Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

Am scris acest text despre ideea de lebădă pentru a arăta clar felul meu de a fi - acest gen de texte mă caracterizează, regret că nu am avut dreptul la studii, adică adeverință de la medicul de familie, poate aș fi reușit să studiez puțină filozofie și atunci nu ar fi mai fost nicio confuzie și oamenii m-ar fi recunoscut drept exact ceea ce eram, un om fără pată, destul de inteligent, chiar dacă nu am secole de experiență. Oricum, chiar și dreptul la muncă ar fi fost destul. Așa, medicul meu psihiatru își bate joc de mine caraghios cu ideea ”dar de unde îți vin ție aceste idei?” Și referitor la ceea ce am scris, da, e foarte importantă forma fizică, fonetică a cuvântului, în timp ce proștii cred că contează doar semnificația.

ce mai poate fi de spus?

Multă inimă, dar și picături de suflet. Asta tocmai am ascultat.
Azi, concertul numărul unu pentru pian și orchestră și simfonia numărul unu de Beethoven pentru mine.(am cumpărat un disc cu Martha Argerich și Seiji Ozawa). Ieri sonata kreutzer și numărul 10.

desen al meu cu mâna peste poza autoportret

Mâine e ziua mea și adevăratul cadou a fost o pereche de ochelari de citit, cei vechi erau rupți în două locuri mai de mult și aveau alte dioptrii. Ghioceii au rezistat sub zăpadă și sunt încă în floare în grădină.

Selfies

Azi, 4 februarie 2020. Ochiul meu drept pare vizibil mai mare decât cel stâng și azi am avut iar dureri de ochi.

Astă seară treceam pe lângă o femeie însoțită de un bărbat pe lângă niște rafturi într-un magazin și ea a spus Zât zât! când eram lângă ea, deși nu am atins-o.
Nu știu dacă se referea nepoliticos la mine sau vorbea cu el, dar, din 84, am tot înghițit astfel de lucruri public pe stradă sau în alte părți. Da, de la 13 ani.
Acesta a fost un prilej pentru unii să vină peste mintea mea cu ideea că eu reprezint pentru oameni exact opusul a ceea ce sunt și anume că ei mă văd drept pi-dă, fără motiv. Că femeia aceea, spun ei, era un fel de curviștină, dar ele sunt acceptate și eu nu.
Mi se pare că se contrazic oarecum.
Oricum, probabil că v-ați dat seama că eu mereu am gândit frumos și bine despre oameni, chiar și despre oamenii simpli și am apreciat și respectat șansa de a fi în lume, e un miracol, oare mă înțelege cineva?
”femeie la menopauză scuipată ca și cum ar fi copil mic”, spun alții
Altul ”eu nu pot să o iert” - mereu spun și așa, dar absolut cert nu am greșit nimic toată viața.
Alții au tot spus că e vorba de un fel de mafioți, inclusiv că Voluntariul unde stau e oraș de mafioți, uniți prin secrete de crime, inclusiv asupra mea. Un text despre milă, scris de mine cu vreo 12 ani în urmă.

Am scris mai demult că mila mi s-a părut a fi cel mai greu de suportat sentiment pentru mine şi am să încerc să explic din nou ce cred despre asta. Mila este un sentiment complex, care desigur se educă, se învaţă de-a lungul vieţii ca şi iubirea, cu care are multe intersecţii sau puncte în comun, dar firesc există şi diferenţe, uneori cele două apar împreună, este poate mai trist când sunt total separate, deşi se pot potenţa reciproc, uneori din acesată cauză mila poate fi ineficientă, alteori dimpotrivă, depinde de situaţie şi de structura individului...ce spun e poate prea puţin clar, dar despre lumea complexă a personalităţii umane e greu să vorbeşti altfel.
Un sentiment de milă care nu poate fi materializat în acţiune este groaznic de suportat...ce îţi rămâne de făcut, fiindcă spre deosebire de iubire pentru milă nu cresc trandafiri în suflet, doar spini dureros înfipţi în conştiinţă?! Aceasta nu înseamnă că mila trebuie aruncată deoparte ca fiind ceva incomod. Chiar dacă o uşă nu se deschide la simpla lovitură a unei raze din suflet, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie întuneric, vreau să spun că nu mereu mila, ca şi iubirea, este un sentiment reciproc, dar este oare de dorit o lume fără sentimente bune? Un om sădeşte ceva şi se îngrijeşte de ceea ce a muncit şi uneori apar roade. Nu poţi pretinde ca totul să fie reciproc în viaţă, nici iertarea nu este mereu...dar a ucide mila înseamnă a ucide şi speranţa de mai bine.Ceea ce am vrut să spun este că mila trebuie şi controlată puţin, în sensul în care un grădinar îşi îngrijeşte plantele, pentru a fi şi eficace.Nu trebuie cred să uităm speranţa şi nici să iubim cu inima curată şi nici să avem milă, chiar în vremuri de furtună pentru noi înşine...acum veţi zice poate că am tendinţe moralizatoare, poate datorită experienţei mele triste.
Eu am început să învăţ mila copilă fiind din cărţi mai întâi, dar experienţele fiecăruia diferă. Prima oară am plâns când am citit "Colţ alb", apoi am plâns şi la "Marile speranţe", fiindcă era covârşitor pentru mine sentimentul de milă, cuprinzând şi aspecte mai complexe legate de imaginea lumii pentru mine. Bietele animale m-au învăţat mila direct, înainte să văd oameni suferind...păsări, câini, pisici, furnicuţe, toate pe rând. Lumea mea se întregea treptat. Apoi am suferit până la lacrimi pentru cei din familie pe care nu i-am putut ajuta sau pe care i-am ajutat prea puţin pentru cât aş fi vrut, chiar când mie îmi era greu...treptat lacrimile mi-au secat, dar mila s-a întărit mai degrabă din lacrimile smulse...acum nici pentru iubire nu mai pot plânge chiar dacă se combină cu mai multe alte emoţii. Am cunoscut suferinţa oamenilor şi în spitale şi am trăit mila dar şi speranţa şi am încercat să le vorbesc cât mai omeneşte cum zic unii, treptat cu mai mult tact...poate la început mila mea îi făcea să plângă, poate plângeau să le fie mai uşor...uneori şi lacrimile ajută sufleteşte. Am întâlnit oameni care reneagă sentimentul de milă (zilele acestea chiar pe mine cred că m-au încărcat din nou de mă tot doare trupul întreg cu ceva rău, nu cu mila pe care eu am simţit-o poate corect, repet, ura lor mi se pare artificială, fără mobil sau motiv, nu îi înţeleg cauza şi nu cred că e din cauza milei sau iubirii pe care eu le-am avut, chiar dacă ar fi fost aşa eu nu mă lepăd de ele). Oameni care spuneau că milă e mai bine să ai faţă de câini nu faţă de oameni, aşa cu ciudă poate pentru necazurile lor...nu are rost să vă mai recit poezia aceea absurdă despre bucata de pâine care oferită unui câine duce la recunoştinţă, iar la om nu. Oameni care spuneau răspicat că omul trebuie să se gândească numai la sine şi să îi lase pe alţii să se descurce cum pot, ca într-un fel de selecţie naturală. Dar mila este un sentiment nobil, profund uman şi nu trebuie ponegrită. Legea concurenţei în societate nu exclude posibilitatea unei inimi de a bate şi pentru alţii. Am întâlnit oameni care îşi bat joc pur şi simplu de cel care are milă pentru alţii, cum am fost şi eu...dar nu am cedat şi nu m-am preschimbat în fiară.Îi iert pe cei care au înţeles că mila nu este doar la Dzeu ci există şi trebuie să existe şi între noi. Dacă poţi şi înveţi să suporţi spinii aceia dureroşi pot creşte flori ale speranţei şi mai ales poţi întinde mai uşor o mână de ajutor...cu atât mai bine dacă mila are şi partea ei de iubire faţă de oameni. Mila nu exclude respectul faţă de sine, dimpotrivă, un om cred că este mai demn când are milă şi înţelegere faţă de alţii. Mila nu înseamnă doar grija faţă de lucruri mărunte, gingaşe ci şi capacitatea de a privi în faţă suferinţe mai mari, răni sângerânde sau purulente ale omenirii. Mila înseamnă şi să poţi privi adevărul în faţă cu dorinţa schimbării spre mai bine.

debut fulminant de gripa posibil :(
Durere musculara și astenie musculară gravă
durere în gât și tuse brusc, rinoree
durere de cap și amețeală, respiratie grea
Vă rog, dragii mei, să vă rugați pentru mine, mă voi ruga și eu. Poate se remite până dimineața. A inceput fenomenal de brusc la ora 1, deci poate sa treaca
eu am mai făcut gripă în 2013 și am stat vreo săptămână în spital și era aproape să nu mai pot respira
am mai făcut în 2018 și abia am ajuns o noapte în spital și m-au salvat că era așa rău și nu puteam respira deloc încât nu puteam merge nici la WC din pat. Mama s-a opus internării mele și atunci și medicii de pe salvare pur și simplu au mințit pe față, cum au făcut atâția alții de atâtea ori. Am avut norocul că tușeam așa rău încât m-au internat, o noapte.
Nu vreau să mor, dar problema e că toți vor să mor și poate și dvs. E o greșeală, jur.
Unii spun că au înțeles că eu am fost doar o femeie singură toată viața și nimeni nu m-a ajutat și nu a fost de partea mea și tocmai de aceea vor să mor.
Am luat un parasinus si un nurofen raceala si gripa plus vitamina C plus o simfonie de Mozart (Mozart e cel mai bun medic, Beethoven parca dupa el)

5 februarie 2020
Ieri seară, înainte să adorm am avut dureri mari de mușchi și articulații, tuse și durere în gât, dureri de ochi și cap (sinusuri frontale poate) și rinoree (am avut mai de mult timp) și amețeală. Respiram greu.
Azi m-am trezit la ora 2 și jumătate ziua, cu greu. Oboseala a persistat dar mai puțin rău și amețeala și ușoară durere de cap, dar starea mea e mult mai bună și nu mai îmi curge nasul. Mi-era teamă de gripă dar e posibil să treacă, mai ales că am luat medicamente cum am spus. Mulțumesc pentru urari de bine.

încă un pdf

Sunt bucuroasă să vă pot dărui azi 20.12.2019, un fișier pdf nepublicat la tipar, tocmai acum redactat de mine, cu o selecție proprie de poezii ale mele, ca dar de sărbători, cu toate gândurile de bine răspândite în lume cu aceste ocazii. În viziunea mea poeziile sunt atașate de emoții și emoțiile sunt exprimate prin fotografii personale de-a lungul drumurilor mele din ultimii ani.

Fotografiile mele nu ilustrează poeziile în dreptul cărora apar, sunt așezate la întâmplare și reprezintă doar dragostea mea pentru frumos, simboluri și amintiri. La mulți ani anticipat!

Condițional optativ - poezii

sau de citit pe calameo

Condițional Optativ

Read more publications on Calaméo

21 iunie 2016

Câteodată scriu adevărul direct în engleză, am și bloguri în engleză, dar prioritatea mea sunt cele în română. Puteți traduce dvs ce am scris mai jos...era ceva frumos, cum au fost toate lucrurile din viața mea, ceilalți au fost ceea ce e rău sau urât. Azi au intrat din nou peste mintea mea cu ideea lor repetată: ”Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul”. Ei îmi repetă această propoziție în română. Vedeți cât sunt de porci? Tot ei spun că în România numai copiii au dreptul să spună adevărul. Și repetă din nou ”Foarte bine i-au făcut!”, ca și cum oamenii răi se bucură că îmi fac mie rău, deși nu am greșit nimic toată viața
It is the law of life or the law of existence -- if you bestow a little peace upon a human creature like I was, naturally and inevitably it blooms -- maybe you don't get the meaning of what I say, maybe you are like many others against human potential or beauty&wisdom according to the human fate's surrendering people, but I always felt like a flower -- the same feeling of wholeness and light without anything wrong or dark or evil or proud. Only that calmness and peace, that feeling that skies are pure, that stars are the real power, whoever sees them....I know that you can call that bliss or insanity and no one respects those like this and very few understand. I will share with you a part of my experience: I had this feeling when I was 18 and then they crushed me into pieces. But the seed did not die. It was pure good and happiness. I was restored in 2005-2006 at a higher level of interior peace and wisdom by chance. I walked into the city and saw an old and poor mansion with its walls embraced by vines and grapevines not picked in autumn, mummified grapes and on the same street, nearby -- a kindergarten with a tall tree (I forgot the species) in the yard. That precise moment I felt that I understood and I was a whole again. I was around 35 years of age, almost reborn after so many years and I expressed my feelings of awe in my journal back then, I still have it written down. Then someone entered my mind with the ugly thought that that's exactly what they tried to avoid, and that I ruined their plans .... and then so many years of an orgy of evil and massacre upon my body&soul happened starting with 2005-2006, exploding in 2007 and followed by evil day and night afterwards. I was only a flower, not even carnivorous. Maybe you know that tale about the dream to be forever young and immortal....in my country it was a story about an emperor's son...thanks God I never dreamed of that...I never wished something for myself, apart from having a child, but for the child's sake. There are people repeating me since 2005 that I lost everything, but the truth is that I lost everything the moment I was conceived in my mother's womb -- or never. I had nothing of my own and only torture continuously since 1984 when I was 13 and I was totally imprisoned since then, so I could not have lost a thing, I was a woman in chains and under whip, a soul filled with altruistic feelings, so they stole everything forcefully while I had no rights at all. Regardless of others' fight and devilry around me, I believe that my suicide would not have helped the good ones survive or bring something good to others. I repeat, I am and essentially I always was a human fate surrendering person. I was contemplating this beautiful world since I was a child and my attitude was pure and good and of course I loved peace and goodness --- I never uttered thoughts in my own mind, like they said that evil people did around me, in order to fool others that I was evil or insane or stupid. I simply offered others goodness and purity and love and maybe sometimes beauty, without dreaming of fame or money or anything else.....I was not a titan, I was not titanic, I never stole something from Gods, etc. Poverty and misfortune combined with higher education and natural law observance and goodness education always leads to this result in women in my humble opinion.

showtime din nou

Câteva poze cu mine sau făcute de mine pe care le-am postat pe facebook de-a lungul anilor, trebuie să opriți sonorul la cel puțin unul din ele

Cristina-Monica Moldoveanu's Slidely by Slidely Slideshow

Cristina-Monica Moldoveanu's Slidely by Slidely Slideshow

Infernul sunt ceilalţi, partea a XVI-a

Postez aici o trecere în revistă a unei părţi din ceea ce citisem în adolescenţă, dar vă asigur că eram o citioare cu spirit critic, chiar dacă aveam obiceiul să citesc, în viaţa mea de autodidact, mai multe cărţi din opera unui autor, pentru a avea o viziune comprehensivă, acesta era idealul meu atunci. Am citit mai mult decât am scris aici şi, în anii tinereţii, am trecut la literatură ştiinţifică, şi în facultatea de psihologie şi la medicină. Nu am avut autori preferaţi, în general am apreciat aproape tot ce am citit. Am găsit ceva bun la fiecare. Am descoperit că diverşi autori au într-adevăr stilul lor, am descoperit un singur autor care mi se părea proteic, la care nu am găsit un numitor comun între cărţile lui, ca şi cum le-ar fi scris persoane diferite, şi anume John Fowles, din care am citit trei sau patru cărţi. Poate a fost doar o părere, poate nu am fost destul de pătrunzătoare. În perioada despre care vorbesc aici chiar citeam încă câte o carte pe zi. Tata avea unele cărţi bune, dar în general am evitat să citesc din biblioteca lui. Părinţii încercau să mă oprească din citit uneori, ziceau că citesc prea mult. A fost totuşi unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea. În anii de suferinţă, la început, naşul meu mi-a recomandat Cartea Blocadei, ca fiind un fel de antidot pentru suferinţă. Şi avea dreptate. Tot aşa, la început m-a ajutat sufleteşte Decameronul şi m-a mirat că era chiar despre povestiri spuse în vremea ciumei. Povestirile din Canterbury le-am descoperit mult mai târziu. În prezent mă lupt să citesc "Să ucizi o pasăre cântătoare", care îmi scăpase atunci. Înainte de aceasta am citit "Cei frumoşi şi blestemaţi". Am citit Mizerabilii târziu, cu puţin înainte de facultatea de medicină (era din biblioteca tatei, de la el am citit Stendhal, dar nu şi Goethe de exemplu, tot de la el mi-a plăcut Ghepardul mult, cred că e o carte foarte bună) şi m-a impresionat profund. Am citit Proust integral când eram profesoară la liceul Caragiale, parţial de la biblioteca liceului. În anii maturităţii am citit Conrad, care mi-a plăcut mai mult ca alţii. Am detestat cartea Parfumul de Suskind, dar am citit-o. Cartea aceasta a fost publicată în 84, la fel cu Vrăjitoarele din Eastwick, pe care am aruncat-o cât colo, cred că vă daţi seama de ce. Mi-a plăcut Thomas Mann, dar mai mult povestirile. La un moment dat am citit Condiţia umană şi mi-a plăcut, tot datorită suferinţelor prin care treceam şi care mi-au lăsat drept bune pentru mine doar cărţile sau filmele de război. De pildă, unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut, şi care mi-a şi plăcut mult pe vremea aceea, a fost Cold Mountain. Niciodată nu se întâmpla să las o carte cu prefaţa sau postfaţa necitite, din două motive: unu -- pur şi simplu îmi plăcea critica literară, doi -- mă ajuta să îmi găsesc alte cărţi sau autori pentru următoarele lecturi. Dar ceea ce am scris mai sus sau în continuare sunt doar păreri ale mele şi adevărul despre mine, nu idei din critica literară. Şi naşul meu avusese o bibliotecă bună, nu ştiu sigur dacă nu era compusă din cărţi date de-o parte de tata. Naşii mei citeau mereu. Tata citea şi el mereu (după revoluţie tata citea numai SF şi spunea că el abia aşteaptă să iasă la pensie să recitească cărţi bune, cum ar fi Cei trei muşchetari), mama citea mai puţin, în ultimii ani porcării gen Sandra Brown. Taică-meu avea ideea că e rău să citeşti Dostoievski, dar nu cred că avea dreptate. Tata spunea despre Mihai Plămădeală, de care am mai vorbit, că "O să ajungă rău săracu. A citit Dostoievski." În biblioteca mea, culmea ironiei sorţii, tronează peste toate cartea Crimă şi pedeapsă în limba franceză, fiindcă aşa am aranjat cărţile din întâmplare când m-am mutat aici, respectiv cărţile în franceză pe primul raft de sus, în corpul lateral şi apoi nu am mai schimbat aranjamentul. Pe raftul bazal filozofie, pe raftul de la mijloc poezie, pe raftul doi de sus limba engleză. Eu am puţine cărţi aici, în general cumpărate de mine în anii când aveam încă bani, şi câteva de la tata, mama (cărţi de poezie clasică franceză) sau de la naşu. În anii de după 90 mai deschideam uneori radioul. Odată citeam geografie şi istorie din cărţi sau din noile manuale aşa numite "alternative" pe vremea aceea, fiindcă voiam să fiu la curent cu ce e nou şi fiindcă istoria şi geografia sunt primele lucruri pe care omul le uită în suferinţă, fiind mai puţin logice. Când am deschis radioul, moderatorii au vituperat că "geografia s-a porcărit, istoria s-a porcărit", cuvinte care m-au rănit, atât prin coincidenţa fantastică legată de viaţa mea de atunci, cât şi prin cuvântul "porcărit" pe care nu l-am înţeles, şi consideram, pe bună dreptate, că eu nu sunt porcar sau porc. Azi mă gândesc că poate ei nu se refereau la mine, că poate se refereau la faptul că aceste ştiinţe nu prea o duceau bine în România de atunci, deşi acest lucru e anormal de afirmat într-o emisiune tâmpită pentru tâmpiţi, cu muzică tâmpită.(Astfel de coincidenţe au fost enorm de multe).

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării mici şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă îmbătam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Cum ai putea fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

____________________________
În jurul vârstei de 35 de ani, după ce am citit câteva cărţi de istoria artei şi mi-am deschis mintea şi sufletul în faţa unor tablouri mai mult sau mai puţin celebre, am simţit că încep să mă trezesc la realitate. Această trezire a fost destul de bruscă în cazul meu. Am înţeles că până atunci doar ştiam lucruri diverse şi doar acumulam informaţii prin lectură, lucruri frumoase şi bune, dar pe care alţii le aruncau mereu la gunoi, internându-mă la psihiatrie nevinovată. Am înţeles că până atunci cunoşteam doar nişte date şi nişte nume practic, nişte lucruri care îmi lăsau doar întrebări. Atunci am început să înţeleg ceea ce citisem. Totul devenea tot mai luminos şi clar. Era o adevărată bucurie sufletească, iar cunoaşterea răului nu mi-a întunecat cunoaşterea binelui şi credinţa că binele este deasupra, lucru pe care torţionarii mei îl neagă. Unul dintre primele lucruri pe care l-am înţeles a fost că în general cărţile nu sunt ceea ce crezusem. Am înţeles, comparând ediţia mea veche din Andersen şi cea nouă, cumpărată de mine, că potentaţii lumii le modifică substanţial, odată cu modificările istorice. Am început să cuget mai mult, să văd ce este mai stabil, ce se întâmplă cu poezia (spre deosebire de proză), ce se întâmplă cu anticariatele şi bibliotecile şi ce rol au memoria şi uitarea celor inteligenţi în societate. Am început să mă gândesc serios la rostul arderii pe rug a cărţilor, la ce e bine şi ce e rău. La uşile interzise deschise de copii inteligenţi din întâmplare şi la rostul lor...(şi eu găsisem din întâmplare şi cărţi vechi şi acte vechi despre bătrânii mei, când îmi făceam arborele genealogic, în podul bunicilor la ţară, altădată împrumutasem de la un ţăran o carte, etc.) Am deschis ochii mai bine asupra rolului muzicii, atât cea înscrisă în partituri vechi, cât şi cea prinsă pe suport fizic. E adevărat, aşa a fost şi a fost un lucru normal, firesc, care s-a produs în mine datorită picturilor şi vârstei maturităţii, exact cum e scris în psihologia clasică, că omul pe la 35 de ani trece în altă etapă a vieţii, mai stabilă, mai aşezată. Omul pierde ca flexibilitate, dar câştigă ca profunzime.

Azi, 5 noiembrie 2014 (scriu noaptea) aş vrea să adaug aici un lucru din viaţa mea. Am fost mereu un om simplu, chiar dacă am citit mult. Am fost un om cu rădăcini puternice în sat, cu inima largă în care susurau izvoare ascunse printre copaci umbroşi, deasupra bisericii cu strane vechi din poala dealului. Izvoare pe care le descopeream eu însămi, curcubeie mirifice printre frunzele a numeroase esenţe, unele tari ca lemn, altele rezistând mulţi ani în arşiţă şi secetă. De aceea nu am putut uita cântecul lui Şt. O. Iosif, oricât vi se pare de banal şi cu nuanţe aparent lipsite de naturaleţe fiindcă sare de la un registru descriptiv şi obiectiv la început, la unul vocativ şi subiectiv în partea a doua. Dar mie îmi place încă şi acum. Şi nu am putut uita, dintre poeziile pe care le recitam odată.

Cântecul ce-ades ţi-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi şi simplu de la ţară. Mama mi-l cânta şi ea, Şi, la versul lui cel dulce, Puiul ei se potolea Şi-o lăsa frumos să-l culce. Azi te-adorm cu dânsul eu, Ieri - el m-adormea pe mine, Şi-adormi pe tatăl meu Când era copil ca tine... Mâine, când voi fi pământ, Nu uita nici tu - şi zi-le, Zi-le doina, cântec sfânt, La copiii tăi, copile!

În momentul acesta iar a intrat un porc pe mintea mea şi iar mă înjură, cum fac ei mereu în ultimele zile şi nu e prima oară...Porcul zice "dă-o dracu! Nu-i e de ajuns că a redus la tăcere o ţară întreagă!" Nu ştiu la ce se referă porcul, eu nu sunt sursa niciunui rău, nu am avut niciodată de ales şi nu am greşit propriu zis nimic. Nici nu am înjurat niciodată. Nu am fost niciodată hapsână, nu am avut niciodată bani şi am fost masacrată încontinuu, deci cuvintele lui că nu îmi e de ajuns sunt absurde. Mai mult decât atât, eu am spus doar esenţialul despre tot ce a fost viaţa mea şi cum m-au chinuit peste 30 de ani, am spus puţin despre mult rău asupra unui om nevinovat cum am fost mereu. Şi am avut absolut mereu dreptate, puteţi să luaţi drept adevăr şi acest lucru. Am fost un om calm mereu. Şi alt porc, sau acelaşi spune acum "nu are dreptate". Fie blestemat...eu am blestemat numai acum în finalul vieţii, aşa cum fac toţi marii inocenţi...şi am dreptate, e un porc infect.

V-am dat ca exemplu două cântece care arată că mulţi au spus înaintea mea lucrurilor pe nume. În literatură şi în filozofie ar fi mii şi mii de exemple. Însă ei, spre deosebire de mine, sunt dintre intelectualii acceptaţi de societate. Un lucru foarte important legat de ceea ce am scris mai sus e că chiar azi noapte a intrat iar peste mine unul, exact cu aceleaşi vorbe cu care m-au lovit de mii de ori (printre altele) şi anume că oamenii m-au condamnat la moarte fiindcă ei cred că eu aş fi nebună. Şi ei cred că eu sunt nebună din cauza faptului că ei nu înţeleg aspecte mai complexe sau mai profunde intelectual, precum cele de mai sus. Dar e total absurd! Cum ar putea un om mai puţin inteligent să judece un om cu intelectul superior lui şi să îl considere nebun? De ce? adică de ce spuneţi că oamenii mai puţin inteligenţi au dreptul să omoare pe cei buni şi lucizi cu gândire corectă, numai fiindcă lor li se pare că omul inteligent e nebun? Înseamnă că nu oamenii de rând omoară, nu ei m-au omorât, ci stăpânii lor, care nu m-au acceptat între ei. Până şi un om prost poate înţelege că că el nu are cum să judece o persoană care îi este superioară ca intelect. Atunci de ce ei au dreptul să omoare? Chiar şi Luiza mi-a spus odată că "normalitatea este ceea ce crede omul de rând", ceea ce gândeşte de exemplu ciobanul de la stână (sau alt exemplu), adică simţul comun. Mulţi m-au atacat cu ideea că sunt nebună fiindcă îmi lipseşte simţul comun, adică judecata asemănătoare oamenilor de rând. Nu este adevărat, am avut mereu simţ comun, încă din copilărie, am înţeles totul despre cum gândesc oamenii de rând, fără exagerare am înţeles tot. Am ales ce e bun din simţul comun. Am gândit mereu corect, dar, fiind un om inteligent, nu am avut prejudecăţile oamenilor de rând sau erorile lor de gândire niciodată. Concluzia este următoarea: ori viaţa mea a fost exact modelată după filmul Planeta maimuţelor, în care maimuţele doctori docenţi judecă drept nebun şi retardat omul normal şi cuminte şi inteligent, ori mai clar poate e că oamenii porci şi la putere în ţara mea au hotărât să mă sacrifice pentru a profita de creierul meu, de realizările mele intelectuale, prin furt, şi pentru a se ridica ei la putere prin măcelul asupra mea, care le conferă statut superior, putere asupra proştilor sau nebunilor adevăraţi şi imunitate şi protecţie în faţa atacurilor vulgare ale oamenilor de jos. Eu m-am purtat mereu normal cu oamenii aşa numiţi simpli sau comuni, dar ei m-au distrus şi toţi în ansamblu mă condamnă şi la moarte după peste 30 de ani de abuzuri încontinuu. Lucrurile acestea au mai fost scrise de mulţi alţii înaintea mea şi toţi recunosc că e vorba de crime de fapt, că omul martirizat nu are nicio şansă şi nicio vină. Un exemplu ar fi ideea notată de mine din filmul Contele de Monte Cristo, unde Napoleon spune tânărului naiv şi cu sufletul frumos că asta e lumea: împăraţi şi nebuni. În multe cântece apare aceeaşi idee şi tot adevărul despre astfel de "cazuri", cum ar fi de exemplu "The Wind Beneath My Wings", aceasta pentru ideea valorii omului în societate. Întâmplător totul a fost adevărat şi în cazul meu...

Continuare (despre facultatea de medicină) în partea a XVII-a

Violonistul

O povestire despre viaţa mea la Cluj pe care uitasem să o postez aici:

În 1990, când aveam 19 ani, săteam în gazdă la Cluj la rude mai îndepărtate de origine maghiară. Eu nu ştiu din păcate limba maghiară. Şi mătuşa mea, verişoara tatei Maria, fusese în urmă cu doi ani la noi în vizită la Bucureşti, împreună cu fata ei Ana-Maria. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Drumul spre facultate era scurt, trebuia să trec doar pe lângă biserica reformată cu statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţă. Acea statuie este o replică a unei statui existente la Praga.

http://travel-to-cluj.blogspot.ro/2010/07/statue-of-saint-george-slaying-dragon.html

Soţul mătuşii mele era tenor la opera din Cluj, secţia maghiară. Poate există mai multe probabilităţi să găseşti în aceeaşi curte artişti de un anumit tip sau oameni cu preocupări sau ocupaţii similare. Pot spune că eu am văzut în acea curte comună a rudelor mele o altă casă din care ziua pleca uneori în oraş un violonist.

Într-una din acele zile bătrânul din casa de alături, tată al acelui violonist, m-a invitat la el în casă şi eu nu am refuzat. Simţeam că am cum să am încredere. Credeam că bătrânul e mai ataşat de fiul lui, dar mă înşelasem. El trăia într-o lume a propriilor lui amintiri. Vorbea cu mine în româneşte, arătându-mi impresionanta lui colecţie de diplome, decoraţii, trofee, fotografii şi alte amintiri din îndepărata sa carieră de violonist, lungă şi plină de succes. Poate el nu era chiar mândru de fiul său, aşa cum eu crezusem, chiar dacă fiul nu era aşa faimos. Ori poate invers – îl judec prea aspru – fiindcă tot ce îi rămăsese lui mai aproape pe lume erau propriile amintiri, pentru care merita să fie respectat. O doză normală de egoism este mai respectabilă decât vidul din propria viaţă. Acel bărbat bătrân încă avea o viaţă a lui, personală în acele amintiri, nu cedase propriul să sine pentru altcineva. Cât despre relaţia sa cu fiul lui, care stătea şi el în casa cu meritele bătrânului pe pereţi, cine sunt eu să judec? Evident bătrânul nu putea trăi numai pentru fiul său, şi cred că avea dreptate. Amintirile lui nu însemnau un orgoliu prea mare sau o obsesie. Însemnau doar că era bătrân.

Dacă existenţa noastră e o sferă care aleargă printre alte sfere, atunci putem observa că de multe ori sferele vieţii devin tangente cu altele sau chiar se întrepătrund. În popor există numeroase expresii care enunţă diferite coincidenţe care par să sfideze legea hazardului. Cum ar fi „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”, „ a mai murit un drac” (când două persoane exprimă simultan aceeaşi idee), „se întâlneşte munte cu munte, darmite om cu om”, „ce mică e lumea”, „pământul e rotund”, „pune-ţi o dorinţă dacă guşti prima oară (un anume aliment)”, etc.

Ar fi de adăugat teoriile asupra necesităţii şi hazardului sau teoria probabilităţilor, legea entropiei în sisteme complexe şi legile de autoorganizare ale creierului omenesc. Nu aţi simţit cumva că parcă propriul cap se învârte ca un zar în lumea tangibilă, un zar aruncat de Dumnezeu?

După câteva luni am avut o altă surpriză. Eram deja studentă la Universitate. Rătăceam uneori pe străzuile Clujului, în special pe străzile curate şi liniştite aproape de strada principală în centrul oraşului. Astfel puteam să îmi reaşez gândurile şi emoţiile simţindu-mă binecuvântată cu ceea ce nimeni nu îmi putea lua: bucuria de a admira frumuseţea anotimpurilor prin toate simţurile (tinere atunci), să îmi înec emoţiile în reverie calmă şi inofensivă, ca un fel de relaxare prin care mă uneam cu restul universului vizibil. Astfel căpătam mai multă enrgie pentru a face faţă problemelor vieţii. Într-una din acele zile am auzit o melodie, blândă şi pură, care m-a atras spre una din vilele acelor străzi. Pereţii erau albi şi parcă un fel de iederă îi îmbrăţişa. Am intrat în curte fiindcă poarta era deschisă şi după aceea am îndrăznit să intru în casă. Accesul la concert era liber. M-am aşezat pe un scaun printre oaspeţi. Astfel am avut surpriza să îl întâlnesc acolo pe violonistul tânăr din curtea unde şezusem odinioară în gazdă. Nu am rămas până la sfârşitul concertului fiindcă pe vremea aceea aveam problemele mele sufleteşti care mă împiedicau să mă bucur deplin de liniştea pe care ţi-o poate aduce muzica.

Desigur astfel de evenimente mai speciale în viaţă mi s-au mai întâmplat. Coincidenţe inexplicabile pe care a trebuit să le accept în final ca parte firească din viaţă. Cum se spune „viaţa e o scenă” şi toţi suntem actori, vrând-nevrând. Am înţeles, ca şi Ungaretti, că sunt o fibră sensibilă a universului. Un univers armonios în care nu îl putem judeca pe Dumnezeu sau triada materie-energie-informaţie sau orice fel de legi ale organizării sistemului, dincolo de percepţiile noastre. La urma urmei de ce să îmi pese? Viaţa e aşa de frumoasă...cum spunea şi poetul „Tatăl nostru carele eşti în ceruri/ rămâi acolo/ iar noi vom rămâne pe pământ/ care este câteodată aşa de frumos”...

4 august 2014

Listă de autori

O listă cu unii dintre autorii mei preferaţi, din care am citit una sau mai multe opere, pe care mi-o amintesc mai uşor...pe lângă Biblie sau cele1001 de nopţi...ar fi mulţi, dar nu îmi mai amintesc de toţi. Printre ei...

Balzac, Pasternak, Manzoni, Conrad, Camus, Vian, D'Aurevilly, Jerome, Cioran, Lessing, Bashevis-Singer, Gaslworthy, Lagerlof, Sienkiewicz, Shreiber, Toffler, Hailey, Murdoch, Levi-Strauss, Cehov, Yourcenar, Unamuno, Adamovici, Xueqin, Ende, Baum, Bronte *E sau C, Steinbeck, Verne, Prevost, Scott, Huxley, Sebastian, Heidegger, Istrati, Călinescu, Chiriţă, Teodoreanu, Petrescu Cezar şi Camil, Dickens, Gide, Hesse, Papadat-Bengescu, Sagan, Fowles, Stone, Mor, Băjenaru, James, Butor, Caragiale IL şi Mateiu, Malot, Hemingway, Turgheniev, Spyri, de Amicis, Chaucer, Petrarca, Eco, Eliade, Sadoveanu, Rebreanu, Chevalier, Mann, Woolf, du Gard, Proust, Maugham, Remarque, Queneau, Joyce, James, Thackeray, Marquez, May, Descartes, Kafka, McCullough, Tolstoi, Preda, Dumas, Gogol, Stendhal, Conrad, Twain, Sartre, Zola, Renard, de Saint-Pierre, Daudet, Malraux, Grimm, Swift, Rabelais, Cervantes, London, Austen, Fitzgerald, Slavici, Maupassant, La Fontaine, Shakespeare, Wells, Efremov, Dostoievski, Nabukov, Mitchell, Stevenson, Christie, Hasek, Doyle, Wilde, Collodi, Boccaccio, Carroll, Defoe, Hugo, May, Beecher Stowe, Creangă, Melville, Flaubert ....

Îmi cer scuze că am iubit aşa mult lumea cărţilor...şi ea mi-a fost furată şi interzisă de oamenii răi din viaţa mea. Îmi cer scuze că am notat autorii în dezordine şi fără să pot ortografia corect mereu.
Eu am fost un fel de şoarece de bibliotecă, mai ales în adolescenţă când vreo doi-trei ani am citit câte o carte pe zi. Dar mereu cu sufletul curat... şi tot ce am povestit despre viaţa mea e adevărul curat şi în întregime, nu înţeleg de ce unii oameni m-au urât, sau dacă la mine se refereau cu acuze de curvă, etc. şi multă vulgaritate. În tinereţe am citit multă literatură ştiinţifică de psihologie şi apoi tratate de medicină.

Azi 7 ianuarie 2021 - e și cititul un fel de muncă, fiindcă ajută indirect la construcția culturii și vieții intelectuale a unui popor, iar cărțile tipărite sunt o veche formă de mass-media.

Preţul unei vieţi

Am iubit de mică viaţa în toate formele ei. Eram impresionată de miracolul pe care îl puteam observa zilnic în flori, păsări, copaci, animale, gâze. Îmi plăceau mult descrierile de natură şi orele de biologie la şcoală. Când am crescut, mi-era mereu greu să omor fie şi o muscă. Prindeam muştele cu perdeaua între degete şi apoi cu delicateţe le dădeam drumul pe fereastră. Pentru a fi cinstită, aşa este mai igienic în casă. Dar oricum mi-era milă de ele. Oricum am omorât desigur gândaci de bloc sau centipede (am avut din acestea în ultimii ani), ceea ce este firesc. Dar de fluturi şi de buburuze şi de greieri mi-era milă. Eu, deşi am stat la ţară, am fost scutită de a tăia gâtul vreunei găini.

În trecut am încercat de câteva ori să salvez viaţa unor animale chinuite şi uneori am eşuat, nu sunt specialistă în acest sens. Am încercat să salvez un pui de mâţă abandonat în curtea blocului, l-am hrănit cu o siringă, dar a murit, poate laptele nu era bun, ori era oricum prea mic şi bolnav.

Dar de câteva ori am fost norocoasă şi animalele de asemenea. La un moment dat eram singură în curtea bunicilor, nu îmi amintesc unde erau ceilalţi. M-am dus spre latrina din fundul curţii pentru nevoile mele fireşti şi providenţa m-a făcut să priovesc în jos. Era acolo un pui alb de găină, aproape înecat în mizerie săracul. Mi-am ridicat mâinile şi abţinându-mă să vomit, am scos biata creatură din caca şi pipi. Am aruncat apă peste el, fiindcă era extrem de murdar şi, fiind vară, puiul şi-a revenit. Ce e drept ulterior mâinile îmi miroseau urât o vreme chiar după detergent, dar salvasem o viaţă!

În altă zi, în aceeaşi curte, mama Limpi uitase deschis capacul fântânii. Eram pe-acolo şi tot providenţa m-a făcut să mă duc la fântână să privesc înăuntru fiindcă am observat că nu îmi ieşeau toţi puii la numărătoare. Poate nu credeţi, dar am salvat unul sau doi pui de găină mai măricei cu găleata şi apoi ei s-au uscat, fiindcă era cald.

În viaţă astfel de momente, momente în care este posibil să salvăm o viaţă, de animal, găză sau om, sunt rare şi preţioase, sunt clipe binecuvântate.

Aşa şi cu mama mea. Poate veţi spune că nu o respect deloc şi nu ţin la ea deloc fiindcă m-a chinuit mult. Nu e adevărat. Dar mi-e şi frică să recunosc că ţin oarecum la ea. Toţi cei la care am ţinut au dispărut din viaţa mea sau au murit în suferinţă. În definitiv poate este mama mea, chiar dacă nu semănăm şi deci mi-a dat viaţă, singurul lucru pe care un om îl are. În definitiv îmi citea povestea lui Sindbad şi altele când eram mică şi uneori a fost sursă de momente calde în viaţa mea. În plus, este şi ea o viaţă de om şi viaţa este un lucru sfânt, înţelegeţi oare ce spun? De pildă eu, am fost chinuită întreaga viaţă, deşi nevinovată, ca şi cum nu eram om. Chiar dacă aş fi avut vreo vină, nimic nu ar justifica aşa un tratament. Mama mea este şi ea o viaţă de om, chiar dacă nu mi-aş fi dat copilul pe mâna ei, în mod firesc. Chiar dacă aş fi preferat să o văd mai rar fiindcă m-a făcut să sufăr mult şi nu ştiu de ce, mi-a vrut răul. Oricât de monstru este, e o viaţă de om.


Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Pot fi acuzată că am înnnebunit şi că iert un om ticălos. Nu e adevărat. Eu am făcut greşeala de a ierta mulţi ani de zile, fiindcă aşa fusesem educată. Dar de vreo trei ani nu mai pot ierta. Şi nu voi mai ierta niciodată, aşa e normal. Însă ceea ce am spus e clar. Consider că până şi un om rău, foarte rău, cum e maică-mea, merită respect şi a nu fi tratat ca un animal, cum au făcut cu mine atâţia ani.

(aici în poză, una din găinile bunicului meu din 2009, ei ţineau găini roşii din acestea şi albe)

Jucării

Simt nevoia să scriu acum despre o parte mirifică din copilăria mea şi a altora...
Acele zile, acele fericite, strălucitoare zile din copilărie...cu flori de cireşe în păr, rupând cu dinţii frunze de mentă sălbatică pentru a le simţi aroma, gustând măcriş sălbatic în livadă, legănându-mă de o scândură prinsă cu o sfoară de nucul din curte, desenându-mi prinţesele şi zânele mele, citind povestea lui Burattino, visând pietrele preţioase găsite de Sindbad, cu teamă de pericolele ascunse în colţuri şi de uşile interzise pentru fetiţe ca mine şi mai ales crezând în puterea iubirii şi a lui „a fost odată ca niciodată”...

Jucăriile, o lume de jucării la picioarele mele ori stele răspândite pe cerul nopţii ori flori mângâindu-mi picioarele, jucării pe care aş fi dorit să le am, jucării pe care le visam, jucării pe care le-am creat eu însămi... Îmi amintesc lumea din „Spărgătorul de nuci”: Ca şi acolo, jucăriile mele sunt acum vii pe aleile memoriei mele.

La început am primit în dar o păpuşă pe care am numit-o Ileana. Apoi am avut alte câteva păpuşi cu care mă jucam mult, dându-le nume. Cu excepţia lui Ciociosan, o păpuşă chinezească care avea o limbă de plastic la spinare, de care dacă trăgeai începea să plângă. Ciociosan a fost un nume pe care i l-a dat mamaia. Pe vremea aceea eu nu cunoşteam destinul tragic al madamei Butterfly. O altă păpuşă a fost găsită aruncată de vecini în grădina noastră. Bunica a spălat-o şi a îmbrăcat-o în costum popular maghiar, confecţionat de ea ( bunica dinspre tată era de origine maghiară). Am mai avut două păpuşi gen Barbie şi câteva piese de mobilă de păpuşi de plastic, prea mici pentru păpuşile mele. Am pictat feţe de păpuşi pe ghinde şi când venea vărul meu Paul în vizită ne jucam de-a războiul cu indienii lui de plastic şi căluţii lui.

Desigur îmi plăceau păpuşile, dar şi alte jucării aveau acelaşi farmec pentru mine. De exemplu calul de lemn în care mă legănam. Sau tricicleta care îmin plăcea mult. Sau pianul de jucărie pe care cântam mici partituri după ce am învăţat scrierea muzicală la şcoală. Şi desigur maşina de cusut de jucărie, primită în dar de la o mătuşă. Și mai ales broscuța chinezească metalică cu cheie, pe care mi-o dăruise Cătălina Popescu, o fată cu 7 ani mai mare decât mine când am vizitat-o cu tantni Piri pe mama ei care locuia pe bulevardul Ana Ipătescu.

Jucăriile improvizate mă fermecau poate şi mai mult. Rochiţa rândunicii, albe sau roz erau rochii de bal pe degetele mele, mai ales după ce am citit Florile micuţei Ida de Andersen, povestitorul meu favorit. Aveam castelele mele din cărţi de joc sau coceni de porumb, păpuşile din coceni cu păr lung, umbrelele din frunze de brusture, toate acestea erau minuni adevărate. Mamaia îmi spunea poveşti din copilăria ei când avea păpuşi din cârpe, ronţăia roşcove în loc de dulciuri şi era pedepsită să stea la colţ pe coji de nucă dacă nu era cuminte... cât s-au schimbat vremurile de atunci!

Lumea se schimbă zi după zi şi jucăriile mele, chiar dacă nu erau multe, erau miracole pentru mine. Ele nu pot însemna acelaşi lucru pentru copii din ziua de azi. Mulţi erau şi sunt mai înstăriţi decât eram eu, viaţa la oraş dar şi la ţară a evoluat. Pot vedea în parcuri sau în vitrine mult mai multe jucării ca pe vremea mea. Acum există supertehno jucării şi altele.

Aţi visat cumva vreaodată să zburaţi până la lună în copilăria dvoastră? Eu nu. În schimb visam să mă joc cu soarele ca şi cum ar fi fost un măr atunci când eram mică. Imaginaţia este uneori bogată în prima copilărie. Copiii de azi au mai multe jucării şi cei de mâine vor avea altele. Dar numai câţiva sunt atât de norocoşi cum am fost eu să descopere miracolele naturii. Acesta a fost unul dintre cele mai mari daruri pe care mi le-a oferit viaţa când eram mică. Copiii de la oraş au desigur mai multe jucării şi pot fi mulţumiţi şi ei pentru acest lucru şi pentru Spărgătorul de nuci la operă. Copilăria este întotdeauna un mister şi o minune.

În acest video sunt eu în copilărie, străbunica mea în costum popular ardelenesc (ia), naşa mea şi chiar şi păpuşa Ileana...

Constanţa, august 2013

Am fost la Constanţa 2 zile, pe 7 şi pe 8 august 2013, pentru a participa şi eu la Festivalul Internaţional de Haiku. Nu am fost oficial invitată, eu nu am cărţi proprii publicate, cum au alţii, nu sunt un nume sau o persoană importantă în haiku, dar scriu de trei ani şi jumătate.
Am avut norocul să îmi plătească cineva o noapte la un hotel, a costat 200 lei, eu nu îmi puteam permite.
A fost o adevărată sărbătoare de suflet fiindcă am văzut marea şi m-am bucurat...ataşez aici videoclipul meu cu pozele mele de acolo şi ultima mea fotografie de azi, 14 august 2013.

Copil în secolul XX

„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se înscrie?”
„Aşa spune cântecul.”

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”
„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”
„Zău, zău, zău...”
„Să nu zici zău lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
„Mă laşi şi pe mine să bat puţin?”
„Ie, vino să îţi arăt cum.”
Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”
„Tu ceteşte! Cine are carte are parte.”
„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

„Tulaaai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu şi lumina că durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicicând nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o stat.”
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi sufletul plin de amintiri...


Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă
Reaţă = dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă