viața socială, continuare 8
azi, 28 februarie 2020, abia acum reușesc să continui de scris povestirea de acolo unde rămăsesem. Ați văzut, că, în mare parte, deocamdată au fost lucruri deja povestite mai demult de mine, cu mici adăugiri. Voi continua acum despre relațiile mele cu vecinii din blocul trei, despre care am scris deja în seria despre blocurile unul, doi și trei unde am locuit, cu excepția unor mici detalii, pe care le mai am de adăugat.
Am fost întotdeauna o persoană binevoitoare, politicoasă și deschisă spre dialog, în ciuda torturilor inumane la care am fost supusă și închisorii din 84. Dar nu avea cine să mă introducă în viața socială a scării de bloc unde m-am mutat în 2006. Nu scriu decât pe scurt - habar nu am cum îi cheamă pe vecinii mei, în afară de câțiva, ei nici măcar nu aveau numele scrise la cutiile poștale pentru a mă documenta, iar la lista de întreținere sunt doar numerele apartamentelor. Deci știam numai de familia Nica de la etajul 8 și de Ioana Guță care stă sub mine, la etajul trei. Ea acum merge spre 90 de ani, dacă nu mințea la început, dar tot țâfnoasă și arțăgoasă a rămas. Aceste trei persoane și-au bătut joc de mine, cum deja am povestit, și nu voi relua. Mai era George nu știu cum, care a fost la fel. Azi din nou au intrat unii peste mine cu ideea veche că eu sunt o persoană condamnată la moarte fără nicio greșeală. Voi continua adevărul de scris. A fost și povestea neplăcută cu fata electricianului de pe palierul meu - pe ea o chema Diana. Am mai făcut cunoștință, fără să cunosc numele, cu soția mutului de pe palier, de la care am împrumutat de două-trei ori sume mici de bani pe care le-am returnat. În ochii ei era aceeași privire umedă, lăcrimând, și aceeeași expresie stânjenită ca și în ochii Simonei de la ASE. Mereu m-am întâlnit cu politicoșii homosexuali din colț - celui tânăr i-am cerșit odată un leu, nu mai mult. Mai era un bărbat brunet tânăr, care mi-a dat o dată 10 lei și am fost fericită - genul de bărbat care pare naiv, cumsecade și bun. Lui Marius Nica de la etajul 8 i-am scris și corectat diverse texte înfiorătoare și greu de înghițit, fiindcă el avea anumite activități poetice. Mi-a propus să îmi plătească o sumă de bani și eu am refuzat - era la începutul șederii mele acolo, am refuzat, fiindcă așa am fost eu mereu - ori ajut, ori nu, dar de ce să iau bani în loc să mă port amiabil? Ulterior, când, după nu mult timp, am rămas complet fără bani, i-am cerut odată 5 lei pentru mâncare, fiindcă era foarte greu și el a refuzat cu ideea că îl costă mult dinții de reparat la dentist. Mai era și dna Neagoe, de la etajul trei, pe al cărei soț nu l-am văzut sau nu știu cine era și căreia i-am dăruit micul meu volum de versuri în cutia poștală.
În afară de lucrurile deja scrise mai demult ar mai fi unele detalii importante de adăugat. La mine în apartament, în afara mamei și a călăilor care mi-au murdărit casa periodic sau mi-au furat din obiectele mele lipsite de valoare, au intrat extrem de puține persoane din 2006 când m-am mutat acolo, ceea ce era clar că așa va fi încă din 84, de când eram evident izolată. A intrat o dată vărul meu Cosmin și altă dată, tot numai o dată sora lui Irina. Verișoara mea Franci a intrat și ea o singură dată. În rest o dată Adelaida Mateescu, colaboratoare la o rețea ning unde am scris eu mai demult, tot numai o dată cu Luiza Dona, fosta mea colegă de clasă, în 2018. În final și Irina de la Constanța (Bitoleanu) de trei ori, fiindcă cu ea mă întâlneam la părinții ei acasă sau în oraș. Au mai intrat poștașul și cei care citeau contorul electric și câțiva reparatori de utilități casnice. Cristian Galeriu tot o singură dată și, când a ieșit, s-a uitat în oglinda mea din hol și apoi s-a întâlnit cu homosexualii din blocul meu pe palier și vorbea ceva despre suptul pu... și ei au răspuns negativ. A mai intrat și Lili Stoicescu tot o dată, care a refuzat să intre în casă, stând cu mine în bucătărie. Ibi Nicolau a venit la mine de mai multe ori și o dată l-a adus și pe nepotul ei, fiul fratelui ei mort. La un moment dat m-a părăsit.
Sunt mici detalii importante de adăugat, pentru ca dvs să înțelegeți mai bine. La un moment dat, printre cei care mă atacau verbal sau prin gesturi pe stradă, a apărut un bărbat despre care unii spun că semăna cu Jean Paul Belmondo când era mai tânăr. Acest individ mi-a aruncat pe stradă ideea ”grăsime afumată !”, fiindcă fumam și eram grasă, dar evident era nu doar impolitețe, ci și agresivitate stranie, cum am pățit mereu cu diverși oameni încă din 1984. Ulterior, spre mirarea mea, a apărut în bloc ca bunic al unui prunc băiat, cu soția lui, s-a mutat la mine în bloc. Tot așa și actualul administrator al blocului, care mereu mă confunda la plata întreținerii cu Popa Gabriela, care locuia la etajul trei și care era singura vecină care a vorbit mai frumos cu mine, povestindu-mi că și ea fuma în tinerețe 3 pachete de țigări pe zi, ceea ce a dus la suferința ei actuală, decin șți Gabriel, care la un moment dat își lăsase barbă, semăna cu Eminescu Mihai, fiindcă locuiam la intersecția Eminescu.
Un lucru de același gen mi s-a întâmplat cu alt bărbat cu copil mic băiețel, care a apărut brusc ca vecin, la un timp după ce a venit la mine în holul apartamentului, fiindcă eu am încercat să obțin câțiva lei prin vânzarea unor cărți și altor obiecte, fiindcă nu aveam bani nici pentru strictul necesar. La un moment data am oferit unele obiecte gratuit – uitând pe moment că în casa mea se punea otravă, fiindcă nu am fost niciodată un om iresponsabil, este adevărul că pe moment uitasem. Pentru obiectele date de mine gratuit s-au găsit doritori, printre care și acest bărbat, pentru colecția mea veche Atlas – integrală și cu bibliorafturi, bine ordonată de mine. El a stat în holul apartamentului meu și nu se îndura să plece, deși eu nu l-am încurajat să stăm de vorbă. Spunea că venise cu mașina să ia acele obiecte și i-am dăruit în altele în plus, unul sau două discuri cu povești pentru copii și parcă și o carte, nu mai țin minte sigur. Vă imaginați mirarea mea când el a apărut în blocul meu ca locatar sau vizitator frecvent cu copil cu tot și faptul că se uita la mine de parcă nu mă cunoștea.
Am povestit deja despre cum au proiectat ei holograma între blocuri sau ce am pățit cu spoturile de lumină ciudate din pereți și tavan sau umbra de pe blocul din față. În 2016 sau 2017 a trebuit să stau mai mult de două luni vara în casă, datorită ruperii protezei și faptului că nu îmi confecționau alta mai rapid. A fost extrem de rău și mă simțeam din ce în ce mai rău, fiind în mod sigur și otravă în apartament, chiar dacă fumam mai puțin, dar mama venea aproape zilnic să mă ajute cu hrana și apa și alte nevoi, fiind eu în cârje într-un singur picior. Nu știu dacă am notat mai înainte pe blog dacă a fost în 2016 sau în 2017. Oricum, în unul din acești doi ani, am avut la un moment dat un vis oribil și straniu. Știu că unii au inventat că tot ce am povestit eu erau vise, și de fapt a fost realitatea. Vise – care de fapt au fost coșmaruri - am avut numai de vreo câteva ori, adică au fost niște perioade de câteva zile fiecare în care am fost bântuită de coșmaruri. Presupun că există persoane rele care pot trimite coșmaruri altora pentru a îi chinui, dar prefer să nu explic de ce cred eu acest lucru, care e posibil să fie adevărat. Unele vise le mai țin minte – am să le povestesc pe scurt – unul în care era o capcană pentru spărgători ca un fel de tobogan în casa unde locuiam și hoții, care erau și criminali, erau expulzați și eu scăpam cu viață, altul în care pluteam într-o barcă într-un peisaj feeric și lugubru și era vorba și de Zăgrean Leon și el murea sau amândoi și altele de acest gen pe care le-am uitat complet. Niciodată nu mi-am notat visele, ele fiind mult diferite de realitate. Am mai avut câteva vise în care apăreau diverse persoane martirizate sau omorâte și viața lor groaznică era complet diferită de viața mea, ca și cum erau povestiri fantastice dintr-o carte. Bineînțeles că, cu această ocazie, mi-am amintit de mamaia mea și de simbolul Montmartre pe care ea îl pomenea adesea – muntele martirilor – pe care credeam eu că îl escaladasem cu succes de mult timp, având în vedere și numele meu de familie.
La un moment dat, în 2016 sau 2017 am avut un vis mai straniu decât altele, astfel încât unii din gândul meu au spus că poate era realitate. Se făcea că eram la mine în camera mea mai mare din apartament, în pat. Mă trezeam brusc și vedeam clar toate mobilele și lucrurile din jurul meu. Eram nemișcată în pat și în fața mea era o femeie necunoscută, pe care absolut sigur nu o mai văzusem niciodată. Becurile erau aprinse, deci am presupus că era noapte. Nu vedeam decât acea femeie și ea fixa cu privirea sexul meu, cu o expresie bizară, parcă nedumirită, parcă înciudată. Adică mă privea între picioare, dar eu nu eram dezbrăcată, nu mai știu ce purtam. Ulterior am adormit sau mi-am pierdut cunoștința. Cel mai straniu lucru era că acea femeie avea trăsături distincte, nu era o figură ștearsă, cum sunt de obicei personajele din vise. Chiar și acum mai am încă în memorie fața ei, dar mai șters, mai ales datorită aceea ce s-a întâmplat la sfârșitul lui 2017. Eu am fost închisă la psihiatrie în stare de inconștiență la sfârșitul lui 2016, dar în anul următor am încercat din nou să vând prin internet unele obiecte din casa mea. Cărțile mele de medicină nu au avut nici ele succes, deși le dădeam mult sub prețul pieței, repet, uitând că fusesem otrăvită și multe stătuseră chiar în hidoasa debara de lângă baie. Erau, am verificat, cărți bune, încă în uzul studenților și rezidenților. Din cauza acestui vis am povestit mai sus cât de puține vizite au fost în casa mea din 2006 încoace și cât de puține persoane au intrat acolo în prezența mea. Irina, fostă Bitoleanu, fiindcă a divorțat acum vreo doi ani – ea mi-a povestit când a venit a treia oară la mine, este cea care, în stilul ei caracteristic, m-a scăpat fără plată de teancul de cărți de medicină, care mai aveau unele și sublinieri cu creionul, care dovedeau naivitatea mea când încă memoram acele lucruri la medicină și mai făceam adăugiri sau mă miram de unele contradicții interne ale diverselor teorii. Irina a venit să ia cărțile în perioada sărbătorilor de iarnă și a intrat la mine în casă împreună cu o rudă prin alianță sau un fel de verișoară, după cum spunea ea, cu care probabil urma să facă revelionul. Era ciudat să intre două persoane în casa mea atât de izolată de restul lumii, în viața mea izolată de fapt din 84. Acea femeie, vă spun cert, semăna cu zeița ciudată din visul acela al meu, dar nu pot certifica că era aceeași persoană pe care o visasem anterior. Totuși, pot spune cert că nu e o întâmplare că ea a fost aleasă să intre atunci în apartamentul meu, tocmai fiindcă semăna cu aceea din vis, chiar dacă nu era aceea.
Acesta a fost singurul vis de acest gen vivid pe care l-am avut și e posibil să fi fost un fel de transă hipnotică profundă, dacă nu a fost realitate, în ambele cazuri fiind posibilă interferare cu substanțe hipnagogice.
Continui mâine povestirea
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
vineri, 28 februarie 2020
duminică, 23 februarie 2020
viața socială continuare 7
Viața socială continuare 7
Azi 23 februrarie 2020
Continui povestirea, de acolo unde rămăsesem, la ASE. Spuneam despre Cristian Galeriu și modul urât în care m-a tratat. El nu a răspuns la niciunul dintre emailurile mele despre viața mea adresate lui, că nu aveam oricum pe nimeni cu care să vorbesc despre mine și nu am avut niciodată, în afară de Cezara, tânăra psiholog care mi-a luat și nu mi-a înapoiat scrisorile cu viața mea până când am ajuns în 1989, după care m-a părăsit. Ea oricum nu vorbea cu mine și juca rolul psihologului profesionist și suportiv, care doar admite, încuviințează și ascultă cu răceală ceea ce spune ”pacientul”. Probabil că ați înțeles din tot ceea ce am scris că am avut și virtutea tăcerii și nu am fost genul plângăcios sau care să se vaite întreaga viață. Ulterior, ea mi-a spus că a fost plecată în străinătate la curs pentru terapia sau ajutorul psihologic necesar pacienților cu cancer. Unii consideră că toți pacienții cu cancer sunt otrăviți, condamnați. Deoarece Cristi nu mi-a răspuns, am continuat să notez cu dificultate și multe constrângeri totul despre viața mea în scrisori pe mail netrimise și fără adresă, la secțiunea ciorne. La un moment dat Cezara Dașu mi-a dăruit o eșarfă subțire și m-a invitat la operă la Trubadurul, fiindcă Opera era aproape de sediul SPER - societatea de psihoterapie experiențială din România. În realitate, acele scrisori au fost unul dintre principalele motive ale începutului scrierii de către mine a tot adevărul despre viața mea, la început doar pentru mine, în 2007 și apoi pe blogul meu în 2012-2013. Cristian vorbea extrem de grețos și vulgar cu mine la telefon și, la un moment dat, am reușit să scap de el, cum am mai spus.
După ce personalul de la birouri s-a mutat la subsol a fost și mai rău. Pauza de prânz a fost desființată la un moment dat și eu trebuia să stau pe scaun fără să fac nimic 8 ore, ascultând cum ceilalți vorbeau între ei sau lucrau la calculator. Domnul Iovanov a adus odată un calculator vechi și a pus muzică tâmpită probabil la radio pe internet în diverse limbi europene, ceea ce mă obosea cerebral și îmi displăcea și i-am și spus. A oprit-o apoi. Îmi amintesc cântecul în franceză ”alouette gentile alouette...” adică drăguță și gentilă ciocârlie, îți voi smulge penele din cap”, în timp ce eu chiar sufeream tortură cerebrală oribilă, probabil din cauza otrăvii și f_tului înfiorător. Această ideea a jumulirii capului le-a rămas mult timp în memorie, fiindcă și acum câțiva ani - prin toamna lui 2016-2017 - intrau unii peste mintea mea la Voluntari, când veneam la mama, cu ideea că mă vor tot trimite la mama și apoi iar la otrava din oraș, până când mă vor jumuli de toate alea. Prin toate alea am dedus că ei înțelegeau că vedeau și voiau să îmi distrugă o aură invizibilă pentru mine și vizibilă lor. În aceeași perioadă la ASE, a venit odată un bărbat chel cu geantă diplomat la subsol, cu care Iovanov a dat mâna cu deferență, acel om nu a vorbit nimic cu mine, dar părea ciudat.
În afară de femeia cu accent moldovenesc care îmi vorbea destul de nepoliticos, ceilalți erau tot cam aceeași adunătură de oameni cu caracteristici fizice diverse, așa cum am pățit în toate grupurile în care am fost instituționalizată de-a lungul vieții, grupuri care se centrau pe niște găști agresive în jurul meu, ceea ce vene aîn acord cu teoria martirului sau a țapului ispășitor politic sau a conspirațiilor oculte sau religioase etc. din jurul meu, despre care am povestit deja.
Ana-Maria cea vulgară era secretara care împărțea bonurile de masă lunare și o vreme a stat la un birou în fața ușii directorului bibliotecii Liviu-Bogdan Vlad, un bărbat care era doctorand la al doilea doctorat și care s-a purtat destul de urât cu mine și chiar m-a luat la rost fără motiv, fie când mi-am cerut eu drepturile promise la început, fie când m-a retroigradat, cum spuneam printr-o înscenare că nu eram bună de nimic. Eu am fost mereu un om calm și politicos și cu gândul bun și clar, nu înțelegeam de ce îi inspiram ceva rău - eram exact opusul a ceea ce sugera el. Totodată, el era pentru mine, prin modul de a vorbi cu emfază, învăluire și alunecos, un fel de șarpe sau vierme ciudat. Îmi crea repulsie, dar nu greșeam nimic. Eu am vorbit mereu clar și blând cu toată lumea care m-a cunoscut și mereu sincer. Acest om a venit chiar și la subsol la ziua unei colege, a gustat din dulciuri sau pateuri și a povestit despre călătoriile lui în alte țări și fructele pasiunii, un tip de fruct tropical pe care nu îl cunosc. Când a fost ziua lui, a pregătit un bufet grandios la care a trebuit să merg cu ceilalți angajați, la plimbare în pas rapid prin diverse corpuri ale ASEului. Am stat câteva minute și mi-am cerut scuze că plec.
Alături de Lavinia, care a fost și ea gravidă, a mai existat o femeie mai luminoasă, care s-a purtat mai normal - dar nu de tot, vă dați seama că toți mă tratau întreaga viață ca și cum eram ”nebună” - și anume dna Sanda, o femeie mai în vârstă. Dar ea s-a apropiat de mine fiindu-mi rău într-o zi și și-a așezat mâinile pe umerii mei și mi-a spus probabil ceva copilăresc. Apoi cineva a intrat peste mintea mea cu ideea că ”nu pot s-o las să moară așa, ca un câine”, probabil fiindcă intrau mereu peste mine cu ideea că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul că au mințit toți și că toți au greșit față de mine. Mi-era foarte rău, dar percepeam toate gândurile lor agresive și porcoase și probabil că aceia care spuneau așa (vecini sau chiar bibliotecari, după cum m-am gândit eu abia după mai mulți ani) știau și că eram otrăvită ca un câine, fiindcă așa se spune despre a muri ca un câine. La mine la bloc au început operațiunea de eliminare a haitei de câini vagabonzi - care erau foarte agresivi cu mine și chiar m-au mușcat - în 2013 parcă, în urma evenimentului tragic din mass media. Mult timp au urlat zi și noapte la subsolul blocului, nu știu exact ce s-a întâmplat. Ulterior a făcut și Sâmbeteanu, administratorul, cancer și a murit repede și la fel și Ioana, soția poetului militar de la etajul 8.
În cursul statului meu acolo la ASE, mai ales către ziua salariilor, veneau vânzătoare ambulante cu gablonțuri și cu cosmetice. Mi-am cumpărat și eu câteva fleacuri. Adevărul este că eu am mai avut unele gablonțuri în anii tinereții - am și poze cu ele și am avut și mai multe obiecte din argint - probabil impur cele mai multe și au dispărut și câteva obiecte de aur ale mele cerceii de botez și cerceii de la nenea Feri în formă de belciug pe care îi purtam eu des - dar ambele categorii - și toate obiectele de argint și toate gablonțurile mi-au fost sustrase din casa mea închisoare. La unele dintre aceste obiecte țineam, fiind amintiri dragi. Am înțeles că ei mă considerau în închisoare și condamnată și că eu nu eram considerată proprietar cu adevărat și oricine putea să își bată joc de mine sau să îmi ia lucrurile. Tot furt este, chiar dacă e vorba de hârtii, poze, mărgele de sticlă sau alte nimicuri. Este stresant și un lucru rău. Ceea ce a fost și mai interesant e că am văzut apoi unul dintre colierele mele de ștrasuri albastre la gâtul unei vânzătoare la chioșcul de la colțul meu, ea fiind dată afară sau demisionând de acolo la scurt timp după acel moment.
Spre sfârșitul anului 2007 oboseala acumulată, fără concediu parcă, cu carte de muncă, hărțuită pe străzi de mucnitori sau de tineri proști, stând izolată printre vorbele rostite tare de celelalte femei, torturată cerebral și sexual monstruos deși nu fumam încă, scuipată cu vorbe și amenințări de moarte adesea, era prea mare, nu am mai putut face față, simțeam că mi-e tare rău zi de zi. A fost obligatoriu să îmi dau demisia fără să fi păstrat amintirea cuiva, fiindcă nimeni oircum nu vorbea cu mine și doar Aura Bârsan venise o dată la mine acasă, din vina mea, din nevoia mea de a fi cu cineva oricât de puțin, cu oricine desigur, că nu aveam de ales. Un coleg în vârstă, ochelarist, a încercat să mă convingă să rămân acolo, chiar dacă mi-e greu, și i-am spus că nu mai pot. Semăna bine cu ochelaristul - tatăl vecinului George cel bășcălios - care a părăsit incinta blocului după ce a vândut apartamentul. George a fost găzduit la un vecin în aceeași scară, fiindcă apartamentul a fost vândut și era doar de două camere și George cu soția și fiul au rămas doar cu o mașină și ulterior au mai avut încă un băiat. De fapt nu mai țin minte precis când s-a născut al doilea copil al lor, dar parcă după plecarea bunicilor. Oricum, primul băiat a venit la sfârșitul lui 2006 să mă sorcovească la mine acasă și pe mama și pe bătrîna Ioana și era mic încă atunci și timid. Ulterior nu mă mai saluta întotdeauna uneori deloc, alteori rar. Puțini oameni de pe scara blocului catadicseau să mă salute și, să fim drepți, cei proști poate credeau că sunt nebună, cei idioți că sunt condamnată - deși era clar crimă, fiind nevinovată complet - dar, în realitate, ei nici nu se uitau la mine fiindcă eram prea săracă, așa cum de pildă nu salută gunoierii sau măturătorii, totul e din cauza statutului social-financiar, dar nu apare clar în mintea lor, ei crezând că era vorba de vreun defect al meu, ca și dvs. Și în toate cărțile cei săraci nu sunt primiți la ceaiuri sau serate muzicale sau să stea de vorbă cu cei cu bani.
Un alt lucru important e că atunci când cei care au bani sunt la un nivel de educație și intelect mult inferior celui fără bani și desigur au sufletul râios, numai cu vorbe și gânduri întunecate pe buze, atunci, diferența socială de comunicare e aproape insurmontabilă. În cazul meu, zic ei, eu sunt rejectată total din cauza minciunilor despre mine ale celor în putere - în primul rând medicii, psihiatrii, psihologii, care toți au mințit și au interzis oficial contactul meu cu alți oameni, cum am povestit și v-am și dovedit. Astfel femeia de serviciu a blocului nu mă salută de față cu alte persoane, le respectă pe cele pe care mama le-ar numi ”duamne” și cu mine vorbește la pertu grosier, mamei îi spune mă-ta și mie cam mă îmi spune, nu chiar ”fă”. M-am purtat și am vorbit normal cu ea, poate puțin mai rece ca de obicei.
voi continua mâine în altă postare
Azi 23 februrarie 2020
Continui povestirea, de acolo unde rămăsesem, la ASE. Spuneam despre Cristian Galeriu și modul urât în care m-a tratat. El nu a răspuns la niciunul dintre emailurile mele despre viața mea adresate lui, că nu aveam oricum pe nimeni cu care să vorbesc despre mine și nu am avut niciodată, în afară de Cezara, tânăra psiholog care mi-a luat și nu mi-a înapoiat scrisorile cu viața mea până când am ajuns în 1989, după care m-a părăsit. Ea oricum nu vorbea cu mine și juca rolul psihologului profesionist și suportiv, care doar admite, încuviințează și ascultă cu răceală ceea ce spune ”pacientul”. Probabil că ați înțeles din tot ceea ce am scris că am avut și virtutea tăcerii și nu am fost genul plângăcios sau care să se vaite întreaga viață. Ulterior, ea mi-a spus că a fost plecată în străinătate la curs pentru terapia sau ajutorul psihologic necesar pacienților cu cancer. Unii consideră că toți pacienții cu cancer sunt otrăviți, condamnați. Deoarece Cristi nu mi-a răspuns, am continuat să notez cu dificultate și multe constrângeri totul despre viața mea în scrisori pe mail netrimise și fără adresă, la secțiunea ciorne. La un moment dat Cezara Dașu mi-a dăruit o eșarfă subțire și m-a invitat la operă la Trubadurul, fiindcă Opera era aproape de sediul SPER - societatea de psihoterapie experiențială din România. În realitate, acele scrisori au fost unul dintre principalele motive ale începutului scrierii de către mine a tot adevărul despre viața mea, la început doar pentru mine, în 2007 și apoi pe blogul meu în 2012-2013. Cristian vorbea extrem de grețos și vulgar cu mine la telefon și, la un moment dat, am reușit să scap de el, cum am mai spus.
După ce personalul de la birouri s-a mutat la subsol a fost și mai rău. Pauza de prânz a fost desființată la un moment dat și eu trebuia să stau pe scaun fără să fac nimic 8 ore, ascultând cum ceilalți vorbeau între ei sau lucrau la calculator. Domnul Iovanov a adus odată un calculator vechi și a pus muzică tâmpită probabil la radio pe internet în diverse limbi europene, ceea ce mă obosea cerebral și îmi displăcea și i-am și spus. A oprit-o apoi. Îmi amintesc cântecul în franceză ”alouette gentile alouette...” adică drăguță și gentilă ciocârlie, îți voi smulge penele din cap”, în timp ce eu chiar sufeream tortură cerebrală oribilă, probabil din cauza otrăvii și f_tului înfiorător. Această ideea a jumulirii capului le-a rămas mult timp în memorie, fiindcă și acum câțiva ani - prin toamna lui 2016-2017 - intrau unii peste mintea mea la Voluntari, când veneam la mama, cu ideea că mă vor tot trimite la mama și apoi iar la otrava din oraș, până când mă vor jumuli de toate alea. Prin toate alea am dedus că ei înțelegeau că vedeau și voiau să îmi distrugă o aură invizibilă pentru mine și vizibilă lor. În aceeași perioadă la ASE, a venit odată un bărbat chel cu geantă diplomat la subsol, cu care Iovanov a dat mâna cu deferență, acel om nu a vorbit nimic cu mine, dar părea ciudat.
În afară de femeia cu accent moldovenesc care îmi vorbea destul de nepoliticos, ceilalți erau tot cam aceeași adunătură de oameni cu caracteristici fizice diverse, așa cum am pățit în toate grupurile în care am fost instituționalizată de-a lungul vieții, grupuri care se centrau pe niște găști agresive în jurul meu, ceea ce vene aîn acord cu teoria martirului sau a țapului ispășitor politic sau a conspirațiilor oculte sau religioase etc. din jurul meu, despre care am povestit deja.
Ana-Maria cea vulgară era secretara care împărțea bonurile de masă lunare și o vreme a stat la un birou în fața ușii directorului bibliotecii Liviu-Bogdan Vlad, un bărbat care era doctorand la al doilea doctorat și care s-a purtat destul de urât cu mine și chiar m-a luat la rost fără motiv, fie când mi-am cerut eu drepturile promise la început, fie când m-a retroigradat, cum spuneam printr-o înscenare că nu eram bună de nimic. Eu am fost mereu un om calm și politicos și cu gândul bun și clar, nu înțelegeam de ce îi inspiram ceva rău - eram exact opusul a ceea ce sugera el. Totodată, el era pentru mine, prin modul de a vorbi cu emfază, învăluire și alunecos, un fel de șarpe sau vierme ciudat. Îmi crea repulsie, dar nu greșeam nimic. Eu am vorbit mereu clar și blând cu toată lumea care m-a cunoscut și mereu sincer. Acest om a venit chiar și la subsol la ziua unei colege, a gustat din dulciuri sau pateuri și a povestit despre călătoriile lui în alte țări și fructele pasiunii, un tip de fruct tropical pe care nu îl cunosc. Când a fost ziua lui, a pregătit un bufet grandios la care a trebuit să merg cu ceilalți angajați, la plimbare în pas rapid prin diverse corpuri ale ASEului. Am stat câteva minute și mi-am cerut scuze că plec.
Alături de Lavinia, care a fost și ea gravidă, a mai existat o femeie mai luminoasă, care s-a purtat mai normal - dar nu de tot, vă dați seama că toți mă tratau întreaga viață ca și cum eram ”nebună” - și anume dna Sanda, o femeie mai în vârstă. Dar ea s-a apropiat de mine fiindu-mi rău într-o zi și și-a așezat mâinile pe umerii mei și mi-a spus probabil ceva copilăresc. Apoi cineva a intrat peste mintea mea cu ideea că ”nu pot s-o las să moară așa, ca un câine”, probabil fiindcă intrau mereu peste mine cu ideea că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul că au mințit toți și că toți au greșit față de mine. Mi-era foarte rău, dar percepeam toate gândurile lor agresive și porcoase și probabil că aceia care spuneau așa (vecini sau chiar bibliotecari, după cum m-am gândit eu abia după mai mulți ani) știau și că eram otrăvită ca un câine, fiindcă așa se spune despre a muri ca un câine. La mine la bloc au început operațiunea de eliminare a haitei de câini vagabonzi - care erau foarte agresivi cu mine și chiar m-au mușcat - în 2013 parcă, în urma evenimentului tragic din mass media. Mult timp au urlat zi și noapte la subsolul blocului, nu știu exact ce s-a întâmplat. Ulterior a făcut și Sâmbeteanu, administratorul, cancer și a murit repede și la fel și Ioana, soția poetului militar de la etajul 8.
În cursul statului meu acolo la ASE, mai ales către ziua salariilor, veneau vânzătoare ambulante cu gablonțuri și cu cosmetice. Mi-am cumpărat și eu câteva fleacuri. Adevărul este că eu am mai avut unele gablonțuri în anii tinereții - am și poze cu ele și am avut și mai multe obiecte din argint - probabil impur cele mai multe și au dispărut și câteva obiecte de aur ale mele cerceii de botez și cerceii de la nenea Feri în formă de belciug pe care îi purtam eu des - dar ambele categorii - și toate obiectele de argint și toate gablonțurile mi-au fost sustrase din casa mea închisoare. La unele dintre aceste obiecte țineam, fiind amintiri dragi. Am înțeles că ei mă considerau în închisoare și condamnată și că eu nu eram considerată proprietar cu adevărat și oricine putea să își bată joc de mine sau să îmi ia lucrurile. Tot furt este, chiar dacă e vorba de hârtii, poze, mărgele de sticlă sau alte nimicuri. Este stresant și un lucru rău. Ceea ce a fost și mai interesant e că am văzut apoi unul dintre colierele mele de ștrasuri albastre la gâtul unei vânzătoare la chioșcul de la colțul meu, ea fiind dată afară sau demisionând de acolo la scurt timp după acel moment.
Spre sfârșitul anului 2007 oboseala acumulată, fără concediu parcă, cu carte de muncă, hărțuită pe străzi de mucnitori sau de tineri proști, stând izolată printre vorbele rostite tare de celelalte femei, torturată cerebral și sexual monstruos deși nu fumam încă, scuipată cu vorbe și amenințări de moarte adesea, era prea mare, nu am mai putut face față, simțeam că mi-e tare rău zi de zi. A fost obligatoriu să îmi dau demisia fără să fi păstrat amintirea cuiva, fiindcă nimeni oircum nu vorbea cu mine și doar Aura Bârsan venise o dată la mine acasă, din vina mea, din nevoia mea de a fi cu cineva oricât de puțin, cu oricine desigur, că nu aveam de ales. Un coleg în vârstă, ochelarist, a încercat să mă convingă să rămân acolo, chiar dacă mi-e greu, și i-am spus că nu mai pot. Semăna bine cu ochelaristul - tatăl vecinului George cel bășcălios - care a părăsit incinta blocului după ce a vândut apartamentul. George a fost găzduit la un vecin în aceeași scară, fiindcă apartamentul a fost vândut și era doar de două camere și George cu soția și fiul au rămas doar cu o mașină și ulterior au mai avut încă un băiat. De fapt nu mai țin minte precis când s-a născut al doilea copil al lor, dar parcă după plecarea bunicilor. Oricum, primul băiat a venit la sfârșitul lui 2006 să mă sorcovească la mine acasă și pe mama și pe bătrîna Ioana și era mic încă atunci și timid. Ulterior nu mă mai saluta întotdeauna uneori deloc, alteori rar. Puțini oameni de pe scara blocului catadicseau să mă salute și, să fim drepți, cei proști poate credeau că sunt nebună, cei idioți că sunt condamnată - deși era clar crimă, fiind nevinovată complet - dar, în realitate, ei nici nu se uitau la mine fiindcă eram prea săracă, așa cum de pildă nu salută gunoierii sau măturătorii, totul e din cauza statutului social-financiar, dar nu apare clar în mintea lor, ei crezând că era vorba de vreun defect al meu, ca și dvs. Și în toate cărțile cei săraci nu sunt primiți la ceaiuri sau serate muzicale sau să stea de vorbă cu cei cu bani.
Un alt lucru important e că atunci când cei care au bani sunt la un nivel de educație și intelect mult inferior celui fără bani și desigur au sufletul râios, numai cu vorbe și gânduri întunecate pe buze, atunci, diferența socială de comunicare e aproape insurmontabilă. În cazul meu, zic ei, eu sunt rejectată total din cauza minciunilor despre mine ale celor în putere - în primul rând medicii, psihiatrii, psihologii, care toți au mințit și au interzis oficial contactul meu cu alți oameni, cum am povestit și v-am și dovedit. Astfel femeia de serviciu a blocului nu mă salută de față cu alte persoane, le respectă pe cele pe care mama le-ar numi ”duamne” și cu mine vorbește la pertu grosier, mamei îi spune mă-ta și mie cam mă îmi spune, nu chiar ”fă”. M-am purtat și am vorbit normal cu ea, poate puțin mai rece ca de obicei.
voi continua mâine în altă postare
sâmbătă, 22 februarie 2020
viața socială continuare 6 prim
Continuu povestirea, azi 22 februarie 2020.
Mai întâi câteva lucruri despre vecinii din blocul trei, apoi voi reveni la povestea despre ASE.
Ați citit cumva sirenele de pe Titan?
Existau acolo niște creaturi extraterestre care se hrăneau numai cu vibrații, cu muzică clasică.
Eu am avut un semn pe perete pe care nu l-am putut fotografia fiindcă nu aveam bani nici pentru baterii simple foto pentru aparat vechi.
Era un cerc imperfect, fosforescent, nu era halucinație. Asemănător cu enso-urile japoneze.
Poate nu din cauza unor ”exrtratereștri”. A stat pe perete vreo câteva zile în același loc, pe peretele dormitorului înspre baie, nu era halucinație - am acoperit să văd dacă era proiectat pe perete ca o lumină, dar era în perete și nu apărea dacă puneam mâna peste el, apărea dacă luam mâna deoparte. Nu a dispărut când am încercat să spăl peretele lavabil - și acum sunt urme. Eu nu cred că erau entități, era mai degrabă ceva fosforescent, poate radioactiv, din construcția blocului-închisoare în care stăteam.
Dar, ulterior, s-a întâmplat că a apărut un spot bizar de lumină pe tavan, nu știu cum și de unde putea fi, chiar dacă storurile erau trase sau dacă nu erau. Spotul nu a rămas pe loc și a avut două forme diferite - cerc perfect și romb, de fapt un romb cu codiță, ca un zmeu de jucărie. Se pare că apărea mai ales în noapte sau semiobscuritate și dispărea dacă aprindeam lumina, poate tot vecinii au realizat acel lucru, dar nu știu cum. Îmi amintesc cu precizie că nu era de la aparatul meu muzical.
A stat în jur de o săptămână pe tavan. Și ziua. Cineva a intrat în mintea mea atunci cu ideea că acel spot de lumină e spiritul casei. Se prea poate, eu cunosc puține lucruri despre misterele opticii, dar știu că dumnezeu era lumină și în vechiul și noul testament și mai știu că spoturile ciudate de lumină au fost mereu asociate în istoria civilizației cu gândirea mistică sau religioasă. Mai ales lumina solară. Acestea fiind date, pot afirma cu certitudine că e ceva adevăr în aceste lucruri, dacă veți căuta definițiile clare din dicționar și enciclopedii despre misticism, lumină, religie. Cel mai des, oamenii nu se înțeleg între ei fiindcă folosesc sensuri ambigue sau diferite ale conceptelor pe care le rostesc.
Poate ați înțeles că cei mai mulți mi-au spus în gând că am fost condamnată la moarte - dar nu poate fi adevărat, deoarece nu am greșit absolut nimic - darmite pentru a fi omorâtă. Și absolut sigur nimeni nu m-a chestionat nimic.
Există în oameni tendința să nu creadă lucrurile bizare, de genul celor ce vi le-am povestit, ca și cum eu eram nebună - fie că inventam, fie că visam ceva ce de fapt nu se întâmplase. De aceea, oamenii care au experiențe paranormale nu prea le povestesc, dar oricum ei sunt considerați nebuni, datorită prejudecăților proștilor.Iar dacă proștii observă ei aceste lucruri bizare în jurul victimei, se gândesc că nu e om normal și că trebuie omorâtă sau studiată științific, deci tot omorâtă.
Nu am intenționat să vă sperii cu aceste lucruri, mai degrabă vi le-am povestit, chiar dacă nu mă credeți, pentru a vă pregăti pentru orice fel de experiență, chiar bizară - să nu vă speriați. Eu m-am speriat odată, într-o noapte, fiind și singură, din cauza unei holograme proiectate în fața ferestrei mele de vecini răuvoitori, pe moment nu am înțeles ce era. În plus, mi-aș dori să înțelegeți că sunt om, nu animal în cușcă și că numai proștii cred că era ceva rău din cauza mea - eu nu am avut nicio șansă să dovedesc ce puteam fi. E o mizerie, cum ar fi de exemplu ideea unora că ar trebui să sondeze în scoarța cerebrală cât mai adânc, ca să înțeleagă sau să descopere ceva. E absurd și inutil și poate fi dăunător. Cei șmecheri, dar de fapt proști, i-au păcălit poate pe proști că trebuie să mă omoare datorită acestor fenomene ciudate - dar eu pot dovedi că nu au dreptate, dar ei nu vor să mă accepte defel.
E o minciună crasă că visam, eu puteam dovedi că tot ce am scris despre mine nu a fost vis și niciodată exagerare. Spotul acela care a stat pe tavan și-a schimbat o dată- de două ori locul și exista și ziua și noaptea. Nu am visat, la fel ca atunci cu cercul imperfect și aparent fosforescent. Luminile acestea păreau altfel, nu păreau fosforescente.
După ce au pus holograma în fața blocului, cu formă umanoidă, și probabil s-au distrat de sperietura mea, vecinii au continuat să îmi joace feste - de pildă au început să proiecteze pe peretele blocului din față-stânga o umbră mare, care mai se mișca parcă, dar foarte puțin, ca un gigant care stătea la geam. Acest efect îl puteau obține ușor cu aparate de proiecție, dar nu o puneau chiar în fiecare zi și uneori era doar lumina, fără umbra din mijlocul ei. Oameni evident răi .
Un alt lucru pe care îl consider important despre construcția blocului în care stăteam era că pereții se clătinau foarte ușor, ca și cum mă aflam într-o casă într-un pom. Stăteam în patul-canapea din camera mare - unde erau și spoturile pe tavan - și era suficient să bat cu pumnul în pat, adică pe buretele patulu, nu pe lemn, că imediat se zdruncina totul, ceea ce ducea la trepidații zgomotoase ale sticlei de deasupra ușii de la bucătărie. De fiecare dată când făceam acest gest așa se întâmpla și am tras concluzia că fie că vecinii de sus aruncau ceva greu pe podea de fiecare dată, zi sau noapte, urmărindu-mi hidos orice mișcare, fie că blocul făcea corp comun cu mine și cu ceilalți locatari și cu mobilele mai mult sau mai puțin grele, la fel cum ar fi un castel din cărți de joc, în care echilibrul fragil se obține prin sprijinul reciproc al structurilor. Poate așa au fost clădite, fiind astfel posibile clădiri de sute de metri înălțime. Eu știu prea puține lucruri despre arhitectură.
Iată explicația pe care mi-au dat-o ei. Ei spun că eu, fiind otrăvită și f_tă și torturată încontinuu în acel bloc aveam creierul mai sensibil decât al altora. Prin urmare, un om rău, cu obsesia de a mă controla și de a mă distruge, a pătruns uneori în circuitele mele nervoase și mi-a dat ticul acela de sugere a buzelor în mod necontrolat, astfel încât, când m-au închis la psihiatrie în 2016, o pacientă care făcuse psihologia se mira că făceam așa, fiind eu și inconștientă sub perfuzii în prima și poate și a doua zi acolo, cum spuneam, din cauza otrăvii, nu (doar) a f_terii mele. Tot acel om sau altul mă făcea să las brațul să cadă pe pat, adică îmi împiedica autocontrolul, ceea ce nu trebuia să facă, fiindcă astfel lovea și în rest, adică făcea zgomotul la ușa de la bucătărie prin vibrații puternice sau îi făcea pe cei de deasupra mea să facă ei acel zgomot simultan cu căderea brațului meu. E adevărat că eu de multe ori am perceput gândurile unora că ”trebuie neapărat să o controlăm” sau ”n-o să putem niciodată să o controlăm” și unii spuneau că oamenii asta credeau că trebuie - ca eu să fiu controlată, când eram perfectă de fapt. Alții spun că cei de deasupra mea erau monștri înfiorători și că ei se miră că eu am scăpat cu viață de acolo.
În sfârșit, alții spun că e invers - că eu am creierul mai puternic.
Voi continua în curând.
Mai întâi câteva lucruri despre vecinii din blocul trei, apoi voi reveni la povestea despre ASE.
Ați citit cumva sirenele de pe Titan?
Existau acolo niște creaturi extraterestre care se hrăneau numai cu vibrații, cu muzică clasică.
Eu am avut un semn pe perete pe care nu l-am putut fotografia fiindcă nu aveam bani nici pentru baterii simple foto pentru aparat vechi.
Era un cerc imperfect, fosforescent, nu era halucinație. Asemănător cu enso-urile japoneze.
Poate nu din cauza unor ”exrtratereștri”. A stat pe perete vreo câteva zile în același loc, pe peretele dormitorului înspre baie, nu era halucinație - am acoperit să văd dacă era proiectat pe perete ca o lumină, dar era în perete și nu apărea dacă puneam mâna peste el, apărea dacă luam mâna deoparte. Nu a dispărut când am încercat să spăl peretele lavabil - și acum sunt urme. Eu nu cred că erau entități, era mai degrabă ceva fosforescent, poate radioactiv, din construcția blocului-închisoare în care stăteam.
Dar, ulterior, s-a întâmplat că a apărut un spot bizar de lumină pe tavan, nu știu cum și de unde putea fi, chiar dacă storurile erau trase sau dacă nu erau. Spotul nu a rămas pe loc și a avut două forme diferite - cerc perfect și romb, de fapt un romb cu codiță, ca un zmeu de jucărie. Se pare că apărea mai ales în noapte sau semiobscuritate și dispărea dacă aprindeam lumina, poate tot vecinii au realizat acel lucru, dar nu știu cum. Îmi amintesc cu precizie că nu era de la aparatul meu muzical.
A stat în jur de o săptămână pe tavan. Și ziua. Cineva a intrat în mintea mea atunci cu ideea că acel spot de lumină e spiritul casei. Se prea poate, eu cunosc puține lucruri despre misterele opticii, dar știu că dumnezeu era lumină și în vechiul și noul testament și mai știu că spoturile ciudate de lumină au fost mereu asociate în istoria civilizației cu gândirea mistică sau religioasă. Mai ales lumina solară. Acestea fiind date, pot afirma cu certitudine că e ceva adevăr în aceste lucruri, dacă veți căuta definițiile clare din dicționar și enciclopedii despre misticism, lumină, religie. Cel mai des, oamenii nu se înțeleg între ei fiindcă folosesc sensuri ambigue sau diferite ale conceptelor pe care le rostesc.
Poate ați înțeles că cei mai mulți mi-au spus în gând că am fost condamnată la moarte - dar nu poate fi adevărat, deoarece nu am greșit absolut nimic - darmite pentru a fi omorâtă. Și absolut sigur nimeni nu m-a chestionat nimic.
Există în oameni tendința să nu creadă lucrurile bizare, de genul celor ce vi le-am povestit, ca și cum eu eram nebună - fie că inventam, fie că visam ceva ce de fapt nu se întâmplase. De aceea, oamenii care au experiențe paranormale nu prea le povestesc, dar oricum ei sunt considerați nebuni, datorită prejudecăților proștilor.Iar dacă proștii observă ei aceste lucruri bizare în jurul victimei, se gândesc că nu e om normal și că trebuie omorâtă sau studiată științific, deci tot omorâtă.
Nu am intenționat să vă sperii cu aceste lucruri, mai degrabă vi le-am povestit, chiar dacă nu mă credeți, pentru a vă pregăti pentru orice fel de experiență, chiar bizară - să nu vă speriați. Eu m-am speriat odată, într-o noapte, fiind și singură, din cauza unei holograme proiectate în fața ferestrei mele de vecini răuvoitori, pe moment nu am înțeles ce era. În plus, mi-aș dori să înțelegeți că sunt om, nu animal în cușcă și că numai proștii cred că era ceva rău din cauza mea - eu nu am avut nicio șansă să dovedesc ce puteam fi. E o mizerie, cum ar fi de exemplu ideea unora că ar trebui să sondeze în scoarța cerebrală cât mai adânc, ca să înțeleagă sau să descopere ceva. E absurd și inutil și poate fi dăunător. Cei șmecheri, dar de fapt proști, i-au păcălit poate pe proști că trebuie să mă omoare datorită acestor fenomene ciudate - dar eu pot dovedi că nu au dreptate, dar ei nu vor să mă accepte defel.
E o minciună crasă că visam, eu puteam dovedi că tot ce am scris despre mine nu a fost vis și niciodată exagerare. Spotul acela care a stat pe tavan și-a schimbat o dată- de două ori locul și exista și ziua și noaptea. Nu am visat, la fel ca atunci cu cercul imperfect și aparent fosforescent. Luminile acestea păreau altfel, nu păreau fosforescente.
După ce au pus holograma în fața blocului, cu formă umanoidă, și probabil s-au distrat de sperietura mea, vecinii au continuat să îmi joace feste - de pildă au început să proiecteze pe peretele blocului din față-stânga o umbră mare, care mai se mișca parcă, dar foarte puțin, ca un gigant care stătea la geam. Acest efect îl puteau obține ușor cu aparate de proiecție, dar nu o puneau chiar în fiecare zi și uneori era doar lumina, fără umbra din mijlocul ei. Oameni evident răi .
Un alt lucru pe care îl consider important despre construcția blocului în care stăteam era că pereții se clătinau foarte ușor, ca și cum mă aflam într-o casă într-un pom. Stăteam în patul-canapea din camera mare - unde erau și spoturile pe tavan - și era suficient să bat cu pumnul în pat, adică pe buretele patulu, nu pe lemn, că imediat se zdruncina totul, ceea ce ducea la trepidații zgomotoase ale sticlei de deasupra ușii de la bucătărie. De fiecare dată când făceam acest gest așa se întâmpla și am tras concluzia că fie că vecinii de sus aruncau ceva greu pe podea de fiecare dată, zi sau noapte, urmărindu-mi hidos orice mișcare, fie că blocul făcea corp comun cu mine și cu ceilalți locatari și cu mobilele mai mult sau mai puțin grele, la fel cum ar fi un castel din cărți de joc, în care echilibrul fragil se obține prin sprijinul reciproc al structurilor. Poate așa au fost clădite, fiind astfel posibile clădiri de sute de metri înălțime. Eu știu prea puține lucruri despre arhitectură.
Iată explicația pe care mi-au dat-o ei. Ei spun că eu, fiind otrăvită și f_tă și torturată încontinuu în acel bloc aveam creierul mai sensibil decât al altora. Prin urmare, un om rău, cu obsesia de a mă controla și de a mă distruge, a pătruns uneori în circuitele mele nervoase și mi-a dat ticul acela de sugere a buzelor în mod necontrolat, astfel încât, când m-au închis la psihiatrie în 2016, o pacientă care făcuse psihologia se mira că făceam așa, fiind eu și inconștientă sub perfuzii în prima și poate și a doua zi acolo, cum spuneam, din cauza otrăvii, nu (doar) a f_terii mele. Tot acel om sau altul mă făcea să las brațul să cadă pe pat, adică îmi împiedica autocontrolul, ceea ce nu trebuia să facă, fiindcă astfel lovea și în rest, adică făcea zgomotul la ușa de la bucătărie prin vibrații puternice sau îi făcea pe cei de deasupra mea să facă ei acel zgomot simultan cu căderea brațului meu. E adevărat că eu de multe ori am perceput gândurile unora că ”trebuie neapărat să o controlăm” sau ”n-o să putem niciodată să o controlăm” și unii spuneau că oamenii asta credeau că trebuie - ca eu să fiu controlată, când eram perfectă de fapt. Alții spun că cei de deasupra mea erau monștri înfiorători și că ei se miră că eu am scăpat cu viață de acolo.
În sfârșit, alții spun că e invers - că eu am creierul mai puternic.
Voi continua în curând.
joi, 20 februarie 2020
o scrisoare pentru un om binevoitor
Întâmplător, m-a contactat cineva pe mail legat de ceea ce am scris pe acest blog, prima oară în viața mea, poate că e util să citiți ce am răspuns. Azi 20 februarie 2020.
bună seara,
am să îți mai scriu un alt email după ce îl voi termina pe acesta, eventual. Deocamdată ce e esențial.
Probabil că nu ai citit cu atenție blogul despre viața mea - eu m-am mutat la mama în Voluntari în toamna lui 2018. Ea mai are o rudă, dar bogată, cu care nu se vede decât rar, în Pipera. Poate ea și vecinii de aici au continuat cu multe amenințări de moarte peste mintea mea și după ce am început să locuiesc în Voluntari. Mi-a fost rău și chiar am fost și otrăvită și aici de câteva ori, nu mai explic cum și când, dar aici otrava este deocamdată rară și de intensitate mică - acolo în București nici nu putema respira și chiar și acum, dacă merg pentru scurt timp acolo, vin cu pete roșii pe față și cu stare febrilă. Aici nu. În plus, am mai notat la un moment dat că acele gânduri negative ale lor au dispărut aproape complet, sunt deja câteva luni de când m-au lăsat în sfârșit în pace, după ce au început în 2005 după moartea tatei tot ce era mai rău ca idei negative ale lor, fără legătură cu inconștientul meu - pur și simplu ei vor să mor. Acum nu mai există gîndurile lor negative sau minciunile lor deloc, în afară de câțiva care spun numai adevărul și ceea ce e bun, rar de tot vreo minicună sau vulgaritate sau gând de ură și moarte.
al doilea mail pe care ți-l scriu se referă la metoda, cum spui tu că există - sau modul în care eu m-am simțit mai bine, chiar dacă ei continuau atâția ani să arunce idei negative și ură și minciună.
Nu știu dacă e o metodă, dar așa s-a întâmplat în mod firesc, nu a fost planificat sau făcut intețnționat de mine acest lucru. Nu am citit ce scrie la linkurile trimise de tine. Ei spuneau peste mintea mea lucruri foarte rele și minciuni clare încă din 2005, apoi încă 14 ani încontinuu.
La un moment dat aruncau 6-7 minciuni complexe deodată, probabil că eu le înțelegeam sensul datorită faptului că creierul meu bombardat de ei era capabil să proceseze totul deodată, așa cum și volumul atenției e parcă 7+/- 2 elemente.
A fost oribil.
După mai mulți ani erau din nou câte unul sau doi deodată, succesiv.
Atunci am observat că, dacă gândesc eu dintr-o dată adevărul curat și clar, fără să îl verbalizez în gând, adică doar prin conectarea ariilor corticale responsabile, prin memorie și rațiune inteligibilă, de adevărul despre faptele din viața mea și despre cum gândesc eu, atunci gândurile lor rele verbalizate tac, ca și cum s-ar lovi de un zid, cad în inconștientul meu. Inconștientul e înțeles de mine drept ceva social, nu individual. Atenție - a nu li se răspunde în gând adevărul în cuvinte, căci ei nu înțeleg și cred tot minciuni! Și continuă să lovească, și asta chiar dă migrene, nu stare emoțională negativă. Nu este pur și simplu vorba doar de faptul de a tăcea în gând, ci și de faptul de a privi în propira minte adevărul, zona unde se găsește memoria clară și corectitudinea rațiunii, așa cum o pasăre privește lumea de sus. În acest mod se petrece un lucru bun: nu doar că și ei amuțesc, dar în plus ceea ce e rău se transformă în ceva bun, te simți pur și simplu mai ușor și cu mai multă energie fizică și mentală.
Acesta e secretul prin care ce e bun se ridică peste ce e rău și adevărul e mai puternic ca minciuna.
S-ar putea ca eu să fi reușit lucrul acesta fiindcă există poate unii care chiar știu adevărul bun despre mine, fiind un sprijin în fața bombelor lor mincinoase. Nu știu sigur, dar așa a fost.
am omis un lucru esențial - cu orice preț să nu le răspunzi cu voce tare, fiindcă, din anumite motive pe care nu le mai expun, asta face mult rău și le dă lor putere. Eu am mai vorbit singură, din motive pe care nu le mai explic. Total singură etc. Deci, ține minte, să nu le răspunzi tare - mai bine în gând - dar cel mai bine deloc, dar nu cu atenția pe altceva, ci exact pe adevăr, fără să verbalizezi în gând.
sâmbătă, 15 februarie 2020
ce mai poate fi de spus?
Multă inimă, dar și picături de suflet. Asta tocmai am ascultat.
Azi, concertul numărul unu pentru pian și orchestră și simfonia numărul unu de Beethoven pentru mine.(am cumpărat un disc cu Martha Argerich și Seiji Ozawa). Ieri sonata kreutzer și numărul 10.
Mâine e ziua mea și adevăratul cadou a fost o pereche de ochelari de citit, cei vechi erau rupți în două locuri mai de mult și aveau alte dioptrii. Ghioceii au rezistat sub zăpadă și sunt încă în floare în grădină.
Azi, concertul numărul unu pentru pian și orchestră și simfonia numărul unu de Beethoven pentru mine.(am cumpărat un disc cu Martha Argerich și Seiji Ozawa). Ieri sonata kreutzer și numărul 10.
desen al meu cu mâna peste poza autoportret
Mâine e ziua mea și adevăratul cadou a fost o pereche de ochelari de citit, cei vechi erau rupți în două locuri mai de mult și aveau alte dioptrii. Ghioceii au rezistat sub zăpadă și sunt încă în floare în grădină.
viața socială 6 continuare
15 februarie 2020
Trebuie să continui povestirea desăre viața mea, rămăsesem la povestea despre biblioteca ASE. Repet, am spus răspicat și e adevărul, că totul putea fi dovedit, absolut tot ce am spus și că nu lipsește nimic. Ei spun că oamenii răi, cu intenția să mă omoare, au inventat că ”pacienta (adică eu) nu își mai amintește”. E evident cine vrea și face răul și e clar că niciun om inteligent nu poate crede așa ceva - anume invenția lor că eu nu îmi amintesc ceva, deci ceva ce nu pot ei dovedi, ba chiar despre trecut, nu despre prezent. Am spus că în tot blogul meu nu există decât cel mult 10 mici greșeli, legate de detalii nesemnificative pe care le-am uitat. Se poate dovedi ușor că mereu am fost așa și că am avut o bună memorie și nu am exagerat sau interpretat greșit nimic, încă se mai poate dovedi totul. De pildă, în ceea ce am scris despre ASE, din păcate, am scris că una dintre colege, cea cu ziua de naștere tot pe 16 februarie sau pe aproape, avea ochelari - ei bine, nu eram sigură dacă avea sau nu, deci am scris greșit. Dar nicio alăt greșeală micuță nu este, la fel cum eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața și ei se miră tot timpul că un om fără nicio pată a fost osândit așa. Voi continua mai încolo.
Trebuie să continui povestirea desăre viața mea, rămăsesem la povestea despre biblioteca ASE. Repet, am spus răspicat și e adevărul, că totul putea fi dovedit, absolut tot ce am spus și că nu lipsește nimic. Ei spun că oamenii răi, cu intenția să mă omoare, au inventat că ”pacienta (adică eu) nu își mai amintește”. E evident cine vrea și face răul și e clar că niciun om inteligent nu poate crede așa ceva - anume invenția lor că eu nu îmi amintesc ceva, deci ceva ce nu pot ei dovedi, ba chiar despre trecut, nu despre prezent. Am spus că în tot blogul meu nu există decât cel mult 10 mici greșeli, legate de detalii nesemnificative pe care le-am uitat. Se poate dovedi ușor că mereu am fost așa și că am avut o bună memorie și nu am exagerat sau interpretat greșit nimic, încă se mai poate dovedi totul. De pildă, în ceea ce am scris despre ASE, din păcate, am scris că una dintre colege, cea cu ziua de naștere tot pe 16 februarie sau pe aproape, avea ochelari - ei bine, nu eram sigură dacă avea sau nu, deci am scris greșit. Dar nicio alăt greșeală micuță nu este, la fel cum eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața și ei se miră tot timpul că un om fără nicio pată a fost osândit așa. Voi continua mai încolo.
sâmbătă, 8 februarie 2020
viața socială continuare 5
Azi, 8 februarie 2020 continui povestirea
La începutul angajării mele la ASE mi-au dat un salariu de 700 de lei, fiind răspândită ideea că acela era salariul minim pe economie sau minim pentru angajați cu studii superioare. Oricum era o greșeală, ceea ce am aflat la servicul de personal, ar fi trebuit să fie mai mare, dar nu mi s-a dat. Acesta a fost primul ”abuz” de acest gen. Poate chiar era abuz. Probabil datorită muncii mele de femeie de serviciu acolo au intrat unii peste mintea mea de mai multe ori cu ideea că eu sunt într-un program de reeducare, ceea ce era absurd, ca și ideea că eram condamnată la moarte, findcă nu greșisem nimic toată viața. Alții intrau cu ideea că ”i-au dat 12 ani” sau ”i-au dat 18 ani” etc., ca și cum credeau că eram condamnată la închisoare, când, în realitate, erau deja 23 de ani de când eram izolată și închisă și fără drepturi.
La început mi-au spus că salariul se va mări, dar nu a fost așa. Mi-au mai spus că va trebui să susțin un concurs peste câteva luni pentru promovare, dar mie nu mi s-a permis acest lucru, deși unele persoane care fuseseră angajate odată cu mine au susținut acel concurs, inclusiv un tânăr care tăia frunza la câini, jucându-se pe calculator, căci lui i s-a dat un calculator într-un birou. El părea destul de netot și era genul ”miștocar”, lipsit de politețe față de mine, ceea ce probabil vi se pare normal, fiindcă toți se purtau așa cu mine, sau fiindcă credeți că eram sau sunt nebună. Am întrebat când și dacă voi susține și eu concursul cum mi s-a spus la început și ”șefa” Simona mi-a spus că mai am de așteptat vreun an sau așa ceva. În ce privește pensia, ne-au obligat să ne mutăm la Raiffaisen Bank cu cotizațiile, un fel de pensie privată și așa a trebuit să fac.
La un moment dat, datorită problemelor cu mama (discuții interminabile pe care le creau ea și cu Lili Stoicescu despre moștenire, deși eu nu aveam nimic cu ele și nu eu mă enervam din senin, ci mama) am încercat să răresc întâlnirile cu mama, care îmi făceau rău. Aveam destui bani ca să trăiesc independentă, fiindcă aveam, împreună cu mama, 600 de euro chirie de la un chinez care închiriase apartamentul nostru de 4 camere de pe Moșilor, din care eu luam o jumătate (300 de euro) și mai aveam și salariul. Pe vremea aceea chiriile erau mari, ulterior au scăzut la mai puțin de jumătate. Mama mă chinuia foarte mult și la un moment dat nu i-am mai răspuns la telefon și la sonerie. Este posibil ca și atunci ea să îi fi păcălit pe alții să creadă răul tot despre mine, prin montarea unor ”discuții” cum le zice ea, agresive și absurde, la care eu nu luam parte și încercam degeaba să fiu împăciuitoare, să o liniștesc. Văzând că nu mai vreau să vorbesc cu ea, mama a venit la ASE în timpul programului de lucru, împreună cu fina ei Angelica, cea care a fost martoră și când mama țipa la mine cu ideea că eu o las pe drumuri și fără bani după moartea tatei, când de fapt ea era cea care îmi ciupise din moștenire, dar eu nu am făcut scandal.
După mai multă vreme de atunci am aflat că s-a făcut un serial numit ”Biliotecarii”, dar nu am vizionat niciun episod. Poate că eu am aspirat mai multe cărți decât celelalte colege, fiindcă de vreo două-trei ori am rămas fără Aura care mă ajuta și am aspirat singură, inclusiv cărți cu autorul Nicolae Ceaușescu și despre el, care nu fuseseră scoase după Revoluție de acolo. În aceeași perioadă a venit o femeie tânără să fotografieze cărțile vechi din subsol, nu știu de ce. În latura bibliotecii unde erau cărțile lui Ceaușescu (pe vremea aceea nu înțelesesem încă faptul că de fapt toate lucrurile sunt legate între ele toponimic și topografic și totodată de memoria și conștiința omului și că nimic nu e haotic sau întâmplător) am fost chemată de o colegă de la birouri cu accent moldovenesc să îi dictez indicativi ai cărților din rafturile din acea zonă, în timp ce ea îi nota, fiindcă zicea că îi este mai ușor așa. Oricum era mai bine decât aspiratul și eram bucuroasă că mi s-a acordat puțină încredere, dar nu a durat mult acest lucru, numai de 2-3 ori. Femeia aceea avea vorba ascuțită și îmi povestea despre sinuciderea unei rude - bărbat - exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu de naștere. Bibliotecarii de la birourile de sus s-au mutat la un moment dat la două birouri improvizate la subsol, și eu nu am fost acceptată, fiind obligată să stau fără să fac absolut nimic opt ore pe zi, ceea ce era dificil și foarte obositor, după ce s-a terminat aspirarea cărților. Am rugat-o pe Simona să îmi dea ceva, orice de lucru și ea mi-a răspuns în derâdere arătându-mi o cârpă de praf cu ideea că aș putea să șterg praful pe ici pe colo, când de fapt nu era încă praf vizibil nicăieri. În ochii ei sclipeau lacrimi, nu știu de ce, dar evident Simona era genul dur doar la suprafață.
Printre cele care lucrau la birouri era și Lavinia, și ea gravidă, ca și Ana-Maria cea vulgară. A fost o poveste ciudată în care Lavinia stătea de vorbă cu altă colegă și vorbeau despre nu știu ce bacterie, care ar fi fost de fapt graviditatea ei. Lavinia era pentru mine cea mai bună dintre toate colegele, cea care a vorbit cel mai frumos cu mine, dar parcă avea un fel de milă crezând eventual că eram nebună, dar nu știu sigur. Numele ei amintește, în afară de povestea Romei antice, abia acum de pseudonimul ales de Cristian Galeriu pe facebook, anume Cristi Lavin - am găsit întâmplător acest lucru mai demult. Sau lavinele de zăpadă, că oricum a nins de curând. Într-o vreme, ”lucrând” la subsol, era stabilită o jumătate de oră parcă de pauză de masă și de multe ori am ieșit la Piața Romană la aer. Ulterior pauza a fost desființată. Într-una din plimbările mele m-am întâlnit cu Cristian Galeriu în apropiere. Era îmbrăcat ca homosexual și asta spunea el că este - se înțelegea că e un fel de gigolo și chiar și el știa despre filmul acela ”un gigolo de doi bani” pe care îl văzusem tot pe bulevard, la Patria sau la Scala, fiind vorba de o femeie tânără cu piciorul amputat, care se mărită cu acel gigolo. Era înainte să îmi pierd piciorul și ulterior, la cinema Studio, mai aproape de Romană, am văzut cu mama filmul urât cu aceeași actriță din filmul anterior, care era de data asta o stea, o creatură fantastică ce cădea din cer și apoi era vânată ca să fie omorâtă de trei vrăjitoare ce voiau să îi mănânce inima ca să întinerească și să aibă puteri magice. Tânărul care o salvează era foarte asemănător cu viitorul meu chiriaș Florin, care a fost cadru didactic la UMF din București. Dar, povesteam despre Cristi. Avea o locuință cu mobilă mare și grea într-o casă aproape de ASE și și mai apoi povestea că el le arată pumnul băieților militari din apropiere dacă îl deranjează. La început, eu i-am povestit lui Cristi o parte din întâmplările de la ASE și el chicotea uneori ca atunci când era tânăr (îl cunoscusem la începutul anilor 90, prin Luiza Dona). De exemplu el a interpretat drept semn de lesbianism faptul că două colege de la ASE - Emilia și încă una brunetă și grasă) se închiseseră singure într-o cameră și când aveam nevoie de ele a trebuit să bat mult timp la ușă și Emilia a ieșit ciufulită, ca și cum dormise acolo. Cristi mai spunea că el se bucură dacă e răzbunat prin inundații de faptele rele ale oamenilor asupra lui. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Cristi, ca și toți ceilalți, a aruncat răul asupra mea, astfel încât lumea mă credea pe mine rea și răzbunătoare, deși eram puritatea întruchipată și o creatură angelică. Cristi spunea că nu prea are bani dar că, după moartea tatălui lui, va moșteni suficient și îi va merge bine. Nu știu sigur, dar oricum și el m-a lovit. La început nu vorbea urât, dar, după un timp, a început să îmi arunce constant la telefon vorbe porcoase de toate felurile, până când, chiar fiind eu complet singură, am reușit să renunț la dialogul cu el. El chiar a apărut și el tot la intersecția de pe Moșilor unde locuiam într-o zi, fără să mă ”vadă”. Spunea că scrie o carte despre vindecarea schizofreniei și că el este schizofren fără să fi fost diagnosticat. Abia de vreo câteva zile m-am gândit că cei care veneau la intersecție mințeau că eu aș fi greșit față de ei, când în realitate ei mințeau și unii spuneau că de fapt au spus tot ce s-a întâmplat exact pe dos decât a fost.
După ce l-am întâlnit pe Cristi, i-am scris câteva mail-uri despre povestea vieții mele - ce era esențial, din motive pe care le puteți înțelege, fiind singură de mulți ani, chinuită, torturată, otrăvită, cum voi reminti din nou în mod clar. El nu mi-a răspuns, fapt pentru care eu am continuat să scriu povestea vieții mele pe mailul meu, doar pentru mine însămi, în mod organizat, adică pe teme sau capitole, nu în oridnea în care lucrurile s-au petrecut în timp. Acest lucru mi-a luat vreo doi ani, scrisorile mele fără adresă fiind încă în mailul meu, nepublicate. Azi sau mâine le voi copia în calculator. Cea ce e scris acolo este tot ceea ce am scris ulterior pe blog din 2012, dar e mai succint acolo. O parte le-am copiat direct pe blog, de curând de exemplu meditația mea asupra milei ca sentiment omenesc. Când le-am scris a fost înfiorător, foarte obositor pentru corp, nu pentru psihic, fiindcă se pare că unii oameni răi urmăreau ce scriam eu și posibil legau de politică viața mea, deși viața mea a fost complet apolitică. Chiar și Cristi povestea în tinerețe că el a avut probleme legate de politică cu părinții lui medici, care au vrut eventual să îl închidă la spitalul de psihiatrie, dar s-au răzgândit. În timp ce scriam erau unii care sugerau că ei erau de la serviciile secrete. Vorbeau și în engleză și în română, ca și cum urmăreau ce notam eu. Am fost tare chinuită dar, fiind încă tânără, am reușit să scriu exact adevărul, fără distorsiuni, dar fără să îmi treacă prin cap să scriu în word sau să copiez în calculator. Cei răi ștergeau ce nu le plăcea mereu, zi de zi, uneori dispăreau brusc scrisori întregi și eu o luam de la capăt, repetam tot ce scrisesem deja, scriind tot numai și numai adevărul. Încă de atunci aveau ideea că oamenii au fost mințiți mereu despre mine. Acum sunt 120-122 scrisori pe mailul meu. În final le-am tras la imprimantă și există la mine într-un dulap, dacă nu le-au luat vecinii.
Înainte de a continua povestirea despre ASE, notez ce s-a întâmplat fizic asupra mea acasă, zi de zi atunci. Eram monstruos de tot violată sexual aproape zilnic de la distanță - adică simptomul de tulburare sexuală pentru care mă închiseseră la spital. Dar mult mai monstruos. În plus, eram monstruos chinuită cerebral de la distanță, tot zi de zi. Aveam diverse simptome digestive oribile etc. Oftam câteodată din rărunchi ore în șir. Mă înțepa inima. Etc. Adică inuman f_tă, cum spun ei, ceea ce mă obliga să scriu povestirea mai departe, cât puteam de repede. Abia la sfârșitul lui 2007 am început să fumez din nou. Moldoveanca de la ASE, fumătoare, văzând că eu nu fumez, mi-a povestit că ea mereu se lasă de fumat pentru perioade lungi și se apucă din nou. Gândurile unora asupra minții mele continuau să fie numai de ură și de moarte, încă de la început cu ideea lor interminabilă că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul. De-a lungul anului 2007, cel mai rău de fapt, care s-a prelungit și în 2008-2010, au existat 6-7 etape distincte de tortură asupra mea, diferite între ele, dar nu le mai pot povesti cum au fost. Oricum, cei care mă atacau au fost în cele trei limbi știute de mine și cei mai răi atunci au fost cei în limba engleză. Cei în franceză au fost mai puțin timp, vreo lună-două și mai blânzi în cuvinte. Cei în română tot extrem de răi cu invenții și aberații oribile. În 2007 m-am apucat și să scriu poezii, nu doar povestea vieții, făceam curat des singură, făceam mâncare, ceva gimnastică și plimbări, mă întâlneam cu Ibi Nicolau, făceam des baie și chiar și citeam destul, fiindcă atunci aveam încă toată energia tinereții. M-am internat o dată la psihiatrie în 2007, tot la Căpraru, nume care îmi amintește de bunicu și căprarii (caporalii) lui din război, de tata care spunea că e de la capre, de exercițiul de dicție cu capra calcă piatra din copilărie. Dna Căpraru m-a externat și dispensarizat în 2007 la policlinica Vitan, la dna Cârlig Raisa, tot cu accent moldovenesc. Am mai fost internată inconștientă, în urma otrăvirii puternice, în 2016, și pusă apoi la perfuzii. Spre sfârșitul lui 2007 au intrat în engleză cu ”greetings from...” numind diverse țări, ca și cum aveau ceva cu mine, dar eu nu știu cine erau aceia. Nu am delirat toată viața deloc.
La sfârșitul anului au spus că eu sunt binele, dar ei trebuie să mă susțină fiindcă am fost monstruos masacrată tot anul, dar am reușit iar să ies la lumină, după care m-au distrus cu armata. (?) Aceia numiți de ei armata erau doi bărbați care intraseră peste mintea mea cu diverse idei oribile și au fost singurii care m-au păcălit să privesc pe fereastră că îi voi vedea și așa am făcut, singura dată în viața mea și erau doi bărbați necunoscuți în fața blocului.
Acum au intrat unii care spun că eu nu am avut delir în sens clasic, dar au delirat alții asupra mea, ceea ce e același lucru. Voi continua aici povestirea cu ASEul.
imediat urmarea
La începutul angajării mele la ASE mi-au dat un salariu de 700 de lei, fiind răspândită ideea că acela era salariul minim pe economie sau minim pentru angajați cu studii superioare. Oricum era o greșeală, ceea ce am aflat la servicul de personal, ar fi trebuit să fie mai mare, dar nu mi s-a dat. Acesta a fost primul ”abuz” de acest gen. Poate chiar era abuz. Probabil datorită muncii mele de femeie de serviciu acolo au intrat unii peste mintea mea de mai multe ori cu ideea că eu sunt într-un program de reeducare, ceea ce era absurd, ca și ideea că eram condamnată la moarte, findcă nu greșisem nimic toată viața. Alții intrau cu ideea că ”i-au dat 12 ani” sau ”i-au dat 18 ani” etc., ca și cum credeau că eram condamnată la închisoare, când, în realitate, erau deja 23 de ani de când eram izolată și închisă și fără drepturi.
La început mi-au spus că salariul se va mări, dar nu a fost așa. Mi-au mai spus că va trebui să susțin un concurs peste câteva luni pentru promovare, dar mie nu mi s-a permis acest lucru, deși unele persoane care fuseseră angajate odată cu mine au susținut acel concurs, inclusiv un tânăr care tăia frunza la câini, jucându-se pe calculator, căci lui i s-a dat un calculator într-un birou. El părea destul de netot și era genul ”miștocar”, lipsit de politețe față de mine, ceea ce probabil vi se pare normal, fiindcă toți se purtau așa cu mine, sau fiindcă credeți că eram sau sunt nebună. Am întrebat când și dacă voi susține și eu concursul cum mi s-a spus la început și ”șefa” Simona mi-a spus că mai am de așteptat vreun an sau așa ceva. În ce privește pensia, ne-au obligat să ne mutăm la Raiffaisen Bank cu cotizațiile, un fel de pensie privată și așa a trebuit să fac.
La un moment dat, datorită problemelor cu mama (discuții interminabile pe care le creau ea și cu Lili Stoicescu despre moștenire, deși eu nu aveam nimic cu ele și nu eu mă enervam din senin, ci mama) am încercat să răresc întâlnirile cu mama, care îmi făceau rău. Aveam destui bani ca să trăiesc independentă, fiindcă aveam, împreună cu mama, 600 de euro chirie de la un chinez care închiriase apartamentul nostru de 4 camere de pe Moșilor, din care eu luam o jumătate (300 de euro) și mai aveam și salariul. Pe vremea aceea chiriile erau mari, ulterior au scăzut la mai puțin de jumătate. Mama mă chinuia foarte mult și la un moment dat nu i-am mai răspuns la telefon și la sonerie. Este posibil ca și atunci ea să îi fi păcălit pe alții să creadă răul tot despre mine, prin montarea unor ”discuții” cum le zice ea, agresive și absurde, la care eu nu luam parte și încercam degeaba să fiu împăciuitoare, să o liniștesc. Văzând că nu mai vreau să vorbesc cu ea, mama a venit la ASE în timpul programului de lucru, împreună cu fina ei Angelica, cea care a fost martoră și când mama țipa la mine cu ideea că eu o las pe drumuri și fără bani după moartea tatei, când de fapt ea era cea care îmi ciupise din moștenire, dar eu nu am făcut scandal.
După mai multă vreme de atunci am aflat că s-a făcut un serial numit ”Biliotecarii”, dar nu am vizionat niciun episod. Poate că eu am aspirat mai multe cărți decât celelalte colege, fiindcă de vreo două-trei ori am rămas fără Aura care mă ajuta și am aspirat singură, inclusiv cărți cu autorul Nicolae Ceaușescu și despre el, care nu fuseseră scoase după Revoluție de acolo. În aceeași perioadă a venit o femeie tânără să fotografieze cărțile vechi din subsol, nu știu de ce. În latura bibliotecii unde erau cărțile lui Ceaușescu (pe vremea aceea nu înțelesesem încă faptul că de fapt toate lucrurile sunt legate între ele toponimic și topografic și totodată de memoria și conștiința omului și că nimic nu e haotic sau întâmplător) am fost chemată de o colegă de la birouri cu accent moldovenesc să îi dictez indicativi ai cărților din rafturile din acea zonă, în timp ce ea îi nota, fiindcă zicea că îi este mai ușor așa. Oricum era mai bine decât aspiratul și eram bucuroasă că mi s-a acordat puțină încredere, dar nu a durat mult acest lucru, numai de 2-3 ori. Femeia aceea avea vorba ascuțită și îmi povestea despre sinuciderea unei rude - bărbat - exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu de naștere. Bibliotecarii de la birourile de sus s-au mutat la un moment dat la două birouri improvizate la subsol, și eu nu am fost acceptată, fiind obligată să stau fără să fac absolut nimic opt ore pe zi, ceea ce era dificil și foarte obositor, după ce s-a terminat aspirarea cărților. Am rugat-o pe Simona să îmi dea ceva, orice de lucru și ea mi-a răspuns în derâdere arătându-mi o cârpă de praf cu ideea că aș putea să șterg praful pe ici pe colo, când de fapt nu era încă praf vizibil nicăieri. În ochii ei sclipeau lacrimi, nu știu de ce, dar evident Simona era genul dur doar la suprafață.
Printre cele care lucrau la birouri era și Lavinia, și ea gravidă, ca și Ana-Maria cea vulgară. A fost o poveste ciudată în care Lavinia stătea de vorbă cu altă colegă și vorbeau despre nu știu ce bacterie, care ar fi fost de fapt graviditatea ei. Lavinia era pentru mine cea mai bună dintre toate colegele, cea care a vorbit cel mai frumos cu mine, dar parcă avea un fel de milă crezând eventual că eram nebună, dar nu știu sigur. Numele ei amintește, în afară de povestea Romei antice, abia acum de pseudonimul ales de Cristian Galeriu pe facebook, anume Cristi Lavin - am găsit întâmplător acest lucru mai demult. Sau lavinele de zăpadă, că oricum a nins de curând. Într-o vreme, ”lucrând” la subsol, era stabilită o jumătate de oră parcă de pauză de masă și de multe ori am ieșit la Piața Romană la aer. Ulterior pauza a fost desființată. Într-una din plimbările mele m-am întâlnit cu Cristian Galeriu în apropiere. Era îmbrăcat ca homosexual și asta spunea el că este - se înțelegea că e un fel de gigolo și chiar și el știa despre filmul acela ”un gigolo de doi bani” pe care îl văzusem tot pe bulevard, la Patria sau la Scala, fiind vorba de o femeie tânără cu piciorul amputat, care se mărită cu acel gigolo. Era înainte să îmi pierd piciorul și ulterior, la cinema Studio, mai aproape de Romană, am văzut cu mama filmul urât cu aceeași actriță din filmul anterior, care era de data asta o stea, o creatură fantastică ce cădea din cer și apoi era vânată ca să fie omorâtă de trei vrăjitoare ce voiau să îi mănânce inima ca să întinerească și să aibă puteri magice. Tânărul care o salvează era foarte asemănător cu viitorul meu chiriaș Florin, care a fost cadru didactic la UMF din București. Dar, povesteam despre Cristi. Avea o locuință cu mobilă mare și grea într-o casă aproape de ASE și și mai apoi povestea că el le arată pumnul băieților militari din apropiere dacă îl deranjează. La început, eu i-am povestit lui Cristi o parte din întâmplările de la ASE și el chicotea uneori ca atunci când era tânăr (îl cunoscusem la începutul anilor 90, prin Luiza Dona). De exemplu el a interpretat drept semn de lesbianism faptul că două colege de la ASE - Emilia și încă una brunetă și grasă) se închiseseră singure într-o cameră și când aveam nevoie de ele a trebuit să bat mult timp la ușă și Emilia a ieșit ciufulită, ca și cum dormise acolo. Cristi mai spunea că el se bucură dacă e răzbunat prin inundații de faptele rele ale oamenilor asupra lui. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că Cristi, ca și toți ceilalți, a aruncat răul asupra mea, astfel încât lumea mă credea pe mine rea și răzbunătoare, deși eram puritatea întruchipată și o creatură angelică. Cristi spunea că nu prea are bani dar că, după moartea tatălui lui, va moșteni suficient și îi va merge bine. Nu știu sigur, dar oricum și el m-a lovit. La început nu vorbea urât, dar, după un timp, a început să îmi arunce constant la telefon vorbe porcoase de toate felurile, până când, chiar fiind eu complet singură, am reușit să renunț la dialogul cu el. El chiar a apărut și el tot la intersecția de pe Moșilor unde locuiam într-o zi, fără să mă ”vadă”. Spunea că scrie o carte despre vindecarea schizofreniei și că el este schizofren fără să fi fost diagnosticat. Abia de vreo câteva zile m-am gândit că cei care veneau la intersecție mințeau că eu aș fi greșit față de ei, când în realitate ei mințeau și unii spuneau că de fapt au spus tot ce s-a întâmplat exact pe dos decât a fost.
După ce l-am întâlnit pe Cristi, i-am scris câteva mail-uri despre povestea vieții mele - ce era esențial, din motive pe care le puteți înțelege, fiind singură de mulți ani, chinuită, torturată, otrăvită, cum voi reminti din nou în mod clar. El nu mi-a răspuns, fapt pentru care eu am continuat să scriu povestea vieții mele pe mailul meu, doar pentru mine însămi, în mod organizat, adică pe teme sau capitole, nu în oridnea în care lucrurile s-au petrecut în timp. Acest lucru mi-a luat vreo doi ani, scrisorile mele fără adresă fiind încă în mailul meu, nepublicate. Azi sau mâine le voi copia în calculator. Cea ce e scris acolo este tot ceea ce am scris ulterior pe blog din 2012, dar e mai succint acolo. O parte le-am copiat direct pe blog, de curând de exemplu meditația mea asupra milei ca sentiment omenesc. Când le-am scris a fost înfiorător, foarte obositor pentru corp, nu pentru psihic, fiindcă se pare că unii oameni răi urmăreau ce scriam eu și posibil legau de politică viața mea, deși viața mea a fost complet apolitică. Chiar și Cristi povestea în tinerețe că el a avut probleme legate de politică cu părinții lui medici, care au vrut eventual să îl închidă la spitalul de psihiatrie, dar s-au răzgândit. În timp ce scriam erau unii care sugerau că ei erau de la serviciile secrete. Vorbeau și în engleză și în română, ca și cum urmăreau ce notam eu. Am fost tare chinuită dar, fiind încă tânără, am reușit să scriu exact adevărul, fără distorsiuni, dar fără să îmi treacă prin cap să scriu în word sau să copiez în calculator. Cei răi ștergeau ce nu le plăcea mereu, zi de zi, uneori dispăreau brusc scrisori întregi și eu o luam de la capăt, repetam tot ce scrisesem deja, scriind tot numai și numai adevărul. Încă de atunci aveau ideea că oamenii au fost mințiți mereu despre mine. Acum sunt 120-122 scrisori pe mailul meu. În final le-am tras la imprimantă și există la mine într-un dulap, dacă nu le-au luat vecinii.
Înainte de a continua povestirea despre ASE, notez ce s-a întâmplat fizic asupra mea acasă, zi de zi atunci. Eram monstruos de tot violată sexual aproape zilnic de la distanță - adică simptomul de tulburare sexuală pentru care mă închiseseră la spital. Dar mult mai monstruos. În plus, eram monstruos chinuită cerebral de la distanță, tot zi de zi. Aveam diverse simptome digestive oribile etc. Oftam câteodată din rărunchi ore în șir. Mă înțepa inima. Etc. Adică inuman f_tă, cum spun ei, ceea ce mă obliga să scriu povestirea mai departe, cât puteam de repede. Abia la sfârșitul lui 2007 am început să fumez din nou. Moldoveanca de la ASE, fumătoare, văzând că eu nu fumez, mi-a povestit că ea mereu se lasă de fumat pentru perioade lungi și se apucă din nou. Gândurile unora asupra minții mele continuau să fie numai de ură și de moarte, încă de la început cu ideea lor interminabilă că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul. De-a lungul anului 2007, cel mai rău de fapt, care s-a prelungit și în 2008-2010, au existat 6-7 etape distincte de tortură asupra mea, diferite între ele, dar nu le mai pot povesti cum au fost. Oricum, cei care mă atacau au fost în cele trei limbi știute de mine și cei mai răi atunci au fost cei în limba engleză. Cei în franceză au fost mai puțin timp, vreo lună-două și mai blânzi în cuvinte. Cei în română tot extrem de răi cu invenții și aberații oribile. În 2007 m-am apucat și să scriu poezii, nu doar povestea vieții, făceam curat des singură, făceam mâncare, ceva gimnastică și plimbări, mă întâlneam cu Ibi Nicolau, făceam des baie și chiar și citeam destul, fiindcă atunci aveam încă toată energia tinereții. M-am internat o dată la psihiatrie în 2007, tot la Căpraru, nume care îmi amintește de bunicu și căprarii (caporalii) lui din război, de tata care spunea că e de la capre, de exercițiul de dicție cu capra calcă piatra din copilărie. Dna Căpraru m-a externat și dispensarizat în 2007 la policlinica Vitan, la dna Cârlig Raisa, tot cu accent moldovenesc. Am mai fost internată inconștientă, în urma otrăvirii puternice, în 2016, și pusă apoi la perfuzii. Spre sfârșitul lui 2007 au intrat în engleză cu ”greetings from...” numind diverse țări, ca și cum aveau ceva cu mine, dar eu nu știu cine erau aceia. Nu am delirat toată viața deloc.
La sfârșitul anului au spus că eu sunt binele, dar ei trebuie să mă susțină fiindcă am fost monstruos masacrată tot anul, dar am reușit iar să ies la lumină, după care m-au distrus cu armata. (?) Aceia numiți de ei armata erau doi bărbați care intraseră peste mintea mea cu diverse idei oribile și au fost singurii care m-au păcălit să privesc pe fereastră că îi voi vedea și așa am făcut, singura dată în viața mea și erau doi bărbați necunoscuți în fața blocului.
Acum au intrat unii care spun că eu nu am avut delir în sens clasic, dar au delirat alții asupra mea, ceea ce e același lucru. Voi continua aici povestirea cu ASEul.
imediat urmarea
vineri, 7 februarie 2020
viața socială continuare 4
continui povestirea despre viața mea, grăbibdu-mă să ajung și la părți pe care nu le-am povestit în trecut
La începutul muncii mele la ASE începuseră să renoveze clădirea. La un moment dat m-au trimis într-o clădire apropiată să mi se facă teste respiratorii, cu ideea că voi lucra în mediu cu noxe. Mai întâi am aspirat de praf cărți pe holul mare împreună cu o nouă angajată (odată cu mine) care ulterior și-a dat demisia. Ea îmi povestise despre viața ei chinuită și despre cum o bătea soțul ei (era tânără) și avea ideea că româncele sunt femei rele. Am mai muncit la transportul din mână în mână al unor pachete cu publicații la arhiva de la subsol. În rest, am început să aspir cărțile vechi, deteriorate și rar folosite de la subsol, împreună cu colegele de acolo și încă vreo câteva, în echipe de câte două, uneori și singură. Trebuiau spălate și rafturile și luam apă cu căldări din grupul sanitar de la subsol și mă cățăram pe scară, fiindcă atunci proteza nu mă incomoda, fiind ușoară ca greutate. Am lucrat mai mult cu Aura Bârsan, o femeie cam de vârsta mea, datorită căreia mi-am amintit de poezia lui Blaga despre domnița din țara bârsană și negrele flori. Am început să scriu poezii, mai mult datorită îndemnului soției militarului de la etajul 8 din blocul meu, singura familie cu care am avut relații, cu excepția bătrînei Ioana de la etajul trei de sub mine și lui George zugravul. Toate aceste persoane s-au purtat urât cu mine, cu batjocură, dar eu continuam să sper în mai bine. Ioana, la început, spunea că colegele mele de la bibliotecă sunt foarte rele, fiindcă îi povestisem puțin din necazurile mele. Ulterior, Ioana mă admonesta mereu urât, și nici un pic de simț nu avea să înțeleagă bunul meu simț și bunătatea calmă și iertătoare cu care îi răspundeam, fiindcă așa fusesem o viață întreagă. Mă acuza că eu îi pun păr pe geam, deși vecinii de sus aruncau păr etc. Militarul poet m-a dus și la Casa Armatei la activități poetice unde erau numai bărbați și o singură doamnă odată și m-am simțit stânjenită și m-am simțit și mai prost fiindcă mai mult m-am lăsat dusă de val și l-am lăsat să îmi publice câteva poezii slabe de tot, de debut, în ziarul Opinia de Buzău. I-am spus și Aurei cu dezvăluirea că îmi pare rău - fiindcă poeziile erau doar jocuri copilărești nereușite și mă simțeam rușinată să apară în public și ea a zis că nu e nimic, dar mă pot opri. Eram total singură de prea mult timp și mă lăsasem manipulată din complezență. Din același motiv am acceptat să vină Aura o dată la mine acasă să mă ajute la curat, deși puteam curăța bine singură apartamentul.
La subsol nu era nimic de muncă, în afară de operațiunea tranzitorie de aspirare a cărților. Acolo erau trei persoane în permanență în afară de mine - Aura, Emilia (care ținea murături într-un bidon și obiecte bisericești și altele) și Maria, care era blondă și placidă, mai în vârstă și ea și îmi povestea că ea a rămas nebună de la cutremurul din 1977. A mai venit o femeie mai tânără și slabă o vreme. Era vorba de pierdut timpul în lumina aceea rea de neon, fără calculator pentru vreun joc sau carte de citit, din cauza factorilor perturbatori. În timpul operațiunii de aspirare a cărților vechi am fost trimisă și la BCU să fac un curs de biblioteconomie, care nu mi-a folosit și am avut mari dureri de cap mergând acolo zilele acelea și nu știu sigur de la ce, dar poate era otravă, fiindcă atunci eu nu realizam că vecinii și alții mă otrăveau, printre altele. Erau averse puternice, furtuni de primăvară sau vară de mare intensitate. Cursul l-am absolvit, dar bibliotecara profesoară m-a întrebat ce fac la locul de muncă și i-am spus că recondiționez cărți și ea a răspuns cu complezență că și acest lucru e necesar, deși eu nu îmi imaginam cariera mea profesională doar la aspirator. Când eram sus la sala de lectură, odată m-a recunoscut un fost elev din IL Caragiale și părea mirat că eram acolo, cum spusese psihiatra Vișoiu odată, că nu am alte drepturi de muncă. În ultimul timp am găsit pe internet că nici BCU nu acceptă oameni fără adeverință medicală, nici măcar pentru muncă de voluntariat, darmite pentru angajare. Apoi la încă câțiva ani, am găsit pe internet că tinerii din liceul unde predasem mi-au dat calificativ bun pentru orele de economie, care ulterior mi-au fost luate.
Imediat urmarea aici
La începutul muncii mele la ASE începuseră să renoveze clădirea. La un moment dat m-au trimis într-o clădire apropiată să mi se facă teste respiratorii, cu ideea că voi lucra în mediu cu noxe. Mai întâi am aspirat de praf cărți pe holul mare împreună cu o nouă angajată (odată cu mine) care ulterior și-a dat demisia. Ea îmi povestise despre viața ei chinuită și despre cum o bătea soțul ei (era tânără) și avea ideea că româncele sunt femei rele. Am mai muncit la transportul din mână în mână al unor pachete cu publicații la arhiva de la subsol. În rest, am început să aspir cărțile vechi, deteriorate și rar folosite de la subsol, împreună cu colegele de acolo și încă vreo câteva, în echipe de câte două, uneori și singură. Trebuiau spălate și rafturile și luam apă cu căldări din grupul sanitar de la subsol și mă cățăram pe scară, fiindcă atunci proteza nu mă incomoda, fiind ușoară ca greutate. Am lucrat mai mult cu Aura Bârsan, o femeie cam de vârsta mea, datorită căreia mi-am amintit de poezia lui Blaga despre domnița din țara bârsană și negrele flori. Am început să scriu poezii, mai mult datorită îndemnului soției militarului de la etajul 8 din blocul meu, singura familie cu care am avut relații, cu excepția bătrînei Ioana de la etajul trei de sub mine și lui George zugravul. Toate aceste persoane s-au purtat urât cu mine, cu batjocură, dar eu continuam să sper în mai bine. Ioana, la început, spunea că colegele mele de la bibliotecă sunt foarte rele, fiindcă îi povestisem puțin din necazurile mele. Ulterior, Ioana mă admonesta mereu urât, și nici un pic de simț nu avea să înțeleagă bunul meu simț și bunătatea calmă și iertătoare cu care îi răspundeam, fiindcă așa fusesem o viață întreagă. Mă acuza că eu îi pun păr pe geam, deși vecinii de sus aruncau păr etc. Militarul poet m-a dus și la Casa Armatei la activități poetice unde erau numai bărbați și o singură doamnă odată și m-am simțit stânjenită și m-am simțit și mai prost fiindcă mai mult m-am lăsat dusă de val și l-am lăsat să îmi publice câteva poezii slabe de tot, de debut, în ziarul Opinia de Buzău. I-am spus și Aurei cu dezvăluirea că îmi pare rău - fiindcă poeziile erau doar jocuri copilărești nereușite și mă simțeam rușinată să apară în public și ea a zis că nu e nimic, dar mă pot opri. Eram total singură de prea mult timp și mă lăsasem manipulată din complezență. Din același motiv am acceptat să vină Aura o dată la mine acasă să mă ajute la curat, deși puteam curăța bine singură apartamentul.
La subsol nu era nimic de muncă, în afară de operațiunea tranzitorie de aspirare a cărților. Acolo erau trei persoane în permanență în afară de mine - Aura, Emilia (care ținea murături într-un bidon și obiecte bisericești și altele) și Maria, care era blondă și placidă, mai în vârstă și ea și îmi povestea că ea a rămas nebună de la cutremurul din 1977. A mai venit o femeie mai tânără și slabă o vreme. Era vorba de pierdut timpul în lumina aceea rea de neon, fără calculator pentru vreun joc sau carte de citit, din cauza factorilor perturbatori. În timpul operațiunii de aspirare a cărților vechi am fost trimisă și la BCU să fac un curs de biblioteconomie, care nu mi-a folosit și am avut mari dureri de cap mergând acolo zilele acelea și nu știu sigur de la ce, dar poate era otravă, fiindcă atunci eu nu realizam că vecinii și alții mă otrăveau, printre altele. Erau averse puternice, furtuni de primăvară sau vară de mare intensitate. Cursul l-am absolvit, dar bibliotecara profesoară m-a întrebat ce fac la locul de muncă și i-am spus că recondiționez cărți și ea a răspuns cu complezență că și acest lucru e necesar, deși eu nu îmi imaginam cariera mea profesională doar la aspirator. Când eram sus la sala de lectură, odată m-a recunoscut un fost elev din IL Caragiale și părea mirat că eram acolo, cum spusese psihiatra Vișoiu odată, că nu am alte drepturi de muncă. În ultimul timp am găsit pe internet că nici BCU nu acceptă oameni fără adeverință medicală, nici măcar pentru muncă de voluntariat, darmite pentru angajare. Apoi la încă câțiva ani, am găsit pe internet că tinerii din liceul unde predasem mi-au dat calificativ bun pentru orele de economie, care ulterior mi-au fost luate.
Imediat urmarea aici
omuleț
Asta am făcut eu azi…
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.
noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an
viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă
copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.
noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an
viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă
copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare
marți, 4 februarie 2020
Selfies
Azi, 4 februarie 2020. Ochiul meu drept pare vizibil mai mare decât cel stâng și azi am avut iar dureri de ochi.
Astă seară treceam pe lângă o femeie însoțită de un bărbat pe lângă niște rafturi într-un magazin și ea a spus Zât zât! când eram lângă ea, deși nu am atins-o.
Nu știu dacă se referea nepoliticos la mine sau vorbea cu el, dar, din 84, am tot înghițit astfel de lucruri public pe stradă sau în alte părți. Da, de la 13 ani.
Acesta a fost un prilej pentru unii să vină peste mintea mea cu ideea că eu reprezint pentru oameni exact opusul a ceea ce sunt și anume că ei mă văd drept pi-dă, fără motiv. Că femeia aceea, spun ei, era un fel de curviștină, dar ele sunt acceptate și eu nu.
Mi se pare că se contrazic oarecum.
Oricum, probabil că v-ați dat seama că eu mereu am gândit frumos și bine despre oameni, chiar și despre oamenii simpli și am apreciat și respectat șansa de a fi în lume, e un miracol, oare mă înțelege cineva?
”femeie la menopauză scuipată ca și cum ar fi copil mic”, spun alții
Altul ”eu nu pot să o iert” - mereu spun și așa, dar absolut cert nu am greșit nimic toată viața.
Alții au tot spus că e vorba de un fel de mafioți, inclusiv că Voluntariul unde stau e oraș de mafioți, uniți prin secrete de crime, inclusiv asupra mea. Un text despre milă, scris de mine cu vreo 12 ani în urmă.
Am scris mai demult că mila mi s-a părut a fi cel mai greu de suportat sentiment pentru mine şi am să încerc să explic din nou ce cred despre asta. Mila este un sentiment complex, care desigur se educă, se învaţă de-a lungul vieţii ca şi iubirea, cu care are multe intersecţii sau puncte în comun, dar firesc există şi diferenţe, uneori cele două apar împreună, este poate mai trist când sunt total separate, deşi se pot potenţa reciproc, uneori din acesată cauză mila poate fi ineficientă, alteori dimpotrivă, depinde de situaţie şi de structura individului...ce spun e poate prea puţin clar, dar despre lumea complexă a personalităţii umane e greu să vorbeşti altfel.
Un sentiment de milă care nu poate fi materializat în acţiune este groaznic de suportat...ce îţi rămâne de făcut, fiindcă spre deosebire de iubire pentru milă nu cresc trandafiri în suflet, doar spini dureros înfipţi în conştiinţă?! Aceasta nu înseamnă că mila trebuie aruncată deoparte ca fiind ceva incomod. Chiar dacă o uşă nu se deschide la simpla lovitură a unei raze din suflet, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie întuneric, vreau să spun că nu mereu mila, ca şi iubirea, este un sentiment reciproc, dar este oare de dorit o lume fără sentimente bune? Un om sădeşte ceva şi se îngrijeşte de ceea ce a muncit şi uneori apar roade. Nu poţi pretinde ca totul să fie reciproc în viaţă, nici iertarea nu este mereu...dar a ucide mila înseamnă a ucide şi speranţa de mai bine.Ceea ce am vrut să spun este că mila trebuie şi controlată puţin, în sensul în care un grădinar îşi îngrijeşte plantele, pentru a fi şi eficace.Nu trebuie cred să uităm speranţa şi nici să iubim cu inima curată şi nici să avem milă, chiar în vremuri de furtună pentru noi înşine...acum veţi zice poate că am tendinţe moralizatoare, poate datorită experienţei mele triste.
Eu am început să învăţ mila copilă fiind din cărţi mai întâi, dar experienţele fiecăruia diferă. Prima oară am plâns când am citit "Colţ alb", apoi am plâns şi la "Marile speranţe", fiindcă era covârşitor pentru mine sentimentul de milă, cuprinzând şi aspecte mai complexe legate de imaginea lumii pentru mine. Bietele animale m-au învăţat mila direct, înainte să văd oameni suferind...păsări, câini, pisici, furnicuţe, toate pe rând. Lumea mea se întregea treptat. Apoi am suferit până la lacrimi pentru cei din familie pe care nu i-am putut ajuta sau pe care i-am ajutat prea puţin pentru cât aş fi vrut, chiar când mie îmi era greu...treptat lacrimile mi-au secat, dar mila s-a întărit mai degrabă din lacrimile smulse...acum nici pentru iubire nu mai pot plânge chiar dacă se combină cu mai multe alte emoţii. Am cunoscut suferinţa oamenilor şi în spitale şi am trăit mila dar şi speranţa şi am încercat să le vorbesc cât mai omeneşte cum zic unii, treptat cu mai mult tact...poate la început mila mea îi făcea să plângă, poate plângeau să le fie mai uşor...uneori şi lacrimile ajută sufleteşte. Am întâlnit oameni care reneagă sentimentul de milă (zilele acestea chiar pe mine cred că m-au încărcat din nou de mă tot doare trupul întreg cu ceva rău, nu cu mila pe care eu am simţit-o poate corect, repet, ura lor mi se pare artificială, fără mobil sau motiv, nu îi înţeleg cauza şi nu cred că e din cauza milei sau iubirii pe care eu le-am avut, chiar dacă ar fi fost aşa eu nu mă lepăd de ele). Oameni care spuneau că milă e mai bine să ai faţă de câini nu faţă de oameni, aşa cu ciudă poate pentru necazurile lor...nu are rost să vă mai recit poezia aceea absurdă despre bucata de pâine care oferită unui câine duce la recunoştinţă, iar la om nu. Oameni care spuneau răspicat că omul trebuie să se gândească numai la sine şi să îi lase pe alţii să se descurce cum pot, ca într-un fel de selecţie naturală. Dar mila este un sentiment nobil, profund uman şi nu trebuie ponegrită. Legea concurenţei în societate nu exclude posibilitatea unei inimi de a bate şi pentru alţii. Am întâlnit oameni care îşi bat joc pur şi simplu de cel care are milă pentru alţii, cum am fost şi eu...dar nu am cedat şi nu m-am preschimbat în fiară.Îi iert pe cei care au înţeles că mila nu este doar la Dzeu ci există şi trebuie să existe şi între noi. Dacă poţi şi înveţi să suporţi spinii aceia dureroşi pot creşte flori ale speranţei şi mai ales poţi întinde mai uşor o mână de ajutor...cu atât mai bine dacă mila are şi partea ei de iubire faţă de oameni. Mila nu exclude respectul faţă de sine, dimpotrivă, un om cred că este mai demn când are milă şi înţelegere faţă de alţii. Mila nu înseamnă doar grija faţă de lucruri mărunte, gingaşe ci şi capacitatea de a privi în faţă suferinţe mai mari, răni sângerânde sau purulente ale omenirii. Mila înseamnă şi să poţi privi adevărul în faţă cu dorinţa schimbării spre mai bine.
debut fulminant de gripa posibil :(
Durere musculara și astenie musculară gravă
durere în gât și tuse brusc, rinoree
durere de cap și amețeală, respiratie grea
Vă rog, dragii mei, să vă rugați pentru mine, mă voi ruga și eu. Poate se remite până dimineața. A inceput fenomenal de brusc la ora 1, deci poate sa treaca
eu am mai făcut gripă în 2013 și am stat vreo săptămână în spital și era aproape să nu mai pot respira
am mai făcut în 2018 și abia am ajuns o noapte în spital și m-au salvat că era așa rău și nu puteam respira deloc încât nu puteam merge nici la WC din pat. Mama s-a opus internării mele și atunci și medicii de pe salvare pur și simplu au mințit pe față, cum au făcut atâția alții de atâtea ori. Am avut norocul că tușeam așa rău încât m-au internat, o noapte.
Nu vreau să mor, dar problema e că toți vor să mor și poate și dvs. E o greșeală, jur.
Unii spun că au înțeles că eu am fost doar o femeie singură toată viața și nimeni nu m-a ajutat și nu a fost de partea mea și tocmai de aceea vor să mor.
Am luat un parasinus si un nurofen raceala si gripa plus vitamina C plus o simfonie de Mozart (Mozart e cel mai bun medic, Beethoven parca dupa el)
5 februarie 2020
Ieri seară, înainte să adorm am avut dureri mari de mușchi și articulații, tuse și durere în gât, dureri de ochi și cap (sinusuri frontale poate) și rinoree (am avut mai de mult timp) și amețeală. Respiram greu.
Azi m-am trezit la ora 2 și jumătate ziua, cu greu. Oboseala a persistat dar mai puțin rău și amețeala și ușoară durere de cap, dar starea mea e mult mai bună și nu mai îmi curge nasul. Mi-era teamă de gripă dar e posibil să treacă, mai ales că am luat medicamente cum am spus. Mulțumesc pentru urari de bine.
sâmbătă, 1 februarie 2020
viața mea socială, continuare 3
Continui povestirea.
Dupa moartea tatei, în anul in care am stat singură în continuare în blocul doi la "Perla"(pentru toți pare normal poate că eram mereu singură, fiindcă ei au ideea că eu eram nebună, așa spun toți) a fost foarte greu. Fratele mamei a venit și el o dată acolo și vorbea tare pe față că ”nu au gătat-o încă?” cu ideea nebunilor că trebuie să mă gate, să mă termine, ceea ce nu toți știu că înseamnă doar a omorî. Cei ca el și mama vorbesc tare lucruri rele față de bolnavii nedoriți în familie - cum ar fi paraliticii, cei în comă, așa zișii nebuni sau cei sau cu boli care împiedică vorbitul - fiindcă aparent în popor există mirajul că ei nu înțeleg nimic din ce în jurul lor, când, în realitate, ei înțeleg totul. Așa au făcut și cu mama Limpi, probabil cu tataia, cu mamaia, cu nașa, cu buna, cu mine. Dar eu eram tânără (34-35 ani) încă și nu voiam să mor. Aruncă injurii care dovedesc doar faptul că vor să le grăbească moartea și nu îi suportă pe cei ca mine, care nu înțeleg interesul familiei în acest sens. Normal că am înțeles, și am înțeles că dacă vorbesc o pățesc rău, dar eu nu am avut de ales și am făcut tot ce puteam face conform datoriei omului bun. Mi-a fost tare rău acolo de câteva ori, probabil datorită otrăvii. O dată a venit Francisca la mine, la ruga mea, altădată chiar mama, care m-a chinuit mai rău și a și lăsat gazul deschis la bucătărie și eu l-am închis (mai făcuse așa, absolut cert ea, nu eu). Cel mai rău a fost de Paști, când am simțit că mă sfârșesc odată cu lumânarea de pe masă și mama primea felicitări pe telefon, inclusiv de la un evreu care îi ura să fie fericită de la lumina care strălucește pe mormântul lui Cristos, ceea ce m-a șocat pe moment. În plus, la intersecția unde stăteam, era traficul tare încărcat, chiar pe 6 rânduri, cum nu fusese mai înainte, bară lângă bară și eu atunci nu știam că mă vânau pe mine, cum urmau să spună la intersecția unde am stat în blocul trei. Dar răul cerebral și trupesc pe stradă asupra mea fusese și înainte de moartea tatei, și eu nu aveam habar de ce. Nu a fost din cauza incidentului cu radio Europa, singura dată din viață când mi-am atins sexul, exact cum am povestit.
Abia la începutul lui 2007, când locuiam deja în blocul trei, am dat examen pentru un post de bibliotecar cu studii superioare la ASE, pe care l-am găsit prin oficiul forțelor de muncă sector 2, și am fost admisă. După ce mi-am pierdut locul de muncă, clar prin vina și abuzul celor de acolo, am fost desigur din nou acolo și am cerut să fiu înscrisă la șomaj sau în vreun program pentru handicapați - că aveau precis ceva de genul acesta, dar nu mai țin minte cum - și să obțin orice loc de muncă eventual și au refuzat, nu mai țin minte cu ce pretext. Oricum nu mi-au dat niciun ajutor de șomaj, nici temporar.
În anul 2005-2006 am reușit, prin efort intenționat, să slăbesc de la 92 de kg la sub 70 de kg. Chiar și medicul meu de familie, dna Pană Monica, m-a întrebat dacă am slăbit de la sine sau fiindcă am vrut așa și i-am explicat că da, eu am hotărât așa.
Voi continua imediat în aceeași postare, mai jos. De fapt mâine
Tot în anul 2005, în ultima parte, m-am lăsat de fumat și timp de 2 ani nu am fumat deloc. M-am reapucat de fumat la sfârșitul lui 2007 din cauza abuzurilor monstruoase și otrăvirii.
Voi povesti din nou, pe scurt despre anul petrecut ca angajată la ASE. Am început ”munca” pe 15 februarie, cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Am intrat și m-am așezat într-un birou unde mi s-a spus să stau, ca intrusă încă din prima zi. Femeile de la birouri lucrau la calculatoare și una dintre angajate adusese bunătăți să servească de ziua ei de naștere. M-am gândit că așa era obiceiul locului și că voi lua și eu a doua zi ce voi putea să îi servesc pe noii mei colegi. Mă simțeam privită și orele au trecut greu.
A doua zi dl Iovanov, un fel de responsabil cu personalul, m-a dus la subsolul bibliotecii și mi-a dat un scaun vechi și un calculator scos din priză undeva în spatele bibliotecii și mi-a spus să stau acolo. Adică să stau singură și să nu fac nimic. Eu am scos la iveală pateurile și dulciurile pentru ziua mea și l-am invitat să servească. I-am spus că e ziua mea și el a răspuns imediat că îi pare rău, ceea ce era un lucru lipsit de politețe ca urare, chiar dacă se înțelegea clar că vrea să spună că îi pare rău că m-a dus atunci la subsolul clădirii. Mie întotdeauna mi-au displăcut locurile lipsite de lumină solară multă - acolo nu era deloc - neaerisite, îmbâcsite. Și mă deranjează neonul. O colegă cu ochelari de la sala de lectură Bran - nu mai știu cum o chema, a avut și ea ziua ei de naștere ori în aceeași zi cu mine, ori peste câteva zile. De la început acea colegă părea din categoria fete serioase și cuminți și sărace și mi-a plăcut de ea, dar se pare că ea de la început m-a respins. Întâmplător ea stătea în Colentina sau în Tei și venea cu mine cu troleibuzul pînă acasă la mine pe Moșilor. La un moment dat, ea, împreună cu alte femei din sala de lectură, unde am stat o vreme, mi-au făcut o înscenare într-un weekend, ca și cum voia să arate că nu sunt capabilă să muncesc ca ele la calculator, corect pentru împrumutul cărților, și avea o mutră tare acră, ca și cum era convinsă că eu sunt ceva rău și chiar a mormăit pe față ceva rău. Fusese doar o înscenare. Eu învățasem clasificarea zecimală și alte lucruri pe dinafară și am reușit să învăț repede cum să pun corect cărțile la raft, ceea ce mi s-a spus că e în atribuțiile mele. La scurt timp urma să fiu relocată la subsol definitiv. În altă zi a venit dintr-un birou Simona, o altă șefă de personal, și s-a repezit direct la mine fără să o simt când căutam locul corect pentru niște cărți cu autori și nume mai ciudate - dar sigur le-aș fi pus corect - și ea a intervenit autoritar să mă ghideze și să mă întrebe ce fac. Oricum, sala era mică și cu publicații puține și angajatele pierdeau vremea și erau multe. Cum mereu am fost un om bun, vă dați seama că eram fericită și că îmi plăcea de fiecare în parte. Era printre ele și o Ana mai tânără care făcea facultatea de biblioteconomie și era și o doamnă în vârstă, care s-a luat de mine cu vorbele ”poștărița Cristinel”, ceea ce mi-a adus aminte de Leon Zăgrean, care îmi spunea Cristinel. Am întrebat-o ce înseamnă acest lucru și mi-a spus că e vorba de un film de odinioară. Tot acea doamnă îmi spunea că ea consideră că nu e normal ca unii oameni să se căsătorească cu diferențe mari de vârstă între ei, cum au făcut unele cadre didactice din ASE, arătându-mi poza unui profesor. Eu tocmai aflasem la sfârșitul lui 2006 despre căsătoria lui Zăgrean Leon și numele soției lui, Ana-Maria. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Una dintre ele era extrem de vulgară, o femeie urâtă la chip și cu vorba rea, gravidă, care aduna bărbații în jurul ei și vorbea oribil în timpul programului de lucru (ea a avut foarte puțin concediu prenatal). Odată am stat la masă cu ea la cantină și s-a gândit că e bine să își bată joc de mine cu vorbele cu voce tare ”dar ce delicat mănâncă doamna”. Eu eram slabă atunci, cum am povestit, ceea ce mă ajuta mult la mers și puteam face mai ușor curat și orice muncă fizică, având proteză destul de bună la picior. După ce a născut, Ana-Maria a venit la subsol într-o zi cu fetița.
În sala de lectură mai erau două tinere, Claudia și Nicoleta, care munceau mai mult la calculator. Una dintre ele a apărut o dată, după ani, la mine la colțul străzii, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. La fel și Iovanov, dacă nu mă înșel, într-o zi, la fel și fata serioasă cu ochelari. La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, la intersecția unde locuiam - la Eminescu - au început să apară mereu oameni pe care îi cunoșteam, vecini din blocul unu cu figură acră, acești foști colegi de la ASE, Luiza Dona, fosta mea colegă de bancă și alții, în mod repetat. Odată cu ei veneau și mulți oameni necunoscuți, aglomerație de pietoni și mașini, cum nu era în mod normal. Acești oameni nu voiau să răspundă la salutul meu, ca și cum aveau ceva cu mine. A fost chiar și Irina, verișoara mea, și chiar și dl. Poenaru împreună cu soția o dată, de trei ori el, dacă mai țin minte bine. Cu el am reușit să schimb două-trei vorbe odată și ulterior am întâlnit-o acolo pe soția lui. Abia acum mă gândesc că ei or fi mințit că eu am greșit ceva, și eu de fapt nu greșisem nimic, ei erau cei care greșiseră, chiar mai mult decât am povestit. Eu singură mereu și fără gânduri rele sau greșite întotdeauna. Tot acolo, niște muncitori stradali s-au luat de mine într-o dimineață când mergeam la ASE, cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum credeau ceva rău despre mine, deși absolut sigur nu greșisem nimic toată viața, în afară de cele trei incidente o viață întreagă, care nu dovedeau nimic rău despre mine.
Voi continua povestirea mâine. Unii au avansat ipoteza că eu aș fi trăit toată viața într-o stare de stupoare, fiindcă nu puteam bănui ce au oamenii cu mine și de ce sunt ei agresivi. Nu e adevărat, nu am trăit niciun fel de stupoare niciodată, și aș dori să înțelegeți de ce, era imposibil și eu nu am făcut niciodată pe proasta sau pe nebuna.
Noapte bună.
Dupa moartea tatei, în anul in care am stat singură în continuare în blocul doi la "Perla"(pentru toți pare normal poate că eram mereu singură, fiindcă ei au ideea că eu eram nebună, așa spun toți) a fost foarte greu. Fratele mamei a venit și el o dată acolo și vorbea tare pe față că ”nu au gătat-o încă?” cu ideea nebunilor că trebuie să mă gate, să mă termine, ceea ce nu toți știu că înseamnă doar a omorî. Cei ca el și mama vorbesc tare lucruri rele față de bolnavii nedoriți în familie - cum ar fi paraliticii, cei în comă, așa zișii nebuni sau cei sau cu boli care împiedică vorbitul - fiindcă aparent în popor există mirajul că ei nu înțeleg nimic din ce în jurul lor, când, în realitate, ei înțeleg totul. Așa au făcut și cu mama Limpi, probabil cu tataia, cu mamaia, cu nașa, cu buna, cu mine. Dar eu eram tânără (34-35 ani) încă și nu voiam să mor. Aruncă injurii care dovedesc doar faptul că vor să le grăbească moartea și nu îi suportă pe cei ca mine, care nu înțeleg interesul familiei în acest sens. Normal că am înțeles, și am înțeles că dacă vorbesc o pățesc rău, dar eu nu am avut de ales și am făcut tot ce puteam face conform datoriei omului bun. Mi-a fost tare rău acolo de câteva ori, probabil datorită otrăvii. O dată a venit Francisca la mine, la ruga mea, altădată chiar mama, care m-a chinuit mai rău și a și lăsat gazul deschis la bucătărie și eu l-am închis (mai făcuse așa, absolut cert ea, nu eu). Cel mai rău a fost de Paști, când am simțit că mă sfârșesc odată cu lumânarea de pe masă și mama primea felicitări pe telefon, inclusiv de la un evreu care îi ura să fie fericită de la lumina care strălucește pe mormântul lui Cristos, ceea ce m-a șocat pe moment. În plus, la intersecția unde stăteam, era traficul tare încărcat, chiar pe 6 rânduri, cum nu fusese mai înainte, bară lângă bară și eu atunci nu știam că mă vânau pe mine, cum urmau să spună la intersecția unde am stat în blocul trei. Dar răul cerebral și trupesc pe stradă asupra mea fusese și înainte de moartea tatei, și eu nu aveam habar de ce. Nu a fost din cauza incidentului cu radio Europa, singura dată din viață când mi-am atins sexul, exact cum am povestit.
Abia la începutul lui 2007, când locuiam deja în blocul trei, am dat examen pentru un post de bibliotecar cu studii superioare la ASE, pe care l-am găsit prin oficiul forțelor de muncă sector 2, și am fost admisă. După ce mi-am pierdut locul de muncă, clar prin vina și abuzul celor de acolo, am fost desigur din nou acolo și am cerut să fiu înscrisă la șomaj sau în vreun program pentru handicapați - că aveau precis ceva de genul acesta, dar nu mai țin minte cum - și să obțin orice loc de muncă eventual și au refuzat, nu mai țin minte cu ce pretext. Oricum nu mi-au dat niciun ajutor de șomaj, nici temporar.
În anul 2005-2006 am reușit, prin efort intenționat, să slăbesc de la 92 de kg la sub 70 de kg. Chiar și medicul meu de familie, dna Pană Monica, m-a întrebat dacă am slăbit de la sine sau fiindcă am vrut așa și i-am explicat că da, eu am hotărât așa.
Voi continua imediat în aceeași postare, mai jos. De fapt mâine
Tot în anul 2005, în ultima parte, m-am lăsat de fumat și timp de 2 ani nu am fumat deloc. M-am reapucat de fumat la sfârșitul lui 2007 din cauza abuzurilor monstruoase și otrăvirii.
Voi povesti din nou, pe scurt despre anul petrecut ca angajată la ASE. Am început ”munca” pe 15 februarie, cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Am intrat și m-am așezat într-un birou unde mi s-a spus să stau, ca intrusă încă din prima zi. Femeile de la birouri lucrau la calculatoare și una dintre angajate adusese bunătăți să servească de ziua ei de naștere. M-am gândit că așa era obiceiul locului și că voi lua și eu a doua zi ce voi putea să îi servesc pe noii mei colegi. Mă simțeam privită și orele au trecut greu.
A doua zi dl Iovanov, un fel de responsabil cu personalul, m-a dus la subsolul bibliotecii și mi-a dat un scaun vechi și un calculator scos din priză undeva în spatele bibliotecii și mi-a spus să stau acolo. Adică să stau singură și să nu fac nimic. Eu am scos la iveală pateurile și dulciurile pentru ziua mea și l-am invitat să servească. I-am spus că e ziua mea și el a răspuns imediat că îi pare rău, ceea ce era un lucru lipsit de politețe ca urare, chiar dacă se înțelegea clar că vrea să spună că îi pare rău că m-a dus atunci la subsolul clădirii. Mie întotdeauna mi-au displăcut locurile lipsite de lumină solară multă - acolo nu era deloc - neaerisite, îmbâcsite. Și mă deranjează neonul. O colegă cu ochelari de la sala de lectură Bran - nu mai știu cum o chema, a avut și ea ziua ei de naștere ori în aceeași zi cu mine, ori peste câteva zile. De la început acea colegă părea din categoria fete serioase și cuminți și sărace și mi-a plăcut de ea, dar se pare că ea de la început m-a respins. Întâmplător ea stătea în Colentina sau în Tei și venea cu mine cu troleibuzul pînă acasă la mine pe Moșilor. La un moment dat, ea, împreună cu alte femei din sala de lectură, unde am stat o vreme, mi-au făcut o înscenare într-un weekend, ca și cum voia să arate că nu sunt capabilă să muncesc ca ele la calculator, corect pentru împrumutul cărților, și avea o mutră tare acră, ca și cum era convinsă că eu sunt ceva rău și chiar a mormăit pe față ceva rău. Fusese doar o înscenare. Eu învățasem clasificarea zecimală și alte lucruri pe dinafară și am reușit să învăț repede cum să pun corect cărțile la raft, ceea ce mi s-a spus că e în atribuțiile mele. La scurt timp urma să fiu relocată la subsol definitiv. În altă zi a venit dintr-un birou Simona, o altă șefă de personal, și s-a repezit direct la mine fără să o simt când căutam locul corect pentru niște cărți cu autori și nume mai ciudate - dar sigur le-aș fi pus corect - și ea a intervenit autoritar să mă ghideze și să mă întrebe ce fac. Oricum, sala era mică și cu publicații puține și angajatele pierdeau vremea și erau multe. Cum mereu am fost un om bun, vă dați seama că eram fericită și că îmi plăcea de fiecare în parte. Era printre ele și o Ana mai tânără care făcea facultatea de biblioteconomie și era și o doamnă în vârstă, care s-a luat de mine cu vorbele ”poștărița Cristinel”, ceea ce mi-a adus aminte de Leon Zăgrean, care îmi spunea Cristinel. Am întrebat-o ce înseamnă acest lucru și mi-a spus că e vorba de un film de odinioară. Tot acea doamnă îmi spunea că ea consideră că nu e normal ca unii oameni să se căsătorească cu diferențe mari de vârstă între ei, cum au făcut unele cadre didactice din ASE, arătându-mi poza unui profesor. Eu tocmai aflasem la sfârșitul lui 2006 despre căsătoria lui Zăgrean Leon și numele soției lui, Ana-Maria. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Acolo, la ASE, erau trei Ane-Marii parcă, așa cum mi s-au prezentat. Una dintre ele era extrem de vulgară, o femeie urâtă la chip și cu vorba rea, gravidă, care aduna bărbații în jurul ei și vorbea oribil în timpul programului de lucru (ea a avut foarte puțin concediu prenatal). Odată am stat la masă cu ea la cantină și s-a gândit că e bine să își bată joc de mine cu vorbele cu voce tare ”dar ce delicat mănâncă doamna”. Eu eram slabă atunci, cum am povestit, ceea ce mă ajuta mult la mers și puteam face mai ușor curat și orice muncă fizică, având proteză destul de bună la picior. După ce a născut, Ana-Maria a venit la subsol într-o zi cu fetița.
În sala de lectură mai erau două tinere, Claudia și Nicoleta, care munceau mai mult la calculator. Una dintre ele a apărut o dată, după ani, la mine la colțul străzii, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. La fel și Iovanov, dacă nu mă înșel, într-o zi, la fel și fata serioasă cu ochelari. La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, la intersecția unde locuiam - la Eminescu - au început să apară mereu oameni pe care îi cunoșteam, vecini din blocul unu cu figură acră, acești foști colegi de la ASE, Luiza Dona, fosta mea colegă de bancă și alții, în mod repetat. Odată cu ei veneau și mulți oameni necunoscuți, aglomerație de pietoni și mașini, cum nu era în mod normal. Acești oameni nu voiau să răspundă la salutul meu, ca și cum aveau ceva cu mine. A fost chiar și Irina, verișoara mea, și chiar și dl. Poenaru împreună cu soția o dată, de trei ori el, dacă mai țin minte bine. Cu el am reușit să schimb două-trei vorbe odată și ulterior am întâlnit-o acolo pe soția lui. Abia acum mă gândesc că ei or fi mințit că eu am greșit ceva, și eu de fapt nu greșisem nimic, ei erau cei care greșiseră, chiar mai mult decât am povestit. Eu singură mereu și fără gânduri rele sau greșite întotdeauna. Tot acolo, niște muncitori stradali s-au luat de mine într-o dimineață când mergeam la ASE, cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum credeau ceva rău despre mine, deși absolut sigur nu greșisem nimic toată viața, în afară de cele trei incidente o viață întreagă, care nu dovedeau nimic rău despre mine.
Voi continua povestirea mâine. Unii au avansat ipoteza că eu aș fi trăit toată viața într-o stare de stupoare, fiindcă nu puteam bănui ce au oamenii cu mine și de ce sunt ei agresivi. Nu e adevărat, nu am trăit niciun fel de stupoare niciodată, și aș dori să înțelegeți de ce, era imposibil și eu nu am făcut niciodată pe proasta sau pe nebuna.
Noapte bună.
1 februarie 2020
Ei spun că mama mea nu e nebună, ci e o femeie extrem de rea, în așa măsură încât lumea a crezut mereu invers, că eu sunt răul și nebunia, nu mama. Exact cum îmi spunea mama în 1984-1985.
În engleză intră mereu peste mine cu ideea că ar fi o nenorocire dacă lumea ar înțelege adevărul despre mine, dar nu au dreptate.
Normal că am realizat că proștii pot crede minciunile mamei mele dacă eu spun adevărul, dar m-au obligat să spun totul, mai am puțin de terminat din firul poveștii. Ei spun că idioții au fost mințiți ca la carte și cred totul exact invers decât am spus eu, dar cei inteligenți știu că e clar că am spus numai adevărul cu corectitudine perfectă.
Normal că nu am avut probleme psihice datorită urii degenerate a părinților față de mine, dar ei spun că idioții cred orbește, fiindcă așa li s-a spus, că tocmai faptul că am scris adevărul e boală psihică, sau că eu aș fi bolnavă încontinuu din 1984, delirând sau interpretând greșit faptele de ură și violență ale părinților mei. Sau mințind, fiind mitomană etc.
Au recunoscut ceea ce am spus și eu - anume că m-au izolat cu forța ca să poată să mintă despre mine să îi creadă proștii și să mă omoare. Era foarte simplu de dovedit că tot ce am scris pe blog e adevărul curat și că nu e altul. Era foarte simplu de dovedit și inteligența mea superioară și luciditatea curată și caracterul frumos, chiar perfect, dar nu au vrut. Ei spun că oamenii mereu fac aceeași greșeală monstruoasă - că mereu aruncă la gunoi și omoară binele, de dragul unor minciuni scabroase. Am încercat mereu să fiu acceptată, să am dreptul la muncă și la studii sau măcar cea mai mică relație cu alte persoane, măcar câteva cuvinte, dar m-au refuzat mereu, la fel ca dvs, cei de pe facebook, deși eram evident un om de încredere, fără patologie psihică, inteligentă și bună. Puteam dovedi clar cu dovezi clare și explica clar absolut tot ce am notat pe blogul meu.
La un moment dat erau unii care sugerau un fapt fantastic despre care nu știu nimic, nu știu dacă există sau nu - ei spuneau că unii oameni pot citi memoria mea direct din creierul meu, ca pe un film, și că unii chiar asta au făcut și că s-au îngrozit când au văzut că am dreptate 100% și s-au cutremurat când au înțeles că sunt nevinovată în cele mai mici detalii și că părinții mă masacrau monstruos fiind scelerați etc. sau toată batjocura lumii în detaliu, deși nu am greșit nimnic. Alții sugerau că creierul meu a fost maltratat tocmai pentru a șterge dovezile, amintirile clare și adevărate, care îi puteau compromite pe unii dintre oamenii răi care mi-au făcut răul.
Eu știu un singur lucru despre abilitățile lor - unii dintre ei pot citi gândurile omului, oricât de profunde, complexe și întrutotul neverbalizate, neimaginate. Este vorba de gândirea mea profundă, care încă nu apare pe ecranul mintal sau în vorbe, subliniez, nu apare încă nici în gând. Și erau precis gândurile mele, nu era creierul meu stimulat dinadins de unii în anumite arii sau neuroni. Ei bine, ei pot citi acele gînduri profunde, nu ei le provoacă, au spus de mai multe ori că oamenii cred că eu sunt manipulată în întregime ca un computer, fiindcă li s-au spus minciuni și aberații ce nu pot fi dovedite despre așa ceva, dar de fapt eu gândesc liber și fac numai ce vreau eu.
Cei care au citit povestea vieții mele poate își amintesc că unii mereu spuneau că vor să mă omoare și să mușamalizeze totul, ceea ce e foarte simplu de făcut, eu fiind total singură.
În apropierea locuinței mele e și o clădire cu numele Depozitul de mușama, ceea ce, vă spun sigur, este legat și de viața mea. Toate cuvintele și cărțile din jurul meu sunt aliniate de mult la evenimentele din viața mea, eu pur și simplu am fost singură mereu și nu aveam cum să reușesc să creez sau să muncesc ceva, fiindu-mi interzis, altfel am înțeles totul de mult - dar nu am reușit să înrâuresc pozitiv soarta mea, adică opiniile celorlalți despre mine, dar eu am fost un om foarte pozitiv. În permanență am gândit și simțit frumos despre lume și poate de aceea am trăit într-o stare de grație, dar din păcate nu am avut cum să fructific energia mea ”pozitivă” în ceva util, faptic, deși eram în stare pas cu pas, dar nu m-au acceptat în societate fiindcă în câțiva ani de muncă și studii aș fi reușit sigur să clădesc ceva. Ceilalți au lovit încontinuu, fiindcă aveau impresia că eu, prin ceea ce înțelegeam datorită propriului intelect și prin munca mea individuală, aș fi deasupra lor - așa spuneau mereu - și loveau mereu să mă ”dea jos” în iluzia lor și eu chipurile mă ridicam mereu doar fiindcă eram un om bun și inteligent și nu mă înșelasem niciodată.
Din când în când intră și unii în franceză, cu gândul că e vorba de un caz foarte, foarte grav, de crimă. Poate mama e aceasta. Unii tot repetă că mama mea i-a păcălit absolut pe toți.
În engleză intră mereu peste mine cu ideea că ar fi o nenorocire dacă lumea ar înțelege adevărul despre mine, dar nu au dreptate.
Normal că am realizat că proștii pot crede minciunile mamei mele dacă eu spun adevărul, dar m-au obligat să spun totul, mai am puțin de terminat din firul poveștii. Ei spun că idioții au fost mințiți ca la carte și cred totul exact invers decât am spus eu, dar cei inteligenți știu că e clar că am spus numai adevărul cu corectitudine perfectă.
Normal că nu am avut probleme psihice datorită urii degenerate a părinților față de mine, dar ei spun că idioții cred orbește, fiindcă așa li s-a spus, că tocmai faptul că am scris adevărul e boală psihică, sau că eu aș fi bolnavă încontinuu din 1984, delirând sau interpretând greșit faptele de ură și violență ale părinților mei. Sau mințind, fiind mitomană etc.
Au recunoscut ceea ce am spus și eu - anume că m-au izolat cu forța ca să poată să mintă despre mine să îi creadă proștii și să mă omoare. Era foarte simplu de dovedit că tot ce am scris pe blog e adevărul curat și că nu e altul. Era foarte simplu de dovedit și inteligența mea superioară și luciditatea curată și caracterul frumos, chiar perfect, dar nu au vrut. Ei spun că oamenii mereu fac aceeași greșeală monstruoasă - că mereu aruncă la gunoi și omoară binele, de dragul unor minciuni scabroase. Am încercat mereu să fiu acceptată, să am dreptul la muncă și la studii sau măcar cea mai mică relație cu alte persoane, măcar câteva cuvinte, dar m-au refuzat mereu, la fel ca dvs, cei de pe facebook, deși eram evident un om de încredere, fără patologie psihică, inteligentă și bună. Puteam dovedi clar cu dovezi clare și explica clar absolut tot ce am notat pe blogul meu.
La un moment dat erau unii care sugerau un fapt fantastic despre care nu știu nimic, nu știu dacă există sau nu - ei spuneau că unii oameni pot citi memoria mea direct din creierul meu, ca pe un film, și că unii chiar asta au făcut și că s-au îngrozit când au văzut că am dreptate 100% și s-au cutremurat când au înțeles că sunt nevinovată în cele mai mici detalii și că părinții mă masacrau monstruos fiind scelerați etc. sau toată batjocura lumii în detaliu, deși nu am greșit nimnic. Alții sugerau că creierul meu a fost maltratat tocmai pentru a șterge dovezile, amintirile clare și adevărate, care îi puteau compromite pe unii dintre oamenii răi care mi-au făcut răul.
Eu știu un singur lucru despre abilitățile lor - unii dintre ei pot citi gândurile omului, oricât de profunde, complexe și întrutotul neverbalizate, neimaginate. Este vorba de gândirea mea profundă, care încă nu apare pe ecranul mintal sau în vorbe, subliniez, nu apare încă nici în gând. Și erau precis gândurile mele, nu era creierul meu stimulat dinadins de unii în anumite arii sau neuroni. Ei bine, ei pot citi acele gînduri profunde, nu ei le provoacă, au spus de mai multe ori că oamenii cred că eu sunt manipulată în întregime ca un computer, fiindcă li s-au spus minciuni și aberații ce nu pot fi dovedite despre așa ceva, dar de fapt eu gândesc liber și fac numai ce vreau eu.
Cei care au citit povestea vieții mele poate își amintesc că unii mereu spuneau că vor să mă omoare și să mușamalizeze totul, ceea ce e foarte simplu de făcut, eu fiind total singură.
În apropierea locuinței mele e și o clădire cu numele Depozitul de mușama, ceea ce, vă spun sigur, este legat și de viața mea. Toate cuvintele și cărțile din jurul meu sunt aliniate de mult la evenimentele din viața mea, eu pur și simplu am fost singură mereu și nu aveam cum să reușesc să creez sau să muncesc ceva, fiindu-mi interzis, altfel am înțeles totul de mult - dar nu am reușit să înrâuresc pozitiv soarta mea, adică opiniile celorlalți despre mine, dar eu am fost un om foarte pozitiv. În permanență am gândit și simțit frumos despre lume și poate de aceea am trăit într-o stare de grație, dar din păcate nu am avut cum să fructific energia mea ”pozitivă” în ceva util, faptic, deși eram în stare pas cu pas, dar nu m-au acceptat în societate fiindcă în câțiva ani de muncă și studii aș fi reușit sigur să clădesc ceva. Ceilalți au lovit încontinuu, fiindcă aveau impresia că eu, prin ceea ce înțelegeam datorită propriului intelect și prin munca mea individuală, aș fi deasupra lor - așa spuneau mereu - și loveau mereu să mă ”dea jos” în iluzia lor și eu chipurile mă ridicam mereu doar fiindcă eram un om bun și inteligent și nu mă înșelasem niciodată.
Din când în când intră și unii în franceză, cu gândul că e vorba de un caz foarte, foarte grav, de crimă. Poate mama e aceasta. Unii tot repetă că mama mea i-a păcălit absolut pe toți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)