spun că oamenii chiar cred că eu aș fi ceva rău pentru ei și eu sunt de fapt binele perfect, și ei recunosc aceasta.
Deși tu ești singură, deși ei nu au vorbit cu tine deloc, deși ei nu te pot compara cu nimeni fiindcă nu au cunoscut pe nimeni aidoma ție, deși nu știu nimic cu certitudine despre moartea celor ca tine, oamenii totuși cred că știu ceva despre tine și că trebuie să mori și au creat diverse fantezii despre tine.
cred ca maduva spinarii mi-e prinsa, e foarte rau acum - abia scriu, ochii mi s-au tulburat etc.
vineri, 3 ianuarie 2020
3 ianuarie 2019
A mai trecut un an când nu primesc urări de la mulți ani de la nimeni - adică nu am prieteni sau colegi, nu primesc de la verii primari sau cei din București. Unii spun că eu sunt rușinea familiei, dar alții spun că ei sunt așa, nu eu. Lucrul acesta a început când aveam 13 ani, în 84, când m-au adus la casa de nebuni, cum numea nașul meu locuința părinților mei, mai înainte toți cei puțini din familie se purtau foarte frumos și primeam și urări și cadouri. Nu am greșit nimic nici înainte de 84 și am ținut foarte mult la familie. Doar fratele mamei mi-a transmis prin mama la mulți ani.. dar... nu mai explic acum.
Am avut noroc, cum spuneam, că m-au programat pe 7 ianuarie la CT abdomen și pelvis, la ora 7 seara. Va fi o zi foarte grea, voi avea de mers la cardiolog cu rezultatul analizelor, apoi să fac analiza pentru uree și creatinină și apoi CT la ora 7 seara. Apoi, pe 8 ianuarie trebuie să merg la diabetolog, fiindcă acum un an și ceva spuneau că am prediabet.
raportul meu medical
Rezultatele la analize au ieșit cam prost, dar nu foarte -
VSH 41, când e normal sub 20
glucoza și colesterol total puțin mărite peste limită
HDL risc major pt boli cardiovasculare (deja le am) - adică 28 !, când e bine cel puțin 40
trigliceride - 562 ! când e normal sub 150, acestea fiind crescute mereu la mine de mulți ani, de vreo 10 ani
sodiu puțin scăzut sub limită
Am avut noroc, cum spuneam, că m-au programat pe 7 ianuarie la CT abdomen și pelvis, la ora 7 seara. Va fi o zi foarte grea, voi avea de mers la cardiolog cu rezultatul analizelor, apoi să fac analiza pentru uree și creatinină și apoi CT la ora 7 seara. Apoi, pe 8 ianuarie trebuie să merg la diabetolog, fiindcă acum un an și ceva spuneau că am prediabet.
raportul meu medical
Rezultatele la analize au ieșit cam prost, dar nu foarte -
VSH 41, când e normal sub 20
glucoza și colesterol total puțin mărite peste limită
HDL risc major pt boli cardiovasculare (deja le am) - adică 28 !, când e bine cel puțin 40
trigliceride - 562 ! când e normal sub 150, acestea fiind crescute mereu la mine de mulți ani, de vreo 10 ani
sodiu puțin scăzut sub limită
joi, 2 ianuarie 2020
Abonați-vă la:
Postări (Atom)