Ultima scrisoare, partea a treia

23.09.24
M-am întors din oraș, am fost pe Moșilor, la intersecția cu Eminescu. Am venit pe jos până la Bucur Obor. Am observat că bietul Aurică, un bărbat care vindea cărți vechi la Obor a fost complet făcut praf, distrus, otrăvit sau făcut totodată nebun. El a luat cărți vechi de la mine, inclusiv din oraș, dar acolo le-a lăsat jos la gunoi, nici nu s-a uitat la ce i-am dat. Nu asta e cauza probabil, adică nu faptul că s-a purtat cam rău cu mine, ci invers, faptul că a vorbit totuși cu mine și m-a ajutat oarecum. El este unul din puținii oameni care au numere de telefon în agenda mobilului meu, dintre care mulți sunt morți, dispăruți sau inaccesibili. Eu nu am avut de vorbit cu nimeni la telefon întreaga viață, nici măcar în școală sau liceu. Cu Aurică am vorbit probabil o dată. El poate că s-a purtat urât cu mine pentru a nu fi distrus de oameni răi, care au ceva cu mine, poate că știa ceva despre faptul că eu eram masacrată de mult și a vrut să facă pe placul agresorilor. Dar tot l-au distrus. Cred că ei au un fel de ”listă neagră” din numerele celor care sunt în agenda mea, deși nici măcar nu vorbesc cu ei. Probabil că le-a intrat în cap că trebuie neapărat să mă omoare și să șteargă orice dovadă despre mine, cum au spus adesea. Păcat, am fost numai binele și nu am fost nebună și nu am greșit nimic. Ei zic iar că toți cei care s-au apropiat de adevăr au fost distruși sau rași sau omorâți.

Spuneam că nu am avut nicio legătură cu politica. În zilele noastre e considerată probabil nebunie nu faptul de a privi la televizor, chiar ore în șir, chiar și dispute politice veninoase și multe știri, ci invers, faptul de a nu privi, cum am fost eu toată viața. Oricum, pe mine mă consideră nebună și datorită minciunii și agresivității coorodnate și legale a unor psihiatri. Totuși, ca individ, nu am fost nebună. Pentru orice om, cum am explicat, interacțiunea cu mass-media e bilaterală și activă. Nu a fost, cum cred unii, o mai mare sensibilitate a mea, fiindcă eu am fost nebună. Toți oamenii, și cu atât mai mult intelectualii interacționează trup și minte cu mass-media, inclusiv cu forma ei recentă, respectiv internetul. Și mass-media e prin oameni și pentru oameni, nu este ceva rece ca oțelul și doar ca un robot. Ei spun că oamenii cred că eu aș fi vinovată de ceva rău fiindcă au fost mințiți, nu există niciun alt motiv. Gândiți-vă logic: eu nici măcar nu m-am uitat la știri cum fac ceilalți mereu, decât o singură dată, și nu am gândit ”politică”, cum fac toți, decât extrem de puțin și am fost în acord cu ceea ce gândeau toți despre acea chestiune atunci, din câte mi se spune - toți credeau că palestinienii au dreptate, fiindcă așa erau prezentate știrile. Prea puțini s-au interesat real despre ce s-a întâmplat în istorie acolo de-a lungul veacurilor, sau care a fost rolul istoric al Marii Britanii în acea zonă. Spre marea mea rușine, nici eu nu am citit atunci istorie - un alt fel de a se așeza al politicii. Cei mai mulți indivizi - oamenii obișnuiți - urmăresc doar știrile, chiar dacă nu știu istorie deloc. Mai mult decât atât, atunci chiar și alte canale de știri au prezentat faptele într-o lumină similară, dacă nu mă înșel - dar eu nu am privit sau ascultat aproape deloc alte posturi. Cât despre necazul SUA cu blocurile WTC, eu nici măcar nu știam atunci că emoțiile sau sentimentele mele ar putea influența ceva politic și apoi nu am mai privit și ascultat deloc 23 de ani, dar nici înainte. Din perfectă am devenit mai mult ca perfectă, fără negativitate față de nimeni și nimic, în ciuda izolării și torturii și otrăvii din viața mea - ceva ce nu trebuiau să facă. Cu adevărată caldă iubire și bunătate și seninătate și sentimente pacifice și materne față de toți oamenii, cum eram în copilărie. Sunt unii oameni care cred, așa cum credeam și eu atunci că, dacă domniile lor se uită la știri despre războaie, înseamnă că sunt de partea păcii sau a celor buni și drepți în război (!) și că asta înseamnă că le pasă, că sunt angajați pozitiv etc. Totuși este cât se poate de clar că oamenii sunt laolaltă un fel de oceane ale mass-mediei globalizate și că toți fac talazuri sau valuri împreună cu alții, așa cum li se cântă, cum suflă vântul sau uraganul mass-mediei. Singurul mod de a te dezangaja de un război, este prin a nu urmări mass-media de război, care este o armă de porpagandă cu dus-întors. Dar omul contemporan, la început de mileniu, este atașat de acest modus-vivendi, cu mass-media politică și socială și alte forme de media centralizate prin politică.

În ceea ce privește ce voiam să scriu acum, legătura dintre cultură și politică în viața mea, trebuie să meditez, să mă concentrez, spuneam, poate voi scrie azi o parte. Ei spun că nu are rost să mă obosesc cu așa ceva, fiindcă oricum proștii nu înțeleg și nu îi interesează și oricum eu sunt considerată nebună și nimeni nu vrea să mă accepte ca gânditor, și că, dacă scriu, atunci proștii vor avea motiv să creadă că sunt nebună, căci intelectualii nu vor să spună adevărul - deși era evident că meditațiile mele scrise sunt inteligente și normale. Oricum, e mai bine să încerc să scriu, orice exercițiu al rațiunii este util și ne scoate puțin, ca oameni, din ghearele barbariei. Nimeni nu vrea să fie adevărul, spun ei din nou, cu destulă agresivitate, în engleză. Poate totuși vă veți răzgândi - spun eu, chiar și acum, după 40 de ani de când m-ați izolat și m-ați torturat. Regret că nu m-ați lăsat în anii cei mai buni ai vieții, respectiv ultimi 20 de ani, când aș fi avut mult de progresat în studiu și aș fi scris ceva, sau chiar ceva literar, sau măcar aș fi învățat o meserie și aș fi trăit fericită. Dacă nu ar fi existat această idee greșită a lor în engleză, română, franceză, anume că toți vor să ascundă adevărul, atunci aș fi avut drepturile și aș fi muncit sau studiat atâta timp - proababil aș fi reușit - eu cred că nici acum nu trebuie să fiu omorâtă, ceea ce de fapt faceți, și pentru ce?! Ei zic că poporul a fost mereu mințit că eram ceva politic. Da, nu am fost așa ceva. Alții zic că poporul crede doar că sunt altceva decât sunt, adică nebună, rea, proastă. Nu știu - ei zic că mulți cred că sunt mai multe ca mine și de fapt sunt doar eu, unica, și mereu a fost la fel.?? Alții - că poporul crede că se mai nasc multe ca mine și nu sunt ceva valoros și deci pot să mă omoare.?! De fapt chiar eram ceva valoros, dar ei zic că femeile așa sunt privite, chiar dacă au înclinații spre cultură și mai ales filozofie, în timp ce bărbații sunt considerați ceva foarte important și prețios ca gândire, și de aceea ei se gândesc să mă omoare pentru nu știu ce minciuni ale unui bărbat sau despre un bărbat, findcă așa bărbat se naște rar. Nu înțeleg aberația asta - eu cred că și gândirea creativă a femeilor e importantă și memoria lor culturală asemenea, chiar dacă nu sunt genii sau bărbați. Nu cred că ele sunt ceva dăunător sau centru de dezorganizare, ci un lucru bun, cu rost. Unii spun că eu aș fi cea mai inteligentă femeie din România, dar poporului nu îi pasă deloc de soarta sau bunăstarea mea fizică și materială.(?!)

12.06.23 - din nou despre un eveniment în aparență sexual din viața mea

Unii m-au atacat verbal din nou în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu mine în nordul țării – povestea cu ”sexul” oral – cu întrebarea: ”cum s-a pretat la așa ceva?”: ei nu vorbesc cu mine, vorbesc ca și cum s-ar consulta între ei, nu mi se adresează în dialog, ci doar pentru a lovi în creierul meu, cu scopul distrugerii și omorârii mele, nu altceva. Prin urmare am început să tac cu totul, e ultima oară când explic acel lucru urât din viața mea, petrecut cu atât de mulți ani înainte.

Cei care m-ar cunoaște și ar înțelege adevărul despre martiriul meu și modul în care am reacționat și am rezistat cu sufletul încărcat de frumusețe și bunătate, nu cred că ar folosi verbul a se preta – căci implică ceva negativ și chiar ceva public, ori eu nu puteam bănui că lumea știa sau vedea acel lucru, căci nu s-ar mai fi întâmplat. Toate motivele acelei acțiuni sunt importante:

• 1.Mersul meu acolo, împreună cu o franțuzoaică, într-o cușetă, discuțiile cu ea despre revoluția din 89 m-au iritat și m-am simțit nedorită, lovită nedrept etc.
•
• 2. Plecarea mea acolo a fost înscenată – cerută de o anumită profesoară – nu cred că făcea parte din efectivul facultății, poate era pe moment cadru didactic – era evident că eu, studentă tânără și sub efectul medicației psihiatrice, nu aveam ce studia sau ajuta acolo pe teren, ca muscă în lapte – fusese o cursă: singura dată când se oferea în aparență o astfel de ocazie studenților, dar nimeni nu a mers, în afară de mine. Când am coborât din tren, mă aștepta acolo un țigan/rom care a exclamat tare că era dezamăgit, că aștepta să vină la ei – pentru medierea unui coflict între țigani și localnici, în care arseseră casele țiganilor și atunci erau fonduri pentru reconstrucție – o aștepta deci pe profesoara care mă trimisese acolo.
•
• 3. Eram sub efectul medicației/tratamentului psihiatric, care m-a ținut captivă vreme de 2-3 ani, timp în care abia am putut să scriu ce mi se dicta la facultate, datorită puterii invazive a medicamentelor care au tulburat foarte puternic sistemul extrapiramidal, necesar pentru efectuarea mișcărilor de detaliu și vinovat pentru tremurături fine și constante ale degetelor – abia scriam mic de tot și nu îmi puteam chiar eu citi scrisul . Ca să vă dau o idee – ceva ce seamănă cu boala Parkinson. Ulterior m-am acomodat cu medicamentele și ulterior au fost scoase de medic pentru o perioadă, în care am progresat prin studiu intelectual și lectură.
•
• 4. Datorită internării forțate la psihiatrie, fără să fi greșit ceva și fiind doar sub efectul torturii și extenuării prin zgomote a creierului, cee ce a dus la țipete paradoxale ale mele – adică agitație neuromotorie – am cunoscut pe pielea mea efectul acestui tip de tratament – este ceva foarte neplăcut și nu blochează doar mișcările fine, ci și voința – adică nu devii ”cartof” poate, dar oricum ești moale și docil, lipsit de voința ta proprie , amețit și dus de nas de ceilalți, în cazul în care ei sunt ceva rău. Acel lucru la care m-am pretat s-a petrecut și din cauza faptului că nu mă puteam împotrivi, că nu puteam face ordine în viața mea așa cum aș fi dorit, deși inițial am fost ceea ce unii numesc fire voluntară. Mai demult am revenit la felul meu obișnuit de a fi.
•
• 5. Fiind închisă la psihiatrie, am înțeles și ce violent e tratamentul și faptul că am fost teoretic spoliată de dreptul la muncă și la studii superioare, datorită faptului că ambele presupun adeverință medicală și medicul de familie azi știe tot istoricul medical al pacientului și nu acordă – mi s-a întâmplat și asta acum vreo 15 ani. Deoarece eram închisă fără să fi greșit ceva și fără să fiu nebună în sens larg, am sperat să înțeleg de ce și cum aș putea eu să evit alte internări – căci știam că cei mai mulți pacienți revin în spital. Acesta a fost poate cel mai important motiv - voi spuneți poate cum m-am pretat – la fel cum eroul din ”Shawshank redemption” se pretează să evadeze prin WC-ul public. Am dorit să înțeleg ce se întâmplă, ce simte bărbatul, cum e acest mecanism pentru care pe mine mă condamnau la tortură și închisoare pe viață.
•
• 6. Un alt motiv important este inocența persoanei care eram eu atunci – nu știam nimic despre sex, nu știam că oamenii află aceste lucruri despre mine, nu știam sigur dacă sunt fecioară sau nu și nici acum nu știu sigur ce înseamnă aceasta.
•
• 7. Trei persoane în care aveam încredere – o profesoară din facultate (ulterior), nașul meu și meditatorul nefast din viața mea mi-au spus că e nevoie ca eu să am activitate sexuală pentru a scăpa de chinul sexual asupra mea de la distanță, lucru care părea să fie motivul pentru care mă internaseră la psihiatrie, după cum au spus tata și medicul psihiatru. Nu înțelegeam de ce ei numesc schizofrenie sau tulburare delirantă ceva ce era clar, vizibil cu ochiul liber, doar o tulburare sexuală.
•
• 8. Un alt motiv al pretării mele era chiar izolarea mea aproape completă de atâția ani, astfel încât am ales o conduită păguboasă.
•
• 9. Alt motiv este tortura psihiatrică, care într-adevăr m-a făcut să leșin, să cad cu capul pe ciment, să nu pot articula vorbe etc. – astfel mi-era și frică de psihiatrie și eram mai pregătită să mă pretez, adică să suport neplăceri minore pe lângă acelea, lipsă de igienă mult mai redusă ca în spital.
•
• 10. Alt motiv e faptul că am fost violată și abuzată sexual de trei bărbați după ce am ieșit de la pshiatrie, căci înainte știau că m-aș fi împotrivit, au așteptat să fiu moale, ca să mă țină pe post de scândură cu gaură, desigur fără nicio senzație sexuală.
•
• 11. Un alt motiv important e că, find studentă la Universitate, am găsit în sala de lectură a bibliotecii un compendiu american de psihologie (eram studentă la psihologie) unde era scris pro și contra blamării sexului oral, dar era totuși considerat, din câte țin minte, ceva normal , participanții la aceste acte grețoase nu erau considerați nebuni și era chiar scris că sperma e comestibilă, ceea ce m-a influențat atunci. Inclusiv meditatorul nefast spunea că sperma bărbatului e bună pentru a fabrica produse cosmetice pentru femei. Vă explic adevărul – când cineva e complet tratat psihiatric, cum au făcut cu mine în 92, la 21 de ani deci, se produce o inversare a instanțelor psihismului individului, adică omul decade în propriul său inconștient, regresează, cum spun unii, dar aceasta se petrece numai datorită medicamentelor, ceea ce unii numesc a fi psihoză indusă medicamentos. Colega mea de bancă din liceu a fost cu mine la același meditator și a mărtiurisit că și ea a fost internată la psihiatrie și acolo a înnebunit, ceea ce eu mă îndoiesc. Psihoza medicamentoasă nu e nebunie, ci exact ce am spus eu, în cazul pacienților inteligenți mai ales. Dar, din păcate, eram tânără și știam puține lucruri. Informațiile stocate în memorie revin inconștient la suprafață și cauzează conduita individului – un lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă eul conștient al individului nu ar fi fost scufundat și și-ar fi păstrat locul superior în raport cu conținuturile refulate, cum zicea Freud.
•
• 12. un alt motiv a fost că acolo, în acel sat, un bărbat necunoscut, probabil crezând ceva rău despre mine, poate că știa ceva real petrecut acolo – m-a ”sărutat” cu forța pe drum și și-a băgat limba în gura mea pe neașteptate – bineînțeles nimeni nu îmi mai făcuse așa ceva și mi-a părut rău că nu am reușit să îl mușc tare – ulterior am mușcat pe acel țigan cu care mergeam la satul țiganilor. Dar asta e altă poveste. Acolo am tăiat frunza la câini, am făcut recensământ chipurile, am încercat să predau pentru copiii mici, am cântat cântece din tinerețea mea, căci eram moale (vă dați seama, m-am dat în spectacol cântând, expunând sentimentele mele!) din cauza puternicelor medicamente – vă dați seama că eu nu aveam tendința să cânt în public, dar nu îmi amintesc cum m-au păcălit – era un fel de foc de tabără probabil.

• 13. La fel cu impactul pe care l-a avut cartea aceea, acționând din inconștient, au mai fost câteva evenimente din trecutul meu, cum ar fi vorbele porcoase aruncate peste mine în liceu de unii care spuneau ”altceva nu știi să lingi” și alte aluzii sexuale pe care nu le înțelegeam deloc, dar apăreau astfel în memorie ca posibile semne de nesiguranță. În ani 90 la început am ieșit și eu cu mama și vecinii la Universitate, în agora, unde erau manifestații mai mult sau mai puțin democratice și atunci de exemplu fusese un meci de fotbal și tinerii scandau pe străzi ”Batistuta să ne sugă ...”, înainte deci de acel fapt urât în viața mea. Poate unii dintre dvs. au citit Mă cheamă Roșu”, pentru a descoperi o descriere literară justificată a actului sexual pervers, oral. Sau ”Kafka pe malul mării”, unde exista o studentă la filosofie – înclinația mea de fapt, care făcea sex oral ca prostituată expertă, neavând bani pentru facultate.
•
• 14. Un motiv deosebit de important, pe care aproape că l-am uitat, a fost faptul că fusesem, în anii dintre 17 și 21 de ani, monstruos violată sexual de la distanță, de nenumărate ori - acest lucru putea fi observat eventual prin contracțiile abdominale. Aceste posesii de la distnață nu au fost din vina mea și nu le puteam controla deloc și erau adesea orgasmice sau extrem de puternice, cuprinzând întregul trup în foarte multe feluri, inclusiv prin perversiuni sexuale și dureri mari. Era deci și nevoia de a înțelege acest lucru oribil.


În ansamblu conduita mea deviantă a fost astfel – eu l-am întrebat pe acel bețiv dacă e căsătorit și el mi-a arătat o citație de divorț , am înțeles că e divorțat, nu știu dacă era definitiv, dar era ciudat că avea citația cu el - abia mai târziu am realizat aceasta. Sunt vinovată deci de propunere indecentă, dar nu și de viol asupra acelui bărbat, pe care l-am informat despre condiția mea psihiatrică și medicamente și fecioria mea și l-am întrebat dacă acceptă așa ceva și apoi încercam să îl trag de limbă ce simte el fizic, ca să înțeleg ce nu știam. Deci el e cel puțin la fel de vinovat ca mine, fiindcă a acceptat. Totuși atunci a fost cert singura dată din viață când m-am folosit de alt om pentru un interes personal greșit – că nu am înțeles nimic oricum. În rest am avut un respect cvasireligios pentru oameni, deși ei au lovit enorm și nici azi nu m-au spoliat complet de dragoste și admirație pentru ei.

Un lucru adevărat e și că acest eveniment sexual – nu și pentru mine, căci nu aveam nicio senzație fizică sau sexuală, nu m-a schimbat asbsolut deloc ca om, ca personalitate, și nu mi-am dorit niciodată în viață, nici atunci, să am senzații sexuale. Unii spun că era logic că nu aveam senzații sexuale, fiindcă fusesem tratată psihiatric. Alții spun că acei bărbați nu au vrut să mă facă să simt ceva. Atunci a fost singura dată în viață când puteam să am ocazia unei relații sexuale, pe care însă nu o doream, cum am explicat mai sus. Numai cele 14 de mai sus au fost motivele, nimic altceva. Ei spun că oamenii toți au înțeles totul pe dos decât a fost.?? A mai fost și faptul că eram foarte tânără și nu eram încă obișnuită cu atâta suferință.

Ca un fel de epilog al acestor pățănii, am de adăugat că acum câțiva ani – în 2017 - 2019, (am și acum actele medicale) am fost la ginecologie, trimisă de alt medic, era cam absurd, dar eu, bona fide, am mers. Medicul avea nume urât, dar nu îl deconspir aici. A încuiat după ce am intrat eu ușa și apoi m-a chinuit așa monstruos, încât am urlat, și tot ea mă acuza că nu eram compliantă! Nenorocirea e că mi-a modificat anatomic vaginul sau altceva, astfel încât am probleme și trebuie să cumpăr, din banii mei puțini, tampoane – mi se pare un abuz destul de mare. Mi-a spus că nici nu a reușit ce vroia și m-a trimis și la ecografie transvaginală, spunând că nu se vede colul uterin deloc. Acel medic, un bărbat, probabil arab, m-a torturat oribil cu instrumentul lui și îl tot învârtea în neștire și dureros, de multe ori prin uter probabil. Totodată a chemat asistenta să se uite dacă se vede colul și aceeea a spus că da, e evident. Înainte să mă maltrateze a făcut acest lucru și am făcut greșeala să îi spun ce spusese ginecoloaga. Când am ieșit de acolo au vrut să mă înhațe unii cu forța, să mă lovească, știți voi cum și riscam să nu ajung acasă teafără – venisem cu taxiul și nu mai aveam bani destui și taximetriștii ia-i de unde nu-s – iar oamenii se făceau că nu mă văd sau că fac cerc în jurul meu, cu multă agresivitate, cu tensiune psihică,de parcă ar fi avut ceva cu mine - și eu nu am greșit nimic toată viața! Nu știam ce tramvai să iau și a dat să mă păcălească un grup de femei, când tramvaiul de fapt mergea la Cimitirul Șerban Vodă – întâmplător numele unei rude. Unii au spus peste mintea mea că ginecologii, amândoi, au vrut să îmi distrugă fecioria, fiindcă, spun ei, cei câțiva bărbați care m-au atins, fără senzații sexuale ce-i drept, nu mă dezvirginaseră în mod real. (???) Cu câteva zile înainte de acești monștri fusesem la Urgență fiindcă nu urinam și m-au chinuit monstruos clitoridian sau așa ceva, mințind că nu pot pune sonda - era evident minciună. Nu știu de ce în salonul meu și medicii și asistentele plângeau cu lacrimi reale. Am perceput în mintea mea că unii spuneau - ”rahaturile medicilor, noi nu avem nicio vină”.
Ei spun că eu sunt martir, nu victimă, și tot ce am povestit a fost adevărul mereu, deci toți vor să mor...

sex oral (26 aprilie 2020)

Din nou de sub trecerea timpului... scriu încă o dată adevărul despre un moment de viața mea - respectiv ceva rău și urât legat de sexul oral și un țigan, lucru povestit în detaliu de mine pe blogul meu. Scriu încă o dată fiindcă iar m-au hărțuit în gând chiar săptămânile din urmă, legat de acel incident sau eveniment din viața mea.

În primul rând sunt aproape 3 decenii în mare de la acel incident și ei tot asta au să îmi reproșeze, în condițiile în care întreaga viață am mai avut doar încă două greșeli - tentativa de sinucidere și noaptea în compania radio Europa, lucruri care au fost numai așa cum am povestit eu.

Sunt unii care spun că tot măcelul și răul din viața mea, inclusiv viitoarea mea moarte, dacă mă vor omorî, cum se pare, se datorează acelui incident cu sexul oral, sau felația dacă preferați. Acești oameni ignoră poate faptul că, atunci când s-a întâmplat acest lucru, erau deja 8 sau 9 ani de tortură continuă și închisoare în viața mea, fără nicio greșeală. Faptul că mama se poartă altfel acum îi poate induce în eroare.

Mai spun încă o dată că aceste trei lucruri din viața mea au fost incidente sau accidente, nu revelează nimic caracteristic mie sau vreun defect psihic sau de personalitate, fiind evident excepții și fapte trecătoare, chiar dacă au mai fost doar câteva întâlniri în București cu persoana respectivă.

Repet ceea ce am spus mereu. Ei zic că oamenii au mințit în așa fel despre mine, încât e imposibil să fiu acceptată și de aceea voi fi omorâtă. Sau că oamenii chiar credeau că eu am fost nebună, și de aceea m-au respins cu toții. Repet, este evidentă normalitatea mea perfectă în ultimii 15 ani, după moartea tatei, timp în care am avut avantajul maturității și înțelegerii mai bune a lumii și oamenilor. Dar am încercat în zadar să am relații cu alții mereu, fiind lăsată complet izolată, cum am fost de fapt din 1984, ceea ce în prezent e inuman și groaznic și abia mai pot îndura, fiind singură total și pe internet. De asemenea, în ultimii 15 ani a fost evident că am fost torturată și chinuită continuu (era clar și din afara blocului), ba chiar se putea dovedi că eram și otrăvită, cel puțin din timp în timp, mai ales fiindcă nimeni nu venea la mine în vizită niciodată. În aceeași perioadă de 15 ani, zi și noapte, nu am avut nici cea mai micuță greșeală sau gînd rău sau murdar, nici afectivitate rea sau anormală, ba chiar și gîndirea, judecata despre lucruri nu a deviat de la normă și adevăr clar decât extrem de puțin, numai datorită efectelor unor otrăvuri. Ceea ce vreau să spun e că această perfecțiune a mea a fost în mare la fel și înainte de acești 15 ani, dar cu neajunsurile tinereții, adică o viață întreagă, cu doar câteva gânduri sau sentimente blamabile, datorită lipsei de experiență și cunoaștere. Numai două perioade de amăgire parțială întreaga viață. Revin la povestea mea despre sexul oral. Eu am considerat întotdeauna că sexul oral - ceea ce de fapt nu cunosc - e ceva dezgustător. Ceea ce am scris eu pe blogul meu este în stil documentaristic, este adevărul în sine curat, nu este romanțare pitorescă, precum a fost despre acest lucru în romane la modă în ultimii ani, precum ”Mă cheamă Roșu” sau ”Kafka pe malul mării”. Viața mea, în întregime, a fost puritate și lumină, dar probabil oamenii mai puțin inteligenți sau mai răuvoitori au tras concluzii greșite despre viața mea din acel unic detaliu scabros al vieții mele. În ce privește povestea cu țiganul, nu a fost o poveste, a fost vorba doar de câteva minute de contact sexual - și termenul este potrivit, contact sexual, nu act sexual reciproc. Cunoașterea mea referitoare la sexualitate este redusă, dar unii mi-au spus că actul sexual propriu zis este un fel de act autoerotic, că partenerii nu își transmit unul altuia nimic în trup. În afară de acel contact sexual tactil cu cei doi bărbați simultan, gândul meu nu s-a îndreptat niciodată la acel țigan, nici înainte, nici după acel moment. La fel, nu m-am gândit niciodată nici la cealaltă persoană, cu care nu am avut niciun fel de relație sau dialog, a fost totul așa cum am povestit. Nu am fost obsedată de acele lucruri, alții par să fie, peste mintea mea, obsedați de acele lucruri. Unii mi-au spus că eu nu realizam grozăvia acelui act sexual, sau că ei credeau că eu eram traumatizată psihologic de acel moment. Nu aveam cum să fiu traumatizată și voi explica din nou de ce. Nu eram nebună și nu înnebunisem din cauza tratamentului psihiatric, care nu a fost cauza acelui act sexual, așa cum cred unii. Motivele pentru care nu am purtat cicatrici din acel eveniment au fost multe, dar mai ales patru, pe care le enumăr din nou.

1. Nu știam că oamenii văd sau povestesc despre acea scenă din viața mea, deci nu îmi dădeam seama că lezam ”pudoarea publică” sau că deranjez pe cineva. Dacă aș fi bănuit asta, acel lucru nu s-ar fi întâmplat, mai ales că oamenii sunt tare căpoși legat de acest gen de lucruri.

2. Eram sub tratament psihiatric. Fiind încă traumatizată de tratamentul psihiatric, care a fost foarte puternic și m-a făcut inaptă de a scrie normal vreo doi ani (mișcările fine imprecise și alte efecte extrapiramidale etc.), care, în plus crea o stare de control volițional redus (fapt pentru care fusesem violată la București în mod real după externare, așa cum am povestit, înainte de povestea despre felație) - era dintru început mai puțin traumatizant orice mie se întâmpla rău, adică în mocirla în care mă aducea medicația, cu care încă nu mă obișnuisem.

3. Aparent opus celor de mai sus, traumă nu putea exista, fiindcă acele acte erau prin voința mea, ceea ce nu fusese așa când fusesem violată în București lângă poliție sau folosită sexual la pădurea de lângă centura Bucureștiului. Încercam doar să înțeleg ceva din actul sexual al bărbaților, fiindcă fusesem practic condamnată la moarte și tortură grea și îndelungată prin abuz psihiatric și singurul motiv fusese faptul că eram violată monstruos sexual de la distanță, adică doar o tulburare sexuală de fapt, numită greșit de ei schizofrenie sau tulburare delirantă etc. Fiindcă știam tot ce urma să fie, inclusiv acum, după 36 de ani de calvar, am vrut să evit repetarea torturii psihiatrice și să obțin eliberarea, adică să mi se dea măcar drepturile la muncă și la studii sau chiar de a avea familie eventual. În realitate ulterior colegii și profesorii din facultate m-au respins nu din cauza felației, ci din cauza diagnosticului psihiatric, așa cum au și spus. Cei care au crezut că eu am devenit brută din cauza violenței fizice și psihologice aplicate asupra mea ca om pașnic și calm se înșeală. Eu eram prea inteligentă pentru așa o transformare și am rămas curată și senină, cu multă gingășie și delicatețe în raporturile cu oamenii. Doar m-am maturizat, dar nu cu cicatrici sau tare psihice.

4. Faptul că nu am simțit nicio plăcere sexuală în acele contacte sexuale m-a ajutat să nu am niciun fel de traumă. Propriu zis, din punct de vedere fiziologic, eu sunt încă fecioară, adică nu am avut act sexual propriu zis niciodată, în așa fel încât să simt ceva. Unii, fără să știe nimic despre mine, au spus că degeaba sunt eu bună și deșteaptă și nevinovată, dacă am fost scroafă - adică am făcut ceva scârbos și porcos atunci. Nu au dreptate. Porci și scroafe din punct de vedere sexual sunt oamenii care într-adevăr sunt mânați de dorințe și pofte sexuale exagerate, care sacrifică alți oameni complet sau parțial pentru plăcere, nu pentru necesitate. Se poate și acum dovedi că am fost mereu un om pentru care plăcerile sexuale nu au existat, în afară de puțin în copilărie, dar nu era vina mea - și nici nu le-am dorit sau visat sau imaginat niciodată. La ce bun? Eu nu aveam cum să fiu mânată spre vreun bărbat din dorința de a simți ceva niciodată. În schimb, am fost torturată monstruos sexual de la distanță, cum am explicat în detaliu, dar eu nu știu nici acum ce este f_tul, pe care nu l-am acceptat niciodată și pentru care am fost închisă la psihiatrie.

Ecce homo, asta sunt și am fost mereu, nu doar de o vreme. Mai adaug doar că acel lucru a fost parțial o înscenare- capcană, fiindcă eu am fost singura studentă care a ajuns acolo, nu au mai fost nici de la alte secții ale facultății.

Ceea ce am avut zilele trecute în cavitatea bucală a fost, se pare, candidoză, și a fost și herpes care încep să cedeze chiar și fără tratament acum.
Fiindu-mi foarte rău până joia asta, deși am mâncat destul de puțin, am fost obligată să postesc complet de vineri, azi a fost a treia zi. Așa mă simt într-adevăr mult mai bine, doar seara mai am amețeală și durere de cap. Oricum, voi întrerupe repausul alimentar marți sau miercuri, dar voi mânca puțin, fiindcă altfel mi-este îngrozitor de rău încontinuu. Foamea o resimt neplăcut tot seara sau noaptea, în rest e simplu - doar o senzație neplăcută peste care orice om deștept poate trece ușor. Dar, fiindcă stau cu mama - va trebui să mănânc că mă bate la cap și știu că hrana îmi cam face rău, dar ea e tacit învestită cu puterea de a mă închide la balamuc, deci eu cu păr alb și aproape 50 de ani, sunt obligată să fac ce vrea ea cu hrana mea - unoeri e greu de spus cât pot să îmi permit - ea e ”aparținătoare”, cum se zice în spital.
recunosc că fără țigări e tare bine, dar nu e destul
și voi elimina pe cât posibil vorbele rostite, că dacă vorbesc, cum fac unii, în gând nu pățesc nimic, dar dacă vorbesc singură ca să mă aud, nu e bine

azi, 27 aprilie 2020, mai adaug din nou câteva idei pe care le-am mai scris lângă cele scrise ieri. În primul rând, cei care spun că eu am fost torturată și respinsă din cauza acestui detaliu din viața mea se înșeală. Oroarea asupra mea nu era boală psihică și era ceva real care începuse din 1984 și ar fi continuat, chiar dacă nu aș fi mers atunci în satul acela din nordul țării, care oricum a fost una din cele câteva ieșiri ale mele din enclava București întreaga viață.

Era sclavie de la început. Un alt aspect este faptul că oamenii care aveau ceva cu mine legat de aceste detaliu aparent făceau mereu aceeași eroare - fără ca cineva să fi stat de vorbă cu mine întreaga mea viață - ei pur și simplu mințeau sau își imaginau că eu am avut anumite dorințe sexuale, când așa ceva nu a existat în viața mea niciodată, fiindcă nu am avut nicio relație propriu zisă cu un bărbat toată viața.

Alt aspect este întrebarea de ce oamenii aruncă blamul asupra femeilor puse în situații sexuale oribile - când de fapt logic e că ele sunt în esență victime, chiar dacă își dau acordul asupra vreunui procedeu sexual. Eu cred că blamul e aruncat datorită faptului că oamenii își imaginează plăcerea sexuală drept ceva păcătos și atașată volens- nolens de actul sexual incriminat. Este posibil ca unii să fi crezut că eu chiar simțeam ceva atunci și de aceea mă vedeau drept monstru, când de fapt mult mai monstruoase erau violurile de la distanță sau tratamentul psihiatric sau ura părinților care m-au tratat inuman zi de zi din 1984 până la prima internare psihiatrică.

azi, de mai multe ore, iar mă ciupesc încontinuu de coapsa dreaptă, pentru ca astfel să intre în organismul meu cu senzații sexuale extrem de ușoare, cărora le urmează aproape mereu migrene și amețeli

au intrat din nou în engleză cu ideea că oamenii fac din nou aceeași greșeală, că eu sunt dumnezeu sau oricum tot ce e bun și ei cred invers și vor moartea mea în mod greșit, cum am spus și eu
e adevărat că sunt deja aproape 36 de ani de maltratare și închisoare și izolare etc. dar eu tot mai sper că se vor schimba în bine

Am terminat azi Trilogia culturii de Blaga. Mie îmi plac aproape toate povestirile filozofice, Voi mai citi dacă mi se va permite. Sunt la jumătate în Trilogia valorilor.

au început să îmi albească sprâncenele, am ochii asimetrici de dimensiuni diferite și zâmbetul strâmb, probabil din cauza torturilor cerebrale, nu contează prea mult, sufletul e același și e la fel de bun. Aceste asimetrii nu erau când m-am mutat în blocul 3 în 2006, dar m-au torturat enorm și m-au și otrăvit

ei zic (din nou) că nimeni nu vrea să fie adevărul și asta înseamnă că toți vor să mor (de ce?), din cauza aberațiilor politice ale unora și că absolut toți au interesul (?) să mențină minciuna

azi din nou au intrat cu ideea că ei nu se așteptau ”să aibă de-a face” cu așa ceva - un om așa pur și extrem de bun și inteligent, că ei vor să mă omoare, dar credeau că eram rea și proastă și țoapă și nebună și incultă etc.


De azi dimineață ei continuă să mă muște de coapsă încontinuu, e tare rău și obositor, e aproape ora 6 după masa
ei spun că au înțeles despre ce e vorba - omorârea celui mai bun om care a existat pe pământ - adică eu - cei mai mulți așa au spus, dar totuși sunt efectiv omorâtă, fără motiv, cum au zis ei adesea

din nou - ei spun adevărul - că eu sunt un om extrem de sărac, pe care toți îl urăsc fără niciun motiv
din nou au intrat cei care spun că să fie liniștit (cine?) că nimeni nu va crede adevărul
În engleză din nou cu ideea că e cea mai monstruoasă și hidoasă crimă din istorie



Au umblat din nou în html-ul acestei postări... Acum ei zic desigur că ei vor să îmi distrugă prin tortură chipul ca să am aspect de nebună. Și că acum le convine că e sub masca antivirală. eu cred altceva, că pur și simplu ei mă lovesc, cu intenția să distrugă și să omoare, nu cu intenția să modifice chipul meu

ei spun că de mine și-au bătut joc așa de monstruos și eu am fost un om așa bun și inteligent încât nimeni (dintre cei buni, zic ei) nu poate crede aceste două fapte clare și ei nu mă lasă nici măcar să termin blogul - cele două-trei capitole ce au rămas

unii zic, cum ziceau și în oraș, că mama mă omoară, cum promisese ea demult, deși nu am greșit nici față de ea nimic - și probabil că dvs credeți că asta e delir sau vă mirați că spun acestea dacă e adevărat, fiindcă nimeni nu ar crede

Eu nu cred că ea mă omoară
dar, cum nimeni nu mă vizitează și nimeni nu mă știe, astfel nimeni nu vede cum mi-au distrus chipul de exemplu, la fel cum odinioară puteam să le arăt otrava sau efectele ei, dar nu aveam cui

ei desigur au inventat că eram condamnată, iar azi au zis (din nou) că m-au condamnat la moarte fiindcă am fost un om prea bun (!?)

iar au început - Vor să o facă cartof și e imposibil, ceea ce au mai zis

iar cei care spun mereu ”vezi ce porci sunt?” aceștia sunt porcii înșiși, cred că ați înțeles

”De data asta, Cristina, ei au făcut o crimă așa monstruoasă, încât noi ne retragem definitiv.”
”Tinerii au fost păcăliți de generația părinților tăi” ”Minciuna despre tine s-a transmis din generație în generație”

”ei te-au lovit zi de zi încontinuu pentru a îi distruge pe cei care au înțeles adevărul despre tine”

”Întreaga omenire se luptă împotriva unui singur om - tu”
Da, știu, dar ei totodată nu știu nimic despre mine și nu pot înțelege că nu e nici acum niciun motiv să mă omoare.

”Nu te vor omorî, îți vor tăia chestia...”
”Îți vor omorî spiritul, trupul tău va continua să trăiască, nu vei mai avea gândire.”
Mai erau și zilele trecute cu aceleași idei - spuneau că faptul că sunt mai albă la mijlocul scalpului (părul) înseamnă că mi-au lovit mereu corpul calos etc.
Oricum ei gândesc că trebuie să îmi distrugă gândirea, ceea ce era o idee greșită a tatălui meu adoptiv.

Ei cred că gândirea mea e căcat fiindcă aproape 50 de ani nimeni nu m-a vrut pentru ce puteam munci sau crea intelectual, dar ei nici nu au habar că gândirea mea a fost mereu pozitivă și chiar bună, dar eu nu am avut nicio ocazie să dovedesc ce sunt sau să fiu cu alți oameni, după cum zicea și tata. Veți vedea că am dreptate dacă voi reuși să termin blogul meu și dacă veți citi totul, deși de fapt nu, toată lumea inteligentă știe că e vorba de monolog în scris și că dvs ați fi putut ușor să mă cunoașteți dacă vorbeați cu mine sau dacă aveam o activitate comună. Altfel nu și nimeni nu mă știe cum sunt.

Nebunii au încercat din nou, adineaori, să mă înhațe cu ideea despre dușmanii poporului - celelalte popoare - fiindcă spun ei, poporul meu nu are nimic cu mine, doar ceilalți vor să mor, ca să domine ei România mai bine. E revoltător, să scuipe asemenea aberații unui om ca mine. Jur în fața lui Dumnezeu, niciodată nu am avut idei greșite, de niciun fel.

”toată lumea vrea să te omorâm, fiindcă toți oamenii care te-au batjocorit sunt oameni respectați și tu ești un căcat”
”nu e așa , toți vor să te omorâm fiindcă absolut toți au fost păcăliți”
”Tu ești cel mai bun geniu al omenirii și ei sunt cei mai mari porci ai lumii”
Etc.
Spasmul muscular continuă. Eu am trecut azi la tăcere în casă, dar mama mă va trage probabil de limbă... numai cuvintele rostite tare îmi fac rău.

”i-au distrus pi.., i-au distrus (puța), i-au distrus ochii, i-au distrus gura, i-au distrus genunchii, i-au tăiat piciorul, i-au distrus glezna (și tot nu se satură)”

”poporul nu se poate trezi, Cristina, poporul încă o crede pe mama ta și ea a fost mereu plină de ură și nebună și te-a lovit etc.”
???
Da, e adevărat ce spun ei despre mama, dar... nu înțeleg ce vor de la mine, dacă poporul s-ar trezi legat de mine și mama, atunci ar omorî-o deci apoi aș muri și eu probabil, dar oricum nimeni nu trebuie omorât și eu nu am pe nimeni pe lume... nici nu am avut niciodată

”tu ai fost mereu tratată ca și cum ai fi fost altceva decât ești și tu nu ai fost nimic altceva decât tu însăți, și pe deasupra nu ai avut nicio greșeală.”

”tu ești un om normal în cele mai mici detalii, dar poporul nu poate crede că nu ești nebună”

”ei nu suportă simpla ta existență”
”pur și simplu nu le-a plăcut de tine”
”dacă erai proastă sau păcătoasă nu îți făceau nimic” (mai demult ziceau asta)

”poporul crede, în mod greșit, că este treaz atunci când te chinuie și că adoarme dacă ești lăsată în pace, în realitate ei nu trebuiau să te tortureze, ci doar să te lase în pace”
Da, așa este.

”tu ai fost măcelărită numai de porci politici Cristina, asta a fost soarta ta toată viața.” ????!!

Și ce aveți cu mine, de ce mă torturați mereu, plus otrava sau izolarea și ce mai am de scris rău din ce îmi faceți?
”Cât timp tu trăiești, planează amenințarea ca lumea să înțeleagă adevărul, nu e problema de porci, că ei toți au înțeles ce (murdărie) am făcut noi, dar tu continui să îți ceri drepturile (și să vrei să trăiești) ... ” ”deci toți porcii vor să mori”

”tu ai fost măcelărită numai de porci politici Cristina, asta a fost soarta ta toată viața.” ????!!

Și ce aveți cu mine, de ce mă torturați mereu, plus otrava sau izolarea și ce mai am de scris?
”Cât timp tu trăiești, planează amenințarea ca lumea să înțeleagă adevărul, nu e problema de porci, că ei toți au înțeles ce (murdărie) am făcut noi, dar tu continui să îți ceri drepturile (și să vrei să trăiești) ... ” ”deci toți porcii vor să mori”

Exact așa spun ei, că ”planează”.

”tu ești un om perfect inocent și pur și ești omorâtă de o lume întreagă de nebuni, nu de porcii politici”
”e vorba de nebunia lor, nu de nebunia ta și ei nu pot înțelege”

28 aprilie 2020
aseară m-au torturat cerebral și au aruncat idei rele asupra mea, așa cum ați văzut
acum e bine, m-am trezit la 11 dimineața și niciodată nu voi mai vorbi singură în casă, chiar dacă ei aruncă tot răul în gândul meu -

evident și dvs, ca și restul lumii, considerați că e mai bine să fiu omorâtă
vă spun cu certitudine că e greșit
desigur unii spun că dvs ați fost păcăliți ca și restul lumii că sunt nebună și e mai bine să fiu omorâtă
sau altceva, orice
ei mereu zic că oamenii au fost păcăliți că eu eram ceva rău, o femeie rea și proastă și rapace și curvă etc și în realitate eu am fost mereu numai binele
da, e adevărat

ei spun adesea că mama e o nebună infectă care mă omoară și totodată o brută josnică și un om extrem de rău

e adevărul, v-au păcălit că trebuie să mă omorâți
am fost cu adevărat perfecțiunea și față de mama încă din 84 și am gândit numai binele, inclusiv față de ea tot ce am scris pe blogul meu despre mama și cum m-a măcelărit e adevărul, ba chiar în realitate a fost mai rău

eu nu am fost niciodată ipocrită, am ținut sincer la ea ca la un copil, fiindcă ea era și încă este un om nebun și nervos - și azi mi-a făcut o scenă, nu povestesc totul
am gândit întotdeauna frumos totul, și am făcut tot posibilul ca mama să fie mulțumită, să se simtă bine și să nu îi izbucnească nervii ei monstruoși și ura ei față de mine - care era încă de când eram copil mic
eu am fost cu adevărat perfecțiunea, încă din 84

ei spun că degeaba am gândit numai binele, fiindcă am făcut răul - nu e adevărat
se referă la faptul că am spus adevărul pe blogul meu despre mama
dar pentru numele lui dumnezeu, totul e adevărat! chiar mai mult... și oricum totul a fost așa și înainte de ultimii ani când am scris blogul acela și oricum dvs, lumea adică, m-ați fi omorât chiar dacă nu scriam adevărul tot ei au zis că cei răi nu vor să recunoască nimic din ceea ce am povestit - poate, dar de ce îmi vor moartea?

ei spun că oamenii așa au hotărât - să mă bage pe mine la balamuc, deși mama era evident nebună și eu nu și că nu se poate face nimic acum
ei mai spuneau că eu am fost cel mai bun copil cu putință și mama totuși mă ura monstruos
am făcut tot posibilul - mă disprețuiți degeaba, în afară de mama și Luiza și colega Irina un timp mai scurt, toată viața nu am mai avut alte șanse de a fi ceva bun și acceptată de lume

Ei spun că mama mă urăște extrem de mult și că de la asta mi se trage tot răul
unii spun că mama mă ura și a încercat să mă omoare încă din pruncie

aș vrea să luați în considerare nu doar iubirea, înțelegerea și mila șui iertarea mea - reale - față de oameni, dar și faptul că, timp de viață întreagă, nu am răspuns niciodată la rău cu ceva rău - ca orice om inteligent și normal, ceea ce ce se poate ușor dovedi că sunt, dar nimeni nu vrea acest lucru
ei spun mereu că degeaba, fiindcă mama i-a păcălit pe toți

”toată lumea vrea să mori din cauza dezonoarei lor datorată faptului că au greșit față de tine”
”ți-au făcut prea mult rău”

Bine, repet adevărul curat - poate că doar au greșit, poate că nu a fost intenționat, de ce să mă omoare dacă au fost ceva mai puțin inteligenți decât mine ? Nu i-a păcălit nicio forță politică, eu sigur nu am ”reprezentat” nicio forță politică, deci nu e nicio rușine, pur și simplu am fost o femeie inteligentă, deci nu aveam cum să fiu nebună sau să fiu condamnată la moarte, nu e nicio rușine să fii un pic sau mai mult mai prost decât alt om! De ce să meargă mai departe în crimă reală și rău monstruos, dacă era doar o greșeală?

Mai am de adăugat azi un detaliu trist, despre un fapt clar din zilele acestea, realitate concretă ca întotdeauna, nu e halucinație.

În fiecare zi descopăr apa de lângă pat plină de impurități, praf care se observă cu ochiul liber și poate și altceva... Poate de aceea am făcut candidoză. Ei spun că mama îmi otrăvește apa - dar eu nu știu sigur dacă e așa. Oricum am băut în mod sigur zilnic din acele ape murdare.

Am cercetat cu atenție de două ori, în fiecare zi când mă întorc de la supermarket cu apă la sticle, apa din sticla care rămăsese lângă pat e cu impurități. Apa adusă de mine, același sortiment, e perfect curată și nu se murdărește nici dacă beau din ea. recunosc, e posibil ca mama să fi pus impurități cât timp dormeam sau fiind eu plecată.

iar au intrat porcii - ”tu nu ai greșit absolut nimic, dar trebuie să mori pentru minciunile celorlalți”
Tu ai fost condamnată la moarte fără nicio vină. Proștii credeau că tu erai controlată de alții. Oamenii pur și simplu nu pot crede adevărul, fiindcă mama ta dă impresia că ar fi un om bun, sincer și stabil psihic. Ei credeau că tu ești instabilă psihic și este exact invers. Tu niciodată nu explodezi nervos etc.

Mama ta te omoară, Cristina, și nimănui nu îi pasă, (datorită minciunilor despre tine încă de când erai copil și datorită faptului că ai fost mereu singură și nu ai avut niciodată pe nimeni - repet, nu a fost nicio șansă)

”nu e vorba de ce ai spus tu mai înainte, Cristina, e vorba de onoarea unei familii de porci.”???

Recunosc (și ei au recunoscut asta), întreaga viață nu am avut nici cel mai mic gând de rău despre altă persoană și nu am avut niciun pic de răutate în suflet, așa cum spunea odată profesorul Zăgrean Leon.

Alții spun că nu e vorba de onoarea unei singure familii de porci.
Acum ascult muzică de balet de Ceaikovski. După aceea Leo Delibes.

Repet, nu am nicio vină că sunt otrăvită.
Am explicat foarte clar cum sunt otrăvită și totodată nu am avut nicio greșeală întreaga viață, chiar în cele mai mici detalii cotidiene.
Mai mult, nu trebuiau să mă otrăvească, e complet imoral și e greșit, nu vor obține nimic bun prin moartea mea și în plus am fost un om de valoare cu adevărat și chiar aș fi reușit să scriu ceva bun și frumos în anii maturității, fiind eu un om inteligent și în vârful evoluției mele intelectuale - 35-45 ani, dar nu m-au lăsat cu otravă și m-au și izolat complet - dar o vreme aș fi putut scrie ceva bun, chiar fiind singură. Puteau să mă accepte să fac studii postuniversitare, așa cum le-au accpetat pe alte colege ale mele la aceeași vârstă și aș fi dovedit că aveam potențial creativ și intelect bun. Dar ei au mințit mereu că eram bolnavă psihic, ceea ce oamenii inteligenți nu pot fi, deși otrăvirea era clară. Acum e prea târziu pentru studii, dar încă implor pentru dreptul la muncă măcar sau o activitate socială oarecare, cu câteva relații cu alții măcar, măcar în scris...

Au spus iar că distrugându-mă pe mine au distrus tot ce era bun, de dragul unui idiot.
Nu știu la ce idiot se referă. E probabil un delir al lor.

Ei spun că oamenii m-au identificat cu tot ce e rău, cu Trump, președintele SUA și cu altele din ce e rău, eu fiind numai binele. Nu știu de ce e Trump răul, poate că e doar simbol, dar de fapt nu e răul, nici ca politician. Nu am de unde ști. Ei zic că americanii îl vor sacrifica -- nu am înțeles ce vor să spună cu precizie, cred că ideea e ca să îmi facă rău tot mie. Consider că sunt nebuni, nu cred nimic din ce spun cei răi - numai unii spun adevărul peste mintea mea și alții răi merg pe urmele lor - adică repetă adevărul și binele despre mine, cu intenția de a mă lovi, inventând idei de război între ei cu scopul de a mă omorî pe mine și cu ideea de a ocupa pozițiile celor care spuneau adevărul și ce e bun, lovind în creierul meu. Ei spun că întreaga mea viață, eu fiind binele cel mai curat, ei m-au identificat numai cu răul.

”noi știm adevărul, Cristina, dar restul oamenilor habar nu are nimic despre tine; li s-au spus minciuni cu nemiluita și nimeni nu mai crede adevărul”

Poate mă întrebați, deși nu faceți așa ceva, cine cred eu că sunt acești oameni care știu adevărul despre mine. Nu cred nimic. Unii au spus că unii cred că ei ar fi spiritele unor morți buni, adică inteligenți și cu suflet, cum am fost și eu.
Dacă ar fi așa, oricum nimeni nu are motiv să mă omoare.
Alții, răi, spun că unii au înțeles ce sunt eu ca om și nimeni nu mă vrea.
Alții - că oamenii cred că eu sunt un om josnic și eu de fapt sunt cel mai nobil sufletește și pur.

Presupun că toată lumea inteligentă a înțeles limba și idiomurile ei, și știe cine e Ne-miluita și de ce i se spune așa. Deocamdată sunt vești bune - limba română nu va dispărea încă, chiar dacă mă urâți - eu nu sunt legată numai de anumite sintagme pe care le puteți distruge, ci de multe altele. Am încercat doar să glumesc acum, fiindcă m-au chinuit mult zilele astea...

12 mai 2019

Azi, 12 mai 2019, în lumina noilor aberații și invenții ale celor răi legat de interiorul meu sufletesc și de gîndire (pe care ei le-au scuipat peste mintea mea azi și a adevărului cert despre mine prin contrast), voi nota din nou adevărul pe scurt despre acea iubire de tinerețe a mea pentru bărbatul care m-a sedus și m-a chinuit mult atunci, un medic cu care am fost obligată să fac meditații, obligată fiind să dau examen la medicină datorită multor presiuni și scandaluri jucate de părinții mei timp de 2-3 ani, plus bătaia zilnică uneori, doar cu pretextul că voiam să dau examen la filologie și ei nu erau de acord. Aceasta înainte de a scrie rezumatul la care m-am referit. Anterior acestor presiuni mă băteau și mă torturau zilnic fără niciun motiv legat de realitate. Este evident că am fost la fel întreaga viață, dar, fiind izolată, nu au existat martori ai existenței mele reale și nici ai perfecțiunii mele despre care am explicat în scris. Ei chiar acum mă atacă cu ideea că ”nimeni nu o să înțeleagă”. Ei spun că toți au fost îndobitociți. Bine, deci cei care i-au îndobitocit au înțeles deci adevărul. Ei zic că nu, fiindcă acei intriganți s-au prins în propria lor plasă.

1. Era evident și dovedibil că era un caz clar, simplu și adevărat (nu era nicio regie sau lipsă de veridicitate) de seducție și abuz al unui bărbat matur, cu bani și poziție socială asupra unei foarte tinere femei, singură, chinuită și respinsă de părinți, foarte săracă și de o mare timiditate, inocență, bunătate.

2. Mi s-a spus în trecut că poporul, în astfel de cazuri, dă întotdeauna vina pe femeie (cățeaua ridică coada, cîinele nu e vinovat) și că ”crede” chiar că femeia se putea apăra sau are o oarecare vină.

3. Mi s-a spus indirect că poporul nu crede niciodată așa ceva, ci știe adevărul, dar este habitual, este o modalitate de sancțiune și întărire socială să se dea vina pe fata tînără și nevinovată, din ideea lipsită de obiect a onoarei sau ideea mai palpabilă a rușinii, care înseamnă că fata e ”compromisă”, deși nu a greșit, ca în cazul oricăror violuri, cînd în realitate pe ea nu ar fi luat-o nimeni, fiind de fapt o persoană incomodă fie prin urîțenie, fie prin inteligență superioară, fie prin bunătate care pare prostie în lumea proștilor, fie prin lipsa evidentă a zestrei și poziției sociale.

4. Toamna trecută mi-au spus în gînd că, chipurile, oamenii delirau despre mine după ce am intrat în 1998 la medicină, la 27 de ani, adică unii inventau minciuni despre ce simțeam eu legat de acel medic după 10 ani de la întîlnirea cu el. M-a mirat să aflu (dar nu știu dacă e adevărat) că tentativa mea de sinucidere ar fi fost interpretată drept ceva legat de acel bărbat, ca și cum eu eram nebună sau proastă, ceea ce nu fusesem niciodată (sau legat de nerealizările mele în viață datorită lui sau altora, ceea ce iarăși nu era adevărat, eu fiind un om bun și rațional, care gîndea normal și inteligent). Atunci e posibil ca unii să fi crezut că eu am dat la medicină din cauza lui ! Cînd de fapt nu mă primiseră să muncesc sau să am dreptul la studii profesorii de la psihiologie, care asta au zis verbal, că nu ma dreptul din cauza diagnosticului și că am absolvit doar facultatea fără rost și eram izolată cu părinții etc. plus tot ce am mai scris pe blogul meu. Atunci cînd am sărit pe fereastră a fost exact din motivele enunțate de mine pe blog de mult, în condițiile unei migrene înfiorătoare, poate și otravă, repet, durere înfiorătoare, ce mi s-a întămplat doar atunci. Oamenii străini sau familia se purtau anormal cu mine cu adevărat și spuneau cu voce tare lucruri bizare, inclusiv atunci cînd a început migrena, nu în mintea mea spuneau ei acele lucruri fără niciun motiv real, ci direct în tren, în oraș, pe stradă, în casă. Lucrurile spuse de ei nu aveau nici cea mai mică legătură cu viața mea sau cu ce gîndeam eu, astfel încît, după 14 ani de mizerii misterioase, fiind torturată fără vină și fără să percep gîndurile lor, am crezut atunci, sub imperiul durerii groaznice, am crezut că toți sînt marionete ale unor monștri și că eu, datorită durerii, voi înnebuni și voi fi lipsită de conștiință ca și ei, lovind bizar în altă femeie nevinovată, care va fi chinuită ca și mine mulți ani. Am crezut, desigur, că erau mai multe ca mine, fără legătură cu acel bărbat. Am fost mereu un om altruist cu adevărat, rareori m-am gîndit sau m-am plîns numai de suferința mea. Mă gîndeam că și ele sînt tot la fel de bune și frumoase sufletește și inteligente, fiindcă eram și așa ceva, deși nu credeți poate. Mi-era groază să devin așa asasin și monstru și tentativa de sinucidere a urmat firesc și logic, după ce tata a refuzat să mă ducă la vreun spital, fiindu-mi tare rău.

5. Azi mi se spune că faptul că acel bărbat m-a sedus a fost interpretat drept ”Hoție” din partea mea. Adică mi s-a spus că numai faptul de a fi îndrăgostită nevinovat de el a fost interpretat drept hoție, ceea ce m-a mirat foarte tare.
a. ideea lor era că am furat astfel secrete. Cum adică? Nu percepeam gîndurile nimănui și nu aveam niciun interes de a ști vreun secret, fiind o femeie inteligentă clar și evident normală, care ulterior a înțeles lumea și viața singură.
b. mai precis, cunoaștere despre viața sexuală a oamenilor. Absolut deloc, era evident că am fost o victimă, fără obsesia cunoașterii sexualității.
c. ideea de a îl fura pe el de la altă femeie. Absolut ridicol și imposibil de crezut, mai citiți o dată ce am scris la punctul 1. În plus, era evident ce fel de om eram, chiar dacă eram singură. Ideea de a fi împreună cu un bărbat căsătorit cu altă femeie îmi repugna imens, mai degrabă aș fi sacrificat o parte din viața mea sau visul de a avea copil decît așa ceva. Mai mult decît atît, nu aș fi fost ușor de cucerit chiar și de un bărbat aflat într-o relație intimă cu altcineva premarital, fiindcă îmi repugna imens ideea de a rupe o relație de cuplu. Deci eram condamnată de propria mea gîndire să fiu singură, fiindcă în viață nu există bărbați complet singuri decît foarte rar, dar atunci nu știam tot. În plus, revenind cu picioarele pe pămînt, femeile nu sînt niciodată vinovate în astfel de cazuri, tot ceea ce li se poate imputa este prezența vreunui gînd murdar, erotic, ceea ce de fapt nu contează și era evident exclus în viața mea, și nu a existat nici după ce el m-a posedat de 2 ori la meditații prin presiunea asupra piciorului stîng, apoi drept. Nu femeia seduce bărbatul! În general se spune că femeia poate seduce bărbatul dacă e matură și băbatul tînăr, poate nu e adevărat, dar asta nu ar fi fost vreodată posibil în cazul meu, care am rămas la fel de inocentă în privința sexului ca atunci. El a reușit prin numeroase vorbe și prin puterea sexuală care îl înconjura, să mă facă să cred cu totul altceva, citiți blogul meu unde dau detalii dacă nu mă credeți, explicînd tot ce a făcut și spus el.

6. După ce am fost internată la psihiatrie din cauza unor torturi monstruoase din partea vecinilor, medici care spuneau că îl cunoșteau pe el (nu din cauza acelei iubiri), am fost la el la facultate, am explicat pe blog în detaliu de ce. Fiindcă eram atunci sub efectul unui tratament psihiatric foarte puternic, dar țineam încă minte totul, nu am înțeles atunci de ce el a mințit legat de ce făcuse și spusese la meditații - unde eram doar 4 persoane de obicei, dintre care 2 fete tinere, eu și colega mea de bancă, ce avea să fie și ea internată la psihiatrie. Ea a declarat ulterior că ea a înnebunit în spital, nu știu ce mai crede ea acum, probabil nu era așa, poate și-a revenit. Abia după mulți ani am înțeles că el voia atunci fie să înșele opinia altora despre el, fie să pară că asta vrea (nu îl cunosc defel).

7. Nu au existat alți bărbați în viața mea prin forța împrejurărilor, nu deoarece nu aș fi vrut eu. Desigur, îmi doream imens un copil, (măcar) un copil adoptat. După spitalul de psihiatrie au existat cîțiva bărbați care au profitat de faptul că eram beată de medicamente adminstrate cu forța și m-au folosit sexual pentru un fel de mastrubare a lor, care m-a lăsat la fel de inocentă în ce privește sexul ca și anterior. Mi s-a spus clar că tulburarea mea psihică - care era de fapt tulburare sexuală, nu schizofrenie sau delir, fiindcă aveam ciclul după ce el m-a chinuit sexual exact la 3 săptămîni, dar nu m-am dus la ginecolog fiindcă aveam încredere în el, care îmi acaparase toată viața cu forța - dar medicii psihiatri mi-au spus că tulburarea mea sexuală era schizofrenie și trebuia tratată ca atare. Atît el, cît și nașul meu, în care aveam încredere (și ulterior o profesoară din facultatea de psihologie) mi-au spus că eu ar trebui să fac sex cu vreun bărbat ca să nu mai simt acele posesii sexuale de la distanță asupra mea. Din cauza aceasta, printre altele, am întreținut un fel de relații sexuale, inclusiv sex oral, dar de fapt nu sex, foarte puțin timp de fapt, doar atunci și ulterior, de două ori, în București, fiindcă eu am vrut așa ceva, deci intenționat. Ceilalți bărbați m-au violat sau m-au luat pe nepregătite sub efectul tratamentului psihiatric, care era încă puternic și atunci cînd, ulterior, am încercat să fac sex oral acelui bărbat plasat în drumul meu, singura ocazie a mea de acest tip. Au mai existat și alte motive puternice, dar niciun fel de dorință sau poftă păcătoasă, după ce acel bărbat mi-a arătat că era divorțat sau în divorț de mult, fiindcă avea un act cu el, în mod bizar. Eu niciodată nu am avut nici poftă sexuală, practic nu am avut sex niciodată. Primii cîțiva bărbați desigur nu mi-au dat nici un fel de senzație sexuală, la fel ca sexul oral, un fel de piesă bucală ca la acrobați la circ sau de Ventolin pentru astm. Era deci vorba despre niște atingeri ca la ginecolog, numai de ordin tactil. Atunci cînd am încercat să fac sex oral cu acel bărbat, după ce i-am explicat situația mea clar și el a fost de acord, motivul care a contat cel mai mult a fost faptul că voiam să înțeleg ce era schizofrenia mea și să încerc să obțin libertatea și să evit o nouă internare groaznică, fiindcă înțelesem - și ulterior mi s-a confirmat - că nu mai aveam dreptul legal să studiez (studii superioare), să muncesc (orice) și să am copil. Nu era o reacție de revoltă și furie fiindcă fusesem închisă și torturată nevinovată la psihiatrie.

8. Faptul că eu am avut acel sentiment de dragoste față de el - de fapt o autoamăgire - nu a fost un păcat și nu s-a datorat promisiunilor lui ciudate, cum ar fi că mă va duce în satul lui, încă din toamna în care l-am întîlnit. El nu m-a amăgit cu promisiuni, fiindcă eram un om prea inteligent. Nici nu am realizat că el avea interese oarecum sexuale față de mine. Aveam numai 17 ani și era un sentiment normal pentru acea vîrstă, de fapt o idee luminoasă și pură. Numai după 6 luni de imense insistențe din partea lui am avut acea idee că îl iubeam. Imense - citiți pe blogul meu. Acea iubire a fost un mecanism adaptativ și nu mi-a dăunat nici mie, care, atunci, eram exact genul femeii naive din Rigoletto, care și-ar fi dat viața pentru el (tragedia cea mai apropiată de viața mea de atunci), dar nu i-a dăunat nici lui și nici altcuiva, de exemplu soției lui, de care am aflat, după vreo doi ani, că divorțase. A fost o iubire extrem de delicată, numai poezie directă, trăită, legat de toate razele de soare care cădeau în viața mea altfel sau de florile care tremurau în vînt etc. și mai ales despre propriul meu suflet redescoperit de mine ca la începutul adolescenței (din păcate nu am scris atunci, că aș fi putut scrie anumite poezii, dar i-am vorbit fiindcă el mă păcălise să îi rostesc despre iubirea mea în singurătate, menționînd că el are microfoane cu care mă înregistrează și repetînd cuvinte de ale părinților mei care erau rostite la mine acasă, după ce treptat mi-a cucerit încrederea în el, și m-a făcut să cred că el nu era bețiv, nebun și afemeiat (și vulgar) cum credea lumea atunci, ci se prefăcea doar). El a și ieșit ca din întîmplare pe strada mea de 2 ori. Acea iubire, repet, a fost duioasă și curată, niciodată, ca și în restul vieții, nu am avut dorințe sexuale sau idei legate de sex, nu am avut vise și deci nici dezamăgiri, credeam că el era un om normal și că va vorbi cu mine deschis și vom fi un timp măcar împreună, fiindcă trupul mi-era posedat sexual noapte de noapte și adesea chiar și ziua, credeam eu că de el. Nu erau halucinații în cazul meu, cum ziceau medicii, dar semăna cu cazurile de posesii paranormale din cărți, fiindcă erau vizibile uneori contracțiile și eu nu mă puteam împotrivi. Am încercat să vorbesc cu el deschis, el s-a fofilat. Nu am spus nimănui despre el, nu aveam cui. Nu am dat la medicină în acel an fiindcă el nu mă lăsase să mai învăț și nici nu am spus niciodată de el tatei atunci cînd mă bătea la sînge după ce am terminat liceul. Numai în anul cînd făceam meditații cu el tata nu m-a bătut sau chinuit mult. Nu a fost o pasiune patologică, dar a avut acest aspect, fiindcă, după ce m-a posedat sexual, el se arăta mai scump la vedere, și niciodată nu a devenit obsesie. Unii ziceau că a fost așa fiindcă familia mea sau vecinii sau el ar fi vrut ca eu să mă sinucid atunci, în 1989. Dar nu se putea, fiind eu un om bun și inteligent. Și părinții mă torturau oribil, dar niciodată sexual, încă din 1984, aproape zi de zi, cu 4 ani înaintea întîlnirii cu el.

9. Am încercat în zadar să fug de soartă și să mă opun lui, am încercat să renunț la meditații și nu m-au lăsat, el vorbea cu mama la telefon și a refuzat să îmi acorde sprijin în acest sens, deși i-am explicat ce fel de părinți aveam, deci pare să fie vinovat că a vrut să mă seducă și să profite, sub protecția statutului de medic și profesor, de trupul meu tînăr și viața mea, ceea ce eu nu crezusem și poate nu e adevărul despre el.

10. Tortura și posesiile sexuale asupra mea au fost îngrozitoare toată viața, eu credeam că erau din cauza lui, fiindcă nu cunoșteam alt bărbat și niciunul nu a vorbit cu mine, în afară de el. Eu nu am avut viață sexuală și nu m-am mastrubat decît o dată, fiindcă m-au păcălit, după 21 de ani de tortură și închisoare, că îmi vor da dreptul legal la muncă în învățămînt și la studii de master. Am avut senzații sexuale extrem de reduse atunci. Abia după moartea tatei m-au folosit sexual în așa fel încît am început să fac pipi pe mine dacă tușesc sau strănut sau dimineața uneori. Nu e din cauză că m-aș fi fecat, ceea ce s-a întîmplat numai la torturi grele, numai după decenii de rezistență austeră. Eu m-am împotrivit de fapt mereu torturii și posesiei sexuale, chiar și înainte de a fi eu închisă la pshiatrie. După încă vreo cîțiva ani, nu de mult, m-au chinuit sexual încît aveam ciclul prin fața chilotului, nu știu de ce, dar nu din cauza mea. I-am spus ginecologului, dar acea d-nă medic s-a purtat oribil cu mine, ca și cum eu nu eram complezentă și urla aproape la mine, lipsită de respect, deși eu nu am avut relații sexuale și nici plăceri toată viața.

11. M-a șocat anul trecut faptul că, atunci cînd am încercat, fără succes, să mă internez la spitalul Sf. Ioan, deoarece aveam oligoanurie severă și la ecografie medicul a spus că nu fornez urină - și beam zilnic destul de mult și acea condiție fizică se instalase brusc cu vreo 2 săptămîni în urmă și apoi se agravase. Mi-era și rău și eram și speriată. D-na medic a jucat teatru și ea că se ascunde în spatele asistentei și atunci cineva a intrat peste mintea mea cu ideea că el, acel medic de odihioară, s-a despărțit de soția lui. Eu am aflat abia la sfîrșitul lui 2006 că el se căsătorise în jurul anului 2000 cu o studentă a lui cam de vîrsta mea și desigur nu m-am gîndit la ei niciodată, nu am înțeles ce aveau cu mine atunci la Sf. Ioan. D-na doctor a mai zis că nu mă poate interna, fiindcă rinichiul meu nu formează urină poate din cauze psihice și că urologic, adică pe căile urinare, nu am nimic. A zis că toată apa pe care o beam se ducea în țesuturi și m-a trimis (eu speriată) acasă. Mama a încercat, tot fără succes, să mă interneze la psihiatrie, deși eu nu întrerupesem complet medicația, decît parțial, speriată de lipsa urinii. Apoi Dumnezeu, cumva, mi-a deblocat rinichii.

Cam asta e tot ce e esențial despre acea iubire a mea, singura din viață, la o vîrstă la care era omenește și normal să fie așa, fără păcat. Acea iubire a fost absolut singurul lucru irațional din viața mea, dacă nu enumăr acea tentativă de sinucidere, deoarece în tinerețe nu aveam cum să înțeleg lumea și realitatea în general. Unii mi-au spus în gînd că e evident că eu am fost un om sacrificat de medici. Dar, chiar dacă așa este, totuși oamenii ar fi putut să mă accepte cît de cît, să am fericirea de a munci, chiar fără bani, și studia ca om liber măcar cîțiva ani, oricît de puțin, orice. Ar fi putut să nu mă oblige să cerșesc de foame și să nu îmi dea un leu pe stradă. Să nu fiu complet singură pe acdest versant al spațiului, cum psunea Supervielle. Cei de pe internet ar fi putut să mă accepte cît de cît, măcar ca poet de internet, prin corespondență, sau să muncesc ceva pe internet, ceea ce nu îi obliga să vorbească cu mine direct (mi s-a spus că ei nu vorbesc cu mine fiindcă ar suferi ceva fizic, fiind eu sacrificiu medical, dar nu știu dacă e așa. Dacă eram sacrificiu, atunci înseamnă că eram utilă și nu aveau de ce să mă otrăvească de tînără, cum au făcut, și așa oribil uneori, clar otravă, nu f_t sau altceva. Etc. Iar: ”Nu se putea, Cristina, pentru tine nu se putea nimic.”


”Comentariile lor la povestirea iubirii mele din tinerețe (au mai spus acest lucru):
Tu, cînd te-ai aruncat pe fereastră, nu înțeleseseși că tu ești ”singura, unica, minunata etc.”, ai crezut că erau în lume mai multe ca tine și ai vrut să le protejezi. Următoarea nu va mai reuși nimic. După ”perfecțiunea” ta urmează căderea.

Bine, dar ce am ”reușit” eu, în afară de o înțelegere destul de completă a lumii, așa cum e ea în realitate, și o înțelegere a locului meu în lume și a mersului vieții mele, personale? Nimic palpabil, nici măcar să nu fiu otrăvită sau o vorbă bună din partea oricăruia din semenii mei la care am ținut așa de mult, chiar dacă erau mai puțin inteligenți? Poate că totuși nu am fost perfectă, adică nu am avut geniu încît să înțeleg totul dintr-o dată (așa e corect în opinia mea ortografic, nu ”dintr-odată”, cum spun noile reguli) pînă la 27 de ani. Ulterior, nimeni nu mi-a explicat sau spus nimic. Exact la 35 de ani am început să înțeleg singură. Așa a fost să fie, și din cauză că există Club 27 la americani, de care nu știam atunci. Poate nu va mai fi acest club sau poate ”ea” va muri că nu o vor mai resusucita (unii spuneau că trebuiau să mă lase să mor atunci, deși unii într-adevăr asta au vrut atunci) sau orice altceva. Fiecare existență e individuală și unică. Și întotdeauna, de fapt, e cum vrea Dumnezeu.

Ei răspund: Tu erai femeie și femeia nu poate înțelege pînă la 27 de ani. Femeile nu pot asta.
Oricum nu aveam date de experiență suficiente.

Legat de povestea aceasta despre viața mea - iubirea aceea din tinerețe, scrisă de mine ieri, ei mai spun că

”tu ai fost un om spoliat de toate, de aceea ai gîndit uneori ca măcar alții să aibă ceea ce tu nu ai avut.” E adevărat, dar nu e aceasta singura cauză.

”ei mereu au înțeles totul pe dos și au făcut totul exact invers decît trebuiau să facă”
”Tu ești singura pe care ei nu trebuiau să o distrugă.” ??? Singura ce?

Unii oameni răi și proști m-au scuipat cu ideea că eu am ”delir sistematizat”, cînd de fapt orice om inteligent știe că e normal ca oamenii normali să aibă o concepție sistematizată asupra vieții la maturitate și, de asemenea, și autocunoaștere. În ultimă esență, a cunoaște lumea pleacă de la cunoașterea de sine, cum și alții au recunoscut, iar detractorii acestei idei, pe temeiul egocentrismului și altor tare, nu au dreptate.
Ceea ce e simplu e că ei și ele toate, colegii și colegele mele, au fost acceptate, inclusiv dreptul la studii, nu doar la viață, muncă, dreptul a întemeia familie.
Unii spuneau ieri că mie nu mi s-a acordat niciun pic de încredere,că n-am fost acceptată deloc, fiindcă am fost internată la psihiatrie de prea multe ori.

Infernul sunt ceilalţi, partea a VIII-a

În perioada 1991-1996 am fost studentă la facultatea de psihologie din Bucureşti. În total am făcut 6 ani de psihologie, (5 plus masterul) fiindcă aşa era pe vremea aceea. Am circulat mult prin Bucureşti fiindcă atunci sediul se tot muta şi făceam multe cursuri în alte facultăţi şi diverse locaţii din oraş. În aceste peregrinări sau anii de tinereţe care au urmat m-am întâlnit uneori întâmplător cu foşti colegi sau profesori din liceu, cum ar fi doamna Teodorescu de chimie care fusese o profesoară foarte bună, la care ţineam mult, de care le plăcea şi colegilor mei, deşi în mod ciudat făceau multă gălăgie la orele ei. În anul II de facultate colegii au organizat cu întârziere balul bobocilor şi au fost invitaţi Valeriu Sterian şi parcă Nicu Alifantis şi eu le-am luat autograful pe care l-am rătăcit prin vreo carte. După ani urma să fac practică pedagogică la liceul Bălcescu (actual Sf. Sava) unde preda psihologie d-na Lucia Sterian, soţia acelui cântăreţ.

La început, după spitalul de psihiatrie, am fost oarecum agasată de profesori care mă întrebau de diagnosticul meu sau de tratament, fiindcă era vizibil că eram sub influenţa unor medicamente puternice. De pildă doamna Tamara Dumitrescu (cam acesta era numele ei) cu care făceam teste în laboratorul facultăţii, profesoară care era asociată psihologiei muncii sau experimentală pentru lucrări practice. Nu mai ţin minte numele cursului dar pot găsi în acte şi adăuga. Ea a fost foarte indiscretă de faţă cu ceilalţi colegi ai mei. Tatăl meu (din câte mi-a spus) a fost şi a căutat-o ca să semneze o hârtie din care să reiasă că eu am făcut cu ea practică, deşi nu putusem să fac ore de practică deloc(era necesar să avem astfel de atestate pentru notă). La sfârşitul facultăţii tata spunea că el ar fi vorbit (parcă) cu acea doamnă să mă angajeze în psihologia transporturilor, dar nu mai ţin minte ce s-a întâmplat şi nici de ce în final am rămas fără loc de muncă. Ideea era să devin un fel de psiholog care dă teste pentru cei care se angajează ca şoferi sau aşa ceva. Tot legat de anii aceia, la sfârşitul facultăţii colegul Ovidiu Pop îmi spunea că era firesc faptul că eram respinsă de colegi, fiindcă ei mă vedeau cum umblu de colo colo ca un roboţel, fiindcă eram sub efectul acelor medicamente. O altă întâmplare urâtă a fost cea cu d-na psiholog Cici din spitalul de psihiatrie, unde am ajuns chipurile pentru o demonstraţie doar eu împreună cu Cristi Galeru, un fost coleg al Luizei, care intrase la psihopedagogie specială şi care venise la mine acasă în vizită de câteva ori. Alţi colegi nu au mai venit.El ştia o parte din chinurile prin care treceam eu şi Luiza şi spusese că probabil e o explicaţie psihanalitică a faptului că eram amândouă chinuite de urinatul vecinilor de deasupra. Cu alte cuvinte ne făcea nebune. Făcuse şi el meditaţii cu Zăgrean şi avusese probleme cu părinţii (mama lui era medic) legate de politica postdecembristă. În 2007 l-am întâlnit pe stradă. Devenise homosexual din câte spunea el, era foarte vulgar şi spunea că Dumnezeu l-a făcut aşa şi nu mai nega de data aceasta existenţa acelor posesii sexuale de la distanţă. Zicea că el este schizofren fără acte şi îmi spunea că sper degeaba adevărul şi dreptatea în cazul meu, din moment ce au trecut peste 20 de ani. Voi mai vorbi de el mai încolo... Atunci era o persoană cuminte şi blândă. Părea timid, îmi adusese în dar o carte de filozofie cu dedicaţie, pe care desigur o mai am. La spitalul de psihiatrie la psihologul Cici fusesem invitaţi de d-na Răşcanu, dar numai eu mersesem şi mă întâlnisem din întâmplare cu Cristi. Acolo am fost şocată să descopăr că Cici făcea un fel de terapie de grup şi m-a luat ca subiect ca şi cum eram pacientă şi îşi bătea joc de dorinţa mea de a avea copil, cel mai important lucru din viaţa mea. Ceea ce m-a iritat şi mai mult a fost faptul că ea a apărut ca din întâmplare pe o stradă din apropierea locuinţei mele. O altă poveste neplăcută a fost cea cu doamna Liiceanu Aurora. Datorită ei am ajuns în nordul ţării în localitatea Lăpuş, unde fusese un conflict între ţigani şi români. Cei din grupul care era acolo pe teren m-au primit cu dezamăgire că nu eram doamna Liiceanu pe care ei o aşteptau. Totul a fost o urâtă înscenare sau scenariu din care eu am ieşit cu penele jumulite. De fapt nu am greşit nimic. Să explic pe scurt. În anul III de facultate am făcut un curs de etnopsihologie cu dl.profesor Mihăilescu Vintilă, persoană care există şi în wikipedia.

Dl. Mihăilescu era un tip excentric. Pentru examen ne-a cerut să facem o mică cercetare psiho-socială, ceea ce pentru mine era dificil în condiţiile în care eram chinuită de acele medicamente. Am însăilat un chestionar pe care l-am aplicat unor tipuri diferite de ţigani din satul bunicilor şi din jurul satului. Am făcut o analiză comparativă şi am discutat rezultatele. Tata mi-a printat lucrarea la el la serviciu. Apoi m-a dus cu maşina acasă la dl. Mihăilescu să discut cu el despre examen. Ştiu că poate părea straniu, dar exact aşa a fost. Am impresia vagă că profesorul locuia pe lângă locuinţa fratelui mamaiei, nenea Feri, care a fost deţinut în URSS mulţi ani şi care a trăit peste 90 de ani cu pensie bună de veteran. Nu mai ţin minte ce notă am luat la examen, poate 8 sau 9. Notele mele au scăzut, nu mai erau de zece din cauza medicamentelor după spital. Foarte încet m-am adaptat, m-am obişnuit treptat cu acele medicamente. Doctorul Giurgiucă mi-a permis să nu mai iau tratamentul după vreo doi ani şi jumătate şi notele mele şi capacitatea intelectuală au crescut aproape la maximum în anul 4 şi au fost apoi numai de 10 (cu o excepţie parcă) în anul 5. Pot să mă uit în carnetul de note mai încolo şi să ataşez o poză, deocamdată scriu restul povestirii. De asemenea, după ce nu am mai luat tratamentul, o bună perioadă de timp nu am mai fost abuzată sexual de la distanţă şi era bine. Doar vreo câteva săptămâni venea cineva peste mine sexual în fiecare noapte, dar într-un mod liniştit, casnic cum spuneam eu, fără să mă chinuiască. Totuşi acel lucru m-a tulburat mult din punct de vedere sufletesc. Sub oblăduirea dlui Mihăilescu s-a înfiinţat un aşa numit laborator social în care au studiat şi au scris diverşi colegi ai mei. Mie mi-a părut rău că nu am avut şi eu loc printre ei, mai ales după ce mi-am revenit din medicamente. Este adevărat că la început nu aş fi putut face nimic, dar ulterior eram respinsă, la fel cum eram respinsă din orice activitate de grup întreaga viaţă până azi, cum voi mai povesti. Colegii mei discutau cu entuziasm despre acel laborator social. Respingerea mea a început din 1984, de pildă în liceu eram marginalizată chiar şi la cenaclul de poezie condus de dna Finanţiu, la care am ţinut mult. Atunci ne-a vizitat odată şi dl Nicolae Manolescu, faimosul critic literar. D-na Finanţiu mi-a spus că eu am oarecum talent, dar este un semn de întrebare dacă voi reuşi să scriu poezie în viitor, dacă voi reuşi să trec peste dificultăţi şi să rezist mai mult timp.

D-na Liiceanu era fosta soţie a lui Gabriel Liiceanu pe care îl ştiam de la televizor de după revoluţie când discuta cu alţi filozofi (pe vremea aceea eu mai urmăream televizorul uneori). În perioada aceea sau imediat următoare lucra la centrul SECS (societatea de educaţie contraceptivă şi sexuală) unde eu am fost să mă plâng de probelemele mele odată. Nu mai ţin minte ce mi s-a răspuns, mi-au şters din memorie întrevederile. Sediul SECS era chiar pe strada Iancu Cavaler de Flondor (aşa se numea atunci precis), stradă pe unde mergeam rapid spre liceu împreună cu Luiza. Am fost de două-trei ori la d-na Liiceanu acasă. Stătea aproape de Irina Ioniţă şi aproape de locul unde m-au prins mulţimile animate de ideea că Ceauşescu a căzut şi m-au luat cu ei la fostul CC, aproape de o intersecţie cu nume istoric, piaţa Iancului. Ceea ce m-a şocat odată a fost faptul că m-a primit cu sânii goi fiindcă se spăla pe cap de vopsea. Datorită ei am ajuns la Lăpuş şi acolo am avut nenorocirea acelor acte aparent sexuale cu acel bărbat aflat în divorţ şi cu ţiganul Covacs. Am explicat totul în detaliu în povestirile anterioare şi toate motivele care explică acele lucruri. Au fost multe motive, inclusiv sfaturile lui Zăgrean sau al naşului meu, care spunea că el nu înţelege de ce eu nu pot să privesc bărbatul ca pe un animal, şi toate motivele erau importante şi reale, dar cel mai important era faptul că fusesem monstruos torturată sexual împotriva voinţei mele, timp îndelungat, şi că fusesem, şi mai monstruos poate, torturată psihiatric. Toate celelate motive erau importante, inclusiv faptul că fusesem molestată sexual anterior de trei bărbaţi, care profitaseră de moliciunea mea fiindcă eram încă sub medicamente puternice. Trebuie să precizez din nou că nu înţeleg de ce unii zic că oamenii m-au distrus fiindcă eu fusesem violată (precis era rapt) de doi din acei trei bărbaţi (anal lângă Poliţie şi apoi semi-sexual lângă pădurea de la Centura Bucureştiului de către instructorul auto Răducanu, prietenul naşului meu). Înseamnă că oamenii mă considerau "impură" şi mă distrugeau aşa cum fac toţi de obicei cu femeile violate (aşa scrie şi în cărţi ştiinţifice). În cazul meu nici acesta nu putea fi un motiv, fiindcă eu nu devenisem impură deloc. Fiindcă datorită medicamentelor psihiatrice nu simţeam absolut nimic, deci nu exista niciun fel de comuniune fizică a mea cu agresorul sau cu restul populaţiei, deci nu înţeleg de ce m-au marginalizat şi de ce m-au distrus. Propriu zis am rămas fecioară, fiindcă organul sexual al acelor bărbaţi nu a fost decât un băţ oarecare pentru mine. Eu nu mă masturbasem niciodată şi nu încercasem defel acest lucru fiindcă nu eram curioasă. Nici nu mă frecam, în ciuda torturilor. După mulţi ani când nu am mai rezistat după 2004 m-am frecat rar când chinul era prea mare şi vă asigur că senzaţii sexuale nu erau aproape deloc. Oricum întreaga viaţă nu am avut nicio plăcere sexuală şi niciun act sexual propriuzise. Şi nici nu mi-am dorit, eram genul ascet din 84.

Bărbatul acela întâlnit în Lăpuş zicea că e sociolog şi că îl cheamă Ion Andreescu (zis Toni). Acest Toni mi-a spus atunci că el m-a salvat de la un viol colectiv (când venise şi primarul satului în casa unde stăteam) şi că eu eram de vină că lor li se scula la toţi din cauza mea. Eu eram total inocentă şi nu ştiam ce şi de ce li se scoală şi niciodată nu am privit bărbaţii mai jos de centură. Mai menţionez că, mergând spre Lăpuş, s-a luat de mine o franţuzoaică cu aceeaşi destinaţie cu mine, în acelaşi compartiment de tren cu mine (probabil o cunoştinţă de-a dnei Liiceanu, nu ştiu sigur). Ea îmi spune că noi, poporul român, i-am minţit pe ceilalţi la revoluţie cu televizorul. Eu m-am simţit frustrată când am auzit-o, fiindcă şi eu fusesem filmată la revoluţie şi rudele ziceau că mă văzuseseră la televizor. Franţuzoaica nu a stat mult la Lăpuş. Tot la Lăpuş am făcut cunoştinţă cu o tânără care spunea că fusese prietenă apropiată cu psihologul Miclea de la Cluj şi că el îşi cam bătuse joc de ea sau aşa ceva. Am avut şi un accident de maşină, dar nu grav, acolo pe şosea cu ea la volan. Am şi stat seara la focuri de tabără cu ţiganii şi eu le-am cântat în română, engleză şi franceză diverse cântece. Aceasta a fost o prostie, dar, repet, eram mult sub influenţa medicamentelor. În ce o priveşte pe dna Liiceanu, am mai avut relaţii cu ea fiindcă am mai făcut o cercetare asupra ţiganilor în jurul satului bunicilor mei. Atunci a fost frumos. Oamenii au fost toţi de treabă, am luat interviuri interesante pe care încă le mai am pe casete. Am făcut poze frumoase, pe care mi le-a confiscat dna Liiceanu (era o profitoare)dar noroc că am păstrat filmul şi am făcut pozele acum câţiva ani şi le-am postat şi pe pagina mea youtube şi aici pe blog. Liiceanu Aurora mi-a luat şi lucrarea pe care o scrisesem...eram încă prea naivă şi sub medicamente ca să ripostez. În ce îl priveşet pe Toni, am mai avut câteva întâlniri în Bucureşti cu el, cum am mai povestit. Tot ce am povestit e adevărul curat. Eu îi ceream să facă sex cu mine intravaginal -- aşa mă exprimam eu, că nu puteam pronunţa cuvinte mai vulgare-- dacă vrea, nu oral (fiindcă el insista mult să fac sex oral cu el ca la Lăpuş unde începuesm eu şi el m-a convins din nou să fac sex oral cu el (adică nimic oricum, dar nici vaginal nu puteam simţi nimic). Am mai făcut prostia şi să îi arăt prietenului lui (fiindcă el mi-a cerut) ceasul vechi de secol 17-18 moştenit de la mamaia, care avusese multe vechituri. După aceea m-a lăsat în pace, după ce mi-a aruncat vorbe ciudate că eu aş fi tabu şi că el nu poate să îmi explice asta. Eu m-am gândit mai apoi că eram sacrificată, aşa cum în psihologie tabuul unei secte, etc., e legat de sacrificii umane. După ani m-a sunat din nou, insistând să mă vadă. Eu am refuzat fiindcă devenisem puternică fără medicamente şi el m-a împroşcat cu diverse insulte, inclusiv cu ideea că aş fi foarte rea, că viaţa lui e în pericol, că vrea să îmi spună ceva important. Eu i-am spus de multe ori că poate să îmi spună la telefon, el a zis că nu poate la telefon, nu ştiu de ce. Îmi amintea de vremea ceauşistă şi de Zăgrean care spunea, ca şi alţii, că telefonele sunt ascultate. Pe vremea aceea era o adevărată psihoză legat de telefoane. Până la urmă m-a lăsat în pace.

Au mai existat reluări ale temei actului sexual oral (care pe mine mă dezgustă) în anii care au urmat. Şi anume: tata spunea mereu "Cristina e pornografică" sau spunea adesea ceva legat de actul sexual oral, într-o italiană de baltă-- "ma come posibile mangiare una carne puţulente", şi mi se adresa mie direct. Dar eu nu făceam nicio legătură cu trecutul, fiindcă efectiv fusesem total nevinovată şi uitasem. Tot la fel nu am făcut nicio legătură când colegul meu Ovidiu m-a întrebat de ce îşi lasă bărbaţii barbă. El purta barbă. A zis tot el -- fiindcă "femeile trebuie să se obişnuiască cu părul" şi mie nu mi-a picat fisa. Abia după ani de zile mi-am amintit şi am înţeles. Pentru mine acel act sexual oral fusese doar un altfel de efect secundar al medicaţiei, la fel cu tremuratul groaznic al degetelor şi multe alte chinuri. Sau ca o mizerie asociată psihiatriei, la fel cum în spital dormeam în murdărie şi eram murdară şi nu mai puteam să mă ţin pe picioare. Am omis din această scrisoare un singur lucru: după mulţi ani de la acele întâmplări, mătuşa mea Lili Stoicescu, cu care am avut probleme legate de moştenire timp îndelungat, îmi spunea uneori că ea nu înţelege de ce eu nu reuşesc în viaţă în profesie, fiindcă ştie că am fost un om apreciat de d-na Liiceanu. Cu adevărat ea mi-a repetat acest lucru de mai multe ori. Dar tot ea mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că omul care e considerat nebun aşa rămâne toată viaţa, că asta e. Şi că eu nu voi avea bani niciodată în viaţă, decât după moartea mamei mele. (eu oricum nu am cum să supravieţuiesc până atunci). După moartea naşului meu mătuşa Lili s-a ales cu tabloul cu ţiganca din camera unde dormeam când eram mică, fiindcă spunea că ei îi plac mult vechiturile (i l-a dat naşu).

Şi chiar acum, în noaptea 29 spre 30 octombrie 2014, în timp ce scriu aceste rânduri, a intrat peste mintea mea un porc, sau un om rău dacă preferaţi, cu vorbele "delir hipercomplex", de parcă îmi vrea moartea cât mai curând, după tot ce au făcut, după toate că am fost un om perfect şi virtuos, cum veţi vedea şi în cele ce urmează...De ce, Doamne, ai lăsat atâţia ticăloşi şi oameni fără educaţie şi bun simţ, atâţia torţionari infecţi să îi batjocorească şi să îi calce în picioare pe cei buni?

continuare în partea a IX-a

8 august 2014

Bineînţeles, ei continuă să mă atace şi nu am greşit nimic toată viaţa. În ultimii 8 ani ei tot vin peste mine cu ideea că ei inventează teorii despre mine, ca şi cum lumea trebuie să creadă minciuni despre mine, care am fost întreaga viaţă un om normal şi bun. Este complet absurd. Ce să aibă lumea cu mine? Una dintre obsesiile lor din ultimul timp este VICTORIE , nu ştiu la ce victorie se referă. După cum aţi văzut, după cum puteţi bănui, am fost un om sobru şi serios, total lipsit de păcate o viaţă întreagă. Acum ei zic că au inventat, ceea ce mi se pare absurd, că eu m-aş fi frecat mereu. Nu e adevărat, am fost un om absolut curat şi nevinovat, la fel cum nu am avut absolut niciun alt păcat. Nimic oameni buni, nimic, de ce mă omorâţi? În plus am fost un om cu virtuţi şi calităţi multiple, de ce mă omorâţi şi de ce nu vreţi să fie adevărul?

Mai explic încă o dată ceea ce deja am scris. Am fost o persoană absolut lipsită de greşeală sau păcat întreaga viaţă, calmă şi bună şi ordonată şi mereu sinceră şi cu drag de oameni, în timp ce aceia care m-au chinuit sunt negri de păcate grave. Ei m-au batjocorit de moarte vreme de 30 de ani şi mă gândesc eu că probabil au inventat că eu aş fi greşit ceva. Eu nu am avut nicio greşeală în afară de această "frecare", numită "fornication" in engleză, dar nici acest lucru nu a fost greşeală în viaţa mea. Vă explic: Frecatul constă în câteva secunde de plăcere intensă sexuală, doar câteva secunde de care copilul, cum eram eu înainte de 1984, nu este vinovat, se produce aproape inconştient şi este datorită influenţei sexuale a adulţilor care sunt în preajma copilului. Este un fapt natural şi orice copil se naşte curat şi lipsit de păcat. Nici măcar nu mi se întâmpla des. Este un lucru normal în evoluţia şi dezvoltarea copilului. Amputarea sau excizia clitorisului la fetiţe este considerată un act de barbarie şi am citit cu mulţi ani în urmă că încă se mai practica prin Africa, nu ştiu dacă şi azi. Oricum oamenii barbari din ţara asta mi-au amputat piciorul când m-au forţat să sar pe fereastră, ceea ce este poate mai rău.

La pubertate am avut tăria să renunţ la acest obicei pe care eu îl consideram păcătos atunci şi m-am rugat mult lui Dumnezeu să mă ierte. Exact aşa a fost. Apoi după vreun an m-au luat părinţii la ei în apartamentul de pe Calea Moşilor. Niciodată nu mă frecam. Dar, încă din toamna lui 84, părinţii au început să mă tortureze violent, de moarte efectiv. Nu găseam nicio soluţie şi deoarece eram complet neajutorată şi nimeni nu mă credea sau toţi se prefăceau că nu cred adevărul, mi s-a întâmplat să recurg la acest obicei din nou. Acest lucru se întâmpla din când în când, pentru a descărca o parte din energia nervoasă negativă aruncată asupra mea. Am avut totuşi o tărie de-a dreptul ascetică la torturi nemeritate, la bătăi şi urlete ale mamei, care era secondată de tata. Desigur, veţi spune că nu mă credeţi, eu spun doar adevărul înainte de a muri. Au intrat mereu unii peste mine care spun că ei au inventat răul despre mine ca să justifice moartea mea viitoare şi faptul că m-au torturat 30 de ani, fiindcă ei nu vor să recunoască adevărul că ei au greşit şi eu nu. După pubertate acele plăceri sexuale prin frecare erau infime faţă de cum fuseseră în copilărie. Fusesem îndrăgostită ca un copil de un tânăr cu 3 ani mai mare ca mine, Mihai Plămădeală era numele lui, am mai scris. Unii zic că el sau alţii au inventat că eu mă frecam şi în acelaşi timp mă gândeam la el. Nu e adevărat. Eram o persoană foarte pură şi serioasă şi iubirea mea era gingaşă şi curată ca petala de cireş. Era imposibil să mă gândesc la el în vreun astfel de moment, când doar descărcam suferinţa şi amarul din viaţă, fără să caut vreo plăcere sexuală. Nu mi s-a întâmplat niciodată întreaga viaţă. Cu toate chinurile asupra mea, la numai 17 ani am reuşit să renunţ la acel obicei din nou, dovadă că aveam un caracter foarte puternic.

După câteva luni, în toamnă, m-au trimis la Zăgrean şi el şi-a început opera de distrugere asupra mea, deşi nu mă frecam şi nu avusesem nicio greşeală sau defect de comportament. De la 17 ani până la 34, deci aproape 2 decenii nu m-am mai frecat aproape deloc, în ciuda unor torturi sexuale îngrozitoare asupra mea, pe care eu nu le puteam evita. Am fost un om cu adevărat stoic, fiindcă frecatul, care mi s-a mai întâmplat numai de câteva ori, până în 6-7 ori şi doar secunde, m-ar fi ajutat să scap temporar de suferinţa chinului sexual asupra mea. Dar nu am făcut aşa ceva decât câteva minute în total în toţi acei ani, în timp ce eu am fost chinuită fără vină sau dorinţe mii de ore în şir. Oricum plăcerea fizică în urma frecatului nu mai exista de data aceasta aproape deloc după ce l-am întâlnit pe Zăgrean.

Am recurs la acest mijloc de oprire şi liniştire a chinului sexual de la distanţă asupra mea numai când acele torturi sexuale au devenit foarte greu de îndurat, poate şi fiindcă îmbătrânisem şi nu avusesem viaţă sexuală adevărată niciodată. Mi s-a întâmplat rar. Mi s-a mai întâmplat după 2007 până azi, dar rar, numai când am fost violată şi chinuită monstruos de la distanţă, fără să mă pot apăra cu medicamente, fiindcă medicamentele nu mai au efect, ceea ce mă îndurerează enorm. Niciodată nu am fost păcătoasă, păcătoşi sunt cei care torturează omul nevinovat şi cei care inventează minciuni. Acest lucru a fost pentru mine, rar în ultimii ani, ca şi cum plângeam , ca şi cum mă văitam de trupul meu neputincios, furat de oameni răi...nici ruga spre Dumnezeu, cinstită şi curată nu mă ajută, mai mult îi stârneşte pe cei răi asupra trupului meu...

Repet, nicicând nu am greşit, nicicând nu am putut evita răul asupra mea. Fusesem educată într-un spirit puritan absolut, iar iubirea mea faţă de Zăgrean a fost extrem de pură, cum puteţi să mă acuzaţi de aşa ceva? Niciodată nu am pus mâna în zona genitală, în afară de momentul cu radio Europa, când am fost nevinovată, şi în afară de aşezarea palmei pe deasupra, ca să mai diminuez tranzitoriu chinul sexual asupra mea. Numai voi ceilalţi sunteţi vinovaţi, fiindcă omorâţi un om adevărat prin minciună şi infamie. Voi m-aţi izolat cu toţii din 1984 de fapt, nu eu, ca să nu am bărbat sau viaţă sexuală şi să mă stoarceţi de vlagă şi să îmi furaţi trupul încontinuu! Dumnezeu să vă ierte dacă poate. Eu v-am iertat mereu până acum vreo doi ani, acum nu mai pot...

Azi, 7.01.21 - cum naiba puteau să creadă că eu eram păcătoasă că mă frecam? Cum puteau să creadă, fără să știe nimic, că mă masturbam sau așa ceva? ce interes aș fi avut?! Plăcerea sexuală nu putea să mă mă intereseze deloc, și se poate trasa profilul meu intelectual adult și vedea că nu mă atrăgeau deloc plăcerile fizice, ci doar lectura și studiul, cât mai mult. Și uneori muzica clasică, o plăcere, e adevărul.

Totul despre viaţa mea sexuală, partea a VI-a

Aceasta este probabil ultima postare pe această temă, fiindcă nu mai am de scris mult.

Voi descrie lucruri poate şi mai dureroase decât cele de până acum.

Am povestit ce se întâmplase în satul Lăpuş. Am fost trimisă acolo parcă pentru a îmi aminti de Alexandru Lăpuşneanu şi de vorba aceea "dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau". Mătuşa mea tanti Piri îmi spunea prin anul 1989 că eu sunt la fel cu ăla care spunea acest lucru. Eu nu am înţeles defel la ce se referea fiindcă am fost mereu un om normal şi nu m-am gândit în mod paranoic că oamenii sau poporul acesta nu mă vor. Totuşi acum, după 30 de ani de izolare şi martiriu, pot spune că aşa a fost şi nu înţeleg defel de ce oamenii din ţara mea preaiubită au vrut şi au acceptat o mulţime de femei, cum ar fi colegele sau profesoarele mele sau pe nevasta lui Zăgrean, care au fost fete şi femei rele şi ale dracu, în timp ce pe mine nu m-au vrut numai fiindcă am foat un om bun şi fără pată. Eu nu am greşit niciodată ca ele şi totuşi am avut alte calităţi în afară de bunătate şi cred că ar trebui să fie recunoscut absolut tot adevărul şi să am drepturi depline, altfel mor. Aşa este normal, după o viaţă întreagă perfectă şi trebuie să îmi cresc copilul în libertate şi adevăr. Ce e drept şi tata spunea în 89 că degeaba îmi iubesc aşa mult ţara că eu nu ştiu încă ce îmi va face poporul acesta. De asemenea Zăgrean avea se pare concepţii maltusiene şi spunea, cu aluzii către mine, că societatea e ca un copac şi trebuie tăiate şi ramurile care cresc prea mult, la fel cum tata şi naşu spuneau că voi fi distrusă fiindcă sunt un om prea inteligent. Se pare că toţi aveau într-un fel dreptate, deşi eu nu eram un om excesiv de inteligent şi cred că aş fi meritat drepturi depline în societate.

Urmând încă tratamentul psihiatric, senzaţiile sexuale monstruoase de la distanţă nu au mai existat deloc. După încă vreo doi ani de chinuri psihiatrice am început să mă obişnuiesc cu tratamentul şi doctorul Giurgiucă mi l-a scos treptat. Din cauza şocului în care mă aflam încă fiindcă nu înţelegeam de ce oamenii m-au chinuit toată viaţa aşa, din cauza izolării începute în 1984 şi rejecţiei din partea colegilor de facultate ca întotdeauna, am cerut medicului să îmi prescrie antidepresive, ceea ce el a acceptat, fiindcă speram ca acele medicamente să îmi ofere o mai bună stare sufletească, ceea ce era absurd.

Apoi am început să îmi revin şi mai mult şi să citesc şi să învăţ din nou cu uşurinţă, să iau note maxime şi bursă de merit la facultate. Totuşi atunci cineva (eu credeam că era desigur Zăgrean), a reînceput să mă atingă sexual de la distanţă dar numai serile înainte de culcare, în mod mai blând, ce mi se părea oarecum casnic, ca un soţ. Desigur nu îmi doream aşa ceva nici atunci, dar măcar nu erau torturi. Totodată am început să mă plâng unor colege, cum ar fi Raluca Paşca, despre efectul medicamentelor şi despre faptul că fusesem violată sexual de la distanţă. Îi spuneam că era vorba de stări orgasmice ciudate şi ea mi-a spus că mă înşel, că acele lucruri se pot numi extaz, nu orgasm. Eu m-am contrazis cu ea şi nu am înţeles ce voia să spună. (Desigur şi alţi colegi, cum ar fi Simona Pascadi, studentă la medicină totodată, îmi vorbeau despre aspecte oarecum sexuale sau despre Zăgrean, pe care îl întâlneau la facultate. Mai era un coleg care de asemenea îmi vorbea de Zăgrean, de parcă ei ar fi ştiut că îl iubisem. Simona îl vorbea de rău, spunea că el îi făcuse apropouri sexuale  urâte, că o tratase urât, dar era mândră că luase nota 7 la el la examen. Simona a deventi medic psihiatru la secţia clinică I unde am fost internată şi se lua de mine acolo batjocoritor dacă "sunt bine", cum se spune de obicei de pacienţii psihiatrici, ca şi cum eram un copil idiot sau om lipsit de intelect sau raţiune. Îi convenea, fiind în poziţie socială superioară).

În facultate aveam un coleg Ovidiu Pop, care a devenit cadru universitar ulterior. Acest individ s-a cam luat de mine de mai multe ori. Odată stăteam cu el la subsol la Universitate la nişte mese cu răcoritoare probabil şi mi-a spus că eu mai ales trebuie să ştiu că nebunii sunt şi ei oameni. Eram puţin lovită, ca şi cum el ştia de internarea mea, deşi nu îi spuneam nimic. Şi a mai zis şi alte lucruri fără înţeles pentru mine, cu aer paranoic, cum s-ar zice. În general realţiile mele cu colegii nu erau normale şi autentice, deşi eu eram mereu deschisă şi eu însămi. Se pare că modul meu de a gândi şi comportamentul meu nu contau, ceea ce conta era doar faptul că ei aveau idei greşite despre mine şi despre torturile psihiatrice. Chiar şi în anul de master sau ultimii ani de facultate, d-na profesoară Mitrofan Iolanda, cu care mi-am făcut lucrarea de diplomă, m-a rănit odată întrebându-mă dacă mă simt "autentică", ca şi cum eram un om anormal. (tot d-nei spunea că eu am temperament artistic, ca şi cum psihologia nu mi se potrivea din cauza aceasta şi nu cred că avea dreptate). Am fost odată cu colegii, inclusiv Ovidiu Pop, la sala Dales, unde ei mergeau să studieze fenomenul legat de un fel de aşa zis maestru yoga sau nu ştiu ce naiba, numit Mario, care avea adepţii lui acolo. Când am fost eu acolo s-a proiectat filmul "A şaptea pecete", film apocaliptic desigur şi apoi acel om aţinut o conferinţă. Ovidiu Pop a avut mai multe lucruri ciudate faţă de mine. În anul de master de pildă îmi tot spunea că speranţele mele sunt nejustificate, că d-na Holdevici o preferă pe Cerasela, că eu nu înţeleg situaţia mea acolo...etc. Eu chiar nu înţelegeam de ce le vorbeşte ceva ce nu ştie despre mine şi nu era adevărat şi de ce inventează teorii de conspiraţie urâtă. La fel îmi făcuse şi când mi-am dat examenul de licenţă, când mi-a spus că notele mele de 9 sunt absurde sau nemeritate, că profesorii mă persecută, deşi toţi au văzut că răspunsesem perfect. Datorită comportamentului lui ciudat şi faptului că îmi vorbea, ceea ce alţii nu făceau, dar şi datorită faptelor petrecute cu Zăgrean, am fost la el în camera lui din căminul studenţesc odată şi m-am plâns de problemele sexuale, în cursul facultăţii. Şi el a zis că ar trebui să am relaţie sexuală sau a fost de acord cu acest lucru, cum îi povesteam că îmi spuseseră alţii mai înainte, cum avea să îmi spună chiar şi d-na profesoară Holdevici la a doua internare psihiatrică a mea, voi povesti altădată. Atunci, aşa cum făcusem cu Zăgrean, l-am întrebat pe Ovidiu dacă el ar fi dispus să aibă o relaţie cu mine. El a zis că nu, fiindcă în primul rând el oricum are pe altcineva. Tot atunci a zis nişte lucruri mai urâte pe care eu abia le înţelegeam, dar le-am descifrat ulterior. Tot insista puternic pe cuvântul "FAC", şi eu desigur nu ştiam de acest cuvânt vulgar în engleză. A spus nişte glume vulgare, printre care mă întreba de ce bărbatul are barbă (şi Zăgrean avea barbă ulterior) şi răspundea tot el - fiindcă femeia trebuie să se obişnuiască cu părul. Eu nu am realizat decât mult mai târziu că el se gândea poate la părul pubian, că poate aflase că eu avusesem o experienţă neplăcută, lucru de care nu eram vinovată şi care nu exista atunci în mintea mea defel. Tot Ovidiu a spus că eu trebuie să renunţ la violenţa verbală şi eu nu am înţeles nimic, fiindcă întreaga viaţă am fost un om blând şi politicos, cu gând bun faţă de alţii. Mai spunea că chiar dacă eu am rude maghiare, el ştie mai multă ungară decât mine, fiindcă provenea de undeva din Ardealul de Nord, dacă nu mă înşel sau fusese pe acolo. (Nu ştiu de unde ştia că eu nu ştiu maghiara).

Apoi în 1996, după ce uşile îmi fuseseră închise oricum în 1995, am înţeles că profesorii şi colegii nu mă acceptă ca psiholog, să am profesie şi un loc de muncă. Mi s-a spus acest lucru direct sau indirect, am fost complet eliminată şi nu aveam ce face. Din cauza durerii sufleteşti indusă de aceste necauzuri mari am ţipat singură în casă a doua oară şi ultima în viaţa mea şi m-au închis cu forţa a doua oară în spital. În plus, repet, eram zilnic victima singurătăţii şi a diverse batjocuri şi umilinţe nemeritate. (Unii oameni care au intrat peste gândurile mele: spun că alţii au inventat ceva despre mine în 1996, dar că nu îmi vor spune ce. Nu ştiu dacă e adevărat, cert este că nu s-a mai întâmplat nimic deosebit în 1996, în afară de faptul că am suferit mult că a murit la numai 67 de ani bunica mea dragă, mama mamei mele şi eu nu am putut să împiedic acest lucru. Tot cert e faptul că nu e drept, e chiar o crimă gravă să fii complice la invenţiile unora şi să omori un om nevinovat.) După a doua internare nu au mai existat defel atingeri de la distanţă, sau cel mult insignifiant, încât nu pot să îmi amintesc ceva lipsit de importanţă. Desigur nu am mai avut nicio relaţie sexuală, nici de tip "ginecologic" cum le numeam eu. După încercări nereuşite în 1996 şi 1997, în anul 1998 am intrat la medicină. M-am îndreptat din nou spre medicină fiindcă trăiam frustrarea groaznică de a fi respinsă şi fără drepturi deşi nu greşisem nimic şi în definitiv Zăgrean şi alţi medici (psihiatri şi alţii) mă sacrificaseră. Speram din nou să aflu în sfârşit libertatea. Apoi în toamna lui 1998 au început asupra mea torturi cerebrale zilnic, care se accentuau de la o zi la alta. Din cauza unei migrene groaznice pe 30 decembrie, am sărit pe fereastră pe 31 decembrie 1998, fiindu-mi teamă în mod justificat că îmi voi pierde minţile şi voi deveni un instrument docil în mâinile acelor oameni extrem de răi care m-au distrus. Decât aşa ceva, decât să fiu eu cauza altor sacrificii ca al meu, am preferat moartea. (voi povesti în altă postare). Dar m-au salvat, apoi m-au internat iar la psihiatrie. Acolo vorbeam, printre altele cu o infirmieră şi îi răspundeam că după ce am pierdut un picior nu voi mai putea avea o relaţie sexuală normală. Ea zicea că una nu are legătură cu alta. Când eram spălată jos de infirmiere peste ploscă, ele numeau sexul meu "dumneaei" (te spăl la dumneaei), fiindcă infirmierelor în general le place să glumească şi asta nu e lucru rău.

Fiind eu imobilizată în spital am cerut un radio şi mi s-a adus. Am început să ascult, desigur posturi româneşti. Dar dădeam peste lucruri urâte, cum ar fi un cântec care se referea parcă la mine, în care o femeie era lovită de vacă şi apoi rămânea "grasă şi schiloadă". Au fost multe lucruri de genul acesta. Naşu, venind în vizită acolo, spunea să las dracului radioul deoparte. Şi bine ar fi fost dacă aş fi ascultat de el. Trebuie să fac o întoarcere în timp în 1988 şi să explic ceva foarte important, care a dus la evenimentele ulterioare. Deci cu zece ani în urmă faţă de 1999. La scurt timp după ce am început meditaţiile cu Zăgrean am început să am probleme cerebrale, migrene şi stări ciudate, pe care eu le-am pus pe seama influenţei lui puternice asupra mea. La un moment dat, fiindcă venise vorba, i-am cerut să îmi recomande o piesă de teatru şi el m-a trimis la "Câinele grădinarului", adaptare după Lope de Vega, la teatrul Bulandra. Aveam numai 17 ani, cel mult 18 abia împliniţi. În piesă jucau Florian Pittiş (despre care Zăgrean spunea că era prietenul lui şi tata zicea că îl cunoscuse şi că era evreu), Ştefan Bănică junior, Emilia Popescu şi alţii. Ceea ce mi s-a întâmplat e incredibil şi trist. Actorii au repetat pe scenă fapte din viaţa mea de acasă sau lucruri intime, cum era faptul că ascultam Nana Mouskouri, prin cuvinte şi aluzii strecurate în piesă. Piesa era oricum o adaptare liberă. Am fost bineînţeles şocată de aceste coincidenţe fiindcă nu eram proastă şi îmi dădeam seama că erau caz de psihiatrie şi eu trăiam zilnic sub ameninţări psihiatrice din parte părinţilor. Nenorocirea este că, din motive pe care nu le înţeleg, astfel de fapte au continuat să se întâmple în 88 şi 89 şi după aceea, lăsând impresia că mass-media şi alte instituţii culturale au ceva împotriva mea şi îmi vor pielea. Desigur acest lucru e absurd şi poate dvs. nu credeţi. Nimeni nu putea să aibă ceva împotriva mea fiindcă nu greşisem în acea iubire faţă de Zăgrean şi fiindcă eram o tânără fată bună şi cuminte din copilărie, fără bani din copilărie şi cu părinţi abuzivi care mă ţineau ca pe o pasăre chinuită în colivie.

Din cauza celor de mai sus şi rejecţiilor repetate, pe care de asemenea nu le înţelegeam, am butonat radioul şi pentru posturi străine şi internaţionale. Acest lucru mai ales după ce m-am întors acasă. Un lucru ciudat este că posturile de radio naţionale, cum erau 1, 2 şi trei odinioară (trei devenise România tineret cu Florian Pittiş redactor) nu se prindeau după revoluţie la mine acasă. Acele posturi îmi plăceau şi le duceam lipsa, descoperind că se prindeau la bunicu la ţară şi în alte părţi, unde se pare că nu era ecranat. Numai România tineret a început să meargă şi la mine. Atunci am descoperit BBCul. Încă de la început ceva s-a lipit de mine, fiindcă îmi plăceau mult emisiunile lor, fiindcă găseam multe lucruri care îmi erau familiare (de exemplu multe informaţii artistice pe care le cunoşteam, discuţii despre artă, literatura pe care o ştiam, etc). Am găsit şi la televizor canalele Travel şi BBC News. Eu eram imobilizată la pat în prima perioadă, fiindcă proteza mi-a revenit după vreun an de la amputare. Dar ştiu sigur că am ascultat şi după ce aveam deja proteza. Au fost şi câteva lucruri ciudate, prin care mă simţeam vizată, atacată oarecum în intimitatea mea, dar totuşi emisiunile erau de aşa natură încât mi-au trezit încrederea. Parcă îmi veneau ca o haină mulată pe corp. La un moment dat vorbeau ceva despre drepturile omului şi despre chinul îndelungat al unei femei ("ordeal" în engleză) şi de fapt asta se întâmplase şi cu mine o viaţă întreagă şi recunosc că aveam oarecare speranţe că ei mă înţeleg. În definitv vreau să luaţi în considerare că încă eram sub efectul medicamentelor cu care nu mă obişnuisem deplin, fiind doar la a treia internare. Deoarece eu fusesem toată viaţa un om cu idealuri de pace şi armonie în lume, atunci, fiindcă aveam aproape 30 de ani, am descoperit şi emisiunile lor politice, deşi politica era un lucru care mă dezgusta. Citisem mai multe reviste Histoire în franceză şi acestea m-au dus pe drumul acesta. La ştiri era vorba adesea de conflictul dintrer Israel şi palestinieni. Acum eu nu am mai urmărit niciun fel de ştiri de mulţi ani şi am renunţat din lipsă de bani la televizor şi la radio, nu ştiu ce s-a mai întâmplat acolo sau ce alte conflicte mai sunt la ştiri fierbinţi. Cert este că datorită prezentării ştirilor şi documentarelor am fost într-un fel partizana celor care spuneau că Palestina trebuie să devină stat de sine stătător şi că Israel ar trebui să oprească politica de ocupaţie şi diverse atacuri asupra arabilor. Pe vremea aceea tata umbla mereu cu Biblia în buzunar. Şi spunea că "neştiute sunt căile Domnului". Mama spunea atunci că arabii din Palestina sunt ca ţiganii noştri. Acum, după atâţia ani, pot spune că nu ştiu sigur dacă acele ştiri şi grozăviile produse aparent de israelieni era adevărate. Ştiţi foarte bine că la televizor şi radio se fabrică ştiri pentru a controla emoţiile politice ale populaţiei mai puţin educată. Nu adaug mai mult. Cert e că eu nu trebuia să fiu partizană cu nimeni, ajunsesem oarecum să mă identific cu suferinţele poporului paestinian aşa cum erau prezentate, fiindcă şi eu suferisem decenii de închisoare şi tortură nemeritete. Apoi s-a mai petrecut încă un lucru urât. Am ieşit pe stradă la chioşcul din faţa blocului şi acolo vânzătoarea avea televizorul aprins (ca întotdeauna) şi discuta cu cineva spunând "vor şi ei să aibă ţărişoara lor". Eu credeam că se referă la Palestina şi mă simţeam prost ca şi cum era vreo legătură telepatică între noi. Dar, culmea, începe războiul în Afganistan sau se vorbeşte despre Cecenia ( nu mai ţin minte precis) astfel încât era probabil că femeia aceea se referea la altceva. Apoi, brusc, BBCul s-a schimbat. Aceasta după atacul terorist asupra turnurilor WTC din 11 septembrie 2001. Când a fost atacul aveam televizorul stins şi tata a aflat înaintea mea ţipând în casă "L-a lovit!!", ceea ce m-a nedumirit fiindcă nu ştiam la ce persoană se referă că a fost lovită. Apoi am văzut şi eu ştirile catastrofei. Atunci m-am lecuit definitiv de politică, nu am mai urmărit nimic. Am scris aici această poveste fiindcă la sfârşitul relaţiei mele uşor telepatică cu BBC, am avut anumite senzaţii sexuale de la distanţă, ceea ce nu se întâmplase de mult şi apoi auzeam că o femeie (mă gândeam la mine, vai) este acum o parte din problemă, după ce înainte fusese o parte din soluţie. Cert e că BBC nu mai transmitea lucruri să îmi placă şi nu i-am mai căutat ulterior (din păcate şi canalul Travel, care era frumos, a dispărut de pe cablul televizorului atunci). Dar aceste întâmplări cu iz politic, o scurtă perioadă din viaţa mea, urmau să fie cauza directă a unei nenorociri şi mai mari în viaţa mea. Azi este 18 noiembrie 2013 şi e ora 6 jumătate. De vreo oră vecinii au început din nou zgomotele de bormaşină, ceea ce îmi face scrisul aici şi mai dificil fiindcă scriu direct. Acest lucru îmi aminteşte de zgomotele groaznice din 2007-2009 când scriam tot adevărul despre viaţa mea pe mail fiind astfel mereu împiedicată. Totodată unii oameni extrem de răi mă ameninţau de moarte încontinuu şi îmi ştergeau mereu mesajele sau părţi din ele, obligându-mă la eforturi mari de a rescrie. Aş dori să adaug aici două lucruri importante. Eu, deşi aveam numai 30 de ani atunci, nu eram o gâscă pentru a fi păcălită de BBC sau de oricine altcineva să ascult ştiri politice, care nu îmi plăceau. Dar eram permanent batjocorită şi de colegii de la medicină şi permanent singură., cum am fost mereu, cu excepţia faptului că am mers odată la un concert de harpă la Ateneu cu o colegă Irina Nica şi sora ei. Ea şi familia ei au emigrat ulterior în Canada. Dar şi acolo m-am simţit nu ştiu cum atacată ca la teatrul acela de demult fiindcă citind eu programul în pauză mi-am exprimat bucuria că vor fi şi compozitori pe care îi ştiam şi apoi harpistul a zis cu dispreţ că ei renunţă la acele piese muzicale, că ei nu interpretează astfel de mizerii, cam aşa s-a exprimat şi lumea a mârâit aprobator. Deci, cum spuneam, există alte două mari motive ale faptului că ascultam radioul, nu doar singurătatea: faptul că mă torturau vecinii cu zgomote (jur pe tot ce e mai sfânt, fără vină, din vara lui 89 încontinuu până azi). BBCul, nu ştiu cum, crease prin emisiunile lor o cortină de protecţie asupra mea, încât îmi simţeam creierul eliberat de torturile zgomotelor, care continuau şi atunci. Un al doilea motiv e că deşi fuseesem o cititoare asiduă în tinereţe şi în facultate, atunci eram prea tare lovită de anii de tortură acumulaţi şi de faptele petrecute, încât orice carte era otravă pentru sufletul meu şi nu mai puteam citi decât enciclopedii sau istorie sau politică, care erau informaţii cu mai puţine legături cu emoţiile şi mai mult legate de raţiune. Adică, spus pe şleau, suferisem atât de mult şi atâtea lucruri încât atunci simţeam nevoia să ascult ştiri care se refereau de obicei tot la suferinţe mari, ca ale mele aproape. Şi la nedreptăţi.

Din păcate, în ciuda tratamentului psihiatric, în facultatea de medicină, nu doar că am fost batjocorită de colegi şi profesori şi chiar de Zăgrean (voi scrie o postare despre anii mei de facultate la medicină şi psihologie) şi mereu rejectată, dar am suferit numeoroase injurii de natură fiziologică. Adică trupul mi-era supus la presiuni enorme şi creierul, mi-era foarte rău digestiv, odată chiar am crezut că mor şi am pus pe pieptul meu un bilet cu cuvintele PACE, BINE, ARMONIE. Am ajuns şi la spitalul de urgenţă, fiind extrem de balonată şi mi-au făcut radiografie spunând că sunt doar gaze intestinale. Am ajuns şi la spitalul de psihiatrie. În ciuda insistenţelor naşului meu şi tatei, am abandonat facultatea în anul 5, fiindu-mi extrem de rău fizic. Acum îmi pare rău, dar nu mai puteam continua atunci, chiar nu mai puteam. Înainte de a abandona facultatea, la începutul lui 2002 am început periplul meu la diverse organizaţii şi instituţii şi persoane, cerându-mi libertatea. Este adevărat că tata spune acă este o prostie şi nu trebuie să fac aşa ceva (eu spuneam de fiecare dată adevărul pe scurt printr-o scrisoare, fără nicio omisiune, dar foarte pe scurt, respectiv între 3 şi 15 pagini parcă) Totul a fost în zadar. Poate tata avea dreptate, dar puneţi-vă în locul meu: părinţii îmbătrâneau, tata era bolnav, naşu şi naşa pe moarte. Nu aveam pe nimeni şi nu aveam niciun drept uman fundamental, nu aveam dreptul la muncă, deci ce viitor urma să am? (Voi scrie despre locurile unde am fost şi cum m-au respins toţi în altă postare. La Crucea Roşie de pildă mi-au spus verde în faţă că nu vor sau nu se poate şi au ştampilat cu roşu memoriul meu. Alţii au ţipat, alţii m-au ignorat, alţii s-au purtat şi mai urât).

Şi deoarece eram torturată de mică, dar fără vină şi fiind un om normal, am sperat, ca de obicei în zadar.

Apoi am fost profesoară de economie şi psihologie la liceul I.L.Caragiale, din 2003. Acolo din nou m-au cam batjocorit unii colegi, pe lângă faptul că eram cam izolată. Nu ştiu dacă mă credeţi, nici mie nu îmi venea să cred. Nici cu copiii nu mă împăcam prea bine, (nu cu toţi) dar s-au petrecut nişte lucruri ciudate, ca şi cum copiii aceia erau manipulaţi (indirect) de cei care îmi vruseseră răul în trecut şi de cei care inventau minciuni despre mine. În anul şcolar 2003-2004 m-am mutat cu chirie plătită de părinţi într-un jeg de apartament de două camere (era oribil). Deci nu aveam independenţă financiară. Salariul era de mizerie, 4 milioane şi jumătate, ceea ce era puţin şi pe vremea aceea. În anul 2003 -2004 nu au mai fost torturi sexuale fiindcă luam tratamentul zilnic. Dar din nefericire, amintindu-mi toate prin care trecusem şi nevoia mea imensă de adevăr şi libertate şi drepturi şi de a avea copil, am încetat să iau tratamentul şi am mers în continuare să îmi cer drepturile, fiindcă lucram ilegal cu diagnosticul meu psihiatric şi nu voiam nici să mă trezesc cu vreo surpriză în viitor şi mai ales nu suportam această stare de fapt. La scurt timp după ce nu am mai luat pastilele au reînceput chinurile sexuale de la distanţă asupra mea, dar numai seara şi nu în mod exagerat. Destul însă ca să îmi strice buna dispoziţie, fiindcă în fapt eram fericită în felul meu, fiindcă îmi plăceau copiii şi îmi plăcea să predau. Credeam desigur că e vorba de Zăgrean, era mult timp de când nu mai fuseseră aceste chinuri şi plângeam chiar uneori, îmi plângeam iubirea pierdută şi îl imploram să mă adoarmă măcar, dacă tot vine peste mine, ceea ce eu nu îmi doream niciodată. Doar atunci, din cauza chinurilor pe care le respingeam cum puteam m-am "frecat" sexual de câteva ori, nu exagerat, pentru a pune capăt acelui lucru asupra mea. În trecut nu făcusem aşa ceva nici de necaz, cum am povestit. Mai aveam o tehnică de apărare şi anume că aşezam palma peste zona sexuală, ceea ce diminua sau oprea acele senzaţii. Dar vă daţi seama ce însemna acel lucru pentru mine?!! Acel lucru care îmi luase tinereţea fără nicio greşeală şi mă băgase la balamuc? Adică sexul şi plăcerile altora?

Apoi tata m-a implorat să mă întorc acasă, mi-a spus că are nevoie de mine şi eu iar nu l-am ascultat... Apoi a murit brusc la numai 63 de ani, dar eu nu am avut vină. Săracul, se îmblânzise aşa mult înainte de moarte. Dar dacă ar fi vrut să mă aibă ca fiică, atunci de ce mă închisese pe viaţă la psihiatrie, mă întrebam eu atunci?

Apoi, după moartea tatei s-a întâmplat nenorocirea. Voi povesti şi despre acest lucru, fiindcă m-am gândit câteodată că aceste evenimente din 2005, când aveam 34 de ani, au dus la gândurile astea negre din partea unora: "da cum a fost când ne-a murdărit pe toţi a povestit?" Aceste cuvinte sunt aberante, veţi vedea că eu nu am murdărit pe nimeni. Totodată aceste vorbe dovedesc câinoşenie, inimă rea şi suflet murdar şi e ca şi cum ei ar fi ştiut că eu am scris mai demult toată povestea vieţii mele pe mail (oricum am povestit totul mereu din 1984). Sau ca şi cum ei mă judecă şi mă cred vinovată de ştiu eu ce. Repet, e absurd: priviţi tot ce am scris şi voi ami scrie - am avut mereu puritate şi respect faţă de oameni şi am fost torturată groaznic 30 de ani, zi de zi. Nu a fost nicio altă greşeală şi nici atunci în 2005 nu a fost, cum voi povesti. Că nu e deloc un secret.

După moartea tatei s-au repezit asupra mea vulturii moştenitori, respectiv mama şi tanti Lili (Stoicescu) cu care existau probleme de moştenire încă de pe timpul tatei, după ce muriseră mai întâi naşa (cumnată cu tanti Lili) şi apoi naşu. Tata a fost al treilea. Mama făcea ca de obicei scandaluri oribile, insinua că eu vreau să o las pe drumuri şi fără bani. Tanti Lili insista pe alte planuri, cerându-mi să merg la diverşi avocaţi sau notari. Eu nu aveam gâdnuri rele faţă de ele dar mă obosea acel tandem în care eu picam la mijloc în aparenţă. Tata îmi ceruse să mă mut de acolo înainte de a muri şi eu nu am găsit apartament de vânzare până în vara următoare. Proprietăreasa, o femeie rea în aparenţă, m-a obligat prin presiuni verbale să mai stau acolo, motivând diverse lucruri, deşi nu aveam contract legal cu ea. O vecină spunea chiar că înainte să stau eu acolo, acolo stăteau nişte curve, deci proprietăreasa nu avea dreptate cu pretenţiile ei şi minţea. Mai mult decât atât, a mărit chiria de la 170 de euro la 250 în lunile care au urmat, vă daţi seama? Om sărac am fost toată viaţa şi atunci îmi tocau toţi moştenirea oricum mică. Pot găsi prin hârtiile mele numele acelei femei.

Treceam deci printr-un stres feroce, acesta a fost primul factor care m-a destabilizat. Apoi, mergând pe stradă, treceau pe lângă mine nişte bărbaţi vulgari care spuneau "da ce, au f---t-o în cur?", acesta a fost unul din lucrurile care m-au şocat fiindcă eu chiar fusesem chinuită în fund de la distanţă. Era ca şi cum se refereau la mine ceea ce poate nu era adevărat, numai că astfel de lucruri se repetau. Apoi s-au petrecut anumite lucruri cu vânzătorii din magazinele alăturate, care parcă mă urmăreau. Apoi am văzut afişul ciudat de pe blocul meu, nu chiar la balconul meu,  la balconul alăturat, afiş în care era desenată urât o vrăjitoare arzând şi mi-am amintit cât am suferit eu din cauza diverselor vrăjitoare din viaţa mea, respectiv oameni de ştiinţă sau psihiatri şi alţii. Locuiam vizavi de Perla. Apoi, printre numeorase alte trucuri am fost martora patrulării pe străzi a unor maşini cu megafoane, care vorbeau despre "Maria, regina luptătoare a României". Desigur, nu mă credeam regină, dar ştiam că luptasem atâţia ani pentru viaţă, fiind mereu chinuită de oameni răi. Apoi, deschizând radioul pe unde FM, găseam zilnic mesaje legate de suferinţele mele (chestiuni similare) sau exact cântecele la care mă gândeam, pe care le fedonam. Erau foarte multe coincidenţe şi toate, plus efectul psihogen al radioului mi-au creat o stare de semihipnoză, ştiu absolut sigur. Adică eram sugestibilă foarte la sugestiile celor de la radio. Deoarece întotdeauna avusesem o orientare proeuropeană (oarecum gânduri senine, nu idei politice) am început să ascult radio Europa FM, care mă atrăgea şi prin nume şi prin muzică, dar mai ales prin forţa lor de sugestionare. De asemenea aveam acolo un comppendiu de istorie şi geografie Europa, cumpărat de mine de la liceu în urmă cu câteva luni, când fusese odată o promoţie a editurii Aquila '93, carte pe care am citit-o şi o am şi acum.

După câteva săptămâni, legătura dintre mine şi acei DJ la radio era şi mai puternică. Apoi mi-au indus ideea că vor să mă ajute să îmi ofere libertatea. Să îmi câştig adică libertatea cu ajutorul lor, fiindcă există oameni buni şi drepţi în ţara asta care sunt impresionaţi de suferinţele mele nemeritate de om închis în torturi de la 13 ani. Erau până atunci exact 21 de ani de tortură, ani grei pe care eu îi număram cu speranţa eliberării. Dar fiindcă toate organizaţiile mă refuzaseră, inclusiv Minsterul Sănătăţii, eu am fost convinsă de cei de la radio că numai altfel pot să îmi dea ei libertatea. Mi se părea că ştiau cât suferisem sexual. Eu, cum vă puteţi da seama, ştiam foarte puţine lucruri despre sex şi nici acum nu ştiu prea multe. Ceea ce ştiam atunci şi aveam dreptate era că eu nu avusesem vreo relaţie sexuală şi că sexualitatea celorlalţi mă distrusese şi închisese la psihiatrie, o condamanre la moarte de fapt a unei fete fără zestre, pe care nici un bărbat nu ar fi luat-o. Atunci eu am început să fac gimnastică încontinuu, fiindcă ei sugerau că mişcarea fizică duce la eliberare şi am făcut gimnastică, fie că credeţi fie că nu, timp ce 24 de ore încontinuu, cu disperarea omului chinuit care visează dreptate. Dar ei tot erau nemulţumiţi şi îmi sugerau că nu e bine. Au mers mai departe, sugerându-mi prin cuvinte potrivite şi melodii că eu ar trebui să mă masturbez pe muzica lor pentru a fi eliberată. Îmi aduceam desigur aminte că în facultatea de psihologie, la cursul de master de psihoterapie, la terapii, sexuale se vorbise despre faptul că unii psihologi prescriau mastrubarea în faţa oglinzii pentru femeile frigide, ceea ce pe mine mă dezgusta atunci. Eu habar nu aveam despre masturbare şi nu făcusem nicioodată aşa ceva. Îmi mai aminteam că d-na Holdevici îmi dăduse un pacient din spital să stau de vorbă cu el şi să îmi fac dizertaţia de master. Acel pacient avea probleme sexuale, dar mie nu mi-a spus că se masturba aşa că am fost puţin mirată când am auzit-o pe profesoară numindu-l împreună cu o colegă, "masturbiciul". Cam asta era tot ce ştiam.

Apoi au început o emisiune muzicală muzica din anii 80 până-n în zilele noastre. Deoarece eu ascultasem multă muzică, mai ales mai veche, cunoşteam multe din melodiile lor, dar nu erau melodiile mele preferate, ceea ce m-a făcut să cred că dacă nu îmi plac, aceasta e o metodă de a fi eliberată. Unele desigur nu le ştiam deloc, dar aveau mesaje puternice, care se legau, vă puteţi imagina, de viaţa mea şi de starea de atunci. Fiindcă nu ştiam ce vor de la mine, mi-am băgat degetele în fund şi vagin simultan şi ei au ripostat vehement că nu aşa, nu e bine etc. Ceea ce era ciudat era faptul că în acelaşi timp, din când în când, dădeau ştiri politice porcoase (cum ar fi ce se ascunde sub fustele Condolezzei Rice, care vizita România atunci sau despre Ion Cristoiu şi biroul oval). Mai difuzau şi discuţii la telefon cu auditoriul, fiindcă dădeau 5 sau 10 euro (jur că aşa spuneau) celor care telefonau sau discutau cu ei. Faptul că creaseră impresia unui suport social în diferite regiuni ale ţării îmi întărea convingerea greşită că vor să mă elibereze. Se poate spune că precis am fost victima lor, un fel de "abduction", tradus rapt şi am fost folosită pentru interesele lor, cum fusesem de fapt toată viaţa. Cum m-am trezit, cum m-am oprit? Tot datorită lor. La un moment dat, deşi mie mi-era foarte rău,ei au adus nişte cântăreţi la radio, printre care era unul cu o voce ca a lui Zăgrean şi eu m-am speriat că bietul om a murit sau a înnebunit. Brusc, am fost invadată de toate amintirile iubirii, de puritatea şi gândurile mele de atunci, de încrederea în el ca om bun. Am sărit din pat şi m-am dus la telefon formând din amintire numărul lui vechi 760 56 96. A răspuns o femei care rădea parcă şi când am întrebat "familia Zăgrean?" a răspuns ceva urâcios, tot un nume cu Z. Atunci, deşi abia mă ţineam pe picioare, m-am hotărât să merg la facultatea de medicină să îl caut, să văd ce s-a întâmplat cu el, el fiind de fapt singura relaţie sexuală pe care am avut-o cu adevărat, chiar dacă nu a făcut dragoste cu mine. Această decizie era normală dar foarte greu de pus în aplicare, fiindcă după acea hipnoză sexuală eram extrem de slăbită, mi-era rău pe toate planurile. Mi-au trebuit luni de zile până m-am pus, cât de cât, pe picioare. Din nefericire am suferit enorm, fiindcă a trebuit să renunţ la mersul la liceu în calitate de profesoară şi de fapt acel lucru fusese singurul lucru mai bun din viaţa mea. Îmi era foarte rău, am început un jurnal zilnic, pe care îl mai am şi acum. Au continuat să mă chinuiască sexual, destul de urât. Au continuat zgomotele vecinilor. Pe de o parte era o discotecă în bloc care bubuia încontinuu serile, pe de altă parte deasupra era o aşa zisă firmă de avocaţi, dar se auzeau şi sâmbăta şi parcă şi duminica numai tropăitrui de femei pe tocuri. În afară de aceste torturi, pe şosea afară treceau maşini claxonând zilnic, adesea în 5-6 rânduri de maşini în loc de două-trei.

Eu m-am lăsat atunci de fumat şi am ţinut regim slăbind aproape 30 de kg. Credeam că ajunsesem într-un fel de paradis, fiindcă dobândisem mai multă înţelepciune şi calm decât oricând, nu legat de sex, ci legat de om şi societate în general şi de viaţa de după. În acelaşi timp, lucrurile pe care nu le înţelegeam odinioară dobândeau brusc înţeles, legate de tratament, spitale, etc. sau de artă, mitologie, şttinţe diferite, istorie, etc. Începusem să pictez acuarele şi să desenez şi să ascult mai multă muzică clasică, fiindcă atunci scoseseră pe piaţă discuri mai ieftine.

În sfârşit în vara lui 2006 mi-au oferit un apartament tot pe Calea Moşilor, ceea ce mă durea sufleteşte enorm, dar nu am avut de ales, în restul orașului am primit oferte puține și oribile. Blocul în care stau de atunci este chiar blocul în faţa căruia s-au întâlnit în vara lui 89 tata şi Zăgrean, în timp ce eu observam din maşină. Ştiu că nu credeţi şi oamenii nu au voie să povestească aşa ceva, fiindcă e considerat simptom psihiatric. Eu oricum nu am avut întreaga viaţă o prietenă să îi povestesc ceva din viaţa mea, Luiza mi-a răspuns cu respingere, deşi eu o ascltasem atâta şi pe alţii la fel. Este adevărat că Z apărea în calea mea în 1989, ca şi cum mă urmărea. Eu am înţeles de atunci că acestea sunt lucruri anormale (deşi o vecină din sat se măritase chipurile cu un bărbat care o urmărea pe stradă în Sibiu sau alt oraş) şi ulterior m-am întrebat de ce Z îmi pusese gând rău la numai 17 ani, când e evident că astfel de lucruri rănesc şi că, dacă te obligă cineva să mărturiseşti, doctorul zice că ei avut iluzii (iluzia sosiilor) şi eşti nebună. La acest colţ de stradă (Eminescu cu Traian şi Dacia şi Moşilor), tata s-a oprit zicea el să ia ţigări după ce m-au bătut în noaptea aceea de pomină când am spus că nu merg la examen. Tata zicea că crede că acel meditator mă hipnotiza şi m-a întrebat dacă avea metronom!! Dimineaţa m-a dus cu maşina să mă închidă la Andronache la mamaia şi s-a oprit exact la acest colţ. Z a apărut şi îl privea pe tata fix, extrem de încruntat. Tata era şi el foarte mânios fiindcă avea acel necaz cu mine (chiar îmi spusese, culmea, că el îl plătise pe Arion, medicul de sus, să iau eu examenul indiferent de rezultat!), dar tata nu îl privea fix pe Z, nu părea să îl cunoască. După atâţia ani nu pot spune că înţeleg precis semnificaţia acelui moment şi cum a ieşit Z în calea tatei atunci...apoi a ieşit în calea mea când m-am dus la facultatea de medicină să îmi retrag dosarul ( pe aleea de lângă gardul din spate) şi s-a uitat lung şi trist la mine spunând "dacă ţi-ai găsit tu un drum..." Nici asta nu înţeleg, dar atunci a fost ultima oară când Z s-a uitat cu afecţiune la mine.

După ce m-am mutat aici au continuat torturile cu zgomote, în primii ani adică, până prin 2009-2010, când vecinii s-au liniştit. Au continuat şi torturile sexuale, destul de urât, dar rezistam cât puteam ascultând muzică clasică zilnic, cu sufletul meu pe care acum îl cunoaşteţi - cald şi calm şi senin. Vecina de jos mi-a spus că înainte să mă mut eu, în apartamentul meu stătea o curvă ţigancă. Totodată venea la mine, deşi ea e surdă se pare (aşa zice mama fiindcă ea ascultă televizorul foarte tare), să mă ia la rost că dau muzica prea tare, deşi nu era adevărat. Mi-a mai făcut multe figuri, deşi eu aveam suflet de creştin adevărat şi atunci, în 2006-2007 avusesem puterea să îi iert din tot sufletul pe toţi păcătoşii din viaţa mea, crezând în mod absurd că vor ieşi adevărul la lumină şi binele, cum mi se promisese demult. Dar ceea ce a urmat întrece imaginaţia cea mai morbidă. Din cauza celor care au urmat m-am îngrăşat până la peste 120 de kg, ceea ce înseamnă ceva foarte rău şi pentru sănătate şi pentru o persoană cu un singur picior. De semenea am reînceput să fumez, datorită întârzierii adevărului din anii care acum se adună la 30 din 1984 şi datorită singurătăţii şi sărăciei lucii. Şi vecinul acela militar care îşi bătea joc de mine mă îndemna să fumez după aproape doi ani de abstinenţă, dar asta nu contează. Specific că fumatul nu mi-a produs niciodată vreo plăcere, am auzit că sunt unii care ar simţi ceva plăcut, dar am fumat din cauza a prea multe necazuri şi minciuni ale altora.

La început, în anii 2006-2007 au început să intre peste mine gândurile foarte rele şi vulgare ale unora, pe care, cum am mai spus, eu nu le bănuiam înainte. Mă gândesc că povestea aceea cu radio Europa FM le-a oferit acces spre creierul meu. Totuşi pot spune cu certitudine şi tristeţe că, indiferent de ce ar zice alţii, oamenii răi ar fi continuat să mă chinuiască zi şi noapte, aşa cum fusese mereu din 1984. Este ca şi cum au ceva împotriva mea (ştiu că repet mereu asta), lucru care mi se pare absurd şi abominabil, considerând toate gândurile, faptele şi vorbele mele frumoase şi normale mereu.

Acei oameni care intrau la început peste mintea mea erau într-adevăr foarte vulgari, cu vorbe pe care nu are rost să le repet, era o ploaie de cuvinte urâte şi scârboase şi chiar ameninţări de moarte sau un fel de ură ciudată, lucruri care au continuat şi în etapele următoare. Apoi eu îmi tot căutam de lucru, fiindcă îmi revenisem oarecum şi aveam desigur nevoie de bani şi relaţii cu alţii. Am găsit numai prin Oficiul Forţelor de Muncă, deşi acolo erau locuri de muncă puţine. Am priceput că în general oamenii găsesc de lucru mai uşor, prin diverse relaţii sau cunoştinţe, ceea ce eu nu aveam cum să reuşesc chiar şi înainte de revoluţie. Cunoştinţele mele aveau mereu aceeaşi vorbă : "de ce nu te bagă părinţii tăi undeva?". Iar părinţii mei îmi cereau să îmi găsesc eu singură de lucru, fiindcă evident nu puteau să mă bage nicăieri. Am învăţat destul de mult pentru a da examen pentru un post de bibliotecară cu studii superioare la A.S.E. Acolo la bibliotecă era şef un bărbat pe nume Liviu Bogadan Vlad, care studia pentru al doilea doctorat în acea perioadă. Colegii au fost înfiorători, ami rău chiar ca în trecut, voi povesti mai pe larg. Am fost victima a multiple abuzuri şi înscenări. Eram în acelaţi timp torturată sexual tot mai rău. Colegele mele era extrem de vulgare, de pildă Ana Maria, secretara şefului, care era şi gravidă, dar şi celelalte. Ana Maria se pare că mă dispreţuia, fiindcă îmi spusese pe un ton urâcios, în timp ce stăteam împreună cu ea la bufetul de la subsol "ce delicat mănâncă doamna...", lucru care m-a făcut să cred că îi urăşte pe cei cu maniere mai elegante şi fără vulgarităţi, care ei îi plăceau. Toate vorbeau vrute şi nevrute, extrem de murdar. Mai era încă o altă Ana Maria, dar eu nu făceam legătură cu faptul că aşa o chema pe nevasta lui Zăgrean. Mi-era o scârbă groaznică, vă daţi seama, mai ales după tot ce suferisem, dar ele aveau statut superior faţă de mine şi bani mai mulţi. Mai erau două femei acolo, Emilia şi încă una, care au vrut să mă facă să cred că erau lesbiene, ceea ce m-a scârbit şi mai rău. Tot atunci l-am întâlnit pe stradă pe Cristi Galeriu, care spunea că el e homosexual şi care la început vorbea decent cu mine. Numai după un timp a început să îmi arunce cuvinte extrem de vulgare la telefon, după care am scăpat de el. (Nu îmi vine să cred că acel om, Cristi, devenise aşa ceva urât, după ce în tinereţe îmi dăruise cu dedicaţie o carte de filozofie, o am şi acum). Tot atunci începusem să scriu poezii şi mai apoi să scriu întreaga poveste a vieţii mele pe mailul meu, absolut fără nicio exagerare sau omisiune, deoarece vă daţi seama, nu aveam drepturi încă şi nu înţelegeam ce au cu mine din 1984. Apoi au urmat violuri din nou groaznice de la distanţă, timp îndelungat, plus gândurile acelea urâte ale unora. Voi folosi şi eu acum un cuvânt urât...când eram într-o seară chinuită aşa unii au intrat pe mintea mea spunând "Să trăiască şefu! Un  futai pe cinste", ceea ce m-a dus cu gândul la cei de la A.S.E., care îi spueneau "şefu" acelui Vlad. Eram îngrozită, dar ce avea să urmeze urma să fie şi mai rău. Când mergeam pe stradă pe locul de muncă erau şi chestiuni paranoice, de pildă treceam pe lângă muncitori, care îmi strigau "Du-te la muncă jigodie!" şi ulterior m-am gândit că poate se refereau la mine, deşi era absurd, eu întreaga viaţă am iubit munca.

Apoi au urmat diverse alt etape ale maltratării mele de oameni pe care nu îi înţelegeam.
(Azi, 19 noiembrie 2013, au intrat din nou peste mintea mea cu gânduri absurde şi aberante, spunând că degeaba scriu eu adevărul că ei i-au făcut pe oameni să creadă că am devenit complet nebună. Eu nu pot crede aşa ceva!)

În continuare anul 2007 a fost cutremurător, 2008  şi 2009 groaznici şi din 2010 au început să mă tortureze mai puţin violent, dar oricum zi de zi, cerebral şi sexual la câteva zile. În ultimii ani, răbdând eu de sărăcie şi singurătate totală, ei au continuat şi să mă chinuiască.

Voi încerca să povestesc puţin pe scurt ce s-a întâmplat. Încă de la începutul lui 2007, înainte de a scrie eu tot adevărul, unii spuneau că trebuie să mă izoleze şi că trebuie să mă termine şi să mă aranjeze. Eu nu pot înţelege atâta cruzime faţă de un om normal şi adevărat, cum am dovedit că sunt întreaga viaţă. Vă imaginaţi sentimentul de a fi tratată drept obiect, mai rău decât animalele din grajd sau decât sclavii de odinioară, din câte am citit. Şi aşa au făcut, după ce am fost obligată să îmi dau demisia de la A.S.E., am devenit complet singură şi încercările mele de a fi cu alţii sau de a munci din nou au fost zadarnice. Pe lângă faptul că eram monstruos torturată sexual, trebuia să îndur zi şi noapte tot felul de poveşti monstruoase inventate de cei care intrau peste trupul şi creierul meu să mă distrugă. Au fost mai multe etape diferite, vreo şapte, dar faptul că nu am ţinut un jurnal despre orori, mă împiedică să mai povestesc acum tot adevărul, parţial uitat de mine. Vă dau un exemplu de poveste a lor: unii m-au brutalizat goraznic şi apoi spuneau, culmea : "Cristina, te rog să ne ierţi, dar nu am avut ce face, că eram câinii ei". Nu ştiu cum un om poate să dea cu toporul în cap cuiva, adică să lovească fizic, nu doar psihic, așa, şi apoi să mai şi ceară iertare! Nu ştiu despre ce câini e vorba şi ai cui, dar ei au vrut să creeze ideea că sunt un fel de servitori sau protectori ai altei femei, în timp ce eu am fost fără apărare sau respectul celorlalţi întreaga viaţă. Torturile sexuale erau şi ele foarte diferite. La un moment dat, când abia mă puteam da jos din pat, ziua, am avut o senzaţie de plutire exagerată, de pierdere a contactului cu realitatea complet ( nu pot descrie) şi m-am speriat enorm că mor şi imploram milă. Alţii mi-au zis că acela a fost singurul orgasm din viaţa mea. Oricum, ceea ce a fost şi mai urât a fost faptul că după acel fenomen cineva mi-a spus (în gând) "Cristinel, mi-ai făcut cea mai mare plăcere", ceea ce voia să mă facă să cred că e Zăgrean, care îmi spusese demult Cristinel. Dar şi una dintre bibliotecare îmi spunea la serviciu odată "poştăriţa Cristinel", zicea că fusese un film odinioară cu acest personaj. Şi Irina de la Constanţa îmi spunea în glumă Cristinel coadă de purcel.

Alţii intrau peste mine şi spuneau că ei credeau că eu sunt aşa şi pe dincolo şi în realitate eu eram domnişoara perfecţiune. Deci aveau dispreţ când descoperau că eram un om integru şi mă torturau din ce în ce mai rău. Altul zicea că am pierdut un tată dar am câştigat un soţ, ca şi cum m-ar fi luat de nevastă, etc. Dar cei mai mulţi spuneau că nu pot să recunoască adevărul şi că mă vor omorî şi vor muşamaliza totul. Apoi au intrat unii cu torturi mai oribile care voiau să îmi sugereze că ei sunt serviciile secrete. Apoi au fost unii în limba engleză şi chiar în franceză (aceştia mai puţini). Tot timpul aveau o obsesie că lumea de rând nu trebuie să înţeleagă ce mi-au făcut ei şi adevărul despre mine. Au fost şi unii, timp destul de îndelungat, care au adus asupra mea nişte povestiri morbide, de groază şi teroare, cum nici nu vă puteţi imagina din filme sau cărţi negre. Apoi m-am întâlnit pe stradă cu un bărbat necunoscut care şi-a ridicat pălăria în faţa mea. Lucrul s-a repetat, ca şi cum unii voiau să îmi dea de veste că mă respectă, nu ştiu sigur de ce, din moment ce eram continuu chinuită. În perioada aceea m-am speriat odată în casă de propria mea umbră. Alţii au fost cei care ziceau că sunt francmasoni sau legaţi de francmasonerie şi inventau poveşti de groază legate de cărţi şi de sacrificiul meu şi al altei femei şi al altui copil, etc. Era cineva care spunea că este doctoriţa Căpraru (medicul meu psihiatru de care tata râdea în finalul vieţii că vine de la capre) şi această persoană spunea că trebuie să nu iau medicamentele, că îmi ordonă să îl las pe Zăgrean să îşi facă mendrele (fiindcă eu încă mai credeam că este el). Apoi, vreme de vreo două luni dacă nu mă înşeală memoria, au fost unii care îmi cereau mereu să spun adevărul şi eu spuneam totul şi după aceea mă apucau suspinele şi suspinam cu tot pieptul nopţi întregi. În acelaşi timp eu credeam că astfel sunt eliberată de chinuri sexuale eventual, dar ei spuneau următoarele lucruri de neînţeles pentru mine: mă închin, mă închin cu respect, mă închin... aceştia au fost o serie. Nu ştiu la ce diavol se închinau, fiindcă eu eram purul adevăr şi binele de fapt. Altă serie a fost cea cu înclinatul: încontinuu mă înclin, mă înclin şi eu, mă înclin în faţa evidenţei, etc. Şi în sfârşit a treia serie au fost cei care spuneau: mă cutremur şi plec, mă cutremur şi plec, încontinuu aceleaşi cuvinte. Nu pot înţelege nici acum despre ce a fost vorba.

Apoi au venit unii care spuneau că sunt armata română. Ăştia de asemenea m-au chinuit oribil. (Înainte fuseseră unii care spuneau că ei sunt evreii şi care mă speriau cu poveşti mai mult de groază şi fantastice sau religioase). Ăştia care ziceau că sunt militari români au fost de asemenea violenţi şi brutali. Mă speriau ei sau alţii în repetate rânduri că îl omoară pe Zăgrean, ceea ce pe mine mă răscolea fiindcă încă ţineam mult la el. Apoi când venea un val mare, ca un leşin peste mine, tot ei spuneau "Nu vă băgaţi bă, nu vă băgaţi bă că nu a greşit nimic, e nevinovată!", ca şi cum ştiau că e aşa. Totuşi unii se băgau şi spuneau "aoleu, asta e?", ca şi cum ei se aşteptau să fiu altcineva. Când m-am speriat rău că a murit Z, unii mi-au ordonat să ies la fereastra blocului să mă uit jos. Atunci am ascultat şi în loc de Z, în faţa blocului (în spate unde stau eu) erau doi bărbaţi grăsuni care se uitau la mine şi discutau între ei. Nu i-am mai văzut de atunci. Tot în aceeaşi zi unul mă blestema încontinuu "curvă împuţită, etc, etc." timp de vreo jumătate de oră şi altul spunea "săraca, după cât a chinuit-o maică-sa, şi nu a greşit nimic", dar mai puţine minute decât celălalt. Sau poate era aceeaşi persoană. Unul era minciuna, celălalt era adevărul, dar era ca şi cum amândoi puneau gheara pe mine.

Apoi, din cauza nenorocirii şi lipsurilor, dar mai ales datorită torturilor zilnice, am reînceput să fumez şi m-am îngrăşat rapid enorm. Au intrat alţii care spuneau că eu sunt ceva preţios pentru ei, dar că din păcate alţii m-au distrus complet, că ei m-au găsit prea târziu şi acum trebuie să mă ducă pe umeri sau pe braţe. Apoi altul care spunea că lui îi revine misiunea ingrată să mă aranjeze. Şi tot aşa până în ziua de azi, încontinuu. Senzaţiile sexuale s-au rărit până la dispariţie completă aproape, dar sunt sumedenie de alte torturi.


Ca o concluzie de final la aceste poveşti care sunt tot adevărul despre viaţa mea sexuală, pot spune încă o dată că nu am avut decât puritate şi gânduri bune. În acelaşi timp nu am greşit nici cu fapta, nici cu vorba. Am suferit enorm, dar am rămas aceeaşi. Şi, din punct de vedere fiziologic, sunt de fapt virgină, iar anatomic am avut doar contacte superficiale. Totuşi în ultimele luni, datorită torturilor unora, am început să am ciclul menstrual numai în partea anterioară a chilotului, ca şi cum ar curge sânge din uretră, ceea ce mă nedumireşte, mai ales după tot ce am îndurat. În afară de Z nu a existat alt bărbat care să discute deschis cu mine, cât de puţin, am fost singură cuc întreaga viaţă. La vreun an după ce am intrat pe facebook am avut câteva discuţii cu un bărbat din Coreea de Sud, care zicea că este american ca origine (dacă nu am uitat), dar totuşi nu îi mai dau numele, că oricum a fost singura mea relaţie în viaţa toată, în afară de Z. Vă daţi seama că am fost un om perfect normal şi a fost greu să fiu complet singură decenii întregi. I-am spus numai adevărul. Apoi i-am spus că sunt de fapt virgină, dar el cred că nu a înţeles fiindcă totuşi povestea vieţii mele e puţin complicată. Atunci mi-a dat telefon. În viaţă nu am avut parte nici de convorbiri telefonice din 1984 şi a fost tare greu...atunci când am vorbit cu el a fost sărbătoare pentru mine dar din păcate era şi mama în casă cu mine, tocmai venise în vizită. În aceeaşi zi, fiind foarte strâmtorată cu banii, am găsit 10 lei pe balcon şi oricum nu aveam cum să umblu în tot blocul să întreb ai cui sunt şi i-am folosit. Apoi bărbatul acela nu a mai discutat nimic nici pe facebook cu mine şi s-a mutat din Coreea în Noua Zeelandă, unde spunea că este casa lui. Eu am aflat la întâlnirea de 20 de ani, în 2009, că o fostă colegă de liceu, Luciana, (parcă Dumitrescu) a emigrat şi ea acolo demult.

Ataşez aici o poză cu mine din 2007, când eram încă suplă, aveam 66-67 de kg.