28.08.23

Am povestit cum, acum câțiva ani, după ce a murit vecinul lui Marinică, deci al doilea vecin de la mine - mama spunea că a fost asasinat în casă și că Marinică i-a spus că era un om care a stat singur de tot 40 de ani, unii au clădit 6 case pe un teren dstul de mic, deci foarte aproape de fereastra mea - de unde mă vor vedea și voi vedea și auzi noii proprieteari, din păcate. De câteva zile au început să lucreze și în fața geamului de la bucătărie, deci al doliea vecin din partea cealaltă - și astfel voi avea zgomote și mă vor vedea și din partea cealaltă, dincolo de vecina Mădălina. Din păcate nu voi mai putea se pare face plajă - ceea ce era necesar pentru mine câteva zile pe an - căci curtea mea, care era ascunsă și plăcut de colindat, va deveni complet descoperită, fără intimitate. Poate să fie și mai rău, căci Mădălina stă într-o singură cameră cu Igor, fiul ei, care acum trece în clasa a X-a. El nu mă salută niciodată, are ceva cu mine, și ei nu s-au mutat încă în această parte, așa că în casă am avut liniște câțiva ani. Liniște și în curte, în casele noi apropiate nu stă încă nimeni. Dar dacă Igor crește, poate să se mute aici, să îmi facă zgomote prin peretele comun, în camera unde stau adică, sau de sus, din partea de pod care e al lor. Sau, și mai rău, poate să vândă cuiva totul și să nu mai am intimitate deloc și să fie zgomote groaznice. Mădălina e foarte săracă. A moștenit-o pe mătușa ei acum vreo 2-3 ani, care a murit de cancer în camera învecinată cu a mea, unde a murit și nașu de cancer. Dar o sumă mică de bani doar. Și a plătit familiei Stoicescu o datorie pentru această proprietate. Unii spun că Igor oricum a fost îndoctrinat despre mine și că e crescut astfel încât să mă distrugă în viitor - nu știu dacă e adevărul. Mădălina m-a respins totuși, sau nu prea îi place de mine, și este singură tot timpul și nu are nici serviciu deocamdată. Ea mă salută și vorbește relativ normal cu mine. Ei spun că oamenii s-au înghesuit în singurele colțișoare posibile, ca să clădească case, ca să mă poată lovi pe mine. ??

Aseară m-au torturat înfiorător. Astă seară a răsărit o lună extrem de mare, aproape plină, cum nu am văzut în ultimii 10-15 ani - nu știu de ce. Poate a mai fost, dar, de obicei, era mică. În parcul cel nou de la Poliție sunt mulți copii și rude ale lor - există bănci, dar accesul pentru mine e blocat, nu mai explic totul, ar fi mult de spus - ei au spus că acesta e încă un semn că oamenii nu mă vor, când de fapt unii dintre ei instigă la ură prin această idee pe care o repet aici, chiar dacă unii nu aveau nimic cu mine. Sunt bănci, dar accesul e dificil. Ei asta au făcut - de exemplu m-au otrăvit și torturat și apoi au inventat că eram condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic și poate că nu eram condamnată la moarte atunci. Nici acum nu este condamnare, e crimă organizată, instituționalizată prin corupție. Corupție prin bani și statut social și corupție a rațiunii și dreptății. În drumul meu spre troiță trec pe lângă parc și nu am cum să mă odihnesc, iar băncile aflate inițial pe stradă le-au scos rând pe rând.

29.08.23
Ei spun că toți vor să mă distrugă complet. Apoi din nou fertich - și iar zic că nemții (?!) vor să mă distrugă fiindcă poporul lor a fost mințit despre mine. ??? Mai au spus din nou că cele trei boli grave ale mele - cardiopatia ischemică, diabetul și ciroza sunt din cauza multelor otrăvuri pe care mi le-au dat, ceea ce știam. Ei spun că un anumit porc a mințit despre mine și de aceea mă omoară poporul ??!

31.08.23
ei spun că mama e un om așa monstruos și m-a masacrat și chinuit așa monstruos, încât nimeni nu crede adevărul și mă omoară cu toții. ???? și nici măcar nu a stat nimeni de vorbă cu mine niciodată...

1.09.23
Aseară m-am simțit foarte rău.

4.09.23
Am continuat azi să scriu caietele mele de poezii și texte în proză - am scris deja aproape 4 caiete - circa 250 pagini pe caiet și mai am de scris... am început cu textele care nu au legătură cu viața mea, voi copia probabil și unele texte de pe acest blog - așa am cărțile mele pentru o eventuală bătrânețe. Scrisul e inegal, mă lupt cu neuropatie periferică, iar la tastatură scriu lent, cu 2-3 degete.

gura lumii// 22 august 2014

Iar mă plâng, judecaţi dvs. dacă am dreptate. Am precis, nu am greşit nimic toată viaţa şi nu am judecat greşit niciodată. Viaţa mea a fost o groaznică pilulă amară. Bun, nu prea scriu poezii grozave, asta nu mă supără mult. Ba chiar deloc, nu e un motiv de deprimare. Viaţa însă are alte cerinţe mult mai importante. Pâinea şi apa. Sunt foarte grasă, cum bine ştiţi. Nu doar din sedentarism forţat fiindcă sunt izolată şi fără bani. Ci chiar fiindcă nu am bani şi mănânc în salturi, mâncare ieftină, pâine cu apă de multe ori.

Luna trecută nu am mai putut îndura, mi-era tare foame şi ca de obicei nu aveam niciun leu. Am vândut cum spuneam ce se putea vinde la amanet demult. De zeci de ori mi s-a spus că eu nu am dreptul să am pensie dar nici să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric. Deci lumea mă obligă la sinucidere fiindcă nu le-a plăcut de mine, nu ştiu de ce. M-am întâlnit pe holul blocului cu vecina de apartament, o femeie tânără gravidă şi cu copil mic. Ea fusese bună cu mine şi de două ori sau trei, dar nu mai de mai multe ori, îmi oferise ca împrumut câte 50 de lei şi eu mereu i-am dat la timp înapoi. Drept semn de recunoştinţă i-am dat cadou volumul meu de haiku, care e tipărit la editura PIM dar nu are ISBN, nu e o carte propriuzis ca publicaţie. Apoi ea mi-a zis că i-a plăcut. Aşa că, fiindu-mi foame, am îndrăznit să îi cer, de data aceasta numai 20 de lei, aproape plângând...dar ea m-a refuzat. Anterior sunasem la mama ei şi aceasta spusese că numai fiica ei poate să îmi dea. Nu mai ţin minte acum cum am ajuns din nou la uşa lor, poate că îmi era prea foame. (Repet, eu nu mă mut cu maică-mea mai bine mă sinucid). Mama vecinei mi-a dat 20 de lei din banii ei, dar mi-a spus că trebuie neapărat să nu sun atunci când fata ei e acasă şi nu era clar orarul când pot să sun să îi dau banii înapoi, dar totuşi am luat suma aceea...rău am făcut. Eu mereu am fost un om bun şi gentil cu ceilalţi şi am ajutat financiar din puţinul meu când am putut. După ce mi-am luat cele câteva sute de lei lunare (dintr-o chirie pe un apartament), am vrut din tot sufletul să o întâlnesc pe vecină să îi dau înapoi banii, eu niciodată nu am lăsat o datorie neplătită. Ea zicea că poate ne mai întâlnim, nu ne-am mai întâlnit şi mi-era frică să sun la ea fiindcă mă temeam că fata e în concediu medical şi e acasă. Ieri am întâlnit-o pe culoar şi, fiind sfârşitul lunii, nu mai aveam niciun leu. Mi-am cerut scuze în genunchi, am vrut să îi explic, dar nu a acceptat. Mi-a cerut categoric banii şi aproape că m-a înjurat, deşi e una din puţinele mele greşeli nevinovate într-o viaţă întreagă. Azi a venit la mine la uşă şi mi-a spus că cheamă poliţia şi a început să urle că eu aş fi...etc.etc. o serie de insulte şi m-a dat dracului de multe ori, a zis că eu nu am muncit, deşi m-am luptat din greu toată viaţa, că fiica ei a muncit mai mult decât oricine în lumea asta...şi nu înţeleg ce are cu mine din acest punct de vedere fiindcă eu nu am atacat-o pe fiica ei niciodată...de ce Doamne aşa o ploaie de înjurături reale când am iubit şi respectat oamenii o viaţă întreagă? Mi-a mai zis că ea nu poate să mă întreţină pe mine, ca şi cum aş fi luat bani de mai multe ori de la ea, ceea ce nu e adevărat! I-am oferit icoana mea cu maica Domnului de argint, că oricum valorează mai mult decât 20 de lei sau un inel mic de aur, dar a refuzat. A zis că sunt o ticăloasă sau aşa ceva şi că am bani!! Oare ea chiar nu îneţelegea adevărul, sau în sufletul ei chiar credea că eu am ceva bani? M-am dus sub o ploaie de ameninţări la un magazin unde cunoşteam o vânzătoare, printre puţinele mele relaţii, oricum distante, în afară de mama mea. Vânzătoarei i-a fost milă şi mi-a împrumutat 20 de lei ca să îi dau vecinei furioase. Am ajuns la concluzia că pentru cei mai mulţi oameni 10-15 lei înseamnă puţin în prezent, fiindcă de exemplu şi medicul de familie mi-a prescris nişte medicamente pentru crampe musculare şi când m-am plâns mi-a spus „costă numai 10-15 lei”, ca şi cum asta e un fleac şi nu am mai ştiut ce să răspund, mi-am înghiţit amarul. Eu nu am haine demult, nu pot să mă tund şi nu pot repara WCul din decembrie trecut. Aş fi muncit orice pentru 300 de lei pe lună, dar toţi m-au refuzat. Am ajuns la concluzia că oamenii nu pot înţelege sărăcia sau singurătatea, că nu cred cu adevărat pe ceilalţi şi indirect îi omoară... Cu vreo săptămână în urmă am auzit scandaluri urâte la uşa vecinilor când am ieşit din lift. Se auzeau ţipete între fată şi mamă şi păreau să se ceartă legat de îngrijirea copilului mic, nu legat de bani.

Pentru a fi complet sinceră adaug că tot în zilele acelea luna trecută când nu am mai putut să rabd am mai luat 15-20 de lei de la altă vecină, o doamnă care nu înjură. Nimic altceva. Pe aceştia nu i-am dat înapoi dintr-un soi de furie că nu îi dădusem pe ceilalţi, prin molipsire, şi doar asta a fost adevărata mea grşeală...Oricum aş fi dat înapoi 20, chiar dacă nu mai ţineam bine minte şi oricum d-na respectivă cred că mi-ar fi dat înapoi 5 lei dacă aş fi dat prea mult. Repet, mereu am dat şi câte un leu înapoi, judecaţi şi dvs. această poveste...

Pe Volga liniştită

M-am răzgândit puţin. Adaug azi un text despre anii petrecuţi în calitate de profesoară la liceul Caragiale din Bucureşti. Desigur am omis multe amănunte, cum ar fi faptul că mereu eram în afara dialogului din cancelarie, că psihologul şcolii era chiar fosta mea colegă de liceu Livia Şchiopu, care studiase şi la Cluj cât timp am fost şi eu acolo, dar ea absolvise sociologia, nu psihologia, că profesorii spuneau la un moment dat că ei credeau că este un mieluşel printre ei şi când colo era lupul (eu nu am fost deloc lup şi nu ştiu la cine se refereau), sau că jucau un fel de teatru al sărutului Iudei faţă de mine (asta poate mi s-a părut)...plus multe altele. Marta aceea am fost eu.

Pe Volga liniştită

Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.

Domnişoara s-a mutat cu chirie acolo într-un an în care clubul dăduse faliment. Era linişte. Chiria i-o plătea un domn binevoitor cu care ea nu avusese nicio legătură. Banii erau principala ei lipsă, pomul vieţii ei aproape că nu dăduse niciodată astfel de frunze. Era genul de fată bătrână grasă şi liniştită, mereu cu rădăcinile din trecut la vedere şi aproape de linia solului. Domnişoara Marta nu uita nimic, ţinea cont mereu de fiecare amănunt şi credea că lucrurile pot doar să meargă spre mai bine, însă fără ca ea să viseze, fără ca ea să îşi imagineze ceva. Tocmai de aceea era o fantastă. Nu pătrunsese în lumea vrăjitorilor şi nu era acceptată nici în lumea paşnică sau idilică a învăţătoarelor sau educatoarelor cuminţi. De fapt aşa credea ea, că lumea aceea era ca o căsuţă în prerie, cu fiecare obiect util la locul său şi cu un colţişor cu fotoliu pentru lecturi şi ceai, cu zahăr brun pe o măsuţă. Ea doar credea că lumea era ceea ce văzuse ea odată în copilărie şi îşi amintea că unii oameni spuseseră despre tatăl ei că este ca un copil mare. Singură, în pacea gândurilor ei, era un fel de azil cu prea multă iubire pentru copii şi bătrâni neputincioşi; se simţea ca o mamă şi desigur nu înţelesese că ea însăşi devenise acel copil mare.

Acum, la noul loc de muncă situat în apropierea locuinţei, copiii îi spuneau doamnă. Uneori doamna Marta. Îşi înnăbuşea durerea faptului că la vârsta ei toate doamnele profesoare nu mai pot fi decât doamne. De fapt nici nu se gândea vreodată la acest lucru. Încerca să uite că nişte fete i-au spus în recreaţie că ei i-ar trebui un copil al ei să îl legene şi să îl îngrijească. Nu a ştiut ce să le răspundă. Găsea câte ceva de lucru de dimineaţă până seara în casă, se gândea numai la teze, extemporale, examinări sau proiecte de lecţie cât mai interesante. Aşa spera ea să reuşească, din nou fără niciun pic de fantezie. Îşi consuma o parte din salariul mic pe hârtii şi cerneală de imprimantă pentru materialele didactice pe care ea le considera necesare la orele de la şcoală, sau care îi erau insistent cerute de şefi sau inspectori. Mergea des la şedinţe obligatorii, unde asculta un lung pomelnic de nume şi posibile activităţi şcolare viitoare, la fel cu pomelnicul din slujbele bisericeşti. Odată şedinţa s-a ţinut chiar la internatul unei şcoli de teologie unde bucătarul sfiinţiilor lor le-a oferit cu dărnicie gustări de post, dar cu deosebit succes printre profesoarele participante. A ocolit şi ea masa praznicului ciupind câte ceva pe ici pe colo, apoi a părăsit şedinţa înainte de finalul ei. Mergea uneori şi la cursuri de perfecţionare şi constata cu mirare, un sentiment constant în viaţa ei, că alte doamne profesoare se jucau ca nişte copii cu altfel de materiale didactice mai interesante, că dansau o horă de pieţe şi capitaluri unde se striga preţul şi se experimenta legea cererii şi ofertei. Ea ieşea puţin tristă pe culoar în pauză şi îşi aprindea mecanic câte o ţigară, obicei prin care încerca să uite că lumea e mai fantastică decât tot ce văzuse ea până atunci.

De pildă nu înţelegea rostul orelor de serviciu pe şcoală, în care unii profesori stăteau ziua întreagă într-o cămăruţă curată şi liniştită la ultimul etaj şi aveau un elev pe post de aghiotant, cu alte cuvinte tăiau frunza la câini. Deschisese registrul de însemnări de pe masă şi descoperise că alţi profesori aveau mai multă fantezie şi glumeau despre orele petrecute în acel turn de pază. Marta nu a înţeles nici de ce devenise şefă de catedră sau de ce i se cereau multe fişe şi proiecte şi tabele interminabile pe care nu putea să le umple cu lumea din fantezia ei goală. Ce să fi scris acolo, când ea număra numai ceea ce vedea în faţa ei şi nu ghicea defel ce se ascunde după oricare perete?

De fapt, nu înţelegea multe lucruri. Un coleg de serviciu, mult mai popular printre elevi, a încercat să îi deschidă ochii şi i-a spus: „Eşti o materialistă. Tu chiar crezi că masa asta din cancelarie este pur şi simplu numai o masă? Tu chiar crezi că ea există ca atare aici şi acum?” Ea a răspuns simplu da. Nu iubea dialectica hegeliană şi nici sofismele de orice tip. Nu era o persoană atrăgătoare în conversaţii. Celelalte doamne profesoare vorbeau despre jocul cu mărgelele de sticlă şi în general despre cărţi pe care ea nu le citise. Atunci s-a simţit mai tristă şi prea singură, dar încă nu îşi pierduse speranţa. Ştia, încă dinainte să devină copil mare, că ea mereu rămânea în afara modelor din societate. Îşi amintea vag poezia lui Ion Barbu despre domnişoara dincolo de mode şi timp. Tot ce planifica era în zadar. Faptul că logica nu este suficientă în viaţă era o lecţie pe care ea nu o înţelegea. Prima oară reuşea, apoi totul se dărâma. La fel cum în copilărie fusese printre primele la prima probă de alergare de rezistenţă, dar ultima la a doua, când celelalte fete au înţeles cum trebuie să alerge. Odată, când colegele ei de serviciu fumau în pauză (obicei interzis elevilor), una dintre ele a glumit că sunt prea multe vrăjitoare la un singur ceaun, respectiv singura scrumieră de pe masă. Martei nu i se potrivea astfel de umor, în realitate nu prea înţelegea glumele celorlalţi şi pentru o clipă a crezut că poate chiar ea era ceaunul, dar mai apoi a scuturat repede scrumul, ca să uite, şi lumea părea din nou la fel. Tot la fel nu a înţeles prea bine de ce au rămas atât de mult timp în curtea liceului, atât profesori cât şi elevi, după o simplă simulare de incendiu, dar cu pompieri adevăraţi probabil, căţărându-se şi stropind din belşug zidurile liceului.

După aceea a urmat conflictul cu una din clasele la care preda. Refuzase categoric să fie dirigintă, fiindcă oricum avea prea multe hărtii de administrat. Ea rămăsese doar profesoară, dar numai ca titlu onorific. Realitatea era că la orele de curs, unii dintre elevii aceia atât de drăguţi, la care ea ţinea prea mult cu inima ei prea rotundă, nici măcar nu o ascultau. Aşa vedea ea, aşa credea ea. Tinerii de 16-17 ani (de fapt ea aşa credea că sunt, nu chiar copii cum spuneau ceilalţi profesori) făceau zgomot în toate felurile peste glasul ei slab şi, când se întorcea la tablă să noteze şi să explice vreo formulă, o ploaie de proiectile mari şi mici din hârtie reciclabilă sau cretă ţintea la ţinuta ei destul de impecabilă altminteri. După mai multe mici războaie fără succes, s-a plâns altor profesori, care erau şi diriginţi sau diriginte, şi ei i-au spus pe un ton paşnic că ea deţine pâinea şi cuţitul şi ar trebui să înţeleagă asta. A încercat Marta atunci să îi admonesteze pe elevi, să îi lovească cu note mici, dacă ele erau meritate desigur, dar a fost şi mai rău. A intervenit şi psihologul şcolii şi copiii au scris pe bileţele anonime ce îi reproşează doamnei profesoare...un bilet (ştia ea de la cine) scria că se pare că e o persoană bine intenţionată, dar...altcineva (nu ştia ea cine) scria că e prea grasă şi cei mai mulţi scriau că ea nu ştie sau nu poate să comunice, să aibă un dialog cu ei. Marta s-a întristat, era singurul lucru pe care nu l-ar fi dorit, fiindcă tot ceea ce încercase ea mereu fusese dialogul. Încă o lecţie pe care nu o înţelesese era că dialogul nu apare atunci când îl doreşti.

După doi ani de ucenicie, Marta a plecat, din diverse motive, de la acel loc de muncă. A rămas singură cu chirie, ca un ceas cu cuc defect. Domnul binevoitor nu a mai ajutat-o şi banii ei dintr-o moştenire neaşteptată s-au tot împuţinat. Mai mult decât atât, clubul de noapte de la parterul blocului s-a reînfiinţat cu noi cai putere şi nopţile au devenit coşmaruri în realitate. Ceea ce am notat aici sunt spicuiri din jurnalul ei, care a ajuns întâmplător la mine în geantă. L-am citit cu deosebit interes, fiind eu însămi o altfel de Martă. La etajul trei şi jumătate, deasupra apartamentului ei, s-a înfiinţat o firmă de avocatură cu tinere doamne pe tocuri şi în weekenduri şi în afara orelor de program. După ce Marta a reuşit mai apoi să se mute în altă parte a oraşului nu mai pot spune ce s-a întâmplat, fiindcă jurnalul ei se încheie acolo cu vorbele: „rămâne de văzut”. Se pare că s-a mutat probabil undeva lângă Foişorul de Foc, ca să poată eventual vizita muzeul pompierilor, fantastic ca orice altfel de muzeu.

Această povestire nu e ficțiune, e adevărul despre ceea ce mi s-a întâmplat în timpul șederii mele în blocul doi, doar că ”domnul binevoitor” erau părinții mei.(azi, 7 ianuarie 2021)

Sărăcia, bat-o vina...

Azi a venit mama pe la mine, ceea ce mereu îmi creează o stare psihică proastă. Vă daţi seama cât am suferit...

Totuşi m-am hotărât să scriu azi, 13 noiembrie 2013 despre acest lucru.

Mi s-a plâns ca de obicei de necazurile ei. Spunea că iar s-a certat cu vecina ei Fana, cu care s-a certat de multe ori în trecut, după care se împăca, Fana fiind singurul om de acolo care a mai ajutat-o.

Totuşi de data asta mama are parţial dreptate.

Spunea că Fana o acuză mereu că ea e plină de bani şi aur şi că la fel a vorbit cu oamenii de acolo, care sunt străini şi nu o cunosc pe mama.

Acest lucru e foarte dureros pentru mine. Există un proverb, pe care l-am găsit şi pe internet, că "Bogatul nu crede celui sărac".  Cum pot oamenii, care toţi au bani mai mulţi, să inventeze că familia mea are sau a avut bani? Din punct de vedere religios este un păcat. Repet, ce am povestit. Adevărul e că provin dintr-o familie foarte săracă, bunicii dinspre mamă şi cei dinspre tată abia aveau ce mânca, cu restricţii, şi nu posedau nicio valoare în casă (cu excepţia antichităţilor bunicii dinspre tată care nu se pot vinde avantajos defel). Am trăit în sărăcie de mică, observând mereu, dar fără invidie din partea mea, că toţi colegii mei au bani şi lucruri de lux comparativ cu mine. Nici în acei numai patru ani blestemaţi din 1984 până în 1989 părinţii mei nu aveau bani mai mult decât pentru hrană şi strictul necesar în casă. Totuşi şi tanti Lili, mătuşa cu care am avut probleme legat de moştenire, spunea că înainte de 89 (deci cu peste 20 de ani în urmă) părinţii mei erau plini de bani. E ca un fel de mit absurd şi urât. I-am răspuns la telefon că nu e adevărat şi i-am explicat care erau veniturile familiei noastre. A spus că nu crede. Oare oamenii chiar nu cred, cum spune proverbul acela, sau sunt doar răi? Şi Fana îmi explica că are bani puţini, dar când mi-a spus ce sume primeşte lunar m-am îngrozit (are şi pensie mare şi pensii mari de la soţ şi terenuri). Să fie adevărat că oamenii nu cred că eu de vreo cinci ani nu am nici un leu pentru pâine să mănânc? Dar e monstruos. Ei au aşa mult şi li se pare puţin şi proiectează asupra celor săraci ca mine minciuni şi fanteziile lor. Mama nu are nici bijuterii, am verificat tot la ea în casă, decât câteva şi nici eu nu am. Avea de exemplu demult o broşă de aur cu chihlimbar foarte frumoasă, dar cineva i-a furat-o sau a vândut-o laolaltă cu alte câteva obiecte. Şi mie mi-au furat toate bijuteriile de argint, cumpărate de mine în anii tinereţii din salariu şi bursă de la facultate şi mi-au furat din casă cumva, nu ştiu cum, şi cele trei perechi de cercei de aur primite la botez cadou şi mai târziu (o pereche de la nenea Feri, fratele mamaiei, care fusese muncitor în construcţii în Egipt). Este adevărul, oameni buni!!

Dar ce au avut cu familia mea şi de ce să mor eu din cauza aceasta? Părinţii pe mine m-au chinuit monstruos atâţia ani.

Adaug poate din nou aici unul dintre necazurile mele mari din ultimii ani. De vreo 5-6 ani sunt nişte oameni foarte răi care intră pe mintea mea, nu ştiu cum, cu gândurile lor veninoase. Ei spun că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul fiindcă ei toţi sunt vinovaţi!! Mă îngrozesc. Cum pot fi atât de monstruoşi să omoare un om bun şi inteligent cum am fost eu ca să evite un scandal?? Ei aşa spun. Eu nu înţeleg despre ce scandal poate fi vorba fiindcă este complet absurd, deoarece efectiv întreaga mea viaţă a fost pură şi nevinovată, deci nu poate fi niciun scandal legat de mine, dacă ar fi în sfârşit adevărul despre viaţa mea. Tot ei spun că alţii au inventat mereu minciuni despre mine şi mi-au făcut o serie de înscenări, încă din copilărie. Acest lucru este de asemenea incredibil şi absurd, deoarece eu nu am fost persoană publică şi am fost mereu un om modest, sărac şi izolat de lume. Din cauza aceasta scriu pe acest blog absolut tot adevărul despre viaţa mea, complet şi fără prescurtări, şi când voi termina, nu peste mult timp, să nu vă imaginaţi că aş fi uitat sau omis ceva. Orice altceva înseamnă că sunt doar invenţii ale unor oameni răi, nu ştiu de ce despre mine. În copilărie ce e drept, naşul şi tatăl meu (chiar şi mai târziu) spuneau că eu voi fi distrusă de alţii şi voi avea enorm de suferit întreaga viaţă fiindcă sunt prea inteligentă...Oare aşa să fie? Am fost un om care citea mult şi înţelegea cărţi grele, deci destul de inteligentă, dar nu înţeleg de ce acest lucru trebuie să însemne moarte.

din nou

Din nou am doar 500 lei pentru a trăi din ei trei săptămâni jumătate...
Am plâns atâţia ani în zadar, am cerşit pe internet drepturi umane fundamentale şi m-au refuzat totate instituţiile şi organizaţiile şi oamenii pe care i-am contactat.
Am studiat 23 de ani de şcoală şi facultate cu rezultate maxime în zadar şi pot spune că am avut mereu dreptate. Am fost o persoană perfectă cu adevărat, un om drept şi normal întreaga viaţă, fără nicio greşeală. Pot spune fără să mă înşel că am avut o personalitate perfectă şi nimic din comportamentul meu nu a incitat pe alţii la ură şi nici la vreun fel de nebunie în mintea lor şi nu înţeleg defel de ce ei spun cu toţii că trebuie să mă omoare ca să îşi ascundă vina faţă de mine, când adevărul e de fapt atât de frumos...şi poate lumea s-ar bucura să triumfe adevărul despre un om luminos şi bun ca mine după 30 de ani de martiriu continuu.

Acum ei spun că eu am cancer şi că nu vor să mă trateze tot fiindcă ei toţi sunt vinovaţi şi vina colectivă nu se recunoaşte niciodată! Dar eu totuşi am arătat adevărul încontinuu din 1984 şi nu am indus pe nimeni în eroare sau în ispită! Ei spun de fapt că ei au inventat mereu mincuni despre mine, ceea ce mi se pare absurd fiindcă am fost un om sărac şi fără megalomanie de vreun fel, nu înţeleg ce poate să aibă LUMEA cu mine din moment ce nu am fost persoană publică şi am trăit izolată toată viaţa...

Luna trecută am cerşit din nou câte un leu doi fiindu-mi foame şi nu prea am avut succes. Doamna Ioana , vecina de dedesubt, a ţipat la mine când i-am cerut un leu de pâine şi în schimb la ea mirosea frumos a mâncare scumpă şi apoi a mers la biserică (vai Doamne!) cu colivă şi îmi spunea că are şniţele dar nu îmi dă. Şi eu m-am purtat mereu frumos cu ea când aveam ceva bănuţi în anii din urmă şi am invitat-o la mine la masă şi am servit-o cu drag. Eu niciodată nu am fost ipocrită şi mereu am avut sufletul curat faţă de Dumnezeu, cu credinţă adevărată deşi nu am niciun păcat.

Domnul Marius C.Nica, vecin militar de la etajul 8 şi poet, care mă îndemna să scriu poezii în 2006-2007, s-a purtat urât cu mine de ne numărate ori în ciuda iertării creştineşti din partea mea. O lua mereu de la capăt cu batjocura... şi diverse lovituri. I-am cerut 5 lei fiindcă nu mai puteam răbda de foame şi m-a refuzat batjocorindu-mă. A spus că el a trebuit să cheltuiască 5 milioane (500 lei pentru dentist şi nu mai are 5 lei să îmi dea. Vi se pare logic? Oricum mereu am dat înapoi banii pe care îi împrumutam şi eu însămi am ajutat pe alţii de nenumărate ori când am avut puţini bani. De exemplu după ce am primit moştenirea de la tata am împrumutat câteva mii de euro unui om care nu avea acoperiş de iarnă la casă şi vă jur că i-am primit înapoi. Am fost un om generos şi bun de mică întreaga viaţă, de ce sunt tratată acum aşa?

Azi, 6 ianuarie 2021
În realitate, el a vrut să scape de mine, să nu îi mai cer eventual a doua oară, nu e din cauza acelei scrisori trimise mai demult lui.

Jurnal de mai 2013 - probleme de sănătate

Toată lumea ştie că lipsa banilor este o problemă înfiorătoare. Eu sufăr demult.
Se spune că bogatul nu crede celui sărac sau că în spatele unui om bogat este un diavol, în spatele celui sărac, doi.

Toată lumea ştie că singurătatea este înfiorătoare. Eu sufăr demult şi din cauza asta.

Toată lumea ştie că sărăcia şi nevoile ruinează sănătatea. Acum mă stresează din nou problemele de sănătate, începute cu mulţi ani în urmă. Analizele ies bune, medicii nu mă ajută demult.
Dar:
* noaptea şi uneori şi ziua abia stau din cauza durerilor în dreapta, în zona duoden-ficat- vezică biliară;
* am adesea crize care durează nopţi întregi, dureri şi arsuri de stomac, plus dureri în dreapta, plus colici puternice în abdomenul inferior şi chiar dureri la şale, poate renale;
* am uneori migrene urâte de tot;
* mi se umflă des şi uneori puternic picoarele, încât nu mai pot ieşi din casă;
* sunt obeză;
* acum din nou mi se înverzeşte chilotul de la transpiraţia inghinală şi sunt extrem de stresată şi supărată. De fapt culoarea este albastru-verde şi am fost la medic în zadar, inclusiv la endocrinologie, din 2006.

Este greu, foarte greu, când problemele acestea au început aveam 35 de ani, încă tânără şi apoi au continuat şi problemele sexuale de care am mai povestit şi multe alte neajunsuri.

Am dorit să las aici un semn, poate cu rugămintea să vă rugaţi şi voi pentru mine dacă credeţi în Dumnezeu şi dacă nu credeţi să dăruiţi poate un strop de suflet bun, cum am avut şi eu pentru alţii...Eu sunt singură, deşi i-am ajutat pe alţii când am putut...

28 mai 2011

28 mai 2011

De atâtea ori m-am lovit de opacitatea intelectuală, reaua-voinţă a altora, greşelile altora, neînţelegerea sau lipsa comunicării cu alţii.
Azi din nou. Din diferite motive de politică şi organizare a comerţului en detail la supermarketuri poţi să plăteşti ce ai cumpărat cu bonuri de masă, dar cu condiţia să completezi cu bani din portofel. Evident nu e posibil să schimbi în bani bonurile, să primeşti rest dacă oferi în bonuri contravaloare peste ceea ce ai cumpărat. Poate că e bine aşa, din motive pe care nu le enumăr, doar le bănuiesc. Sau poate nu.
Rămasă fără bani, am primit cadou de la mama 5 bonuri de masă (tichete restaurant, în valoare de 9 lei fiecare). Nu puteam îndrăzni să îi cer şi 5-6 lei în plus.
Am plecat azi la supermarket, puţin îngrijorată de gândul dacă voi reuşi sau nu să mă înscriu fix în suma ce înseamnă valoarea a trei bonuri, plus eventual o diferenţă de câţiva bani pe care o puteam plăti.
M-am gândit să îmi cumpăr ţigări (două pachete) şi până la restul de 27 lei (9x3=27) să îmi cumpăr câteva plicuri de cafea solubilă. Ştiu, mă puteţi acuza că am dorit obiecte de lux şi totodată nocive, cum ar fi ţigările sau cafeaua, în timp ce eu nu am şi nu am avut niciodată bani. Dar nu voi explica acest lucru – parţial cei care m-ar acuza au dreptate. Era clar că restul ce trebuia să îl umplu era de 4 lei, fiindcă un pachet de ţigări costă 11,5 lei – am preferat această sumă celei de 10,9 lei pentru calcule mai simple. Deci 11,5x2=23 lei. Iar 27-23=4 lei.
M-am învârtit printre rafturile cu cafea şi am găsit pliculeţe cu preţul 0,96 lei – m-am gândit să iau două, deci rămânea un rest de 0,8 bani până la doi lei. Erau acolo şi plicuri cu preţul de 1,04 lei care puteau completa perfect ce îmi lipsea. Din păcate am greşit şi am luat un singur plic de 1,04 lei, deci m-am înşelat cu aproximativ un leu. Ajunsă la casă am oferit trei bonuri. Casiera mi-a oprit de fapt două şi rămăsese un rest de plătit de 6,84 lei. Nu am înţeles ce gândea fiindcă păstrase toate cele trei bonuri ale mele, nu mi-a spus că doar două intră în casă, le reţinuse pe toate trei. Eu rămăsesem cu impresia că adusesem cafea în valoare de 4 lei. Oricum era absurd fiindcă eu greşisem cu aproximativ un leu şi conform calculelor ei ar fi trebuit să completez cu marfă de doi lei şi 16 bani pentru a intra în casă cele trei bonuri ale mele. Totodată mi-a spus că acel plic de cafea care la raft valora 1,04 lei era la casă 0,86 lei şi că aşa se schimbă preţurile!
Să mai fac un calcul: dacă a greşit ea şi a tastat doar o dată preţul de 0,96 lei – atunci ar fi fost: 0,96 lei la care se adaugă 0,86 şi rezultă un toal de 1,84 lei. Cu alte cuvinte ar fi mai trebuit să aduc la casă marfă în valoare de 2,16 lei pentru a completa restul acela de patru lei până la 27 de lei. Ori conform a ceea ce arăta casa – respectiv 6,84 lei de plătit peste două bonuri, pentru a fi trei înseamnă că trebuia să adaug marfă de exact 2,16 lei până la valoarea celui de-a treilea bon de 9 lei.
Totul părea aiurea – de ce preţul de 1,04 de la raft devenise 0,86 la casă? Aşa mi-a spus... Am verificat şi a doua oară – era la raft 1,04! De ce îmi oprise trei bonuri şi nu mi-a spus că produsele se înscriu doar în două bonuri? De ce apoi îmi oferea mesaje contradictorii – ca şi cum trebuie să mai cumpăr de o anumită sumă care nu era corectă – parcă chiar a zis 6,84 la un moment dat, nu ţin minte precis, oricum sumele pe care le cerea erau greşite precis. De ce din moment ce clar greşisem doar cu aproximativ un leu (luasem trei plicuri în valoare de aproximativ un leu) ieşea ca şi cum greşisem cu doi lei?
M-am întors în magazin, am cumpărat un produs de 4,11 lei, am renunţat la cafea (nu mă deranjează acest lucru) şi am plătit 11 bani în plus, deşi vânzătoarea îmi cerea 10. La un moment dat, în timpul discuţiei în contradictoriu, casiera privea zâmbind spre audienţă, ca şi cum o amuza puţin greşeala mea. Eu am făcut o greşeală, dar magazinul trei, menţionate mai sus. (mi-a luat trei bonuri, a tastat preţul unui produs doar o dată, au schimbat preţul produsului la casă dar nu şi la raft). Mi-am cerut scuze pentru deranj şi am plecat din magazin. Oare au acceptat scuzele mele inutile, presupunând că eu le-am adus vreun necaz?
Astfel de lucuri se întâmplă adesea, mie mi s-au mai întâmplat, chiar când nu am greşit. Ceea ce mă deranjează încă şi mai mult, din perspectiva mea de om sărac, este faptul că aceste bonuri de masă sunt strânse într-un cotor de care se despart printr-o linie perforată în hârtie. Obligaţia clientului e de a rupe absolut perfect acele bonuri şi uneori e dificil, depinde de modul de realizare a acelei linii punctate – trebuie rupte nici prea tare, nici prea slab, nici prea iute, nici prea încet. O adevărată probă psihomotorie, dar uneori efectiv nu se rup bine, nu poţi ghici exact ce forţă sau viteză să aplici. Magazinul nu le primeşte dacă nu sunt rupte la linie, chiar dacă elementele de siguranţă sunt vizibile pe bon. Nu ştiu sigur dacă acest sistem pe care l-au gândit alţii este bun, oricum eu nu am experienţă sau cunoştinţe de comerţ să pot judeca corect.
Ceea ce am constatat în ansamblu din aceste probleme legate de bonuri şi casieri e că mereu tot omul nevoiaş suferă ca şi pe alte planuri ale vieţii. Şi nimeni nu îţi dă de pomană chiar dacă cerşeşti fiindcă nu ai avut cum să găseşti serviciu.
În definitiv putea fi mai rău – deocamdată aceste tichete sunt transmisibile, dar cine ştie ce va mai urma? Poate vor verifica şi cărţile de identitate atunci când stai la coadă la casă...

Cristina-Monica Moldoveanu, 28 mai 2011

Viaţă de câine

Am scris zeci de astfel de plângeri în zadar, pur şi simplu nu voiam să mor, sunt atât de nevinovată şi restul atât de câinoşi... am şi vorbit direct cu diverşi oameni şi toţi mă condamnă la singurătate totală, sărăcie şi moarte. DE CE, DE CE, DE CE, DE CE???????

*********************

Am cerşit libertatea în zadar pe toate siteurile unde s-a putut, în România sau în străinătate.
Fiindcă am vrut să trăiesc, să fiu o excepţie, unul dintre sclavii eliberaţi. Am trăit tortura şi chinurile perpetuu asupra vieţii mele din 1984, aproape 30 de ani până acum. Nu am avut nici cea mai mică greşeală întreaga viaţă, chiar dacă voi nu credeţi, şi am sperat ca acest lucru să conteze, să primesc drepturi depline în societate. Am început să cerşesc din 1984 când aveam 13 ani jumătate şi părinţii au început să mă tortureze zilnic fără nicio vină. Îmi doream să fiu om liber şi îmi doream mai mult decât viaţa să am dreptul să am un copil. Necazurile s-au agravat în anii ce au urmat, am fost torturată de familie, batjocorită de colegii de clasă şi chinuită apoi de vecinii de bloc (ei din vara lui 1989), deşi nu făcusem niciun rău. Am reuşit să fug la Cluj printre multe bătăi care mă învineţeau de-a binelea doar în 1990 şi am intrat a 12-a la facultatea de psihologie, la o concurenţă de 25 pe loc. Dar acolo iarăşi au apărut probleme şi nu aveam bani, provenind dintr-o familie săracă şi a trebuit să mă întorc la Bucureşti, unde părinţii şi vecinii iar m-au chinuit din nou zi şi noapte.

M-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, după 8 ani de torturi, dându-mi diagnosticul de schizofrenie fără nicio vină din partea mea, pentru ca să îndur şi mai multă rejecţie socială şi să nu am dreptul la muncă deloc şi nici la pensie fiindcă încă nu aveam ani de muncă.
Am fost în zadar o studentă cu note de 10 şi burse de merit; la finalul facultăţii colegii care îşi bătuiseră joc de mine au obţinut tot ce au vrut şi mie profesorii mi-au spus că nu am dreptul să profesez datorită diagnosticului. Nu m-au lăsat să termin masterul.
Am intrat apoi la medicină, tot la stat, în speranţa de a obţine libertatea. Am fost chinuită mai rău şi la aproape 28 de ani am avut o tentativă de sinucidere, rămânând cu o jumătate de gambă lipsă, amputată. Mi-am continuat studiile iar cu note mari, dar indirect iar am fost dată afară după 5 ani, nu am terminat facultatea. Şi profesorii din facultatea de medicină şi-au bătut joc de mine.
În total am lucrat numai 5 ani, şi aceia ilegal şi nu am dreptul la pensie. A trebuit să suport atâţia ani minciuna şi ipocrizia societăţii că eu aş fi nebună şi aş avea comportamentul anormal sau nu ştiu ce alte aberante invenţii ale lor că eu aş delira sau aş minţi, sau aş avea „faze” diferite în viaţa mea afectivă, oamenii sunt extrem de cruzi cu sclavii nevinovaţi, mult mai cruzi decât în vechime şi pot argumenta acest lucru, dar nu o voi face acum. M-au chinuit mult şi la locul de muncă şi am observat din nou, ca în toţi aceşti 29 de ani, că aceia răi obţin totul călcându-i în picioare pe cei nevinovaţi şi asta au făcut şi cu mine.

Ajutorul social care se oferă pentru schizofreni este infim, era 250 de lei acum câţiva ani şi l-am refuzat fiindcă eram încă aptă de muncă şi îmi doream libertatea. Dacă nu, moartea. Viaţa în sclavie monstruoasă e inacceptabilă, nu puteţi să vă imaginaţi cât de rău m-au torturat. Acum sunt obeză şi am multe probleme de sănătate, netratate corect deşi am implorat medicii, ei zic că nu mă pot ajuta, şi fac pipi pe mine, dar nu am bani de operaţie pentru acest lucru.
Nu am avut niciodată pe nimeni în viaţa mea, nu am avut relaţii sexuale (doar am fost torturată sexual de la distanţă, împotriva voinţei mele, monstruos, şi unii au inventat că acel lucru înseamnă schizofrenie când am motive clare să cred că e din cauza unor minţi criminale care mi-au vrut moartea). Şi nu m-am masturbat. Şi nu am avut dorinţe sexuale. Dar nici fără copil nu pot trăi şi cred că era posibil să am copil chiar şi cu un picior lipsă mai demult. Acum, dacă e prea târziu, viaţa mea se va termina. Am plâns prea mult 30 de ani aproape că alţii au vrut să mă sacrifice. După moartea tatei, în 2005, la numai 63 de ani, am rămas fără protecţie şi am fost lovită de oameni răi şi mai mult şi izolată cu forţa aproape 8 ani. Ipocrizia societăţii este dezgustătoare. Înainte aveam bani puţini, de la tata, apoi am rămas fără bani aproape deloc şi se presupune că mama trebuie să mă întreţină. Împreună cu mama am un apartament de 4 camere pe Moşilor închiriat cu 13 milioane de lei pe lună, ceea ce poate nu credeţi, dar este puţin în condiţiile în care sunt facturi de plătit. Am renunţat la radio şi televizor, dar nu pot renunţa la internet, singura mea fereastră spre lume şi ocupaţie. Sau la telefonul mobil prin care comunic cu mama, nu am absolut pe nimeni altcineva. Abia ajunge de hrană. Mă puteţi acuza că am fumat, doar atâta vină îmi puteţi găsi, din cauza izolării şi stresului enorm, dar am calculat că şi fără ţigări, abia mi-ar fi ajuns de cele necesare, în niciun caz de a îmi cumpăra haine sau pantofi sau de distracţii necesare sufletului (pentru a evita prea multă deprimare), cum ar fi mersul la operă sau în parc sau la muzee, etc.
Acum, oameni buni, dacă e vreunul bun printre dvs., mi se cere să mor din nou, să dispar de pe faţa pământului fiindcă şi medicul de familie şi familia mea, care nu m-a acceptat nicioodată, îmi cer să mă mut cu mama, vânzând acel apartament de patru camere pentru a trăi din închirierea altor spaţii şi a face economie, împreună cu mama. Până acum, din 2006 am trăit singură într-un apartament de 2 camere şi repet, în ultimii 2-3 ani, datorită căderii pieţei imobiliare, a scăzut venitul meu tot mai mult (cel din chirie) şi am fost obligată să cerşesc fără succes câte un leu doi pe stradă sau la vecini. Am cerşit şi pe bloguri sau diverse siteuri, inclusiv facebook, tot fără succes. În toate epocile oamenii vor moartea celor nevinovaţi, sacrificaţi cu ură de ei, citiţi din nou istorie dacă nu mă credeţi.

Decât să mă mut cu mama, să mă îngrop de vie şi atît de nevinovată cu ea, după tot ce am îndurat, mai bine mor. Mi-a făcut foarte mult rău şi nu o pot suporta. Este imposibil. În plus, chiar dacă acum e nebună, mă cicăleşte groaznic şi mă loveşte verbal şi acum, la fiecare vizită. Şi nu am pe nimeni altcineva şi niciun alt suport material. Unii spuneau că aş putea cerşi ajutor la televiziune, dar nu e aşa. Eu am fost, începând cu 2002, când aveam 31 de ani, la toate organizaţiile nonguveramentale pe care le puteţi închipui, la ministerul sănătăţii, la diverse persoane sus-puse. În vreo 15-20 de locuri. Toţi m-au refuzat.
Din 2010 am cerut şi pe internet ajutor, cum spuneam. La televiziune, ca şi în rest, vor numai minciuni şi poveşti sentimentale aberante şi dulcege pentru cei proşti, vor să inventeze de exemplu că eu trebuie să o iert pe mama, când toată iertarea a fost sinceră din partea mea şi a fost în zadar şi acum nu se mai poate şi precis ei ar vrea să mă mut cu acea fiinţă monstruoasă numită mamă, de dragul aparenţelor. De asemenea ei precis ar vrea să facă lumea să creadă că eu sunt nebună sau am avut nu ştiu ce rătăciri mentale în viaţă, când nu e aşa. Doar de dragul menţinerii minciunii şi faptului că aceia declaraţi nebuni aşa trebuie să rămână, nimeni nu vrea adevărul despre normalitatea perfectă şi bunătatea şi nevinovăţia celor ca mine. Şi fără adevărul pe care ei îl refuză voi muri.

Eu nu am făcut decât binele şi nu am primit decât răul în schimb aproape 30 de ani. Nu m-am schimbat din 1984 aproape deloc ca suflet, în afară de faptul că de 2 ani nu mai pot ierta nimic, e prea de tot! Şi nu voi mai ierta, chiar dacă dreptatea nu se va face. Poate ştiţi câte ceva despre istoria cerşetoriei, considerată ilegală, ori despre istoria psihiatriei, invenţie diabolică de schingiuire, care şi ea se schimbă de la an la an. Poate ştiţi despre istoria închisorilor pentru datornici sau despre nenumăraţii artişti (Balzac sau mulţi alţii, nu mă mai pot gândi acum) care au suferit, nevinovaţi poate, oprobriul public şi moartea prin înfometare şi sărăcie lucie...sunt foarte mulţi şi prietenii nu i-au ajutat. Şi muzicieni şi pictori şi poeţi. Mulţi s-au sinucis şi mereu clasa la putere a muşamalizat adevărul, menţinând gheara în gâtul celor săraci.
Am cerut în ultimii ani în zadar şi ajutorul psihologilor, foşti colegi sau profesori din facultate, şi ajutorul psihiatrilor şi nu au vrut să mă ajute, deşi am explicat că nu vreau să mor şi că izolarea totală de atâţia ani este înfiorătoare şi că nu am bani şi drepturi defel. Tot ce ştiu ei să spună este că eu nu ştiu să mint. Bine că ei ştiu! Am suferit în total 42 de ani şi se pare că aceeaşi mamă, care mi-a îngropat toate rudele, mă va îngropa şi pe mine alături de tata, într-un fel de mormânt comun. Fără oameni la înmormântarea mea...Şi nici ea, nici verii mei, nu merită să moştenească banii mei din proprietăţile imobiliare. Dar unde s-a mai văzut dreptate pe lumea asta ?!!

Februarie 2013

Acum iar nu am niciun leu pentru mai mult de 2 săptămâni şi nimeni nu mă poate ajuta.
19 mai 2013

Azi, 7.01.21
În toamna lui 2018 m-am mutat în Voluntari, cu mama, și situația mea financiară cel puțin s-a îmbunătățit. Tot ce vedeți ca fiind nebunie în cele de mai sus voi explica în ultimele mele concluzii finale pe blog.