omuleț

Asta am făcut eu azi…
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.

noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an

viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă

copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare

Desen din copilărie

Un desen pe care l-am dăruit mamei mele cu ocazia zilei de 8 martie, împreună cu urări de bine, Este desenul meu din 1984, după ce împlinisem 13 ani sau eventual de la 12 ani, deși mai puțin cert, fiindcă nu am data pe spate sau în interiorul felicitării.

"And this our life, exempt from public haunt,
Finds tongues in trees, books in the running brooks,
Sermons in stone, and good in every thing."
(William Shakespeare, As You Like It, Act II, Scene I)

Ceilalţi....Infernul sunt ceilalţi, cum spunea Sartre partea I (ISC)

Acum scriu direct pe acest blog, unde oricum nu am avut decât câteva comentarii şi mai multe vizite, nu ştiu din ce interese. Am răsfoit toate postările şi pot spune că am scris aproape totul. Voi analiza cu atenţie materialul pe care îl mai am pe mail (acele scrisori le-am şi tipărit fiindcă aveam încă cerneală la imprimantă şi există încă în apartamentul meu şi probabil le voi distruge înainte să mor, este absurd să rămână din moment ce toţi îmi vor moartea şi se prefac că eu sunt nebună). Voi adăuga puţinul care mai este de adăugat. Acum iar tuşesc şi fac pe mine.

În această postare voi scrie din nou despre ceilalţi oameni din viaţa mea, deşi totul a fost răsfirat deja prin celelalte postări din acest blog şi puţine lucruri au rămas nepovestite, aproape nimic. Voi scrie succint despre toţi şi despre unii în parte cu accent de data aceasta pe faptele lor rele împotriva mea, începând cu copilăria...de fapt mai ales cu 84. Adică voi arăta clar starea de fapt. Voi enumera pe scurt şi tot ce a fost bun. Voi accentua faptul că mă omoară de când eram mică, tratându-mă drept nebună, alienându-mă, luându-mi toate drepturile. Eu nu cred că asocierea unui nume al cuiva cu povestea vieţii mele est eo ruşine pentru acel individ, în cazul în care el sau ea are o oarecare valoare umană. În realitate am fost mereu un om integru, nu sunt vanitoasă, dar faptul că am fost mereu un om normal şi inteligent, faptul că nu am păcate deloc şi că nu am greşit nimic îmi dă o anumită valoare morală de netăgăduit. Şi mereu m-am referit la ceilalţi foarte corect, am spus numai adevărul, deci ei nu au de ce să simtă lezaţi. Am arătat mereu şi toate părţile lor bune, dacă ele au existat. Sunt convinsă că o lume întreagă ştie că am fost de fapt un om perfect şi că povestea mea ar fi fost din cele mai frumoase dacă ar fi fost adevărul tot din 84 şi nu aş fi fost mişeleşte omorâtă. Deci nu văd de ce unii s-ar supăra dacă numele lor apare în povestea vieţii mele, atât de curată şi bună mereu. Uneori chiar am greşit dar numai puţin faţă de mine însămi, fiindcă am scris repede şi în condiţii dificile, şi m-am referit la anumite detalii c aşi cum aş fi greşit, mai ales în povestea iubirii mele faţă de Z, când de fapt nu am greşit nimic, doar că nu am explicat clar sau m-am exprimat puţin greşit. Nu inventez nimic chiar am avut o viaţă perfectă, citiţi totul şi veţi înţelege. Această postare va fi completată de mici istorisiri.

Care a fost problema? De ce toţi m-au omorât? De ce toţi s-au purtat aşa mereu? Sunt câteva motive foarte importante, unele sugerate de alţii, altele clar observate de mine:

1. Am fost un copil foarte sărac şi toţi colegii şi profesorii m-au discriminat şi persecutat din această cauză. Mai eram şi inteligentă şi citeam foarte mult pentru condiţia mea socială.
2. Am fost un copil foarte cuminte, nu făceam aproape niciun rău (dacă nu socotim câteva muşte şi omizi), în timp ce ceilalţi copii erau năzdrăvani şi îi loveau pe alţii. Eu nu am lovit pe nimeni niciodată, nici fizic nici verbal. şi în plus am fost ceea ce poate fi numit un om submisiv, fără nicio tendinţă de dominare a altora. Ceilalţi nu erau aşa şi la modul extrem m-au tratat întreaga viaţă drept cal de bătaie şi obiect sau animal, în niciun caz drept om.
3. Am fost un om tăcut şi liniştit. În ultimii ani unii au intrat pe mintea mea cu idei monstruoase. Printre altele ei sugerează că am fost distrusă ca oricare alt om care nu percepe gândurile celor din jurul lui. Ei spun că perceperea acelor gânduri e un lucru normal, care facilitează comunicarea între oameni şi că oamenii ca mine sunt marginalizaţi oricum şi distruşi în timp. Da, dar, ripostez eu, a nu le percepe e perfect normal. Ei spun că eu nu le percepeam fiindcă niciun bărbat nu m-a vrut să am o relaţie sexuală cu el şi fiindcă nici nu mă masturbasem niciodată. Iar ei cei păcătoşi care se masturbează între ei sau singuri (mare diferenţă nu este) ei au toate drepturile şi avantajele în lume. Da, dar, ripostez eu, de ce m-au lovit mereu cu vorbe rele şi paranoice, fără niciun sens (şi colegi şi profesori), din moment ce eu absolut sigur gândeam normal şi gândeam de bine despre toţi? Şi este vorba de gândirea adevărată, cea care nu există în vorbe în mintea omului, ci aceea profundă şi serioasă din interiorul individului, exact ca la carte. Normal că nu gândeam nimic în cuvinte în mintea mea, că doar nu eram copil mic. Dar m-am purtat aşa frumos cu toţi cu sinceritate, fără niciun ascunziş şi am dăruit iubire adevărată şi nu am ascuns absolut niciodată niciun gând! Fiindcă nu aveam de ce, tot ce gândeam era curat şi bun. Atunci de ce m-au distrus mereu şi respins şi omorât de fapt?
4. Am fost monstruos abuzată de părinţi, cu învoirea restului familiei încă de la 13 ani.

Această postare va fi prin urmare o reluare pentru a mia oară poate a poveştii vieţii mele în întregime, pe scurt, cu accent pe lucrurile esenţiale şi în special comunicarea cu ceilalaţi; veţi înţelege poate mai bine adevărul întreg decât până acum. Deoarece scriu direct pe blog, îmi voi permite să scriu cu litere îngroşate, fiindcă ochii mei nu mai sunt aşa buni ca în tinereţe.

În primul rând comunicarea cu ceilalţi în copilărie. Da, am povestit totul. Esenţial a fost faptul că eram un copil bun şi inteligent, aveam amintiri clare de la 2-3 ani, dinainte de a merge la patru ani la grădiniţă. Am avut un singur mare noroc în viaţă: părinţii m-au lăsat în grija bunicii dinspre tată şi a naşilor mei care mi-erau şi unchi. Am avut toate bolile copilăriei şi ei nici atunci nu veneau să mă viziteze, sau veneau foarte rar...părinţii nu îmi făceau daruri niciodată în afară de Crăciun sau de ziua mea, când de obicei erau lucruri mai puţin importante, fiindcă nu aveau bani. Nici naşii mei nu aveau, dar ei îmi făceau des mici daruri. Celelalte rude mă îngrijeau şi ele şi la fel cu bunica şi naşii îmi dăruiau multă iubire şi bucurie. Eu ţineam la toţi, inclusiv la părinţi. În ansamblu am avut o copilărie extrem, extrem de frumoasă şi fericită, un adevărat basm mirific şi plin de senin şi veselie. Tata nu-mi prea dădea voie să râd, fiindcă eu eram foarte glumeaţă şi veselă şi jucăuşă. La grădiniţă am fost cam timidă şi călcată în picioare de ceilalţi care erau mai iuţi şi răi, cum am mai povestit. Nu puteam fi ca ei, am explicat de ce. Eram prea lucidă poate. Am învăţat să citesc înainte de şcoală, întrebând mereu pe naşul meu câte o literă. Apoi literele s-au legat. De scris am scris doar puţin, cu litere de tipar. Oricum în clasa I m-am cam plicitisit. M-am îndrăgostit repede de colegi şi de învăţătoare, d-na Piciu. Scriam compuneri de drag de ei toţi şi de curtea şi grădina de acasă. Pe vrmea aceea, până la internarea mea psihiatrică în 1992, un rol important au avut pentru mine scrisorile, felicitările şi vederile primite, pe care le-am păstrat până astăzi. La şcoală am avut note maxime până în clasa a VIIa inclusiv când m-au adus în oraş şi clasa avea deja premianţii ei. Oricum am luat şi în clasa a VIIIa premiul III, învăţând în condiţii de stres înfiorător. Apoi am intrat prima la liceu cu note maxime, la Mihai Viteazul.

Revin la anii copilăriei. Naşul meu a avut o răbdare infinită cu mine şi m-a învăţat să fiu calmă şi fericită, cu gând bun faţă de toţi. M-a învăţat să am răbdare şi să muncesc temeinic. M-a învăţat să îmi placă arta pe lângă obiectele de studiu. M-a învăţat să iubesc natura şi să observ cu atenţie fenomenele naturale. În ansamblu m-a învăţat să fiu cuminte şi bună, fiind o combinaţie cum am mai spus între concepţii Rousseau-iste şi şcoala stoică şi sceptică, plus o doză bună de umanism. Ceea ce a fost absurd în copilărie a fost faptul că mamaia îmi tot povestea despre viaţa ei cu puncte puncte...zicea că a trăit un adevărat roman, scria poezii de pace în limba maghiară (avea caiet) şi mă cam ameninţa indirect că voi suferi şi eu mult (de exemplu ca Maria Stuart, etc), dar că prin iubire faţă de alţii şi răbdare voi răzbate. Deoarece mama mea era extrem de nervoasă şi mă chinuia mult când o vedeam, eu am crezut-o pe mamaia. Mamaia nu m-a învăţat limba maghiară, am învăţat câteva cuvinte de la fraţii şi surorile ei, care erau foarte buni şi generoşi cu mine. Eu nu am învăţat deloc cuvinte vulgare sau înjurături şi nici nu ştiam ce înseamnă când mi se întâmpla să dau peste ele la şcoală. Colegii mei aveau lumea lor şi am descoperit că eu nu comunicam bine cu ei. Eu eram mereu premiantă, mereu gata să îi ajut pe alţii, bombardată la extemporale de întrebări, în pauze la fel...ba chiar mergeam şi la fetiţe acasă să le mai ajut. Mamaia mi-a preparat de vreo două ori ziua de naştere cu colege la noi acasă. Dar eu eram o fetiţă săracă faţă de ele, cu haine cusute sau tricotate cel mai ades de mamaia, eram o fetiţă săracă crescând într-o curte şi o casă cu multe vechituri, şi într-o grădină frumoasă dar în care vecinii, nu ştiu cine, aruncau mereu gunoiul menajer. Dar ele nu mă iubeau cum le iubeam eu. Ele erau toată lumea mea (şi interioară şi în afară), în timp ce ele aveau lumea lor. Familia mă cam îngrăşase, mă cam obligaseră, rudele mamei mai ales, să mănânc mult, încât copiii mă batjocoreau că sunt grasă şi aveau motiv să mă respingă de la jocurile lor. Prin clasa a Va sau a VIa chiar şi Berariu Olivia ( o fetiţă inteligentă, colega mea de bancă, de altfel fără alte apucături rele din câte ştiu eu) s-a dus odată cu colegii la fumat. Adică cel puţin o dată a ieşit cu scandal. Eu nu ştiam nimic de lumea vulgară şi ascunsă a celorlalţi. Pe această fată urma s-o întâlnesc din nou după mulţi ani, plimbându-se pe acolo prin Voluntari, după ce terminasem liceul...m-am mirat, fiindcă ştiam că se mutase în oraş demult. Lumea bunicilor dinspre mamă, ţărani din ţara Făgăraşului, era tot aşa de frumoasă. Acolo aveam mulţi, mulţi prieteni de joacă frumoşi la care ţineam mult şi cu care inventam jocuri şi distracţii uneori zi de zi. Acolo era altfel, copiii păreau că mă acceptă toţi, nu ştiu de ce. Eu eram absolut aceeaşi. Poate doar fiindcă nu eram colegi, ori poate că aceia erau mai curaţi la suflet...Toată copilăria mi-a fost umbrită, cum am mai povestit, de un singur lucru: atracţia mea fugară la vârsta pubertăţii faţă de naşul meu, om bătrân fără copii. Totuşi îndrăznesc să spun că nu am fost vinovată, că era vina lui de fapt. A fost o uşoară molestare sexuală din partea lui. Şi oricum mi-a trecut repede şi absolut fără urme, dar nu am uitat de tot.

Părinţii mei erau monstruoşi încă de atunci, dar îi vedeam numai o dată pe săptămână, mergeam sâmbăta să fac baie la bloc şi mă întorceam duminică seara. Mama şi tata se certau, se băteau în joacă şi se împăcau. Dar se certau foarte urât. Pe mine numai mama mă bătea sau mă urechea. Tata era bun şi înţelegător, se juca cu mine mult şi mă lăsa chiar la pescuit cu el (dar nu voiam eu), vorbea frumos mereu şi nu înjura niciodată, dar nu suporta să râd, cum am povestit. El era mereu în defensivă, mama îl ataca mereu cu certuri legate desigur de bani şi rar de altceva. Mama era numai venin faţă de toţi pe la spate, spre deosebire de naşii mei care erau mereu buni şi vorbeau frumos de toţi. Toate aceste evenimente ale copilăriei (când am fost numai la o nuntă, a unchilor mei de la Sibiu şi la o singură înmormântare) toate laolaltă mi-au întărit convingerile de bine faţă de oameni şi calmul şi gândurile bune în general. Din 1984 încoace nu am mai avut niciun revelion, niciun Crăciun, niciun Paşte adevărat. Ca să nu mai spun zi de naştere. În 1984 m-au luat în Bucureşti.

Trebuie să menţionez acum faptul că principalele mele profesoare au fost acaparate de un fel de relaţie cu părinţii mei, care erau monstruoşi. Adică învăţătoarea a devenit un fel de relaţie cu ei, le-a făcut şi cadouri de cristal şi îi ajuta într-o vreme cu pui sau alte alimente fiindcă soţul dumneaei lucra la o fermă, nu mai ţin minte dacă era IAS. De asemenea mama venea la şcoala mea până în 84 cu cadouri pentru profesori şi diringintă, cu toate că eram cuminte şi învăţam bine, ceea ce a dus la bârfa şi revolta unor colege, cum ar fi Eugenia Toader, pe care diriginta a pus-o la punct. Diriginta mea era d-na Plămădeală de matematică, care a considerat că mie îmi trebuie o educaţie mai aspră, m-a bătut la palmă în faţa clasei singura dată când nu mi-am putut face tema, m-a mutat de lângă Olivia în bancă cu Lucreţia Coman fiindcă d-nei considera că am nevoie să fiu mai adaptabilă. Şi altele. Profesoară de română era d-na Gogolan, care era vecină de bloc cu mama în Colentina. Ambele doamne mi-au deventi în mod straniu meditatoare pentru admiterea la liceu şi au început să vină în 84 la noi în Moşilor unde părinţii se mutaseră de curând. Aşa era atunci obiceiul, cu meditaţii, toţi colegii mei făceau, poate în afară de cei care nu aveau deloc bani. Părinţii mei vânduseră apartamentul din Colentina unei rude prin alianţă din familia Stoicescu, respectiv preotesei, mama naşei mele. Eu probabil că m-am plâns ambelor doamne meditatoare de fpatul că părinţii mă chinuiau zilnic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Ceea ce îmi făceau părinţii era monstruos, diabolic, zi de zi...am descris totul, dar mă tem că lumea nu crede cu adevărat. Eram un om perfect normal şi tata mi-a spus de la început că relaţia mea cu el s-a terminat şi a început să mă chinuiască şi el. Mi-a spus că stau acolo într-o închisoare în camera mea mică, că toată viaţa toţi mă vor călca în picioare etc. enorm de multe lucruri care par anormale sau absurde sau incredibile. Totul a fost adevărat. M-au chinuit amândoi brutal şi josnic cum nici nu vă puteţi imagina. Nu voi mai povesti încă odată în detaliu. Am fugit de două ori de acasă, m-au dus şi la un psihiatru şi a trebuit să merg, împreună cu d-na Ionescu, medicul lor de origine evreiască. Altfel tata spunea mereu să mă feresc de evrei şi de ţigani (el nu era de acord cu relaţia mea cu Luiza, o nouă colegă, despre care el spunea că e ţigancă. El avea relaţii pe care urma să le dezvolte cu diverşi evrei. Mă băteau mult, dar aveau grijă să nu mă învineţească unde se putea vedea. Când am fugit odată de acasă (asta e anecdotic) eram în uniformă şi un tânăr mai puţin educat de pe stradă m-a acostat în staţie şi m-a cerut de nevastă. Aveam 15-16 ani. D-na Gogolan avea un fiu cu un an mai mare decât mine şi divorţase de soţul ei Jean, iar acela era pacient psihiatric şi trăia în cămin de nefamilişti singur şi fără bani. Tata îi spunea ei Clanţa în loc de Tanţa când nu era de faţă. Împreună cu ea, când ea venea în vizită şi stătea cu noi la masă, toţi trei râdeau de Jean că "nu avea simţul umorului" şi păreau să se distreze copios amintindu-şi glume şi batjocuri legat de acel biet om. Nu mai intru în detalii, era urât. Ulterior mă ameninţau că semăn cu Jean şi voi ajunge ca el. D-na Tanţa avea voce mai mlădioasă şi frumoasă ca mama şi era desigur mai cultivată, dar era la fel de ţaţă. Vreau să spun că eu, fiind copil încă, eram şocată de faptul că ea stătea la poveşti cu mama ca şi fina ei Angelica (de condiţie modestă atunci, cu soţ diabetic, văduvă tânără şi adulterină). Odată le-am auzit cum răd şi chiţăie că asta e vremea lor acum că au patruzeci de ani, pe ultima sută de metri să se destrăbăleze, foloseau cuvântul să se dezlănţuie. Ştiu că pare incredibil, dar aşa era relaţia lor, adică Tanţa vorbea despre petrecerile la care mergea şi bărbaţii din jur, etc. şi mama era o ţoapă incurabilă dar Tanţa râdea şi părea să se simtă bine. Chiar şi după ani acea Tanţa m-a părăsit total şi pe mama o mai sună în ultimii ani. Oricum nu am fost apropiate. Încă mai ţin minte cum izbucneau toţi trei sau ele două brusc în râs tot timpul. D-na Plămădeală însă mi-a spus verde în faţă că deşi mama are picioare mai frumoase ca mine, ea ştie să i se opună şi nu va accepta orice din partea ei. Totuşi au avut o relaţie care a durat destul, mama a fost în vizită la ea şi la fiica ei, etc. Am fost şi eu. Şi îi vorbea cu respect, sigur persoana mea nu o interesa.

În ce priveşte colegii din clasa a VIII-a, parcă toţi au simţit că eram chinuită rău de ai mei şi au început să îmi joace o mulţime de feste. Mi-au distrus carnetul de note şi desenele mele dragi cu amintiri, îşi băteau adesea joc de mine mai mult decât de alte fete. Mă trânteau urât în zăpadă, etc. Pe vremea aceea oamenii erau reprezentaţi de diferite carnete, acum sunt reprezentaţi de o mulţime de carduri. Eu am găsit şi carnetele de student ale tatei şi am constatat că era de nivel 5-6 la note. tata mi-a povestit că fusese persecutat toată viaţa din cauza originii sale mic burgheze nesănătoase pentru comunişti. Când am mers la 14 ani să mă evalueze profesorul Ottescu (un cunoscut matematician), tata mi-a explicat pe drum că eu trebuie să înţeleg că condiţia mea socială e modestă şi să nu am aspiraţii intelectuale înalte, că nu voi putea pătrunde în lumea celor ca dl. Ottescu, oricât talent aş avea, sau oricât aş munci. Dl. acela mi-a evaluat aptitudinile matematice la nota 8. Tata era mulţumit. Tata zicea mereu că geniul e 99% muncă şi 1% talent. Da, colegii de clasă nu mă plăceau. Am avut o relaţie care mi-a plăcut cu o vecină de bloc Marina Gârju, dar după admiterea la liceu a devenit foarte îngâmfată şi mi-a întors spatele. Chiar mi-a spus pe stradă că la mecanică unde intrase ea se face carte mai bine decât la noi la secţia "superioară" de matematică fizică. Nu ştiu ce avea cu mine, eu o respectam mult. Poate a fost doar un moment de frustrare. Ulterior a a făcut trei facultăţi , a emigrat în SUA şi a avut o fetiţă. Sora ei nu ştiu. Avea o soră mai mică şi mai blândă şi cuminte, la care de asemenea ţineam. O altă colegă de clasă Irina Vişoiu, un adevărat talent la matematică, m-a înţepat de mai multe ori că eu sunt "superioară", sau că sunt prea blândă uneori (ea era băieţoasă) şi mi-a spus verde în faţă că părinţii m-au îngrăşat aşa cum se îngraşă porcul înainte de sacrificiu, fiindcă eu în clasa a 8-a, din cauza bătăilor şi urletelor mamei şi stresului zilnic m-am refugiat în învăţătură şi lectură şi m-am îngrăşat exact 10 kg în acel an şcolar. Colegii au început să mă înţepe şi legat de acest lucru. Iar Luiza, care nu era încă atunci colega mea de bancă, era extrem de plicticoasă şi sâcâitoare, ştia să bârfească colegii (eu am înregistrat-o odată), vorbea ore în şir, dar a fost poate un om mai normal în comunicare cu mine decât alţii. Am povestit deja totul despre ea. Tata spunea că e o intrigantă. Dar părinţii mei au fost o vreme prieteni şi cu părinţii Luizei. Mama Luizei, (care nici nu mi-a răspuns la salut în ultimii ani), îi dădea mamei mele reţete de dulciuri, am preparat şi eu după una. Însă, în ciuda faptului că am apreciat prezenţa Luizei în viaţa mea oarecum, în ultimii ani ea m-a chinuit, după 2007. Prin nu ştiu ce fenomen paranormal tot ieşea în calea mea pe stradă şi refuza să mă salute, deşi i-am vorbit direct. Şi chiar mi-am cerut cu umilinţă iertare dacă crede că aş fi greşit ceva faţă de ea şi eram sinceră, dar ea a refuzat să dea bună ziua. Părinţii m-au obligat desigur să dau examen la Mihai Viteazul deşi eu am plâns mult că nu voiam şi voiam filologie sau pedagogic. D-na Plămădeală a încercat să mă ajute fără succes, aşa că am intrat la acel liceu, la 5 minute de mers rapid faţă de casă.
(M-au torturat enorm toată noaptea trecută şi azi 16 octombrie 2014 şi mi-a venit şi ciclul foarte dureros. În special după-masa a fost monstruos ce mi-au făcut şi tot spuneau mereu că ei nu suportă adevărul şi vor numai minciuna să prospere. Şi mereu aceiaşi oameni ies în calea mea pe stradă. Şi se uită urât sau întorc privirea complet când trec pe lângă mine. Dar absolut tot ce am scris e adevărul curat, la fel cu ceea ce va urma).
urmarea în curând

Vise

S-ar putea să mai fi scris mai demult aceste lucruri, nu mai sunt sigură.

Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de funcţionare a inconştientului sau altor instanţe ale psihicului uman.

În general, în copilărie, nopţile mele erau tare dulci fiindcă dimineaţa nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba: ce ai visat - şi eu spuneam mereu NIMIC. Şi aproape că nu mă înţelegea, poate uitase că fusese şi ea copil, sau poate avusese altfel de copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.

Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat şi obositor. Eram într-un oraş ca un labirint, mă simţeam hăituită, ameninţată, alergam de teama a diverse pericole până oboseam şi transpiram. Mi-era cald. Era o aventură complexă pe care acum nu o mai ţin minte. Apoi m-am urcat într-un autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată. Autocarul goneşte pe un drum cu multe cotituri şi apoi se face ceaţă groasă. Privirea mea este îndreptată spre dreapta şoselei şi acolo apare brusc o biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol (ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.

Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat conţinutul, perceput drept coşmardesc de copilul care fusesem, ci ceea ce s-a întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut în inconştient, cum spun unii. Am continuat să dorm fericită nopţile mele fără vise. După cel puţin doi ani (acum nu mai pot preciza) am visat exact acelaşi vis din nou! Şi oricât vi s-ar părea de incrediobil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele mai ciudate din copilăria mea, poate singurul.

Dar La Dir La Da Da

Puţini dintre dvs. îşi mai amintesc poate acest cântec interpretat odinioară de Dalida. Cam aşa era refrenul şi în vremurile copilăriei mele era un cântecel uşor de fredonat şi cu valenţe energetice.

Noi, copii ai erei socialiste înainte de 1980, eram duşi (fiindcă învăţam în zona adiacentă Bucureştiului, cei de la oraş erau scutiţi) pe câmp la muncă agricolă. Eram transportaţi în nişte dube pe care eu le numeam tărăboanţe, fără ferestre sau cu ferestre foarte mici în spate, pline de praf şi cu doar câteva banchete, înghesuiţi ca vai de lume. Câte un profesor stătea în spate cu noi, ceilalţi stăteau în faţă mai comod lângă şofer. Nu ştiu dacă acela a fost un abuz din partea regimului asupra copiilor, adică munca aceea, numită practică agricolă. Este adevărat că aşa pierdeam ore la şcoală şi eram obligaţi să facem ore suplimentare sau să recuperăm cumva materia cu profesorii.

Dar cred că puteţi ghici că pentru noi copiii era şi un prilej de distracţie şi glume. Şi de joacă, fiindcă nimeni nu lua foarte în serios acele ore de muncă, nici profesorii. Şi pentru mine era frumos să descopăr cerul liber şi să învăţ mai multe despre culturi agricole pe care oricum le studiam la şcoală, să văd cum arată soia sau rapiţa sau roşiile de pe câmp. Şi nu arătau bine deloc, recoltele nu prea erau fertilizate din câte îmi dau eu seama acum şi de multe ori era secetă.

În tărăboanţele acelea eram ca un fel de saci de cartofi foarte prăfuiţi, zguduiţi când maşina sărea din groapă în groapă. Mi-l amintesc pe profesorul de muzică, dl. Stoica, de altfel foarte sobru şi aspru, care în acel momente era cald şi apropiat de copii, cântând împreună cu noi multe cântecele vesele, printre care şi Darladirladada, în adaptare pentru copiii din România. Era un sentiment plăcut şi tonifiant.

O altă amintire amuzantă este din clasa a V-a când am fost la sortat cartofi împreună cu diriginta, d-na Plămădeală. Acolo dumneaei ne-a predat primele lecţii de teoria mulţimilor şi colecţiilor. Era amuzant fiindcă în definitiv aveam acolo destul material didactic în faţa noastră pentru acele lecţii.

Pentru a fi onestă trebuie să adaug că nu eram roboţi sau maşini. După o zi de muncă destul de grea în care mai făceam şi întreceri cine este mai harnic, atât copiii cât şi profesorii obişnuiau să îşi umple sacoşele cu roşii sau alte lucruri comestibile, şi de câteva ori am făcut şi eu acest lucru. La urma urmei eu eram mai norocoasă ca alţii având grădinile mele acasă la mamaia. Apoi plecam pe drumul spre casă, cu acea dulce oboseală în corp, înghiţind din nou praf şi cântând eventual din nou, dar mai puţin. Partea pe care o furam noi din recoltă era foarte mică de fapt. Şi de multe ori câmpurile erau neîngrijite, nerecoltate sau nerecoltabile fiindcă lipsea forţa de muncă. Părerea mea este că în acele vremuri oamenii semănau mai mult decât puteau culege.

Dar chiar şi cea mai grea muncă pe câmp era o bucurie pentru mine. Întreaga mea copilărie a fost fericită şi eram înconjurată, Doamne, de dragostea familiei şi de unii profesori foarte buni la şcoală.

Jucării

Simt nevoia să scriu acum despre o parte mirifică din copilăria mea şi a altora...
Acele zile, acele fericite, strălucitoare zile din copilărie...cu flori de cireşe în păr, rupând cu dinţii frunze de mentă sălbatică pentru a le simţi aroma, gustând măcriş sălbatic în livadă, legănându-mă de o scândură prinsă cu o sfoară de nucul din curte, desenându-mi prinţesele şi zânele mele, citind povestea lui Burattino, visând pietrele preţioase găsite de Sindbad, cu teamă de pericolele ascunse în colţuri şi de uşile interzise pentru fetiţe ca mine şi mai ales crezând în puterea iubirii şi a lui „a fost odată ca niciodată”...

Jucăriile, o lume de jucării la picioarele mele ori stele răspândite pe cerul nopţii ori flori mângâindu-mi picioarele, jucării pe care aş fi dorit să le am, jucării pe care le visam, jucării pe care le-am creat eu însămi... Îmi amintesc lumea din „Spărgătorul de nuci”: Ca şi acolo, jucăriile mele sunt acum vii pe aleile memoriei mele.

La început am primit în dar o păpuşă pe care am numit-o Ileana. Apoi am avut alte câteva păpuşi cu care mă jucam mult, dându-le nume. Cu excepţia lui Ciociosan, o păpuşă chinezească care avea o limbă de plastic la spinare, de care dacă trăgeai începea să plângă. Ciociosan a fost un nume pe care i l-a dat mamaia. Pe vremea aceea eu nu cunoşteam destinul tragic al madamei Butterfly. O altă păpuşă a fost găsită aruncată de vecini în grădina noastră. Bunica a spălat-o şi a îmbrăcat-o în costum popular maghiar, confecţionat de ea ( bunica dinspre tată era de origine maghiară). Am mai avut două păpuşi gen Barbie şi câteva piese de mobilă de păpuşi de plastic, prea mici pentru păpuşile mele. Am pictat feţe de păpuşi pe ghinde şi când venea vărul meu Paul în vizită ne jucam de-a războiul cu indienii lui de plastic şi căluţii lui.

Desigur îmi plăceau păpuşile, dar şi alte jucării aveau acelaşi farmec pentru mine. De exemplu calul de lemn în care mă legănam. Sau tricicleta care îmin plăcea mult. Sau pianul de jucărie pe care cântam mici partituri după ce am învăţat scrierea muzicală la şcoală. Şi desigur maşina de cusut de jucărie, primită în dar de la o mătuşă. Și mai ales broscuța chinezească metalică cu cheie, pe care mi-o dăruise Cătălina Popescu, o fată cu 7 ani mai mare decât mine când am vizitat-o cu tantni Piri pe mama ei care locuia pe bulevardul Ana Ipătescu.

Jucăriile improvizate mă fermecau poate şi mai mult. Rochiţa rândunicii, albe sau roz erau rochii de bal pe degetele mele, mai ales după ce am citit Florile micuţei Ida de Andersen, povestitorul meu favorit. Aveam castelele mele din cărţi de joc sau coceni de porumb, păpuşile din coceni cu păr lung, umbrelele din frunze de brusture, toate acestea erau minuni adevărate. Mamaia îmi spunea poveşti din copilăria ei când avea păpuşi din cârpe, ronţăia roşcove în loc de dulciuri şi era pedepsită să stea la colţ pe coji de nucă dacă nu era cuminte... cât s-au schimbat vremurile de atunci!

Lumea se schimbă zi după zi şi jucăriile mele, chiar dacă nu erau multe, erau miracole pentru mine. Ele nu pot însemna acelaşi lucru pentru copii din ziua de azi. Mulţi erau şi sunt mai înstăriţi decât eram eu, viaţa la oraş dar şi la ţară a evoluat. Pot vedea în parcuri sau în vitrine mult mai multe jucării ca pe vremea mea. Acum există supertehno jucării şi altele.

Aţi visat cumva vreaodată să zburaţi până la lună în copilăria dvoastră? Eu nu. În schimb visam să mă joc cu soarele ca şi cum ar fi fost un măr atunci când eram mică. Imaginaţia este uneori bogată în prima copilărie. Copiii de azi au mai multe jucării şi cei de mâine vor avea altele. Dar numai câţiva sunt atât de norocoşi cum am fost eu să descopere miracolele naturii. Acesta a fost unul dintre cele mai mari daruri pe care mi le-a oferit viaţa când eram mică. Copiii de la oraş au desigur mai multe jucării şi pot fi mulţumiţi şi ei pentru acest lucru şi pentru Spărgătorul de nuci la operă. Copilăria este întotdeauna un mister şi o minune.

În acest video sunt eu în copilărie, străbunica mea în costum popular ardelenesc (ia), naşa mea şi chiar şi păpuşa Ileana...

Copil în secolul XX

„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”
„Cum adică să se înscrie?”
„Aşa spune cântecul.”

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”
„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”
„Zău, zău, zău...”
„Să nu zici zău lui Dumnezău!”
„Cum adică?”
„Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”
„Bine”.

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
„Mă laşi şi pe mine să bat puţin?”
„Ie, vino să îţi arăt cum.”
Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”
„Tu ceteşte! Cine are carte are parte.”
„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

„Tulaaai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”
„Adu şi lumina că durduie” zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.
Nicicând nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
„No, acum o stat.”
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi sufletul plin de amintiri...


Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă
Reaţă = dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă

Amintiri din copilărie - partea a III-a

Povestesc aici tot adevărul, pe scurt, în note de jurnal, despre anul 1984-1985 din viaţa mea chinuită în prima parte a adolescenţei, când încă speram din tot sufletul că nu voi ajunge la spitalul de psihiatrie, în ciuda faptului că aveam mari dificultăţi în viaţă.
………………………………………………………………………………………………
În 1984, când aveam 13 ani şi jumătate, înainte de a fi luată de ei în noua lor locuinţă (fiindcă după ce au stat la Teiul Doamnei s-au mutat pe Calea Moşilor, din cauza mamei care rămăsese cu mare frică de cutremur din 1977 şi vroia la un etaj inferior), părinţii m-au dus într-o excursie în URSS. Am plecat cu avionul, spre Moscova, unde tata a vorbit cu recepţionerul în limba rusă, fiindcă ştia ruseşte din şcoală. În zilele când am fost în URSS am învăţat alfabetul de acolo destul de uşor. Dar nu ştiu ruseşte.

Îmi amintesc că în prima seară tata a cumpărat ceva dulce de la magazinul din apropierea hotelului şi mi-a dat şi mie - era atât de dulce încât am ţinut minte atâţia ani. La Moscova am stat la coadă la mausoleul lui Lenin, aşa era atunci pentru turişti, coada era imensă. Lenin a fost al doilea mort pe care l-am văzut în viaţa mea. Mama a făcut o "scenă" foarte urâtă în Piaţa Roşie şi tata încerca în zadar să o calmeze. Până la urmă s-a descălţat şi mergea fără pantofi pe mijlocul pieţei. De-a lungul sejurului de 2 săptămâni în URSS mama a fost îngrozitoare şi era prima oară pentru mine când am cunoscut grozăvia de a fi mai mult timp doar împreună cu părinţii. După ani, tata povestea mereu despre comportamentul mamei la cutremur sau în Piaţa Roşie. Şi la cutremurul din 1977 mama fugise desculţă în stradă. Atunci tata juca rolul de a mă proteja de suferinţa asupra mea din partea mamei. La Moscova sau la Leningrad am cunoscut o altă familie de turişti români (soţ şi soţie) care au discutat mai mult cu părinţii mei şi ne-au recomandat să mergem la o biserică, distrusă de oamenii regimului de atunci, unde nu se mai ţineau slujbe, ci se depozitase altceva acolo. Acum nu îmi amintesc ce, poate era o expoziţie legată de partidul comunist, oricum am fost acolo şi nu a fost cine ştie ce lucru interesant. Familia mea era împotriva lui Ceauşescu, pe care îl bârfeau destul de mult, mai ales naşul meu. La Moscova am mai vizitat şi celebra catedrală Sfântul Vasile cu turnuleţe colorate, pe dinăuntru era ca un fel de fortăreaţă.

Am mers apoi la Leningrad(actual Sankt Petersburg), apoi la Riga, apoi la Kiev. Mi-a plăcut mult excursia, dacă fac abstracţie de necazurile din partea mamei. Am mai vizitat fortăreaţa Petropavlovsky. Am şi acum diapozitive cumpărate acolo de mine. Am vizitat şi panorama Bătăliei din Borodino, unde m-a impresionat faptul că simţeam , mergând pe un fel de schele pentru vizitatori, că mă pierd în interiorul tabloului respectiv. Unul dintre drumurile parcurse în interiorul URSS a fost cu un avion micuţ, restul cu trenul. În tren tata a intrat în vorbă cu un bărbat rus care avea loc şi el în cuşeta noastră ( eu probabil eram puţin nemulţumită, gândindu-mă cum voi adormi cu un străin acolo). Bărbatul a fost amabil şi mi-a dăruit o bucată de ciocolată amară. La Leningrad am vizitat Ermitajul (palatul de iarnă), care mi-a plăcut mult, am o poză pe scări. Am fost fericită vizitând colecţia de tablouri şi mi-a plăcut faptul că ştiam să recunosc mare parte din scenele mitologice, fiindcă citisem cu puţin timp în urmă Legendele Olimpului. Mama ardea de dorul de a cumpăra vaze indiene, cum era moda atunci pentru cei care vizitau URSS (oamenii mai aduceau de acolo căciuli din blană de iepure, bijuterii, aspiratoare şi prietena părinţilor, M.,şi alţii i-au dat mamei sfaturi cum să ascundă unele lucruri la graniţă. Fusesem îndrumaţi să vizităm magazinul Ganga, nu mai ştiu în ce oraş, dar ţin minte că am umblat şi pe străzi mai lăturalnice. Mama a rămas în final fără vazele acelea. La Riga am fost cazaţi în camere separate, la etaje diferite - eu cu mama eram la etajul 21 şi tata la 23. Seara, tata a venit la noi în cameră şi părinţii iar au făcut o scenă de ţinut minte, o discuţie urâtă, fiindcă mama era mereu nemulţumită. În acelaşi timp erau focuri de artificii afară, dar nu am prins decât finalul şi m-au impresionat reclamele luminoase, mai ales cele în mişcare. Mama a glumit că focurile de artificii sunt în onoarea tatei şi tata a spus că sunt pentru mine. Certurile părinţilor erau de multe ori ca nişte furtuni de vară şi se opreau brusc. Tot la Riga am fost cu părinţii la malul mării, era rece, am poze de atunci şi părinţii, nu ştiu de ce, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere. Eu aveam atunci o bună orientare în spaţiu, le-am spus pe unde ne putem întoarce cel mai uşor şi am avut o mică discuţie în contradictoriu cu tata ( tata avea mereu o vorbă: drumul cunoscut e cel mai bun dintre toate). Pe mine m-a supărat că nu aveau deloc încredere în mine (cum am păţit întreaga viaţă). Atunci am avut dreptate cu drumul şi mama probabil a spus că sunt deşteaptă. La Kiev am vizitat Mânăstirea Peşterilor din Kiev, unde am văzut corpuri mumificate de călugări, ceea ce nu prea mi-a plăcut. Mama a cumpărat două inele cu piatră roşie şi mie mi-a cumpărat unul ales de mine, cu piatră de ametist violet deschis. Drumul de la Kiev spre casă l-am făcut cu trenul, mi-au plăcut mult ceaiurile oferite călătorilor pe drum. La graniţă tata a ascuns două inele (unul la WC) şi mie mi-a lăsat inelul meu pe deget, arătându-l controlorului. În excursie aveam micul dejun la hotel, în rest cumpăram din magazine alimentare. Când am plecat acolo aveam 62 de kg, la întoarcere, datorită mersului pe jos, aveam 58 de kg şi o talie măsurată tot de 58-59 cm. Lumea zicea că am talie subţire.

M-am mutat în Bucureşti în toamna lui 84, înainte să înceapă şcoala, în noul apartament al părinţilor la etajul trei, pe Calea Moşilor. Ei cumpăraseră mobilă nouă (doar scaunele şi fotoliile vechi le-au păstrat, plus biroul tatei pe care l-au pus la mine în cameră). Ţin minte că odată (poate chiar în 1984-1985) tata a spus să mă uit în jurul meu fiindcă aceea este închisoarea mea! Nu am dat importanţă faptului, ştiind că nu greşisem nimic. Oricum eram o persoană foarte delicată, blândă, dar cu tărie în faţa furtunilor vieţii şi credeam că voi reuşi să suport răul din partea mamei (tata spunea mereu că este mama mea şi că trebuie să o suport chiar dacă e nebună) şi chiar ţineam la ea şi credeam că forţa iubirii va învinge. Ţineam mai mult la tata, crezând că e total nevinovat în scandalurile care se derulau. Acest eveniment din viaţa mea (plecarea de la Andronache-Voluntari şi mutarea în Bucureşti) a coincis cu unele schimbări ale societăţii, cu faptul că alimentele începeau să dispară de pe piaţă şi să se cumpere pe sub mână, cu faptul că programele la televizor deveneau tot mai proaste şi scurte, cu faptul că încălzirea centrală era tot mai precară (iernile am suferit sub 18 grade mereu şi era aşa frig uneori încât dormeam îmbrăcată gros sub plapumă şi cu pături groase. Şi electricitatea se oprea (se spunea atunci "au luat lumina"), dar parcă mai mult la ţară decât la oraş. Părinţii amenajaseră apartamentul cu parchet şi gresie şi faianţă, iar pe hol era o ogivă care marca trecerea de la secţiunea mea din apartament la a lor. Balconul era deschis la început, fiindcă nu era voie să închizi balconul; când au apărut balcoane închise la vecini, părinţii s-au hotărât să facă şi ei la fel. Pe vremea când balconul nu era închis mi-a zburat vântul cămaşa mea de noapte roz pe care o aveam cumpărată de la Bucur Obor (nu ştiu de ce a rămas acolo fără cârlige, mama sau eu am fost neglijente). Dar atunci mama a fost drăguţă cu mine şi mi-a cumpărat una la fel în locul celei pierdute. La mine în cameră era la început mochetă verde, în rest erau covoare, dar în 89 mama mi-a cumpărat covor (m-a întrebat dacă îmi place şi eu m-am întins pe covorul nou şi am răspuns afirmativ - parcă era mai bine decât cu mochetă, fiindcă eu făceam uneori gimnastică - exerciţii pentru abdomen de exemplu). În perioada 84-88 am făcut adeseori gimnastică - pentru mobilitate, genoflexiuni(100 fără să obosesc fiindcă rezistenţă la eforturi fizice îndelungate aveam) şi altele.

Blocul în care locuiam era amplasat la intersecţia dintre Moşilor şi strada Zece Mese. De la fereastră aveam vedere spre strada Popa Petre din faţă şi puteam vedea soarele asfinţind. Vara era cald, era mult soare după-masa şi iarna era frig. Blocul era încă nou în 84 când ne-am mutat acolo, se pare că fusese construit după cutremurul din 1977, nu ştiu exact în ce an. Camera mea era mică, una dintre cele două camere mici ale apartamentului de patru camere. Deoarece noi eram trei persoane şi regimul de odinioară nu permitea camere în plus faţă de numărul de persoane din familie, părinţii mei au declarat că suntem patru. A patra persoană declarată a fost buna, străbunica mea şi apoi moştenitorii bunei au renunţat la partea lor din apartament. Cămăruţa mea (nu îmi amintesc numărul de metri pătraţi, dar era mică) avea iniţial uşă spre balcon, dar părinţii au zidit-o, cu toate că eu nu aş fi vrut, spunând că aşa va fi mai cald în casă. Lângă camera mea exista un WC de serviciu (aşa îi spuneau unii), unde iniţial fusese un duş. Părinţii au desfiinţat duşul şi au pus acolo maşina de spălat. Sincer, mie mi-a părut rău după duş, fiindcă mi-ar fi plăcut poate să fac câte un duş mai des, mama ar fi putut pune maşina de spălat în baia mare, dar poate că a fost mai bine aşa. În ultimii ani chiriaşii noştri care locuiesc acum acolo au reamplasat un duş, aşa mi-a spus mama, eu nu am fost să văd. Eu şi părinţii mei dormeam în camere la polii opuşi ai apartamentului, la mine un perete se învecina cu bucătăria vecinului de alături, un avocat în vârstă bolnav de astm. Pe peretele opus eu aveam biroul tatei, unde am făcut şi meditaţii în clasa a 8-a cu doamnele profesoare de matematică şi română din fosta mea şcoală generală. Cred că o cameră era totuşi în plus şi am fi putut sta bine în trei camere, dar pe acel segment din Moşilor erau blocuri cu apartamente de două sau patru camere. Pereţii acestui bloc în care stăteam erau extrem de subţiri, se auzea puternic cum trece tramvaiul 21 pe stradă, vibra şi podeaua şi de asemenea se auzea bine ce vorbeau vecinii dacă aveau vreun scandal sau făceau zgomote. Până în 89 nu prea m-am întâlnit cu vreun vecin şi nici nu am fost tulburată de vreun zgomot al vecinilor. O singură dată m-a mirat faptul că vecinii de deasupra (familia A, familie de medici) aveau o petrecere zgomotoasă şi se auzea cântând un bărbat o doină ardelenească, nu mai ţin minte ce, dar avea o voce dulce, frumoasă.

Îmi amintesc prima mea întâlnire în curtea şcolii cu noii colegi. Părinţii m-au transferat la şcoala numită atunci nr.23, pe strada Oltarului, învecinată cu biserica Sf. Silvestru.(în acea biserică a slujit mai apoi cunoscutul părinte Galeriu, după al cărui nume o stradă învecinată şi-a luat numele). Eu nu am fost la slujbe în acea biserică, dar am intrat de câteva ori. În 1984 a murit Nichita Stănescu şi a fost slujba din câte ştiu la biserica Silvestru, dar nu mai ştiu când, poate înainte ca eu să fi mers la şcoală. Oricum pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Nichita Stănescu. În curtea şcolii erau adunaţi viitorii mei colegi - tot clasa A, ca şi în şcoala din care veneam. Eu eram îmbrăcată în costum de pionier, aşa cum credeam că e nevoie la ceremonia deshiderii, dar alţii erau în uniformă obişnuită, nu cum eram eu învăţată la fosta mea şcoală. O colegă, I., care era o figură simpatică şi populară în şcoală şi în clasă, m-a luat de mijloc, de centură, vrând să mă introducă în atmosfera de acolo, să îmi prezinte colegi sau profesori. I. stătea pe strada Spătarului în apropiere şi tatăl ei era inginer, tata spunea că îl cunoaşte. Amintesc aici câţiva dintre foştii mei colegi: M.G., viitoarea mea colegă de bancă şi totodată vecină de bloc (ea stătea la etajul 6, avea o soră cu un an mai mică, R., m-a impresionat faptul că M. semăna mult cu tatăl ei, iar R.cu mama). Cu ele m-am împăcat destul de bine, părinţii le trimiteau la tenis şi de la ele am învăţat să joc schimb de fluturi cu rachete de badminton, bineînţeles fără fileu. De multe ori ne-am jucat împreună, mie îmi plăcea mult să alerg după fluturaş, să îl prind în zbor; am fost cu ele şi în parcul unde jucau tenis odată. Exista un singur lucru pe care îl reproşam lui M., dar acum, când ştiu cum e lumea şi viaţa (şi faptul că ea a reuşit să facă trei facultăţi şi să emigreze în SUA), mă gândesc că am greşit în judecarea acelei trăsături ca defect: se arăta a fi prea mândră sau arogantă şi parcă avea un fel de agresivitate inclusă, subînţeleasă - dar acest lucru poate însemna o calitate. M.L. sau L. Cum i se spunea, era fruntaşa la învăţătură a clasei şi probabil comandant de detaşament. Oricum nu îmi amintesc cu precizie, fiindcă la noua mea şcoală activităţile pioniereşti erau rare, nu ţin minte nimic despre aşa ceva; aici nu se cereau nici coji pentru iepuri, nici frunze pentru viermii de mătase. Ea s-a apropiat treptat de mine şi am început să avem discuţii lungi, unele plictisitoare pentru mine, fiindcă ea îmi tot povestea secretul ei (desigur nu am spus altcuiva, nici nu aveam de ce şi cui) şi anume că este îndrăgostită de colegul A.). Acest lucru mă enerva la ea - faptul că era foarte insistentă şi cicălitoare de multe ori, dar pot recunoaşte că eu nu am respins niciodată pe nimeni şi nici nu ştiam cum. Cum mărturisea peste ani dna H., profesor psiholog în facultate, nici eu nu ştiam să spun NU. Dar vă rog să nu mă judeacţi aspru pentru aceasta, caracterul meu s-a mai format până în 88. Deşi L. mi-a povestit că a discutat chiar cu A.despre iubirea ei faţă de el şi el a respins-o, chiar şi în anii de liceu îi mai arunca câte-o privire sau îmi mărturisea despre nostalgia ei legat de acea iubire adolescentină. Mi-a dat şi o poezie a ei despre el. Şi L. stătea aproape de şcoală, chiar mai aproape decât mine.
Tot aproape de şcoală stătea şi O., colegă care ştia să zâmbească frumos şi era bună şi cuminte. Era genul care părea să ţină la ideea de prietenie, la colegi, am fost odată la ea în vizită şi L. mi-a spus că tatăl lui O. avea un loc de muncă mai special..

O. este cea care a făcut poze la sfârşitul anului şi şcolii. Eu nu aveam cu ce şi în plus mi se inculcase ideea că e mai bine să nu apari în poze, să fii mai şters, astfel încât nu apar în primul rând.
M. M. era fiica profesoarei noastre de chimie şi era o persoană pe care nu ai cum să o uiţi - înaltă şi voinică (şi mama ei era), cu exprimare bruscă şi aparent sinceră a emoţilor sau gândurilor. Am fost la ea acasă, la ziua ei de naştere. În clasă ea se împăca bine cu alţii chiar dacă era mai băieţoasă, eu simţeam că ascunde gingăşie dedesubt. La sfîrşitul clasei a 8-a a fost un fel de « banchet » şi M.M. a rugat un băiat, chiar pe cel îndrăgit de L. să danseze cu mine.
Notă discordantă faţă de alte fete făcea F., fiindcă era o fată cu limbaj vulgar, de care îmi amintesc fiindcă la mine acasă nu se foloseau astfel de cuvinte. Îi era greu şi cu învăţatul.
O altă colegă era I., care mai avea o soră mai mare şi locuia pe strada Plantelor. Cel mai mult ieşea în evidenţă faptul că avea talent la matematică şi la jocul de baschet. Uneori mă întorceam acasă cu ea şi mai discutam, odată m-a făcut să mă simt prost spunând că eu sunt o persoană superioară. Ea citea Noica şi Nietszche încă de atunci şi spunea că aaş a început ea să citească, mai întâi cărţile mai grele şi poveştile doar după ce a crescut.
Coleg cu mine era şi C.P. (colega L. îi spunea Pătrăţel). Îi plăcea matematica şi lui, l-am întâlnit de vreo două ori pe Moşilor şi după 89.
Colegul A., obsesia de zi cu zi a colegei L.,era prieten cu altă colegă. Era un elev bun şi îmi plăcea că vorbea frumos cu mine, deşi se înţelegea mai bine cu vecina mea de bloc.. La sfârşitul anului şcolar a dansat un dans (blues se spunea pe vremea aceea) împreună cu mine fiindcă l-a rugat M. M., căci pe mine nu mă invita nimeni la dans. Deşi era un lucru aranjat, am acceptat, a fost primul meu dans cu o persoană de sex opus şi îmi amintesc că l-am întrebat cum trebuie să dansez - probabil eram prea emoţionată, căci evident îi putusem vedea pe alţii dansând, nu aveam de ce să întreb. În rest probabil că mai aveam discuţii glumeţe sau câte ceva legat de obiectele de studiu (oricum nu aveam o relaţie apropiată cu el).
Colegul lui de bancă era un băiat cu ten măsliniu, foarte cumsecade.
Mai am amintiri despre o colegă blondă şi gingaşă şi delicată în relaţia cu alţii, A., la care desigur ţineam mult. În ansamblu pot declara fără să roşesc că am ţinut la colegii mei de clasă, ca întotdeauna în viaţă.

Şcoala era o clădire veche, răcoroasă vara, dar prea întunecată pentru gustul meu de atunci, trezindu-mi amintiri nostalgice din fosta ema şcoală, care era nouă şi luminoasă, chiar dacă nu avea valoare arhitecturală. Sau poate fiindcă mă obişnuisem cu fosta mea şcoală mi se părea prea întunecat la şcoala 23. Oricum, glumesc şi eu puţin; nu trebuie să credeţi că nu vedeam bine în sala de clasă, era destulă lumină pentru activitatea şcolară. De asemenea mă deranja faptul că în noua mea şcoală nu era linişte şi disciplină ca în Voluntari. Aici copiii din oraş erau puţin mai altfel. Aceste mici probleme de adaptare pe care le-am avut mă dureau mai tare din cauza faptului că părinţii mă chinuiau rău de tot acasă.

Printre activităţile extraşcolare era un cor condus de profesoara de muzică, care m-a racolat şi pe mine, cu toate că înainte profesorii şi alţii spuneau că nu am voce şi ureche muzicală. Vă puteţi imagina bucuria mea de a fi împreună cu alţii, cântând în cor, fiindcă îmi şi plăcea foarte mult să cânt. Dar eram timidă şi mă temeam să nu stric armonia generală şi cântam cu voce slabă. Mi se pare că am cerut să mă mute de la vocea a 2-a la vocea întâi sau invers. Se pare totuşi că un timp am cântat la vocea a 2-a fiindcă îmi amintesc un cântecel de atunci – « Şcoala ne-nvaţă gândul curat, cântece jocuri de neuitat ». Când profesoara de muzică ne-a cerut să mergem cu ea la un spectacol (corul şcolii) şi era obligatoriu să mergem cu toţii, eu nu am apărut pe scenă, fiindcă eram convinsă că nu am voce şi nu vroiam să ies în evidenţă. De asemenea, mă tem că atunci a fost singura dată din viaţă când am minţit, că sunt răcită sau ceva similar. Mie mi-era tare greu să mint, am fost educată să fiu mereu sinceră. Tot în afara orelor de curs mai erau şi olimpiade şcolare, dar eu nu m-am dus, fiindcă mi se părea că sunt incapabilă să obţin rezultate bune.

Am suferit unele lucruri neplăcute din partea colegilor. Eu fusesem în vară la Colun, în satul bunicilor, şi pictasem în acuarele casele, făcusem portretul în cărbune al bunicilor destul de frumos şi cred că aveam şi alte picturi cu mine la şcoală într-o zi. Poate e din cauza fostului profesor de desen care m-a batjocorit puţin, insistând că nu sunt făcute de mine desenele din vacanţe. Cele pe care le aveam la şcoală în acea zi erau drăguţe pentru gustul meu de atunci şi mai ales amintiri dragi. Nu am avut nici o greşeală, nu intenţionam să mă laud, era dragostea mea faţă de satul meu drag pe care vroiam să o împărtăşesc şi altora, mai ales fiindcă eram un copil singur şi abuzat de părinţi. Atunci colegii mi-au furat în pauză desenele din bancă. Mi-a părut rău după ele, pentru mine însemnau mult.
În altă zi mi-au furat carnetul de note din şcoala generală, nu ştiu de ce, fiindcă nu făcusem nimic rău nimănui. L-am găsit făcut ferfeniţă aproape de uşa de la intrarea în curtea din spate a şcolii.
Tot la şcoala 23 a venit odată un dentist să controleze starea dinţilor noştri - poate era un studiu statistic, nu ştiu care era scopul. Am ţinut minte acest lucru fiindcă dentistul m-a dat pe mine ca exemplu celorlalţi - spunea că am o dantură aproape perfectă, cu un uşor prognatism. Cred că vă daţi seama că nu prea mi-a plăcut să fiu aşezată drept model pentru dinţi. La 34 de ani deja nu mai aveam măselele, în afară de o măsea de minte şi mi s-au pus proteze.
În iarnă mi s-a întâmplat ceva neplăcut . Ca şi în şcoala din Voluntari unii îşi băteau joc de mine poate fiindcă nu eram rea ca ei sau fiindcă nu aveam destulă îndrăzneală. Dar treptat până în 88 am reuşit să scap de povara timidităţii. În iarna aceea băieţii din clasă (câţiva ) m-au trântit în zăpadă şi eu am fost tare necăjită fiindcă eram într-o poziţie indecentă cu fusta ridicată.

Dintre profesori o ţin minte pe dirigintă, care era profesoară de limba engleză şi se numea D. A. Mai îmi amintesc că profesoarei de franceză îi plăcea de mine fiindcă ştiam destul de bine franceza pentru vârsta mea de atunci. O mai ştiu pe doamna M. de chimie, pe doamna de limba română, pe profesoara de muzică şi pe cea de matematică, care mi-a spus că îi place inelul meu (cel din URSS), că este simplu şi se potriveşte unei domnişoare.
La sfârşitul anului şcolar 84-85 am luat premiul trei, la egalitate cu M, colega de bancă. Locul II l-a luat A.U. şi desigur pe primul loc era L., care spre deosebire de mine era mai obsedată de învăţătură şi era şi cunoscută mai bine de profesori, oricum ea era interesată mai mult decât mine să ia note mari.

Aveam lungi discuţii cu L., aşa cum am povestit, ea vorbea mai mult decât mine, eu fiind o fire care prefera să îi asculte pe alţii cum povestesc despre ei sau alte lucruri. Sigur, vorbeam şi eu, dar puţin şi suportam stoic ideile ei care gravitau în jurul lui A., de care se îndrăgostise. Este fantastic câte idei avea pentru a descrie o simplă stare de fapt - de a fi îndrăgostită Iubirea de genul acesta e un fenomen normal pentru acea vârstă, dar L. insista totuşi prea mult.Având în vedere faptul eu eram o persoană înzestrată cu răbdare, nu îmi pare rău de timpul petrecut cu ea astfel. Eu am încercat să o aduc pe calea bună, explicându-i că e fără rost să iubeşti o persoană care te respinge, de multe ori am insistat pe acest lucru, dar ea nu a fost influenţată - ba chiar mai mult era pierdută în mărturisiri - poate am greşit fiindcă nu ştiam atunci cum aş putea să o ajut, poate ar fost mai bine să par total indiferentă, să schimb subiectul mereu (acest lucru cred că l-am încercat, dar în zadar). Însă există o vorbă bună despre bârnă şi pai. La început eu nu credeam că şi eu voi trăi aceeaşi poveste, fiindcă m-am îndrăgostit (adică aşa credeam eu) de fiul dnei P., cu trei ani mai mare ca mine, îl chema M.. Prima oară am fost la circ cu colegii din şcoala generală parcă şi era desigur şi diriginta cu noi şi venise şi fata ei, ştiu că atunci eu am intrat într-un fel de stare de aşteptare. Fiindcă dna P. făcea meditaţii cu mine, s-a apropiat puţin de mama şi vorbeau diverse lucruri. A venit cu fiul ei la noi la masă. Atunci precis am simţit emoţii tinereşti, eram fascinată de M. fiindcă... nu are rost să explic, era firesc după viaţa de până atunci. Am avut un jurnal în care scriam şi despre acest lucru dar l-am ars peste ani. Acest M. spunea că nu îi place să apară în fotografii şi de atunci şi eu m-am ferit de poze, dar în viaţa mea nici nu prea au fost ocazii de a fi fotografiată între anii 84-92. După ce au stat la masă cu noi, am plecat cu oaspeţii să îi conducem spre staţia de maşină sau troleibuz. Discutam fleacuri cu M., a fost amabil şi vorbea cu mine (dacă ar fi ştiut ce simt pentru el probabil ar fi tăcut)
Printre altele a fost vorba de poezie şi el mi-a mărturisit că îi place Nichita Stănescu şi mi-a recitat Emoţie de toamnă fiindcă eu l-am întrebat ce îi plăcea mai mult. Dar vă puteţi imagina emoţia mea atunci ascultând acele versuri. După aceea mi-am cumpărat poeziile lui Nichita Stănescu datorită lui M. Doamna P. mi-a spus odată că ea nu e ca alţii să ofere complimente gratuite mamei (poate a simţit ce rea putea fi mama) şi nu a mai venit la noi în vizită după 89. Mai ţin minte că spunea că mama are picioare mai frumoase ca mine, ceea ce mi-a rămas în memorie dcă mama însăşi se lăuda cu acest lucru. De M. mi-era milă fiindcă mama lui mi-a spus că îi pare rău că el şi-a distrus sănătatea cu alcoolul. După ani, el a început o viaţă în concubinaj cu o prietenă, în casa mamei lui, care era nemulţumită de acest lucru. Iubirea mea pentru el a fost pură, gingaşă dar cu uşoare accente pasionale, a fost prima oară când visam aşa la cineva. Şi a durat până când aveam 16 ani. Atunci visul meu s-a spulberat firesc, în urma lecturilor şi maturizării gândirii mele. Oricum acea iubire platonică nu a fost nici greşeală, nici rău, l-am întâlnit pe M. numai de câteva ori. Mai îmi amintesc că un unchi al lui îi spusese lui M. (după cum povestea mama lui) că trebuie să aibă grijă ce face mai departe în viaţă. După ce am intrat la liceu, M. a avut bunăvoinţa să vină până la poarta liceului meu (Mihai Viteazul) aducându-mi o casetă cu muzică pe care i-o dădusem să o repare (se prinsese în casetofon şi dacă i-aş fi spus tatei m-ar fi certat. Oricum, tânără fiind atunci, m-a impresionat politeţea din partea lui şi faptul că m-a ajutat, fiindcă ţineam la caseta aceea audio.

Fiindcă aveam mari probleme acasă cu părinţii rămăsesem cu gândul la fosta şcoală şi la foştii colegi şi i-am mărturisit cred şi dnei P. acest lucru. Atunci dnei m-a invitat la fosta şcoală. Colegii au fost foarte amabili cu mine, ca şi cum ţineau la mine şi mă respectau. Eram copleşită de emoţie cu adevărat. Am făcut poze în grup, le mai am şi acum.

Colega I., cea care îmi spusese că eu sunt un om superior, îi vorbea de rău pe cei de naţionalitate maghiară. Atunci eu i-am spus că şi eu sunt pe sfert unguroaică şi că am fost tratată frumos în magazinele maghiarilor în Ardeal. Ea mi-a răspuns că se purtau bine pentru că ştiau că sunt rudă cu ei, iar eu am contrazis-o. Am fost şi la ea acasă de câteva ori şi m-au impresionat tablourile cu flori ale tatălui ei. Ea se arăta puţin nemulţumită că tatăl ei picta numai flori. În ansamblu era un om pe acre l-am admirat, dar aceste mici detalii prin care m-a înţepat atunci au devenit mai dureroase peste ani, după ce alţii m-au lovit, mai mult decât I. Poate am judecat-o prea aspru. Ea a plecat printr-o bursă în străinătate din primul an de facultate, la Copenhaga şi, fiindcă a avut noroc, s-a măritat cu un tânăr cunoscut acolo. Între timp mai îmi trimitea scrisori,a fost una dintre puţinele relaţii pe care le-am avut după 89. Dar numai până ce am fost închisă psihiatric în 1992. S-a întors într-o vizită în România pentru scurt timp şi am fost la ea în vizită - se schimbase mult - şi mie mi-a spus că nu m-am schimbat, dar pe un ton în care era parcă inclus faptul că ea ştia despre necazurile mele. Mă simţeam rănită (Cum adică, dacă omul e închis psihiatric înseamnă că se schimbă? Sau dacă are necazuri grele nu este acelaşi om?). În poza ei de la nuntă, era într-o micuţă capelă, îmbrăcată în rochie bleumarin, aşa cum visasem şi eu odată să am una. La un moment dat m-a părăsit, nu mi-a mai răspuns la scrisori şi eu am suferit mult. Totuşi nu am greşit nici faţă de ea, nici faţă de alţii. Din Danemarca a ajuns să emigreze în Canada, s-a dezvoltat în mediu universitar şi are patru băieţi. Pe mine m-a părăsit, dar colegei noastre comune I de la Constanţa îi trimitea scrisori, ştiu de la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Cele două au fost colege de bancă în liceu, deci între ele era o relaţie mai intimă.

Un alt detaliu care mi-a rămas în minte din perioada clasei a 8-a este că tata m-a dus la matematicianul Ottescu să îmi evalueze performanţa la matematică. Bineînţeles, au fost subiecte foarte grele pentru mine (eu învăţam bine la nivelul cerinţelor din clasă), subiecte ca la olimpiade. Ştiu că am stat mult acolo să mă gândesc şi cred că nu am reuşit să rezolv vreun subiect. Dl. Ottescu i-a spus tatei că sunt la nivelul notei 8 la matematică şi tata era puţin dezamăgit. Pe mine nu m-a deranjat nota, dar mi-a rămas în memorie mustrarea tatei atunci inexplicabilă pentru mine, că nimeni nu are voie să încerce să îşi depăşească nivelul social. Jur pe tot ce e curat că eu nu aveam orgolii sau ambiţii de a urca mai sus pe scara socială, nu înţeleg de ce tata a vorbit aşa atunci.

La meditaţii mă descurcam bine, mă deranja însă faptul că trebuia să învăţ pe dinafară comentariile la limba română, ca un papagal. Dar nu am avut de ales, altfel ar fi fost scandal şi oricum toţi colegii făceau aşa, dacă aveau bani pentru meditatori. La sfârşitul clasei a 8-a am dat examen de admitere la Liceul Mihai Viteazul, aproape de casă. Dar eu nu îmi doream defel acest lucru, am plâns mult şi mi-am implorat în zadar părinţii să mă lase la liceul de limbi străine (ei mi-au spus că aşa nu voi mai avea şanse pentru facultate, fiindcă liceul, actual Jean Monet, era considerat un liceu slab). Atunci am implorat să mă lase la liceul pedagogic şi ei au răspuns cu aceleaşi argumente. Privind în urmă recunosc că de data aceea aveau dreptate, LMV era un liceu bun şi mulţi tineri au reuşit la facultate din acel liceu. Dar mie nu prea îmi plăceau matematica şi fizica, de aceea insistasem să bat la porţi închise. La examenul de admitere subiectele au fost extrem de simple şi la română şi la matematică, comparativ cu alţi ani, era nevoie doar de puţină atenţie concentrată şi eu am reuşit să fiu atentă. Am luat nota 10 la română şi 10 la matematică (a mai fost o elevă care a luat 10-10). Am fost cu tata să vedem rezultatele, eu eram îmbrăcată într-o pereche de blugi mai vechi ai mamei, deci se vedea cât eram de grasă şi nişte băieţi din spate au spus ceva urât, parcă legat de fundul meu. Acest lucru m-a deranjat puţin, fiindcă eu mă îngrăşasem 10 kg numai în anul 1984-1985, datorită unui stres imens în viaţa mea fragedă, puţin obişnuită atunci cu asemenea tratament din partea părinţilor.

Relaţia cu părinţii a fost îngrozitoare încă de la început. Şi nu aveam nici o vină şi nu îi provocam. Tata spunea multe lucruri urâte şi era violent, astfel încât destul de repede mi-am pierdut imaginea frumoasă pe care o aveam despre el. Înainte nu mă lovise. Ţineam la părinţi şi eram înarmată cu forţa calmului senin, a răbdării şi iubirii şi credeam că în timp aceste lucruri vor învinge. Tata a spus la început ceva ce nu am înţeles atunci : "ce-a făcut ăsta! mi-a adus duşmanul în casă", uitându-se la mine. Mă gândeam că poate se referă la naşul meu şi educaţia primită de mine, dar nu înţelegeam de ce mă numeşte duşman. Eu întindeam în permanenţă flori din suflet părinţilor, ajutam în gospodărie dacă mama mă lăsa (că ea nu prea mă suporta la bucătărie, nici la spălat vase). Ţin minte una dintre temele repetate ale certurilor dintre părinţi şi anume faptul că mama îl bătea la cap pe tata că e obosită, că nu mai poate, că el e leneş etc., că nu spală nici măcar vasele - dar tata oricum nu le spăla bine - mama insista ore în şir asupra aceloraşi aspecte în scandalurile pe care ea sau tata le creau. Era oribil, nu vă puteţi imagina cât am suferit. La început părinţii se certau între ei mult, atât de mult încât şi pe mine mă deranjau. Tema care se repeta mereu era banii (adică lipsa banilor. Mama îi reproşa tatei că prăpădeşte banii (pe jocuri de noroc sau altceva) şi tata scotea mereu hârtie şi creion şi începea interminabile socoteli, încercând să explice mamei că el are dreptate. Era multă agresivitate între ei. Eu, fiind blândă şi cuminte, am făcut greşeala de a încerca să îi împac de cîteva ori. Mama făcea scene şi de una singură, spărgea, arunca lucruri, ţipa, după care se ducea în dormitor şi se scufunda plângând în perne şi nu mai vroia să vorbească deloc un timp. Eu mă duceam la ea şi încercam s-o mângâi sufleteşte, s-o calmez, s-o alin şi chiar îmi ceream iertare de la ea, deşi nu aveam vreo vină, fiindcă mi-era milă de ea. Uneori se ridica din perne cu un zâmbet ciudat pe faţă şi apoi se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era genul "nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu îi miroase". Din repetate şi nenumărate scene sau certuri ale părinţilor eu am început treptat să dobândesc mai mult autocontrol şi să rămân calmă constant pe parcursul certurilor sau păcii iluzorii care se instala. Tata spunea că prin acele chinuri din partea lor asupra mea vrea să mă întărească pentru viitor.

Odată mama mi-a arătat cum tata prăpădea banii, mi-a povestit cum a luat carnetul ei de CEC şi a cheltuit totul şi atunci ea vroia neapărat să divorţeze, dar a renunţat de dragul meu. Tata îşi exprima mereu ideea că omul trebuie să aibă bani numai cât e necesar şi lăsa puţini bani în casă. Mama avea salariul mai mare ca el, din câte mi-a spus ajunsese în 89 la 4000 lei. De divorţ a mai venit vorba în certurile lor de multe ori. După un timp certurile lor erau mai rare, în schimb au transferat agresivitatea asupra mea. Mama mă certa mult şi mă bătea, plecând de la fapte fără importanţă, în care eu nu greşisem. Uneori venea şi tata (deşi spunea că mă protejează de mama) şi mă bătea şi el. După ce se sătura să mă chinuie, mama mă lăsa în camera mea şi era rândul meu să plâng în pernă, fiindcă la început eram sensibilă la acele certuri şi bătăi, treptat m-am maturizat către 1988.
Nu ştiu de ce vecinii nu interveneau.
Erau scene ale mamei care ştima că vor izbucni de fiecare dată când trebuia să mergem în vreo vizită sau când plecam la vreun spectacol împreună (destul de rar) - se părea că mamei nu îi plăcea să părăsească casa, acest lucru o irita întotdeauna. Şi astfel de multe ori întârziam.

Tata a spulberat repede iubirea ce i-o purtam - a început să-mi zică drept alint "pleoştirea".
Repeta mereu vorbe de genul "5x5!", credeam eu fiindcă odinioară învăţasem cu el tabla înmulţirii sau "şi Cristina după uşă bate toba la păpuşă" etc.
De la început mi-a spus că voi fi toată viaţa ciuca bătăii, batjocura lumii şi că toţi mă vor călca în picioare. Spunea că toate acele certuri nu contează (verba volant era o vorbă preferată de el).
Vroia neapărat să mă înveţe să joc şah şi mie nu îmi plăcea, iar dacă acceptam o încercare, apăreau scene urâte, fiindcă tata mereu (şi la jocul PERSPICO, sau altele din comerţ) juca mereu teatru că se supără dacă eu câştigam şi justifica mereu cu ideea că el mă lăsase să câştig, că eu sunt proastă şi nu văd acest lucru - dar eu nu mă supăram dacă pierdeam. Nu pot înţelege de unde avea acea agresivitate fără cauză, de ce mă lovea pe mine. În primul an de convieţuire cu părinţii am mai încercat să ne jucăm împreună, dar mereu se iscau certuri urâte. Nu mai povestesc ce se întâmpla dacă îi ceream ajutorul tatei la vreo problemă de matematică.
În faţa unei presiuni psihice aşa mari asupra mea, eu am început să scriu lucrurile mai importante într-un jurnal pe care l-am ars eu singură, fiindcă în 89 speram că e posibil să întorc spatele trecutului şi să ajung undeva departe de părinţi. De asemenea mi-am găsit refugiu în învăţatul pentru şcoală sau lectura intensă.

Adevărul este că bani nu prea aveau părinţii mei şi m-a enervat faptul că unii începuseră să spună că eu sunt bogată, ca şi cum credeau altceva. Îmi spuneau chiar că voi moşteni mult ! Purtam adesea o pereche de pantofi negri bulgăreşti şi foarte rezistenţi pe care îi aveam din clas a VII-a, de atunci un timp nu am mai crescut nici la extremităţi, astfel încât i-am avut şi după 1989. Ulterior am mai crescut puţin în înălţime şi la tălpi.Probabil mama a aruncat acei pantofi. În ce priveşte hainele, mama avea dulapul ticsit, eu nu aveam decât câteva, la un moment străbunica mi-a dăruit o rochie albastră şi nu prea îmi plăcea fiindcă era ca pentru o fetiţă mică ca model. La fel şi cu pantofii - mama avea multe cutii de pantofi şi sandale, inclusiv imitaţie de piele de şarpe (nu îmi plăceau), în timp ce eu aveam doar câteva.

Dar nu am de ce să mă plâng de acele lucruri, necazul mai mare erau certurile şi bătăile acelea oribile. Sufeream, fiindcă aveam inimă bună şi caldă şi sentimente frumoase pentru mamaia, mama tatei, rămasă singură şi părăsită şi fără bani la Andronache. Eu am făcut tot posibilul să o ajut, dar recunosc că eram la început aşa delicată încât mi-era greu să merg acolo şi să o văd în suferinţă - oricum eu nu aveam bani să o ajut cu de-ale gurii. Şi la început sufeream şi de dorul de ea.

Între 84-88 au venit mai mulţi vizitatori la noi acasă, după 89 au dispărut.
Dincolo de strada Zece mese era un coafor unde mama m-a dus în clasa a 8-a la epilat la cosmeticiană. Celelalte fete din clasă nu au fost aşa precoce la epilat, dar eu chiar aveam păr mult pe picioare şi era urât. Mă simţeam puţin jenată că eu nu sunt ca ele şi merg la epilat.

În ce priveşte relaţia mea cu colega L, tata a fost împotriva ei la început, fiindcă spunea că Luiza e ţigancă.
Familia mea era total împotriva ţiganilor. Dar până la urmă m-a lăsat. Aşa spunea şi despre o mătuşă că e ţigancă, eu nu prea am înţeles ce poate însemna acest lucru, fiindcă nu mi se părea că aceste două persoane ar fi ţigănci.

În vacanţa de vară 1985 am fost la Colun, ca de obicei. Acolo m-am întâlnit cu mulţi tineri de vârsta mea sau puţin mai mari, care veniseră în vacanţă acolo. Îmi amintesc că a fost un fel de sărbătoare, pentru a sărbători întâlnirea tradiţională a fiilor satului şi ne-am adunat cu toţii în lunca Oltului, care începea să se transforme, faţă de aspectul iniţial, Cred că aproximativ în acea perioadă începuse lucrul la baraj.În ziua când am fost pe luncă am gustat puţină bere cu acei prieteni, ceea ce era un eveniment, fiindcă eu nu gustam alcool şi atunci am vrut să fiu în rândul lumii. Mai am poze de atunci. Purtam o rochie delicată de pânză topită care desigur îmi plăcea şi toate emoţiile mele erau pure, gingaşe, delicate, calme ca o ploaie blândă de primăvară. Cum eram atunci am rămas şi în anii calvarului greu şi până în ziua de astăzi.Chiar din 1984 am început din nou să scriu poezii, îmi amintesc una despre alb, era despre iubirea frumoasă faţă de oameni, despre pace şi gând curat şi alb. Revenind la Colun, mai pot spune că părinţii mi-au cumpărat rachete de tenis (de badminton nu au găsit) şi le-am dus cu mine acolo şi mă jucam cu fetele de acolo. Aşa de mult îmi plăcea jocul acela cu fluturaşul încât nu mă înduram să mă opresc când se făcea seară şi se mai vedea doar vârful întunecat al fluturelui de plastic pe cer. Am mai jucat jocuri de cărţi, am fost cu tinerii de acolo în plimbare în împrejurimi. Era aşa de frumos pentru mine fiindcă ţineam mult la ei şi la sat şi părinţii mă chinuiau, acelea au fost dintre puţinele clipe dulci în perioada 1984-1988.
Dar ceea ce m-a deranjat puţin în vara aceea (recunosc că eram puţin prea sensibilă încă) a fost faptul că familia mea răspândise în sat zvonul că eu intrasem cu 10 la liceu. În felul acesta mă simţeam vulnerabilă prin faptul că toţi ştiau şi chiar mă felicitau când mă întâlneam cu ei. Şi eu nu eram defel mândră de rezultatul meu, dimpotrivă eram uşor supărată că fusese totul apreciat cu 10, parcă ieşeam în evidenţă şi acest lucru nu mi-a plăcut nicând. Mai mult decât atât, comentariile la română nu reflectau gândirea mea. Aşa eram eu, poate prea onestă.
Un alt lucru care m-a deranjat a fost că revista Femeia, împrumutată de la o rudă şi pe care vroiam să o dau înapoi (eram prea corectă) mi-a fost furată de nu ştiu cine la şipotul din sat. E adevărat că atunci stătusem de vorbă cu o tânără ţigancă corturăreasă (pe vremea aceea erau corturari într-o casă din sat), dar nu am bănuit-o pe ea de furt, nu era sigur că ea o luase. Prietenii din sat spuneau că aşa li se pare logic. Poate a fost ea, poate nu, dar eu mi-am făcut sânge rău degeaba, fiindcă fusesem neatentă cu revista.

Drept concluzie pot spune că acest prim an, 1984-1985, al calvarului meu a fost extrem de dificil pentru vârsta mea fragedă. Am plâns mult în singurătate, am scris în jurnalul meu ce se întâmpla. Dar nu mă aşteptam ca lucrurile să devină şi mai greu de suportat, aveam încă iluzii, spulberate în anii care au urmat.
După dirigintă, a treia persoană (în spate) sunt eu. Probabil doar o parte din colegi, la sfârșitul anului școlar.

Amintiri din copilărie partea a II-a

II.COLUNUL

A venit vremea să scriu câteva cuvinte despre mama, pe care o cheamă Lucia, un singur nume, nu două ca naşu (Liviu Ştefan) sau tata (Victor Ironim). În sat oamenii aveau din câte ştiu câte un singur nume. Mama era fiica lui Ioan (în vârstă de 22 de ani) şi Olimpia (în vârstă de 18 sau 19 ani). Am rămas uimită când am descoperit poze cu ea bebeluş la fotograf, cu fundiţă şi aşezată ca o prinţesă pe scaun, poză pe care poate am greşit că nu am luat-o amintire atunci - a luat-o altcineva ulterior. Crescând cu părinţii şi mai mulţi bunici şi străbunici în aceeaşi ogradă, mama a fost marcată de evenimente tragice pe care le voi povesti mai încolo. La patru - cinci ani a mai avut un frăţior, Ion (Nelu). A făcut şcoala primară în sat cu dl. învăţător Panga despre care îmi povestea amintiri încărcate de respect şi nostalgie. Oricum mama mai demult era mai caldă emoţional (naşu chiar zicea, înainte să recunoasă că e jigodie, că e în esenţă fată bună). Şi eu l-am cunoscut pe învăţătorul Panga, era într-adevăr un om deosebit şi a discutat frumos cu mine pe uliţa satului. Apoi mama a făcut restul şcolii primare la internat într-un sat învecinat Cârţa, unde există o abaţie cisterciană şi de unde poate provine legenda cu badea Cârţan, astfel încât venea acasă cu căruţa probabil la sfârşit de săptămână, povestindu-mi amintiri nostalgice sau amuzante, despre diverse dificultăţi ale vieţii - se pare că acea perioadă (zic eu) a început să o transforme într-o persoană mai rece, aparent mai dură sau arogantă, fiindcă la ţară mai ales apar evidente contrastele dintre viaţă şi moarte, iubire şi ură, etc. şi florile mai gingaşe nu pot supravieţui. Satul e situat în inima ţării, în centrul ei geografic. Apoi a ajuns la Sibiu la internat la liceul Gheorghe Lazăr. Mi-a povestit mai multe lucruri, dar le-am mai uitat - nu mai ştiu de ce era impresionată de biserica Ursulinelor şi nu ştiu exact cum stătea ea sau mergea în vizită la unchiul ei Nicodin, care a devenit un chirurg de vază în oraş (director de spital) şi care avea doi băieţi, ce au ajuns după un timp medici la spitalul Elias din Bucureşti. Povestea de mai multe ori cum odată, jucându-se, au răsturnat castronul cu magiun pe jos şi apoi, copii fiind, au adunat gemul şi l-au pus la loc - cine ştie dacă l-au mâncat cu furnici sau cu praf cu tot. Cam acesta era genul de umor al mamei, dar are scuze dacă ne gândim la duritatea şi lipsurile vieţii şi poate erau unii factori care au înrăit-o treptat, nu chiar din tinereţe. Ea păstrează şi acum multe amintiri dragi despre sat şi obiceiuri vechi şi oamenii de demult. În liceu era grasă, chiar mai grasă decât am fost eu în liceu, dar părea că are prieteni destui (din poze). Am găsit şi o poză cu ea în rochie pe o motocicletă! Se pare că a avut o cerere în căsătorie în tinereţe dar nu au fost părinţii de acord. Apoi a venit la Bucureşti, a locuit pe strada Muzelor la mătuşa preoteasă un timp şi a făcut şcoală de secretariat sau aşa ceva şi apoi l-a cunoscut pe tata prin preotul, unchiul ei (tata cunoştea şi el o altă fată atunci sau înainte, am găsit o poză şi mi-a povestit şi mamaia) şi apoi s-au cununat, ea angajându-se iniţial la stat. După ani blestema pe acel preot că i-a făcut cunoştinţă cu tata de fiecare dată când regreta că nu a divorţat la timp de el. După câţiva ani au angajat-o la Ambasada Republicii Populare Congo (stat micuţ cu capitala la Brazzaville), unde a lucrat până când ambasada s-a desfiinţat, la scurt timp după moartea tatei. Interesant mi s-a părut şi detaliul că de câte ori treceam pe lângă Codlea, în drumul spre Colun, satul bunicilor, îşi amintea de fosta ei bună prietenă Otilia, ale cărei vederi le-am găsit şi eu în colecţia mamei (sper să nu mă înşel, cred că şi poza).

Mama a fost mereu o fire expansivă (aşa cum o ştiu eu) şi în general acapara discuţiile la masă când eram mai mulţi (dar şi în rest) sau vorbea mult, mâncând încet, în timp ce tata spunea că la masă nu se vorbeşte.

Voi povesti mai întâi despre drumuri, fiindcă spre deosebire de Voluntari, mergând la ţară la bunici am cunoscut bucuria drumurilor lungi. Înainte ca părinţii să îşi cumpere maşină dar şi după aceea, mergeam cu trenul accelerat spre Colun, via Braşov. În Făgăraş de obicei aşteptam cam peste o oră până venea personalul care oprea la halta Sărata-Colun, unde coboram. Când eram mică mi se făcea rău şi în tren, după ce am mai crescut m-am obişnuit cu trenul şi mijloacele de transport din oraş. Doamne cât de mult am iubit călătoriile cu trenul! În gară în Bucureşti rugam să mi se cumpere chec gustos cu mult rahat (când mama nu era cu mine sau nu era nervoasă). Pe drum admiram peisajele şi stăteam de vorbă cu oamenii din tren care pe vremea aceea erau aşa de buni şi primitori şi mă întrebau multe lucruri şi îmi dădeau bomboane sau alte mărunţişuri. Şi după ce am mai crescut am avut fericirea să stau mult de vorbă cu oamenii din tren, care îmi povesteau de viaţa lor frumos şi eu începusem să cred că ştiu să vorbesc cu oamenii, că voi fi poate de ajutor altora în viaţă, aşa visam... Da, era extraordinar, de ce erau atunci toţi oamenii aşa buni cu mine şi mă făceau să cred că lumea e un paradis şi doar părinţii mei sunt răi? La întoarcere în Bucureşti era mai simplu, veneam cu personalul tot drumul (cred că uneori şi la dus era un personal) şi ţin minte cum într-o iarnă m-a adus mama Limpi şi era zăpadă şi am petrecut aproape toată noaptea în tren, aşa o întârziere nu am mai păţit toată viaţa. Niciodată nu mi-a plăcut să învăţ pe de rost gările fiindcă vroiam să rămână totul ca un vis frumos. Gara micuţă Sărata-Colun a fost desfiinţată după 1989. Acolo era şi ghişeu de bilete şi WC şi o fântână cum e în multe gări de unde gustam apă înainte să urc în tren la întoarcere în Bucureşti.

Când ajungeam în gară unii glumeau că trebuie să iau sare în gură când cobor, că aşa e obiceiul la Sărata. Scorei era satul învecinat şi amintea de inscripţia "per Scorillo" din cărţile de istorie. Mergeam pe un drum străjuit cu plopi, vreme de vreo oră, până ajungeam în sat. La început era o luncă verde a Oltului, treceam şi peste valea Scoreiului, un pârâu unde mă jucam când eram copil, parcă şi acum simt pietrele lunecoase sub picioare, apa era limpede, femeile spălau rufe sau lână acolo, erau şi peştişori. Apoi ajungeam la malul Oltului şi treceam dacă podul nu era stricat peste Olt pe deasupra, iar dacă era stricat (de ape, furtuni, zăpezi) treceam cu bacul pe hurduzău (funie groasă) de fier, numit atunci corabie. De obicei era câte un ţigan care îndeplinea meseria de podar acolo şi avea colibă pe malul celălalt. Podul suspendat, am povestit, era prilej de jocuri periculoase în copilărie (băieţii necăjeau fetele legănându-le) şi oricum se balansa chiar la greutăţi mici, dar era desigur fascinant pentru un copil. Apoi mai aveam o bucată de drum până în capul celălalt al satului, unde era casa bunicilor, singura casă din sat cu o troiţă cu Cristos răstignit pe cruce la poartă.

Un sat între dealuri, de fapt între Olt şi Coastă, dealul care străjuia casele de-a lungul întregului sat. Când mergeam pe hotar făceam pe jos sau cu căruţa drumuri lungi în Vârtoape, Părăuţe, Su Higi (Higii erau pădurea mai apropiată de sat), la Fofelde, pe Ceteţea, în deal la cruce, în Părăuţe, la pârâul lu Achim sau altele, denumiri care mă fascinau şi pe care am început să le uit.

Uneori lunca Oltului era inundată şi atunci bunicu mă ducea peste ape în cârcă şi eu eram tare fericită în sinea mea, ca de obicei un copil fascinat de lumea înconjurătoare, atât de bogată şi mirifică. Bunicul meu a murit pe 11 aprilie 2012, cu o zi înainte de a împlini 87 de ani, Dumnezeu să îl odihnească. Dar trebuie să recunosc că frumuseţea locurilor sălbatice de acolo am început să o descopăr cu adevărat numai pe la 12-13 ani, fiindcă până atunci eram prea mică să înţeleg şi sufeream de dorul după mamaia sau fiindcă mama era prea nervoasă când era şi ea acolo şi mă plictiseam uneori să stau în sat toată vacanţa, aşa cum mă lăsau de obicei acolo părinţii. Scriam scrisori naşilor şi mamaiei şi am descoperit că mamaia se cam îmbolnăvea în absenţa mea şi sufeream şi din cauza aceasta.

Câteva vorbe despre sat. Erau casele înşirate de-a lungul uliţei principale, una lângă alta, între două izvoare cu apă de băut, dar cel din capul nostru al satului secase până am ajuns eu acolo, astfel încât mergeam zilnic după apă de băut la şipotul cristalin din celălalt cap al satului. Cam pe la mijlocul satului era o troiţă (cruce) acoperită cu boltă, unde se adunau oamenii mai demult la jocuri-dansuri sau poveşti (şi apoi noi nepoţii) şi unde era şi cântarul pentru carele cu fân. În apropiere, dar lăturalnic, mai în deal, biserica. Casele vechi aveau cruci imprimate sub streaşină şi băncuţe la poartă unde oamenii ieşeau duminica la povestit, sau stăteau bătrânele aşteptând ciurda întorcându-se seara de la păscut. Se pare că mai demult chiar şi porcii mergeau la păscut pe hotar, (aşa am auzit şi eu). Satul avusese perioade înfloritoare, existaseră case şi pe o uliţă deasupra bisericii (mai erau ruine acolo) şi am găsit poze şi am auzit poveşti despre întâlnirile cu numeroşi participanţi ale fiilor satului la cruce, fiindcă tinerii (generaţia mamei) începuseră să plece să îşi caute norocul în alte părţi. Când eram mică exista încă potcovar (am fost şi eu cu bunicu şi m-au lăsat să încing foalele şi priveam cum era potcovit calul nostru, pe nume Puiu, mare, negru cu mici pete albe şi sălbatic.)

Exista o şcoală primară care nu a fost renovată deloc până acum vreo doi ani şi magazin sătesc (şi cutie poştală în faţă) unde venea o vânzătoare cu bicicleta şi unde poposeam eu privind îndelung mărfurile şi cumpărându-mi uneori mici fleacuri. Cu emoţia şi timiditatea care mă caracterizau. Treptat am fost primită în multe din casele din sat, care semănau ca ornamente cu casa noastră (ştergare, ţoloabe ţesute în casă, icoane) şi oamenii erau tare buni cu mine, dar eu rămâneam la fel de timidă şi mi-era greu să strig lelică sau bădicu la poarta cuiva în gura mare când mergeam la cineva cu treburi. Una dintre verişoarele lui mama Limpi, Mili, îmi dădea flori frumoase, dar şi alte femei îmi dădeau (acum am uitat numele oamenilor de atunci, cred că multe femei acolo purtau numele vechi Letiţia). Exista şi cizmar, sasul Hanţ, care trăia într-o casă în capul satului aproape de noi şi unde mama Limpi spunea că m-am făcut de râs când eram mică, fiindcă am cerut cam multe prăjituri sau dulciuri din ce avea el cu soţia. Cred că eram un copil pofticios, dar am învăţat repede regulile de conduită. Regăţenii (cum erau numiţi oamenii care nu erau din partea locului şi mai ales cei din sud de munţi) aveau şi ei casă spre capul satului dinspre Vale, un afluent al Oltului pe malul căruia aveau colibe ţiganii satului, în afară de ţiganii corturari, o singură familie cu casă în sat, care s-a mutat mai apoi în alt sat. Casa noastră, descrisă de mine în alt capitol, era izolată de restul caselor, avea grădină şi curte mare pietruită. O casă veche cu ziduri imens de groase şi o casă nouă din 1956 parcă sau cam aşa ceva. Fusese o gospodărie înfloritoare, cu multă muncă, cu multe animale. Îmi plăcea să stau seara în grajd la mulsul bivolelor şi uneori cântam mici cântecele improvizate de mine, cocoţată pe ieslea opusă, unde uneori era câte o cloşcă furioasă. Mă miram că bivolii nu au şi ei nume, întrebam pe mama Limpi cum le cheamă şi răspundea invariabil Florica. Mi-era tare milă când viţelul era tăiat mai pe ascuns (dacă nu era dat la CAP) şi mă rugam în zadar pentru viaţa lui, dar carnea era gustoasă, dintre cele mai bune. Sufeream mult când vedeam ce puţin e lăsat să sugă şi cum era biciuit şi brutalizat să intre în coteţ. Eu îi mai dădeam zahăr pe ascuns şi simţeam limba aspră scormonind în palmă şi îl mângâiam pe cap. Mă mai apropiam cu vreun fruct sau iarbă şi de cal, dar cu grijă. Pe mine nu m-au lăsat să mulg, fiindcă bivolii sunt din fire animale periculoase, chiar şi mama Limpi a suferit de pe urma lor. Iar calul era mare şi nărăvaş, nu m-au lăsat să călăresc (alte fete din sat treceau călare pe uliţă şi le invidiam puţin), odată mama Limpi a ajuns în spital după o lovitură de copită şi a suferit destul din acea cauză. Dar am o poză călare, m-au suit odată pe cal ca să îmi facă o plăcere, desigur sub control strict. Seara când venea ciurda mai stăteam de poveşti cu buna şi lelea Frosina la poartă, înarmată cu un băţ (inutil desigur). Dacă eram prin curte trebuia să mă ascund, mai ales dacă purtam haine roşii, fiindcă se spunea că roşul înfurie bivolii, după cum calul se sperie de umbrelele negre. Alte lelici din apropiere erau Ana, care nu îmi plăcea fiindcă mă săruta destul de impetuos şi îmi lăsa dâre de salivă şi Ileana Bărî, care locuia în casa din faţă şi îmi aducea pere mici moi, dulci, mălăieţe-lungureţe, în şorţ. Săraca, era surdă şi după ce a murit Geni Bărî, soţul ei (ştiu că el a murit primul), mi s-a spus că ea s-a dus odată singură la lacurile artificiale din preajma barajului construit pe Olt începând cu 1984 şi după o zi-două au găsit-o moartă în nămol. Un alt vecin într-o casă din faţa casei noastre era domnul Tatu, i se spunea domn fiindcă se pare că nu era ţăran get beget. Avea o fiică cumsecade, i-am uitat numele, care vorbea frumos cu mine şi care avea grijă de fratele ei handicapat. Dintre numeroşii oameni din sat pe care i-am cunoscut aş putea aminti acum pe bădicul Dionisie, care locuia nu foarte departe de noi, avea operaţie la gât şi vorbea printr-un aparat, era abonat la revista Magazinul şi mă oprea în uliţă când mă întorceam de la şipot cu ulciorul. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine, spunea că sunt o fetiţă foarte inteligentă şi m-a invitat şi la el în curte, servindu-mă cu bomboane mentolate, care desigur existau în abundenţă în casa lui.

În casa noastră existau ca şi în casa mamaiei multe vechituri şi taine dar aici cu multă ordine şi curăţenie. Se spunea că bunicii avuseseră icoane valoroase pe sticlă, dar o rudă de la oraş i-a păcălit şi le-au dat pe toate, plus nu mai ştiu ce. Periodic bunicu arunca vechituri la "Făurişte", un loc special fiindcă pe vremea aceea nu existau maşini să colecteze gunoiul. În casa veche totul era lăsat ca mai demult - erau sobe de fontă (sau nu ştiu ce metal) care dau căldură mai mult pentru scurt timp, dimineaţa era rece tare, blide multe atârante de stinghie sau de pereţi, tavan din bârne groase şi podile (plăci de lemn) pe jos, acoperite cu preşuri din resturi. În camera unde dormeau bunicii era un nailon protector sub care am sufocat eu odată un şoricel. Dar am rămas mult timp pe podea cu el dedesubt sub palmă, fiindcă mi-era frică şi scârbă să îl scot - a venit până la urmă buna şi l-a aruncat mâţei care nu s-a atins de el. (Unde sunt şoareci sunt şi şerpi de casă - am văzut odată unul în grăjdel unde ţineau porumbul pentru găini). În sertarul mesei exista încă în 2011 penarul vechi de lemn cu creioane şi pixuri , de unde luam eu instrumente de desen când eram mică şi îmi desenam prinţesele şi zânele. Erau şi creioane chimice pe vremea aceea, am luat unul ca amintire când am fost acolo în toamna lui 2011. Pe pereţi erau icoane simple, copii imprimate pe hârtie, în faţa cărora mă rugam lui Dumnezeu să mă ierte pentru greşeala aceea de care spuneam că strângeam coapsele (dar nu atingeam zonele sexuale cu mâna) şi îl rugam pe Dumnezeu să îmi dea putere să renunţ la acel obicei, ceea ce am reuşit la pubertate. Mă fascinau armuroiaele (nişe-dulăpior în perete), într-una buna ţinea ochelarii, cărţile de rugăciuni şi lumânări pentru furtună (la moartea bunei am luat eu ochelarii ei pe care nimeni nu i-ar fi luat, bunicu i-ar fi aruncat şi am luat şi o carte de rugăciuni, fiindcă ţineam mult la buna şi vroiam să am o amintire concretă, dar după ce a murit tata mama mi-a luat acele obiecte, în ciuda insistenţelor mele, ea mi-a luat de multe ori lucrurile sau hainele împotriva voinţei mele), în cealaltă armuroaie bunicu ţinea pozele vechi şi actele. Mă fascina şi maşina veche de măcinat chiperul (cu manivelă). Nu mai ţin minte dacă bunicii aveau televizor, dar frigider nu a fost mult timp. Întreaga gospodărie era într-o stare prosperă, dar desuetă, păstrând tradiţii vechi, fără nici un semn de modernizare, ca şi cum timpul stătuse în loc, dar în mod frumos. În alte case din sat oamenii mai renunţaseră la vechituri, aveau mobile mai noi, mai puţine laviţe sau ştergare vechi, dar mie îmi plăcea aşa de mult la noi! În camera bunicilor era un ceas cu cuc, pe care l-a luat Nelu (fratele mamei) ulterior şi o maşină de cusut asemănătoare cu cea a mamaiei. Erau atâtea lucruri de descoperit prin toate colţurile. Şi multe nu s-au schimbat de atunci până azi, fiindcă nici atunci, nici azi nu au fost bani pentru schimbări, dar mama spune că bunicul meu fusese dintr-o familie aşa zis de chiaburi, dintre cei mai bogaţi din sat odinioară, pierzând la naţionalizare totul. Bunicu era mândru de trecutul lui, numind alţi oameni din sat în diferite categorii, după avere şi statut: om gospodar, om slab, etc. Tatăl lui fusese măcelar şi deci pare clar că avuseseră avere mai mare. Dar de fapt nu pot fi foarte sigură.

Să vorbesc despre familie este foarte complicat. Când eram copil, fiindcă primeam multă dragoste şi atenţie din partea familiei, dar şi din alte motive, ajunsesem la un moment dat să am un cult al familiei, să fiu prea mândră de originea mea. Astfel mi-am făcut odată şi arborele genealogic. În casa veche m-am urcat (ţinându-mă de sfoara de lângă scară, cum era acolo ) în pod şi am cotrobăit într-o ladă veche, legând informaţiile găsite în actele de acolo cu cele din armuroaie (acte şi poze). Ştiam mai demult cum erau înrudiţi între ei bunicii şi străbunicii mei, cum îi chema şi ce soartă au avut (acum amintirile s-au cam şters, oricum era complicat. Numele de fată al bunicii era Barb, am văzut poze cu eroul mort în război, fratele ei, poze cu ea la 17 ani la nuntă şi cred că şi cu mama ei, tot în costum naţional, în plus am auzit nu doar de Mili ci şi de alte rude ale ei din sat, de pildă verişoara Mărioara Huiului. Şi ea se pricepea bine la ţesut şi la pregătit costume naţionale tipice. Astfel, am aflat cum numele bunicului s-a schimbat din Sarafin în Popa, cum moşul Nicodim (nu chirurgul) a trăit aproape 101 ani şi apărut în ziar votând la 101 ani ( erau şi bunicii tineri în fundal), cum au făcut armata sau războiul, cum aproape toţi au fost longevivi, chiar dacă în general au avut doi copii (şi mama lui mama Limpi din câte ştiu). Unele rude ale ei au rămas fără casă şi au venit să stea în ograda moşului măcelar şi săracii dormeau într-un fel de şopron. Ei erau cei buni şi blânzi din câte povestea mama, iar moşul Onea, tatăl lui bunicu, era rău. Evenimentul de care spuneam la început, care se pare că a impresionat-o pe mama, este că moşul al micuţ, când trăgea să moară, a fost ţinut în grajd, în iesle sau aşa ceva şi probabil chinuit. Numai după 89 tata avea o expresie urâtă - eu nu suport cuvintele vulgare şi nu au existat în viaţa mea până pe la 18 ani - "facerea de bine: f...e de sine". Verişoara lui mama Limpi, Mărioara Huiului, care a murit destul de tânără de cancer, lucra în Sibiu la o fabrică de dulciuri şi îmi dăruia mereu napolitane, staniol, esenţe parfumate, avea casa aproape de a noastră. Ţineam mult la ea. Bunicii mei se înrudeau cu mulţi oameni din sat (satul fiind mic mai toţi se înrudeau între ei) şi aveau vreo două sau trei perechi de fini. Primul mort pe care l-am văzut în viaţa mea a fost Roşcoaia, o bătrână de peste 90 de ani prin care mă înrudeam de departe cu multe din fetele cu care mă jucam şi prin care se înrudeau ca veri de al treilea chiar şi Nelu, fratele mamei, cu viitoarea lui soţie, Genica. Oricum înmormântarea mi-a lăsat un gust amar fiindcă era vară şi moarta începuse să curgă, să miroasă urât şi erau multe muşte, dar ca toţi copiii uitam repede lucrurile neplăcute.

La mort în sat era obiceiul să se împartă jângle la cimitir (colăcei moi şi pufoşi de pâine împletită, uşor dulce, care îmi plăceau mult) şi apoi se mergea la masă la casa mortului sau eventual într-o sală (după ce nu a mai fost funcţional în magazinul sătesc de exemplu, sau dacă nu în şcoală). Acolo nu era obiceiul de a se împărţi colivă şi alte pomeni ca pe lângă Bucureşti.
Bunicul avea o soră cu patru ani mai mare la Bucureşti, Maria, căsătorită cu preotul Şerban Gheorghe. Mama avea dinspre ea doi veri primari: Gheorghe, zis Puiu, care a murit pe 31 decembrie 2010 la 70 de ani după suferinţe îndelungate de tumoră cerebrală (benignă) şi operaţii pe creier şi Ovidiu. Nenea Puiu cu soţia lui Olguţa veneau la Colun la noi mai des, împreună cu fiul lor Andi (Alexandru), cu mai mulţi ani mai mic decât mine. Încă mai am diverse poze, inclusiv aceea în care nenea Puiu se distra de noi doi copiii (dar cu umor, nu cu răutate) făcându-ne o poză pe oliţe, printre muşcatele de lângă uşa casei noi. După un timp şi-au cumpărat casă în Colun unde veneau să se odihnească şi cu părinţii lui tanti Olguţa. Şi eu am ajutat la curăţenia iniţială a casei fiindcă îmi plăcea să ajut (prost crescută veţi zice, fiindcă apar ca o servitoare sau prea expansivă în nevoia mea de a ajuta, de a fi cu ceilalţi, odată am ajutat la curăţenie şi în casa unei fete Simona, o altă vecină şi mama Limpi s-a cam supărat când a auzit). Acei unchi au fost în general buni cu mine, nenea Puiu ne ducea când eram mică în excursii cu maşina la Bâlea de exemplu, făcea poze, când am mai crescut m-a dus şi înapoi din Colun în Bucureşti şi au fost singurii din familie care au mai venit în vizită la părinţii mei şi după 1989, când familia mea a devenuit cam izolată. Un singur lucru nu l-am înţeles: de ce după 1990 nu mai aveam grădina din Stoicoi şi o aveau ei, lângă casa lor, dar cred că a fost un fel de schimb cu mami, preoteasa. Înainte mergeam acolo cu buna sau mama Limpi, săpam şi culegeam cartofi, fasole şi mă bucuram de tufele de zmeură parfumată roşie sau galbenă, soi bun şi cu fructul mare, pe care nu îl întâlnisem pe piaţă în Bucureşti. (Pentru cine nu ştie zmeura galbenă este parfumată, dar nu prea are gust). Nenea Puiu avea voce frumoasă de bas şi cânta cântece ardeleneşti la petreceri. Şi preotul Şerban, tatăl lui, cânta.

Fratele mai mic al unchiului Puiu, Ovidiu, este căsătorit cu Lucica (aşa îi spuneau poate ca să o diferenţieze de mama sau poate din alte motive), având o fată Monica. Ei au fost o familie cu succese şi bani. Până în 84 veneau uneori în vizită la părinţii mei la bloc, chiar cu Monica la ziua mea de naştere, fiindcă înainte de 84 mi se serbau zilele. La Colun veneau rar, nu stăteau mult. Mama spunea că îi place mai mult de Lucica decât de Olguţa. La înmormântarea tatei, în 2005, în afară de fratele mamei cu familia lui numai Lucica a venit şi a stat puţin (dintre celelalte rude). Nenea Ovidiu a fost şi el inginer din câte ştiu, ca şi fratele lui, dar făcuse şi o parte din Seminarul teologic după care a renunţat. El venise în vizită şi la Voluntari (deşi de acest detaliu nu mai sunt chiar sigură), nenea Puiu din câte ştiu nu.

Revenind la atmosfera de la Colun. Nu mai am multe amintiri din copilăria mică dar era tare frumos. Aveam bunici tineri care mă răsfăţau şi aveau grijă de mine. Grădina era superbă şi rotundă ca un măr, (adică un deal micuţ, un ţugui de pământ în spatele casei) cu iarba ei moale şi primitoare. Îmi amintesc o zi minunată în care au venit în vizită nişte rude de la Sibiu, două surori, Aurora şi pe cealaltă nu mai ştiu cum o chema. Eu citeam şi coloram o carte cu poezii pentru copii de Arghezi. Aurora şi sora ei s-au jucat cu mine, m-au ajutat cu răbdare să colorez (Aurora era blândă şi liniştită şi senină, una dintre figurile feminine luminoase din viaţa mea. După mulţi ani am aflat că a rămas fată bătrână. Dar şi sora ei, mai vioaie, a fost gentilă, drăgălaşă cu mine). De buna am mai povestit. Se juca şi ea cu mine, mă ducea la biserică cu busuioc din grădină, mă ducea la prietena ei Leonora, care venea şi ea la noi. (Povestea cu gaia Noii a rămas proverbială: peretele din şipci al bucătăriei de vară, aşa zis "su şopul", avea o gaură exact în dreptul unei laviţe sau scaun pe care şedeam înăuntru. Lelica Leonora ieşea în curte şi băga degetul prin gaură să mă gâdile şi să se joace cu mine, să mă sperie. De unde şi denumirea de gaura Leonorei, pronunţată greu de copilul ce eram drept "gaia Noii"). În curte, atârnând în nucul bătrân, aveam un dădăuş în care mă legănam şi făceam acrobaţii. Îmi plăcea să mă joc cu buna aruncându-i mingea din leagăn şi ea mi-o arunca înapoi s-o prind din zbor, am şi o poză. Îmi plăcea gimnastica artistică şi aveam ca idoli pe Teodora Ungureanu, Emilia Eberle, Nadia Comăneci ş.a., ale căror poze au stat mulţi ani lipite de peretele privatei (apoi bunicu a început să pună acolo calendare vechi sau noi). Eu însămi mergeam ca pe bârnă pe ghizdul şipotului părăsit de lângă noi, la început şi alte fetiţe se luau după mine. M-au lăsat când eram mică să mă joc şi cu ţigănci, dar apoi am făcut păduchi şi apoi mi-au interzis. Aveam păpuşile mele din coceni de porumb, castele din coceni lângă sobă. Când era frig îmi înveleau picioarele în tricoturi de lână şi mi le puneam în brotin, adică în cuptorul sobei de tuci (fontă) sau pe o cărămidă fierbinte.

Mama Limpi era şi ea bună cu mine - pe lângă mâncărurile delicioase, pâine de casă, cozonaci superbi, plăcinte incredibil de delicioase, cânta frumos colinde de Crăciun şi mă învăţa şi rugăciuni. De sărbători veneau şi colindătorii şi era foarte frumos, odată am avut chiar şi un brăduţ, cu toate că acolo brazii sunt rari, nu ştiu de unde l-a luat bunicu. De la mama Limpi ştiu rugăciunea "bucură-te Marie". Se juca cu mine serile, ne "burduşeam" în pat înainte de culcare, bunicu a adus odată piedica de picior a calului să mă lege în glumă că eram prea neastâmpărată. Râdeam cu toţii şi era atât de frumos. Mama Limpi ţesea mult iernile la războiul vechi de lemn şi m-a dus în sat la urzitoare şi m-a lăsat şi pe mine să bat la război puţin şi să torc la şezătoare, pe mine mă fascina ciclul lânii, de la tunsul oilor până la covorul ţesut. Şi ea croşeta, dar mai puţin, mai ales cheptare de lână şi şosete groase sau mănuşi fără degete. Bunicu era cum am spus avizer la depoul din Sibiu şi îmi aducea franzelă proaspătă şi Sicola (suc) din Sibiu şi dulciuri poate. Stăteam lângă el la masă şi priveam cum băga patroanele de sifon în butelie şi mă distra cum fâsâiau - apoi el îşi făcea "carcalete" cu vinul acru din pivniţă, îndulcit cu puţin zahăr. Avea obiceiul prost să mă strângă tare de urechi, mă durea ca naiba, dar pentru el era un semn de afecţiune şi spunea că am urechi de bubou (ce-i aia nu ştiu nici acum). Îmi plăcea să îl privesc cum bate coasa, la fel cum îmi plăcea să îl privesc pe naşu meşterind în curte şi grădină. Ca şi naşu şi el omora câinii, dar câinii bătrâni, care nu mai erau de folos în ogradă, pur şi simplu îi împuşca.

Cel mai urât lucru din familie acolo era modul în care o tratau pe buna - exact ca în povestea pentru copii din clasele primare, dar de fapt mai rău. Buna era o femeie bătrână şi chinuită şi muncea totuşi în grădină şi le făcea mâncare şi clătite sau împăturate. Mărunţea şi napii pentru porci şi făcea şi alte treburi. Dar o suduiau mereu, o batjocoreau, o certau încontinuu până mi se făcea lehamite şi vedeam chiar lacrimi în ochii ei. Ea stătea iarna în Bucureşti la fiică. Desigur nu avea voie să stea cu noi la masă, mânca chinuită (fiind şi gârbovită de bătrâneţe) într-un colţ al laviţei, cu farfuriile sau tacâmurile mai rele. Din câte ştiu nu o băteau şi nici pe mine nu m-au bătut niciodată bunicii. Ea se răzbuna blestemând în surdină sau povestindu-mi mie că nora ei e aşa rea fiindcă seamănă cu mama ei, care a murit de răutate, luată de vânt pe sus. În realitate străbunica aceea nu cred că era rea, dar a murit timpuriu de cancer ovarian sau uterin, deci tot luată într-un fel de vânt. Buna îmi făcea şi de deochi când mă durea capul după vreo plimbare prin sat: lua 9 tăciuni parcă şi îi stingea într-o cană cu apă curată din care eu trebuia să sorb de trei ori, dacă tăciunii se duceau la fund însemna cred că eram deocheată. Apoi rostea şoptit descântecul din care eu nu înţelegeam aproape nimic fiindcă era bolborisit încet şi fiindcă erau şi unele vorbe urâte - de e bărbat să-i crape b...le, să, etc, de e femeie să îi crape ţâţele, etc., de e vită etc...să rămâie Monica luminată, curată, ca de Dumnezeu lăsată. Chiar şi mama Limpi era de acord cu practicile acestea magice. În rest buna era foarte bisericoasă, nu o judecaţi aspru fiindcă în zilele noastre foarte multe femei de la oraş sunt cam aşa, chiar dacă nu fac descântece cred în parapsihologie, bioenergie, bârfesc mult şi au diverse ritualuri în afara celor sfinte, dar în schimb sunt cele mai ardente enoriaşe (Am cunoscut şi eu câteva). Acolo zilele săptămânii erau zile de lucru şi duminica era cu adevărat sfântă şi sărbătorile creştineşti frumoase. Preotul venea în fiecare casă cu botezul, stătea mult şi sfinţea şi apa în ulcioarele oamenilor lângă şipot. Şi lui mama Limpi îi plăcea să meargă la biserică şi cânta cu glas subţire. Bunicu nu mergea şi după ce a venit preotul nou avea scuză că din cauza preotului. Noi aveam strana în corpul bisericii unde stăteau bărbaţi şi femeile mai respectate; eu nu mă simţeam tocmai bine în centrul atenţiei în timp ce femeile celelalte se înghesuiau în pronaosul din spate. Mă fascina modul în care preotul venea cu cădelniţa. Odată la evanghelie am îngenuncheat puţin teatral şi mult timp mă rodea remuşcarea că era un păcat, fiindcă aveam atunci gândul nu la Dumnezeu ci la modul în care mă vedea lumea stând pe preşul acela. Preotul cel nou era mult bârfit în sat (acum câţiva ani l-au omorât nişte ţigani) fiindcă fusese se pare membru de partid, lucrase într-o fabrică şi apoi simţise chemarea către Dumnezeu, îşi părăsise nevasta sau nevasta pe el şi lumea spunea că trăieşte cu Nuţa Marcului, vecina. Avea un băiat pe nume Victor. Am fost odată la el acasă, nu mai ştiu de ce. Se lua de mine când treceam pe uliţă şi eu roşeam toată, mă tachina puţin. Oricum omul trăia într-un sat mic cu venit modest, singur, în fosta casă a preotului al unit, fiindcă odinioară în sat existaseră două biserici, una grecocatolică, la care au fost un timp şi bunicii mei şi una ortodoxă. În faţa casei preotului mi s-a întâmplat o poveste amuzantă cu un curcan - veneam de la şipot cu apă dulce acasă (preotul spunea zâmbind că ulciorul e mai mare ca mine) şi m-a atacat un curcan (mai sărise odată pe mine un cocoş alb la cuscra în curte) şi se tot foia în jurul meu. Eu am hotărât să nu mă mai mişc şi am rămas statuie în mijlocul uliţei până a venit preotul sau altcineva şi a gonit dihania (fiindcă citisem că e mai bine să faci pe mortul dacă te atacă o fiară sălbatică).

Existau şi alte bârfe în sat. Se povestea mai şoptit că fiica regăţenilor ar fi făcut demult un copil, o fată Geanina, cu taică-su! Mai târziu mama Limpi povestea că vecina Simona ar fi fost violată, batjocorită nu mai ştiu cum în Sibiu parcă. Eu am detestat mereu bârfele, chiar şi copiii erau aşa şi eu nu mă integram între ei, eu nu răpândeam zvonuri, eventual false, şi cărţile sfinte spun că este un păcat. Dar cărţile de psihologie consideră că bârfa e un fenomen normal care ajută la obţinerea coeziunii în diverse grupuri din societate. Eu aveam tendinţa să fiu mai sceptică, să nu cred în clevetiri.

O altă poveste cu lumini şi umbre este cea legată de cuscrii noştri, părinţii Genicăi. Nelu, fratele mamei năcut în 1952, ajunsese pe la 28 de ani neînsurat (după ce făcuse şcoala de subingineri în Sibiu parcă, oricum ştiu că stătea în gazdă, părinţii l-au ajutat mult şi chiar şi eu am fost cu mama Limpi odată la Sibiu la el şi îi duceam mâncare; stătea la demisol într-o vreme, îi duceam şi ciorbă în cisterne micuţe de aluminiu). Eu am avut mici probleme cu Nelu în copilărie. Odată familia mi-a spus că ei au auzit că există o metodă epntru a mă îngrăşa: să merg la mare mai întâi şi apoi la munte şi să fiu îndopată bine. Se pare că metoda a funcţionat în cazul meu, eu mă simţeam frustrată şi necăjită şi Nelu m-a jignit că arât otova, râzând de mine de faţă cu mama. Iar altădată eram la ţară şi Nelu se burduşea cu mine în pat şi am simţit cu adevărat uşoare senzaţii sexuale, deşi eram copil, dar nu a fost ceva exagerat, doar puţin.

Am asistat la discuţii în familie despre cine trebuie să fie aleasa lui, aveau se pare de ales. Nelu nu prea vroia nimic, oricum mereu a fost un tip cam flegmatic. Bunicii insistau că trebuie să o ia pe Genica totuşi fiindcă este din familia cea mai bogată (cuscru era preşedintele CAP-ului). Nelu se cam strâmba, dar până la urmă aşa a fost. Genica nu părea aşa frumoasă, dar părea fată bună. Avea la nuntă 22 de ani, încercase în zadar să dea la medicină (mi-a dăruit mie mai târziu un compendiu de anatomie) şi apoi s-a angajat ca tehnician – desenator. A fost nunta lor în 1979 sau 1980, prima şi dintre puţinele nunţi la care am fost. Mamaia mi-a cusut o rochie dintr-un material frumos, roz, şi am mers la Sibiu cu naşii şi părinţii. Cred că am stat o zi la hotel. În ziua nunţii eram tare emoţionată şi fericită, naşa m-a pieptănat frumos cu cosiţe împletite pe margine (aveam părul lung şi mai moale atunci, mama a fost mereu foarte neîndemânatică, poate chiar mai mult ca mine în anumite aspecte) şi apoi am fost cred şi la casa miresei, adică la fetele cu care urma să mă joc în sat de multe ori - Dorina, Adriana şi Gina - la care ea stătuse o vreme sau le vizita familia. Eu nu o cunoscusem pe Genica anterior şi eram obişnuită să spun tuturor adulţilor tanti, aşa că m-a mirat când ea mi-a spus să îi spun pe nume că e prea tânără (fetele de care am spus o chemau tot Genica). Spre bucuria mea m-au făcut domnişoară de onoare, împreună cu Adriana sau Dorina. Adriana era cu un an mai mare, Dorina cu trei, Gina era micuţă, nu ştiu dacă a fost la nuntă. M-au urcat în maşină cu lumânarea mare lângă Adriana şi atunci am trăit unul dintre puţinele momente urâte din viaţa mea (oricum nu am avut decât câteva greşeli în copilărie, le-am descris pe toate) şi anume că am invidiat-o pe Adriana că avea sclipici în păr la fel ca mireasa şi mie nu îmi puseseră - ulterior m-am autoînvinovăţit poate excesiv, fiindcă aşa cum am povestit, eram o perfecţionistă, una dintre trăsăturile mele exagerate. În biserică a fost frumos (la catedrala mare), eu stăteam de partea miresei. Naşi erau doamna Adeluţa şi soţul ei, cred că tot Dorin îl chema, ca pe fiul lor, familie de medici provenind din familia Suma din sat, una dintre cele ce păreau mai respectate. A fost nuntă cu dar cum se obişnuia atunci şi acum din câte ştiu, la masă stăteam lângă naşu şi m-a impresionat că naşii mei au dăruit o sumă imensă pentru vremea aceea - 1000 de lei, în condiţiile în care salariile erau cam de 2000 de lei - dar aşa erau ei; cel care a strigat darul s-a încurcat şi nu a ştiut să spună fratele cumnatului şi au rămas ca "nişte prieteni de la Bucureşti". Am şi o amintire mai neplăcută, o pioneză cum le spun eu, fiindcă pe masă era muştar moale şi naşu a glumit către mine "caca de copil mic" şi mie mi-a fost puţin scârbă. (Şi Nelu a avut mult timp o vorbă a lui pe care o tot repeta - caca-maca). Noaptea târziu am mers în sat la cuscri şi acolo cuscru (tot Nelu îl chema) a început să cânte (cum făcea la petreceri, el fiind asemănător din anumite puncte de vedere cu naşu) cântece de petrecere şi doine cu o voce despre care toţi spuneau că e superbă, mama l-a înregistrat odată pe casetă, dar ca şi alte casete şi aceea s-a pierdut). Cânta "cine n-are dor pe vale", "cât o fo' vara de lungă" şi altele. La "cât o fo' vara de lungă" adăuga o modificare specifică vremii ceauşiste: "n-am furat ca să-mi ajungă, dar la vara care vine o să-mi iau sacul cu mine". Fiind preşedinte de CAP, este posibil ca lumea să îl fi bănuit de hoţie dar eu ştiu sigur că nu exagera în acest sens, poate mai smântânea şi el puţin oalele, oricum avea o gospodărie bogată şi muncea mult cu Taţiana, soţia lui - până a murit în 2010 sau în 2011. În ultimii ani ai vieţii devenise bisericos, frecventa biserica la fiecare liturghie de duminică sau de sărbători. Cuscrii locuiau pe Grui, uliţa secundară care pleca de la noi de la poartă şi ajungea la şcoală şi aveau o casă mai nouă. Defectul lui era că îi plăcea uneori să bea şi mai ales că era muieratic, aşa auzisem eu. Umbla vorba că trăia cu ciobăniţa Mimi, dar eu nu ştiu dacă e adevărat. O cam bătea pe soţie, care era o persoană blândă şi plângăcioasă, mereu în defensivă (aşa o ştiu eu), ulterior operată uterin sau ovarian, varicoasă şi de mai mulţi ani, în prezent suferind de picior (a şi căzut şi nu s-a vindecat complet). Îmi amintesc cu plăcere de fapt un episod romantic ca din romanele ruseşti (eram copil şi impresionată mereu de partea frumoasă şi bună mai ales) când cuscrii m-au dus cu sania într-o iarnă la Glâmboaca, la ciobani. Am uitat cum îl chema pe cioban. Avea un fiu Ghiţă şi o fiică Mioara, al cărei portret în creion l-am făcut destul de frumos într-o vară. Cuscru s-a îmbătat rău atunci şi pe drumul de întoarcere a început să se certe cu soţia şi s-o lovească(era noapte geroasă, cred cu stele, era într-adevăr frumos pentru mine, singura plimbare cu sania cu cai din viaţă). A fost destul de urât şi periculos pe drumul în pantă. Dar în ansamblu a fost o noapte magică pentru un copil cum eram eu. Imaginaţi-vă o noapte senină cu stele şi zăpada strălucind şi sania cu cal alunecând la vale...Treptat începeam să înţeleg că viaţa e dură şi să îmi formez caracterul, păstrând ce era bun în suflet, cu multă dragoste de oameni şi poezie.

Cosmin, vărul meu, a apărut pe lume în septembrie 1980 sau 1981, ţineam minte odată datele de naştere ale tuturor membrilor familiei, îmi plăcea desigur să le urez cele bune la ocazii speciale. Îmi amintesc că eram în maşină cu Nelu şi Genica gravidă (se pare că ei au avut maşină de la început din darul de nuntă, au locuit o vreme în cartierul Vasile Aron, apoi s-au mutat pe şoseaua Alba Iulia din Sibiu) şi Nelu o tachina cum îi era obiceiul uneori, numea copilul încă nenăscut Fredy şi îi mai dădea o poreclă pe care am uitat-o. Eu m-am bucurat că aveam un verişor, dar în sinea mea sufeream că nu am fraţi sau surori, cum o rugasem de multe ori pe mama. Când era bebeluş avea obiceiul să tragă de păr pe cei care îl luau în braţe, se agăţa într-adevăr puternic şi eu am păţit-o de mai multe ori. Când a mai crescut a devenit un copil în general cuminte, dar poate prea lipicios uneori (chiar mai mult decât fusesem eu) şi rudele, inclusiv bunicul, îl tratau cu respect, îl răsfăţau uneori (când îl aşezau pe masă să spună poezii) şi îi chiar dădeau să guste alcool (eu nu am avut voie să gust alcool în copilărie şi nici nu mă interesa şi nici cafea deloc). Genica îl mustra mai des. Oricum lui i s-a dat voie să călărească de mic, iubea mult caii şi poveştile cu cai. În acelaşi timp, treptat a fost lăsat să ajute mai mult în gospodărie decât mă lăsau pe mine, care eram tratată cu neîncredere, exclusă mai mult sau mi se spunea că eu trebuie să citesc, cine are carte are parte. Recunosc că lucrul se datorează în parte faptului că Cosmin era mai îndrăzneţ ca mine şi reuşea să se facă auzit mai bine în familie, care în general, mai ales la Colun, trata vorbele copiilor ca şi cum nu erau deloc. Cosmin atunci insista şi striga tare, eu după mai multe tentative eşuate renunţam. Există în familie povestea că Cosmin, când era mic, ar fi spart din greşeală cu o palmă timpanul lui bunicu, căruia el îi spunea moşu In. Am avut datoria şi parţial plăcerea să am grijă de Cosmin când era mic. Îi citeam poveşti (culmea - chiar de Dumitru Almaş, bunicul unei viitoare colege de liceu - legende istorice), îi inventam eu însămi poveşti şi era nesăţios să asculte poveşti cu cai, mă jucam cu el de-a calul şi oboseam de atâta călărit. Recunosc că uneori mă plictisea, mai ales după ce am mai crescut şi el vroia să stea cu mine , să vină cu mine la întâlnirile mele cu copiii din sat şi uneori vroiam să merg şi eu singură; era ataşat de mine când era mic, până prin 1988-1989. Am încercat (poate am greşit) să îl învăţ să se urce în copaci, fiindcă mie îmi plăcuse mult în copilărie acest lucru şi mă gândeam că un băiat ar trebui să ştie, să se dezvolte fizic. Părinţii i-au luat după un timp bonă - o săsoaică Tedy care stătea în apropiere şi îl învăţa germana - la acei oameni acasă am gustat prăjituri dulci foarte gustoase cum era obiceiul famililor de naţie germană din Sibiu. Ea a emigrat mai apoi în Germania. Iar Cosmin a ajuns la liceul Bruckental, unde se pare că a învăţat germana din clasele primare. Tot cei de naţie germană făceau şi vindeau pasta de măceşe (şi tare mult îmi plăcea gemul de măceşe, la început se găsea şi în comerţ, a reapărut de câţiva ani buni). Cosmin a cunoscut-o şi pe mamaia, a vorbit puţin în germană cu ea (nu ştiu ce ştia mamaia cu adevărat) şi a fost dus şi el la mare în copilărie de mai multe ori.

Am avut mulţi parteneri de joacă în copilărie în sat. Îmi amintesc de Mihaela de la Bucureşti care venea cu rudele ei surdomute la vecinul Augustin. Acolo creşteau două fetiţe mai mici, Raluca şi Ana, cu care m-am jucat de multe ori deşi erau mici, cum spuneam îmi plăceau mult copiii. Păstrez şi acum fotografiile primite în dar de la ele, cu dedicaţie cu versuri. Faptul că povestesc acum totul îmi aminteşte de o poveste a lui Andersen în care erau versurile "Augustine ce-ai făcut/ ai pierdut tot ce-ai avut". Mihaela era o fată suplă şi mai "dezgheţată" ca mine. De la ea am auzit prima oară în viaţă despre actul sexual, povestea că i-a văzut cum o fac pe Limpi şi soţul ei (părinţii fetiţelor), în picioare într-o cameră - eu nu am înţeles nimic atunci. Limpi cea tânără avea o poveste interesantă despre care probabil mama Limpi mi-a povestit şi anume că s-a căsătorit (parcă mai târziu ca alte fete) cu un bărbat care o urmărise mult pe stradă în oraş şi mie mi se părea o poveste fantastică. Oricum erau oameni buni şi primitori, am fost de multe ori la ei în curte. La înconjurarea bisericii în Vinerea Mare odată de Paşti era vânt şi am avut ghinionul să dau foc tocmai părului lui Limpi, nu am avut nici o vină şi mi-a părut rău.

O altă prietenă (mai apropiată) în copilărie era Camelia, cu un an mai mică decât mine, cu un frate Florin. Bunica lor era soră cu cuscru, dar pe copii cred că i-am cunoscut mai înainte de căsătoria lui Nelu. Îmi plăcea şi la ei acasă, ne jucam mult, îmi amintesc şi zilele ploioase în care stăteam în casă la mama Ică (Viorica), bunica lor. Mama Ică a răposat la începutul lui 2012. Nu mai ştiu la ce vârstă Camelia m-a făcut să roşesc spunându-mi într-ascuns că fratele ei e îndrăgostit de mine. Mie nu mi-a plăcut în viaţă ideea că cineva ar fi îndrăgostit de mine dacă eu nu simt la fel şi urma să mai păţesc şi asta din nou în liceu când tata mi-a spus că un vecin mă place. Camelia era o fetiţă cuminte, harnică şi bună, mă simţeam bine cu ea, îmi plăcea vioiciunea ei, eu fiind mai liniştită din fire. Desigur şi ea venea la noi în vizită. După ani s-a căsătorit cu un băiat din sat şi auzisem că a făcut facultatea de drept. Acum doi ani bunica ei mai trăia încă, mă gândesc cu tristeţe fiindcă mie mi-e aşa milă de bătrâni. Avea cred verişor pe Relu, un băiat mai mare şi destul de rău (obraznic cel puţin), care se cam lua de mine (aţi spune că mă plăcea? Vă daţi seama că nu îl prea suportam).

O altă prietenă era Mirela din Grui, cu un an mai mare ca mine. Sincer, mie nu prea îmi plăcea de ea aşa mult ca de alţii, dar nu s-a purtat niciodată urât cu mine. Era frumuşică şi cânta cântece ardeleneşti, mi-a povestit odată că era fericită că o cunoscuse şi pe d-na Marioara Murărescu, cea care se ocupa de tezaurul folcloric. Avea vorba mieroasă şi dulce, acum îmi dau seama că acesta era motivul pentru care nu o prea plăceam, mie nu prea îmi place genul acesta de femei sau fete, prefer discuţiile mai cu vorbe fără tărăgănare, mai "bărbăteşti". Dar a fost aşa de drăguţă cu mine şi îmi trimitea felicitări, vederi şi scrisori lungi (le-am păstrat cu drag) din Sibiu şi chiar pachete cu dresuri de Sibiu şi după 84 până prin 85-86. Şi eu îi scriam regulat, a fost singura mea prietenă de corespondenţă. De la mama Limpi am aflat că după 89 ar fi făcut închisoare săraca, fiindcă se zicea că a furat nu ştiu ce.

Tibi şi sora lui Liliana din Cisnădie veneau rar la Colun, mai mult în prima parte a copilăriei mele, dar mi-au lăsat o impresie luminoasă, ca mai toţi copiii din sat. Acolo eram tratată frumos, nu ca la Voluntari, era un adevărat paradis de jocuri şi veselie, copiii păreau că mă respectă, nu mă respingeau ca aceia de lângă Bucureşti. Erau deschişi şi primitori.Liliana a fost una dintre fetele care m-au fascinat şi mi-au plăcut prin blândeţea, gentileţea care o caracterizau. Ea avea sarcina într-o vreme să cântărească, să noteze în caiet la crucea din sat la cântar carele cu fân pentru colectiv. Pe vremea aceea se dădeau obligatoriu la CAP lapte, fân şi animale şi se munceau (mai mult ţiganii, care nu aveau terenurile lor proprii) tarlalele colectivului. Liliana era nepoată a mătuşei lui Roman, rudă cu Roşcoaia, bunică şi pentru cele trei surori de la nunta lui Nelu, Dumnezeu să o ierte că tare bună femeie mai era şi tare frumos vorbea cu mine, inclusiv după 89 (singura din sat care a mai vorbit cu mine după 89, alături de Frosina (nu mai ţin minte de fapt când a murit Frosina, dar m-a mirat longevitatea ei).

Şi Pucu, fiul mătuşii Lili şi al lui nenea Octav fratele naşei, a venit odată în vizită în sat împreună cu tatăl lui (mai am poză de atunci când am fost la stână şi am mâncat caş şi jântiţă). Simona, vecina, cu trei ani mai mare ca mine şi deci de-o vârstă cu Pucu mi-a mărturisit că se îndrăgostise de el şi mă mai întreba din când în când de el. Simona asculta poveştile mele (cu zâne şi alte minuni sau aventuri inventate de mine) deşi era mai mare şi spunea că îi plac, pe mine mă mira că are atâta răbdare dar nici de ea nu îmi plăcea atât de mult din acelaşi motiv al vorbei tărăgănate. Ea îmi spunea Moni din câte îmi amintesc. Nu avea tată din câte ştiu şi poate suferea. Sau tatăl era rău şi divorţaseră părinţii, nu mai ştiu precis povestea, dar nu era una frumoasă.

În ce priveşte pe cele trei surori, Adriana, Dorina Şi Gina, ele mai aveau şi alţi bunici în sat (ai lui Popi Moisi) şi nu ştiu de ce stăteau mai mult acolo într-o vreme. Eu am ţinut mult la ele şi mergeam să mă joc cu ele, mai mult în perioada 84-88, dar cred că şi înainte. Jucam ţări oraşe plante, etc dacă era urât afară sau alte jocuri de cărţi sau cuvinte. Făceam prăjituri de nisip şi prăvălie imaginară când eram mai mică. Adriana a făcut liceul sanitar, Dorina a devenit inginer, Gina nu mai ştiu ce, dar a emigrat în Canada. Acum câţiva ani m-am reîntâlnit cu ea la poarta noastră şi mi-era puţin scârbă de respectul cu care o trata pe mama. Mama oricum era tratată cu respect şi oamenii din generaţia ei discutau mult cu ea şi o salutau călduros pe uliţa satului, dar şi bătrânii la fel. Adriana mi-a făcut odată un compliment care m-a impresionat şi se potrivea cu experienţa mea de viaţă: mi-a spus că ea se miră de faptul că eu sunt altfel decât ştie ea că sunt cei din Bucureşti - aroganţi, încrezuţi - şi eu ştiam că într-adevăr cei din Bucureşti mă respingeau, mai ales după 84, astfel încât complimentul ei mi-a mers la suflet frumos. Odată când am fost la fân şi aveam tarlale învecinate, nepoatele lui Popi Moisi mi-au împletit coroniţă de albăstrele şi eu eram atât de încântată şi recunoscătoare. În zona aceea după deal descoperisem un izvor şi un pârâiaş care apoi se pare că a secat, o zonă cu vegetaţie mirifică, un tunel de verdeaţă peste apă în mijlocul câmpului unde totul era fascinant ca în castelele din poveşti. Pe margine erau zone cu coada calului sau codiţa şoricelului, planta aceea de asemenea mă fascina prin forma tijei şi frunzelor. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu botanistă. Ţin minte gustul măcrişului sălbatic sau a unor bobiţe cărora Genica le spunea pita Maicii Domnului şi îmi plăceau mult toate florile de câmp (şi sângele voinicului şi clopoţeii şi multe nenumărate ale căror nume nu mi le spunea nimeni).
Dintre băieţii satului, cu care nu prea am avut relaţii înainte de 84, în afară de Florin şi Relu mai pot aminti pe Dorin, zis Dorinel, nepotul Vioricăi Rusului din Grui. Îmi amintesc cu multă plăcere de jocurile de-a v-aţi ascunselea chiar la mine acasă, unde cum am povestit erau multe cotloane de ascuns, dar şi în alte părţi din sat, de pildă la cruce; eu desigur nu eram bună alergătoare şi pierdeam poate mai des. La cruce mă ascundeam mai mult în porţile caselor din jur, alţii mai săreau gardurile. Acasă erau multe cotloane (ferdela, şopul cu fân, grăjdelul, grajdul, etc.) şi posibilitatea de a trece prin gaura ieslei din şură în grajd. Când eram mică treceam uşor şi înuntrul coşarului pentru porumb prin uşiţa micuţă. Cu Dorin, dar şi cu Dorina şi Adriana am jucat mult badminton până când se întuneca şi abia mai vedeam fluturaşul. Uneori copiii din sat se prefăceau că merg la furat fructe verzi de obicei în curţile care erau mai puţin păzite, prilej de emoţii. Eu desigur nu am sărit gardul nicodată la furat, era mai mult o glumă pentru a ne speria unii pe alţii. De pildă odată am fost la Mărcuţ, tot un vecin de al nostru, care a avut un fiu care a murit fiert în cazan la fabrica la care lucra (un accident de care am auzit când eram mică şi care m-a impresionat mult în copilărie).
Alte jocuri erau jocurile de cărţi. Când eram mică aveam jocul Păcălici (la mamaia) sau jocul Sus-Jos cu zaruri. Apoi am învăţat şi jucat cu plăcere jocuri precum macao, popa prostu, buda, tabinet, whist (când am mai crescut), rems. Mie îmi plăceau jocurile de cărţi fiindcă îmbină norocul cu puţină gândire, în timp ce şahul era prea solicitant pentru gândire şi neatrăgător pentru mine din diverse motive, inclusiv faptul că tata fusese şahist în tinereţe (amator) şi insista mult şi nervos să învăţ şah cu toate că nu îmi plăcea deloc. Am mai jucat şi jocul Yamms cu zaruri care era atunci la modă şi îl jucam şi în familie.
Dar acolo, în afară de jocuri, era vara şi multă muncă în câmp, despre care am mai povestit. Aveam diverse grădini cu zarzavat şi legume, fâneţe, porumb, napi pentru porci pe care îi aducea mama Limpi cu roaba ş.a. Tare frumos era la fân , mie îmi plăcea mult dar nu eram tratată ca membru cu drepturi depline, eram menajată de a munci deşi îmi plăcea şi aş fi putut - a trebuit să forţez eu uşile încuiate pentru mine şi atunci bunicii mă lăudau de parcă ştiu eu ce minune era şi uneori îmi dădeau bani în dar. Mă pricepeam puţin la întinsul pologilor la fân; la început mi-au dat numai furca mică de lemn a mamei apoi furcă adevărată, dar mai mică. Greblam, dar nu cu foarte mare îndemânare. Era frumos când mă întorceam în vârful carului înmiresmat, ţinându-mă de acea prăjină cu care era legat fânul. Era frumos şi la "sfrunit" cucuruzul (bunicii aveau o maşinărie electrică, dar eu cu buna luam boabele rămase pe coceni cu un fel de mănuşă cu zimţi de fier). Era frumos şi în pădure după lemne, mă fascinau copacii de diferite soiuri, bunicu le ştia numele la toţi, eu nu am reuşit să îi învăţ. La culesul viei nu am avut cum să ajung vreodată, fiind la şcoală. Îmi plăcea să adun ouăle din cuibare şi să hrănesc găinile în curte chemându-le tiucu-tiu-cu-tiu. Când eram copil spiritul meu de mic naturalist m-a făcut să urmăresc cu atenţie relaţiile ierarhice între orătănii şi obiceiurile lor. Cât de frumoşi erau puişorii micuţi aurii sau negri abia ieşiţi din ou! Îi hrăneam cu mălai înmuiat cu apă. Odată am încălcat din nou tabuurile care se formau în jurul meu şi am gătit prima mâncare din viaţa mea acolo, dovlecei cu orez şi roşii, şi mi-am servit bunicii, care iarăşi mă iritau puţin prin faptul că se purtau ca şi cum era incredibil pentru ei, deci mă credeau incapabilă. Le-a plăcut mâncarea, spuneau că nu au mai auzit să se mănânce dovleci aşa, erau folosiţi pentru hrana porcilor. Bunicii aveau împrejmuită în interiorul grădinii din ogradă o mică "grădinuţă", unde creşteau flori (gherghine, dalii, busuioc) şi fasole, morcovi sau alte legume, loc ce mi-era de asemenea foarte drag. Câtă mireasmă ! Alături era fântâna unde mama Limpi limpezea rufele şi uneori le albăstrea, cum era obiceiul pe vremea aceea, cu cubuleţe de albăstreală, ea îi spunea vineţală.

Este adevărat că acolo alimentaţia era bogată în lipide şi proteine dar mai săracă în vitamine şi nu prea variată.
Mie nu prea îmi plăcea mâncarea de acolo, cu excepţia a câteva feluri mai gustoase, dar duceam lipsa varietăţii de la mamaia şi a fructelor şi legumelor. Aproape zilnic - mămăligă, vârtoasă şi aurie, mestecată cu făcăleţul. Ei mâncau cum poate am povestit cu lapte şi mie nu îmi plăcea decât laptele acru, când era. Îmi mai plăcea şi balmoşul cu ouă şi brânză frământată topite în cratiţă. În loc de lapte era uneori vin (lapte de bou îi spunea bunicu) cu zahăr pentru mămăligă. Se mînca de obicei de prânz pe la 10-11 dimineaţa şi apoi de seară mai târziu, după ce se terminau treburile. Se repetau des nu doar mămăliga ci şi tocana de crumpene. În rest mai erau ciorba de fasole boabe sau păstăi (mai rar), macaroanele cu brânză, slănina cu ceapă, carnea de la borcan friptă în cratiţă (carnea conservată în untură din porcul tăiat în iarnă). Carne era puţină, mai rar, dar se compensa prin păpara de ouă, care de asemenea nu îmi plăcea. Cam acestea erau toate mâncărurile de acolo, dacă nu considerăm specialităţile de sărbători sau cu ocazii speciale - d-ale porcului, clătite, scoverzi (acestea mai des), împăturate, pâine de casă, plăcinte şi cozonaci. Mai aveam şi miere câteodată de la apicultorii din sat - dna Suma avusese stupi şi apoi mai erau cei de lângă şipot (unde am fost cu mama în copilărie; casa lor a fost spartă de hoţi acum un an sau doi când unii au vandalizat şi biserica din sat, vă puteţi imagina durerea mea la auzul acestor veşti, oamenii răi distrugând paradisul copilăriei mele), mai era o familie cu stupi pe Grui cu oameni foarte buni şi primitori, acolo am găsit câteva cărţi vechi şi acel ţăran mi-a împrumutat "Nebuloasa Andromeda" şi am citit-o deşi nu mi-au plăcut niciodată cărţile SF, preferate ale tatei.

Îmi amintesc că citeam imens, chiar şi până în 84 am citit destul, dar nu cred că mai are rost să enumăr cărţile citite, oricum mi s-au şters din memorie acele lucruri. La început când citeam ţineam minte totul, puteam răspunde (până în 92 când m-au torturat psihiatric) la întrebări legat de tot ce citisem. Amintesc doar Winnetou sau Ultimul mohican, cărţi de aventuri care m-au fascinat. Şi fiindcă veni vorba despre lumea sălbatică mai am de povestit că bunicu fusese vânător în ceată cu diverşi ţărani din sat (finul lui Milian de exemplu). Este adevărat că era ilegal să vânezi anumite animale(probabil şi acum este, bunicu a predat arma demult) şi a fost şi aceasta o lecţie tristă pentru mine (vă aduceţi aminte Moartea căprioarei de Labiş?) fiindcă uneori asistam la jupuirea şi tranşarea diferiţilor ieduţi şi căpriţe căzute, la noi în grajd şi eram impresionată de scurgerea picurilor de sânge de pe boticul umed în rigola împuţită. Căprioarele sunt aşa drăguţe. Recunosc că acesta a fost şi un subiect potrivit pentru tablouri, cum ar fi celebrele picturi ale lui Rembrandt. Apoi, carnea era într-adevăr extrem de gustoasă.

Un alt eveniment ritualic era tăierea porcului, la care am asistat de multe ori. Era puţin trist când auzeam bietul animal guiţând puternic şi ascuţit, sfâşietor. Apoi stăteam alături de bunicu care îl pârlea şi deschidea şi îmi arăta diversele părţi anatomice şi numele lor. Veneau femei să ajute. Apoi cu toţii preparam diversele preparate şi ne adunam la masă la pomana porcului, care era preparată din carne fragedă, cea care îmi plăcea mai mult. Diversele preparate d-ale porcului nu îmi plăceau, fiind cu grăsimi, eram mofturoasă la grăsimi. Până şi tata a ajutat la făcut cârnaţii, adică la pompat în maţe carnea.

Eu mi-am povestit rând pe rând toate micile greşeli sau defecte din copilărie şi nu am omis nimic. Am fost de mică puţin prea exactă în tot ce făceam şi prea exigentă. De aceea mai adaug una din micile mele greşeli, de fapt un lucru normal la pubertate dar eu m-am învinovăţit mai apoi exagerat. Eram iarna la ţară, cam în perioada în care era şi Daniela Vlădescu, cântăreaţa, la televizor (sau poate acest detaliu a fost puţin mai târziu). Ea cânta "Moon river", cântec care m-a fascinat, îmi plăcea mult şi îl cântam şi eu când eram puţin visătoare. Oricum înainte de 84 mi s-a întâmplat să mă privesc în oglindă la ţară mai mult, gândindu-mă că arăt destul de drăguţ la faţă, conştientă că eram grasă. Mi se inculcase ideea că în viaţă omul trebuie să fie modest şi de aceea m-am învinovăţit, unii spuneau că eram frumuşică, apoi mi-am îndreptat şi acea eroare. Îmi plăcea cântecul "La oglindă" cu versuri din Coşbuc, cred că şi Mirela îl cânta. În perioada pubertăţii am început să descopăr farmecul nopţilor cu stele, care erau fantastic de strălucitoare şi multe acolo şi simţeam că plutesc pe o aripă nevăzută, că parcă sunt smulsă delicat de pe pământ. Sau balansul emoţiilor pe leagănul lunii.

Tata şi mama nu stăteau pe tot parcursul vacanţelor la Colun. Când mama era acolo aveam de suferit. Tata stătea mai mult la pescuit şi aducea de obicei caraşi mici(prinşi cu râme din gunoiul de la grajd, acumulat într-un loc special, împrejmuit cu ciment din curte; de acolo veneau multe muşte în bucătăria de vară, dar de fapt erau multe peste tot, păianjeni mai puţini). Eu mă jucam cu peştişorii în troaca de la fântână şi am fost fericită să am peştişorul meu care a trăit câţiva ani în fântâna din grădină, unde mama Limpi clătea rufele. Şi naşii au fost înainte de 84 la Colun. Şi chiar şi tanti Ana, mătuşa din America, dar când eram eu mică, acest lucru îl ştiu de la alţii.

Sibiul l-am vizitat de mai multe ori înainte de 84. Mi-a plăcut mult ansamblul de clădiri vechi, în special Pasajul Scărilor, Podul Minciunilor, turnurile, zidurile vechi, catedralele. Intram în cofetăria veche de lângă piaţa mare. Iubeam atât de mult oraşul, eram mândră de el şi de ţara mea. Muzeul Bruckental cred că l-am vizitat de 2-3 ori.

La Colun era totul atât de frumos... În afară de linişte şi aer curat (atunci nu treceau maşini prin sat), din grădină îmi vedeam munţii dragi şi albaştri când era senin (Făgăraşul cu vârful Moldoveanu, care avea numele meu). Frumuseţea sălbatică a naturii, bucuria de a umbla pe Coastă în ierburi nepăşite, de a culege flori de câmp. Am mers odată şi în pădurea de fagi şi am admirat din nou imensitatea naturii şi a lui Dumnezeu.

Dacă aţi citit cu atenţie cele de mai sus veţi înţelege că am fost învăţată să rabd cu stoicism necazurile vieţii, să îmi iubesc mult ţara, viaţa şi oamenii în general, să sper chiar şi în timpul necazurilor grele. Eram un copil foarte calm, am devenit un om poate încă şi mai liniştit. Toţi cei din copilărie, cu excepţia mamei, s-au purtat frumos cu mine, m-au învăţat numai binele. Repet, chiar prin exemple negative. Şi colegii se purtau destul de frumos, cum am povestit şi mă făceau să mă simt utilă. Profesorii respectaţi mult de mine şi iubiţi mi-au transmis spiritul disciplinei şi dragostea pentru frumos şi adevăr şi nevoia şi plăcerea de a învăţa cât mai mult. Copiii de la ţară se jucau cu mine frumos, ne distram împreună şi mă simţeam bine. Familia şi societatea în general păreau un paradis şi mă învăţau să fiu harnică şi bună. Frumuseţile naturii, pe care uneori le priveam cu observaţie atentă, alteori le priveam cu visare poetică, pierzându-mă delicat şi blând în culoarea munţilor sau asfinţitului (cu multă linişte interioară) mi-au deschis ochii către şi dragostea pentru artă în general. Oare nu e speranţa clădită într-un om în copilărie una dintre sursele fericirii în general ? Şi ce ne-am face dacă nu ar exista speranţe ? Mult timp am considerat că am fost poate unul dintre cei mai fericiţi copii pe pământ.
..........................................
După această copilărie încărcată de bucurii şi frumuseţe, din 1984 până azi am avut o viaţă de suferinţe şi torturi continue, care nu poate fi povestită public deoarece aceia care au nesocotit poruncile lui Dumnezeu şi mi-au făcut rău fără ca eu să îi fi provocat sunt oameni cu putere şi poziţii sociale superioare, în timp ce eu am fost întreaga viaţă doar un fir de nisip dus de valuri puternice. Unica mea bucurie este faptul că întreaga viaţă nu am făcut nici cel mai mic rău (aşa cum am fost educată) şi nu am păcătuit nici cu gândul nici cu fapta nici cu cuvântul. Şi nu am minţit niciodată, deşi acest lucru a fost criticat de unul dintre medicii mei psihiatri, care spunea că trebuie să învăţ să mint, că de fapt inteligenţa fără minciună e zadarnică. De-a lungul calvarului vieţii mele, care continuă de aproape 28 de ani, am fost purtată înainte în viaţă de multe speranţe deşarte sau de visul frumos al victoriei binelui peste rău, al dreptăţii şi libertăţii, al puterii adevărului peste minciună, al aducerii unui copil pe lume. Pentru tot ce am avut bun în viaţa mea mea chinuită, mai ales pentru gândurile frumoase, am datoria să mulţumesc din suflet acelora care m-au crescut.

Cristina-Monica Moldoveanu, 8 aprilie 2012
11 aprilie 2012, îndurerată de moartea bunicului meu

Mai jos poza mea de la 15 ani în costumul popular al bunicii, acasă la nenea Puiu, vărul primar al mamei.