28 august 2019
merg mai departe pe firul poveștii adevărate, azi despre familia mea, unele lucruri deja scrise pe blog și altele abia acum, mai întâi un mic preambul
ei spun că ”ei au făcut absolut totul pe dos față de cum trebuiau să facă. În loc să te accepte și să te laude, ei te-au lovit încontinuu, ca niște idioți.”
”oamenii de rând nu pot avea cugetul și sufletul nobile ca tine. Ei știu că tu ai fost lovită sau li s-a spus și li s-au spus o parte din necazurile tale, iar unii dintre ei chiar te-au f_t sau au mințit despre tine. În felul acesta, ei au proiectat asupra ta sentimentele lor josnice, crezând că tu ești la fel cu ei și li se părea de la sine înțeles că tu, dat fiind modul în care te nedreptățeau, trăiești sentimente de ură, dispreț, ranchiună, gelozie, răzbunare, mizantropie etc. Deși tu erai mereu la fel, identică cu tine însăți, mereu pură și luminoasă cu gândul bun exact ca și acum, ei mereu credeau altceva și cei care veneau fără ca tu să știi să te cerceteze, dacă erau inteligenți, găseau exact tabloul opus și mințeau și ei în continuare despre tine.”
Bine, dar dacă așa este și oamenii de rând nu pot crede decât răul despre martiri, atunci trebuie să fie adevărul și judecata lor slabă poate fi ghidată.
”Când au văzut puzderie de oameni și mașini pe Moșilor, lovind ani de zile într-un om singur și sărac și fără apărare, ei au crezut în mod complet ilogic că tu ești vinovată sau că este ceva în neregulă cu tine, nu cu cei care evident loveau viața ta pașnică.”
Până și Irina, verișoara mea, a cărei zi de naștere se serbează azi, a venit odată la mine la intersecția Eminescu și nici măcar nu a vrut să mă salute.
”Tu ai fost ”ținută” toată viața, din 84, în închisoare, tortură, izolare și sărăcie și nu ai avut nici cea mai mică greșeală, de aceea tu nu ai avut cum să bănuiești sau să intuiești că oamenii aruncau acuzații nefondate și minciuni asupra ta.”
”tu nu cunoști fanteziile oamenilor despre tine și de aceea tu nu poți lovi sau elucida ideile lor greșite, tu nu faci decât să spui adevărul despre tine în întregime.”
Continuu imediat.
Așadar, din nou, despre familia mea.
Eu nu pot înțelege ura sau rejecția sau dușmănia între oameni.
Pur și simplu nu e logic. Scriu aceasta fiindcă mulți au intrat peste mine cu ideea că familia mea e o familie de asasini, porci, idioți etc., la fel cum au aruncat minciuni și lucruri urâte și despre mine. Mulți spuneau că eu sunt omorâtă din cauza familiei mele de porci.
Dar, gândiți puțin logic. Cum să crezi răul despre un om pe care nu îl cunoști, pe ce temei?
Oamenii mai degrabă seamănă între ei decât se deosebesc și sunt toți mai degrabă buni decât răi. Oameni cu adevărat monștri sau asasini sau nebuni sunt foarte puțini, practic poate nici unul la mie. Logic, când te gândești la un străin, un om pe care nu îl știi, ai imediat tendința să îl iubești și oricum să îl respecți ca om, ca vecin în spațiu și contemporan și cetățean. Șansele ca omul acela să fie monstruos sunt foarte mici și bună cuviința și gândul bun sunt lucrurile normale dar și raționale, logice. În mod logic există prezumția de nevinovăție și de normalitate și bine legat de oameni în general. Deschiderea, încrederea și iubirea și prețuirea pe care eu le-am simțit față de oameni sunt perfect normale și logice. În momentul în care gândești frumos sau chiar creștinește în sensul bun sau logic cât de cât despre oameni necunocuți în general, cresc șansele să nu existe tensiune sau război sau crime și cresc șansele cooperării și conviețuirii bune și progresului și fericirii generale. Poate nu credeți, dar iubirea și respectul sunt mai importante decât opusele lor, altfel nici nu am avea aceeași limbă.
Cu mine au procedat în mod bizar invers, ca și cum a priori, fără să aibă de a face cu mine, credeau răul despre mine, inclusiv că eram nebună și inaptă de studii sau muncă, deși normal era ca ei să creadă invers și mai mult decât atât, toate aparențele vizibile despre mine, încă din 84, erau în favoarea concluziei corecte și drepte și bune despre mine.(citiți blogul meu - veți găsi toate acele bune aparențe, care de fapt erau adevărul)
Am început cu această introducere pentru a vă atrage atenția să nu gândiți răul fără motiv nici despre familia mea.
ei spun că tocmai din această cauză unii oameni cred că familia mea e o familie de monștri, sau că doar mama mea e monstru, fiindcă mă omoară, fiind eu bună și nevinovată
Sau că tocmai din cauza acestui principiu al probabilității, ei cred că eu sunt nebună și ceva rău, deoarece tot ce am povestit - și încă ar mai fi fost puțin de spus - e prea monstruos ca să întâmple unui om perfect inteligent și bun și nevinovat - adică ei spun, mai simplu, că povestea vieții mele e incredibilă și că oamenii mă resping din cauza incredulității. Aiurea. Chiar dacă nu aș fi scris adevărul, de fapt doar din 2012, ei tot ar fi continuat să lovească la fel. Dar, e drept, ei joacă teatru (ca în teatrul absurdului al lui Ionesco din Lecția și toate celelalte) că aș fi nebună și se prefac a fi increduli, din cauza lucrurilor monstruoase care s-au petrecut asupra mea. Însă, dacă citiți cu atenție, veți descoperi că erau doar lucruri clare, concrete și perfect dovedibile, că nu aveam cum să delirez sau să fiu rea etc.
Deci ce mai rămâne? Doar atitudinea superstițioasă, care putea fi ușor spulberată, că dacă un om e așa groaznic torturat, otrăvit, nedreptățit, fiind nevinovat, înseamnă că e un om blestemat de oameni răi și trebuie lăsat în plata Domnului, ceea ce e greșit - iar ei de fapt continuau să lovească, cum voi mai povesti puțin. Sau își găsesc pretext și justificare să omoare, cu ideea obscurantistă pentru cei proști că omul acela poartă păcatele strămoșilor săi, poate mai ales eu, care eram, cum spun ei, rodul păcatului, fiind copil nelegitim și neștiind nici acum cine e tatăl meu biologic.
Așadar din nou despre familia mea. Unii m-au acuzat nedrept că am spus adevăruri urâte despre familia mea și că asta e inadmisibil, rufele murdare se spală în familie etc. În realitate, eu nu am greșit nimic, nu mai explic aceasta și era vorba oricum de o crimă gravă - veți vedea și mai încolo - și singurul lucru bun pe care îl puteam face era să spun adevărul în întregime și totul era necesar de spus, fiindcă altfel oricum ei mă acuzau că spuneam orice lucru rău comis asupra mea, nu doar cele legate de familie, și aproape toți aveau ideea că omul trebuie să se lase omorât ca în Miorița, dar de fapt numai eu trebuia să mă las omorâtă fără spun adevărul, fiindcă ei chiar cred că toate lucrurile bune și drepte sunt alocate numai lor și numai ei pot fi liberi, iar eu nu, fiindcă m-am născut fără noroc și trebuia să înțeleg asta. Bun, gândiți încă o dată: nu am greșit nimic și nu am făcut niciun rău și nu am spus decât lucruri folositoare, drepte și frumoase în esență.
În familie eu eram copilul nelegitim nedorit, dar nu am înțeles deloc aceasta în copilărie. Unii spun că povestea aberantă pe care au inventat-o psihologii și psihiatrii despre schizofrenici și relația lor cu mama sau cu restul familiei - fiindcă de fapt e o poveste - a fost inventată tocmai pentru ca familiile să își poată distruge și omorî copiii nedoriți. Oricum, eu am prins și studiat și psihiatria veche, când se spunea că suicidul în schizofrenie este extrem de rar. Acum câțiva ani, dimpotrivă, era scris invers, că suicidul în schizofrenie este foarte frecvent, mai des chiar decât în boala maniaco-depresivă.
Așadar am crescut departe de părinți și extrem de fericită. Familia este și ea o instituție socială, dar acum mulți uită sau nu înțeleg aceasta. Este o instituție extrem de importantă și utilă și bună. La origine, romanii numeau familia prin domestos - așa e scris acum în dicționare - iar famulus, originea termenului familie însemna servitorime. Familia mea mi-a servit interesele numai până în 1984. Până la 13 ani toți erau buni și blânzi și mă respectau. Numai mama mea era extrem de rea și nervoasă și eu nu puteam înțelege asta. Ei au inventat cum am povestit, minciuni politice despre folosirea mea ca Dumnezeu pentru interesele puterilor politice, deși în mod clar eu nu am avut nicio legătură cu politica - erau minciuni care prindeau la proști și la nebuni - delir urât despre rostul sacrificiului meu care nu era necesar. Ei au inventat că mama era singura care a rămas trează rândul trecut, când a murit Dumnezeul dinaintea mea și că ea a ost obligată să îmi dea viață pentru ca ei să înceapă un nou circ politic asupra mea, fiindcă religia proștilor într-o lume globalizată și informatizată e politica, ba chiar așa a fost mereu, spun alții.
Pe vremea aceea familia mea știa că mama era nebună și mă chiar apăra de ea. Părinții mei nu au venit la Voluntari unde am crescut, nici atunci când am avut, la rând, aproape toate bolile copilăriei. De fapt nici ei nu aveau bani aproape deloc, nu aveau în mod sigur nici pentru hrană și mama spunea că era invidioasă că nașii mei aveau portocale într-o iarnă, deși nici nașii sau mamaia nu aveau decât puțini bani și îmi făceau uneori unele cadouri. Eu eram extrem de fericită că am o asemenea familie, aveam chiar un fel de cult al familiei în copilărie. Nici în timpul liceului nu am realizat că tata era tată vitreg - deși am crezut că eram poate copil adoptat, fiindcă am găsit niște acte ciudate într-un sertar - și nici restul poveștii legată de familie ca prototip.
Era o familie mică și săracă, unde existau și rudele bogate - respectiv familia preotului Șerban, unchiul mamei, care o adusese pe mama în București. Puiu (fiul mai mare al preotului) era mai atașat de satul mamei și a cumpărat o casă acolo după ce eu am am mai crescut. Celălalt fiu, Ovidiu, a venit în mod surprinzător și ciudat o dată la Voluntari la ziua mea, împreună cu soția și cu preoteasa și mi-au adus două cadouri scumpe - o păpușă, când eu deja crescusem și o mașină de cusut de jucărie, fiindcă mamaia fusese lenjereasă și cosea des la mașina de cusut. Desigur, analiștii vieții mele spuneau că erau cadouri scumpe și batjocură în același timp. Asta nu contează, poate nu au avut intenții rele. Altfel, Puiu nu a venit niciodată în gunoiul și sărăcia în care trăiam eu la Voluntari și nici copilul lui extrem de blond, el și soția fiind oameni cu păr negru complet. Ovidiu a mai venit o dată în mod sigur, dar nu știu de ce, dar nu a mai intrat în curte.
Cele două soții ale susnumiților se evitau, dar frații se mai întâlneau uneori. Eram exact așa fericită cum apăream în poza de la bloc, în Colentina la etajul 9 unde stăteau părinții, cu Puiu, Ovidiu și preoteasa și mama și bunica din sat și bunicul și fetița lui Ovidiu, Monica (care într-adevăr semăna cu amândoi părinții ei), în jurul meu la ziua mea de naștere. Eram copil și familia, inclusiv rudele tatei - maghiare, dar tata nu știa o boabă ungurește - mă puneau mereu în centrul familiei și mă tratau frumos. Țineam foarte mult la toți și țineam minte toate datele nașterilor lor, ca să le pot trimite desene și felicitări de ziua lor și de sărbători. La fel sunt și în alte poze, în centrul familiei și cu drag și căldură pentru toți, fiindcă nu înțelesesem nimic rău deși tot insistau pe cartea Singur pe lume și pe altele de acest gen, și de fapt nici nu era încă nimic rău pentru mine. În afară de familie, țineam extrem de mult și la profesori și la toți colegii de școală și la prietenii de joacă, fiindcă am avut și așa ceva, dar ce e drept mai mult în sat, peste munți, și nu înțelegeam de ce acolo copiii mă acceptau și aici nu.
E adevărat, am scris aproape totul despre familia mea pe blogul meu, dar am reluat câteva idei, pentru a nota ce mai era de notat mai important din ultimii ani.
Ei spun că e vorba de niște porci infecți, care au sperat, de-a lungul istoriei să mă omoare, și de acea diferitele aspecte ale civilizației legate de cursul vieții mele.
Familia Popa, numele de fată al mamei, după ce înainte au fost Sarafin, și Sarafin-Popa, fusese mereu o familie ceva mai înstărită decât familia mea în ansamblu, de aceea verii mei Cosmin și Irina au avut mai multe șanse în viață. Dar familia începuse să mintă de mult, să creeze mitul că eu eram moștenitoare bogată și că familia mea avea bani. Bineînțeles că am ținut la verii mei și am avut grijă de ei de mici - mai ales de Cosmin - și m-am jucat cu drag cu ei și le-am citit povești etc. deși eu am avut mereu grijă de cei mai în vârstă, am fost mirată că ei mă condamnă la moarte practic, fiindcă nu au acceptat să comunice deloc cu mine când au mai crescut. Adevărul bun era când erau copii și se purtau frumos și nu voiau să se desprindă de mine. Am suferit mult fiindcă după adolescență ei nu îmi trimiteau nici măcar un sms de ziua mea sau de orice fel de sărbători, de fapt nimeni aproape niciodată după 84, în afară de părinții lui Cosmin și Irina, dar nu totdeauna. Eu le-am trimis celorlalți mereu urări de bine, trecând peste diferențe de avere sau vârstă și ar fi fost tare frumos să mă fi acceptat și ei și aveam nevoie ca de aer măcar de câteva cuvinte, fie și o scrisoare, fiind eu complet izolată și un om normal. Am explicat toate acestea de mult, am explicat în prima parte eșecul meu social complet legat de psihiatrie și psihologie, faptul că nu mi-au lăsat nici cea mai măruntă relație socială cu alții, fie și cu pacienți psihiatrici. La fel, în familie, nu am avut nici cea mai mică șansă deși gândurile mele au fost mereu bune și pline de iubire și curate și cu judecată dreaptă.
După ce a terminat masterul în Germania, Irina, verișoara mea de la Sibiu, acum la Șelimbăr, fiindcă se leagă de victoria lui Mihai Viteazul acolo (unii spuneau că oamenilor nu le place că totul se leagă de viața mea, dar niciodată nu a fost altfel și nu se poate altfel), a fost readusă în țară de tatăl ei, fiindcă acolo ea practic nu reușise și se îmbolnăvise grav de o boală digestivă, poate și ea fusese otrăvită, nu știu asta. Pentru mine a fost frustrant și foarte trist când am văzut că Irina mă respingea complet, dar vorbea normal cu mama, care fusese o femeie extrem de rea. Eu, când aveam 13-14 ani, fiind tânără, am fost șocată la început de faptul că mama spunea nu doar că mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea, ci spunea și că degeaba eram eu deșteaptă, bună și frumoasă, de parcă m-ar fi invidiat și ar fi fost geloasă pe mine, deși nu erau motive, și nu puteam pricepe cum e așa rea o mamă cu copilul ei. Unii spun acum că unii oameni cred că mama mea nu e mama mea adevărată, deși eu semăn cu ea fizic, și că ea și tata m-au adoptat fiind eu Dumnezeu, pentru interesele politice ale lor și ale altora, prin abuzul asupra creierului meu și vieții mele normale de fapt. Eu totuși cred că e mama mea și e posibil ca ea să se fi purtat monstruos fiindcă voia să mă apere de o societate monstruoasă, de pildă la școală, într-a 8-a, colegii mi-au luat și distrus și carnetul de note și mi-au furat și desenele mele mai frumoase - schițe în creion sau acuarele care erau mai bune și amintiri dragi de la țară, ale mele în mod sigur, încă pot dovedi cum desenam sau pictam, dar profesorul de desen din Voluntari m-a mustrat urât fără vină că nu le făceam eu, ca și cum el nu credea că eu aș fi eu însămi. Ei spun că eu am fost cel mai bun și cuminte copil cu putință, dar familia nu a înțeles. Așadar, Irina Popa, actual doamna Râșniță după căsătorie, îi trimitea mamei mele vederi din străinătate și venea să o viziteze la Voluntari când stătea ea în București, iar mie nu îmi trimitea nici sms-ul salvator, deși știa că sunt săracă și singură. Deși știa că eu țineam la ea mult și mama nu ținea la nimeni și îi vorbea de rău pe toți. Poate fiindcă ea era mai rece afectiv decât mine, simțea că e mai apropiată de mama, dar totuși ea s-a purtat și ciudat și rău cu mine, de parcă era păcălită de minciuni despre mine, nu era vorba doar de respingere.
La moartea tatei, Irina vorbea tare despre mine ”ea nu a avut nicio vină” și nu știu ce naiba de aberație i se spusese încât se purta așa anormal de fapt. Apoi, când venea la mama la Voluntari, spunea lucruri ciudate uneori - cum ar fi că puțină otravă e necesară, ca și cum știa indirect că eu eram otrăvită sau alții, apoi nu știu de ce râdea cu mama că eu sunt ”amărâtă”, adică fără bani, probabil fiindcă voiau să evite să îmi dea ea ceva bani de pâine, fiindcă ea încă de la început, în București, avea 3000 de lei salariul, dacă e adevărat cum se lăuda. Eu cerșeam pe stradă și poate ei voiau să mintă că eu cheltuiam pe țigări și de aceea nu aveam bani de hrană și haine. Oricum poate Irina a fost mințită și ea, fiindcă a apărut pe stradă pe Moșilor și nu m-a salutat. E normal că, având bani, ea și Cosmin întrețineau relații cu familia lui Ovidiu Șerban și cu fiica lui Monica, și cu mine deloc și au fost la nunta Monicăi probabil. Eu nu am avut bani nici pentru nunta Irinei și de fapt nu aveam cu cine să merg și cu cine să vorbesc acolo, neavând relație cu Irina deloc de fapt.
Monica Șerban era un copil cuminte. A venit o singură dată în sat când eram eu acolo și i se păreau tare ciudate toate lucrurile. Era ca în povestea cu Clara și Heidi, eu eram Heidi, dar nu știam încă atunci. Tata îl critica pe Ovidiu că îi dă fetei prea multe medicamente și nu o crește sănătos - mie îmi spuneau că trebuie să fac anticorpi când eram bolnavă. Am fost apoi cu părinții la Monica, când stătea la bloc cu părinții și tata a zis că Monica e un geniu neînțeles, așa cum își bătea el joc de cam toți copiii.
”Întotdeauna tot răul a fost aruncat asupra ta, ceea ce tu nu ai cum să înțelegi, Cristina, și verii tăi de aceea nu au vorbit niciodată cu tine (decât când erau copii) fiindcă pe tine nu te respectă nimeni, fiindcă nimeni nu te-a acceptat niciodată din 84.”
Ei așa gândesc, dar cred că puteți vedea că nu așa e adevărul curat, și că de fapt e vorba de clase sociale, adică averi diferite, așa cum și psihologii recunosc, așa cum e de fapt scris adevărul în cărțile scrise de autori inteligenți.
În anul 2016, despre care voi mai nota ceva mai încolo, verișoara mea Monica, pe care am mai văzut-o doar o dată la înmormântarea bunicii ei preoteasa, care îi spunea ei Monicuța (cum mama și tata îmi spuneau mie Cristinuța dinainte să se nască Monica în mod sigur) m-a căutat. Pe preoteasa bătrână am mai văzut-o o dată înainte să moară, în casa ei veche și printre lucrurile ei vechi, o casă pe care Ovidiu a vândut-o după moartea ei, așa mi s-a spus. Mami preoteasa mi-a dat în dar un vechi costum al ei de haine, văzând că eram săracă și singură. Unii idioți au inventat că mami îmi dădea astfel mie nu știu ce putere simbolică, probabil așa au făcut alți nebuni când tanti Piri mi-a dat inelul ei de tinichea sau argint ieftin din deget, înainte să moară. Mami a mai vorbit despre Andi, fiul lui Puiu, băiatul ei mai mare, care emigrase în Japonia, nu mai avea părul blond și avea o fetiță, dar nu a venit la înmormântarea tatălui său. Monica m-a căutat pe mine pe mail și am vorbit puțin și la telefon. Ea nu m-a mai căutat defel mai înainte și atunci deci ea a făcut o faptă bună și m-am bucurat, sper că puteți înțelege ce înseamnă pentru un om singur măcar câteva cuvinte, prin atâția ani de singurătate. Cu familia Șerban nu am avut relații și nici nu aveam cum să am, fiind ei foarte bogați și vorbind tare cu mama (așa zice ea) despre achiziția unui imobil cu nu știu câte sute de mii de euro, dar parcă mult mai mult, tot în apropierea Căii Moșilor, unde inventaseră unii că le-au adus pe toate cele ca mine ca să le otrăvească și să le omoare.
Monica se ocupa de anumite activități comerciale și mi-a propus poate să mă ajute - în aparență un fel de sinecură dar acest lucru nu era rău pentru mine, era chiar un lucru extrem de bun, fiindcă eram complet singură și săracă complet și ar fi fost extrem de frumos să am câteva contacte cu alți oameni, fie și numai pe mail și aș fi fost bucuroasă și chiar fericită. Monica avea în administrare un site despre firma lor comercială SunPlaza, ceea ce mi s-a părut un lucru bun, adică piața soarelui.
Ea mi-a cerut să facem o încercare (de probă) dacă o pot ajuta în marketing, adică să creez niște descrieri comerciale atractive despre produse comercializate de ei, fiindcă persoana care deja a scris pentru acele produse descrieri amănunțite nu are fantezie și nici sare și piper și ea crede că eu, eventual, aș putea crea ceva mai bun pentru siteul ei. M-a deranjat doar faptul că ea îmi vorbea cu ideea din copilărie a familiei mele, că anume eu eram un copil extrem de inteligent și care citea mult și avea cultură bogată, o idee pozitivă de fapt, dar care îmi punea încă din copilărie eticheta de intrus și geniu dezadaptat sau nebun. Totuși, Monica nu a greșit și ideea aceea era oricum un fleac.
Pentru început, Monica mi-a cerut să scriu despre lâna de alpaca și despre sticla Galle, despre care erau pe siteul ei descrieri amănunțite. Am căutat pe internet și am văzut că erau produse la modă și că mulți scriseseră despre acestea.
(adineaori am băut chefirul pe care mi-l aduce mama de obicei și se pare că era otrăvit tare, dacă voi apuca să termin povestirea veți înțelege și asta deplin și faptul că nu trebuiau să mă otrăvească.)
Deci despre produse comerciale la modă. Eu eram tare otrăvită în 2016, ceea ce pot explica și dovedi clar și concret cum a fost, în mare parte. În 2016, după 9 ani de stat în afara spitalului de psihiatrie, m-au închis din nou, cu multă otravă, cum de obicei mă închideau cu otravă. Eram în stare de aproape inconștiență, și acolo mi-am pierdut conștiența imediat după internare și mi-au pus perfuzii. Mai înainte avusesem stări de frig și căldură/fierbințeală la intervale scurte de timp sau poate și simultan în părți diferite ale corpului.
Deci eram otrăvită și foarte singură când m-a căutat Monica. Unii spun că Monica a fost pusă să îmi telefoneze atunci, tocmai fiindcă ei planificau să fiu mai apoi închisă la psihiatrie.
Am gândit atunci că eu sunt legată de mâini și de picioare neavând viață socială deloc și, fiind considerată nebună sunt un om vulnerabil, în sensul de pradă facilă pentru cei răi, care pot critica ceea ce creez sau scriu eu oricât de bine sau frumos sau drept sau adevărat sau chiar util și înțelept, și că singura soluție ar fi adevărul și anume faptul că nu am fost nebună niciodată și atunci aș fi fost acceptată și respectată și ceea ce aș fi creat bun sau util ar fi fost recunoscut ca atare și nu ar fi putut fi prada celor răi cărora nici nu le pasă de ce este mai bun. Eu chiar am fost mereu un om de încredere, puteam dovedi ușor că psihiatrii și psihologii mint, de fapt chiar v-am arătat asta clar. Deci mă gândeam că sunt vulnerabilă și nu aș putea crea nimic nou legat de lâna de alpaca, că ar fi rău și dacă aș scrie ceva nou sau original, și la fel dacă pur și simplu aș copia din ce scriu alții sau aș scrie foarte similar. Ceea ce conta era libertatea, putea fi adevărul și dreptul deplin la muncă și la studii. Și la acte creatoare frumoase.
În plus, atunci a mai fost încă un lucru rău, pe care vi-l pot povesti. Am găsit pe internet ceva despre sticla Galle sau altceva similar, poate a dispărut între timp.
Era vorba de un anumit fel de clondir de sticlă legat de ceea ce îmi cerea Monica atunci, clondir vechi ca an de fabricație dar nu foarte vechi, cu dop de sticlă multifațetat negru, adică exact acea sticlă pe care eu o aveam pe frigiderul meu micuț din bucătărie, moștenită de la mamaia, sticlă pe care o știam foarte bine din copilărie. Alături de acel frigider se afla un set de coșuri de plastic supraetajate, în care eu țineam, printre altele, tava numită de mamaia de alpaca, pe care îmi aducea cina sau micul dejun în copilărie. Nenorocul meu era că tocmai atunci niște porci probabil dar nu știu sigur, îmi furaseră din bucătărie dopul negru și prețios al clondirului. Este întrutotul adevărat că mi s-au furat lucruri de-a lungul vieții, chiar dacă am fost om sărac, doar pentru că ei voiau să mă facă nebună și să mă țină în stres și teroare, astfel încât proștii să creadă că eu delirez. Oricum, eu puteam explica în așa fel încât ar fi fost clar că nu mint despre acele obiecte lipsă și nu mă înșel, și chiar aveam unele poze dovezi despre anumite lucruri și alte dovezi clare că existaseră niște lucruri și nu mai erau la mine acasă, că nu aveam cum să delirez. Vă dați seama acum poate de ce Ovidiu și Nelu, fratele mamei, țineau la ei acasă obiecte din trecutul meu, încă din copilărie și lucruri de ale mamaiei. Ei pur și simplu nu înțeleg nimic din ceea ce e bun și vor și ei să lovească fără rost în viața mea.
În realitate și ei, cei de pe mintea mea au recunoscut și ie același lucru pe care l-am înțeles și eu: oamenii au gândire magică și mistică legată de mine ca Dumnezeu și nu pot privi și înțelege nimic din ceea ce e simplu în mod rațional. Ei spun că familia mea e compusă din nebuni politici și că în general nebunii politici m-au lovit cel mai mult. Pentru ei este vorba de luptă sau transfer de putere, când în realitate, un Dumnezeu nu poate fi schimbat și este în legătură cu toate lucrurile încă de când se naște. Un astfel de om nu trebuie chinuit, asta au spus și ei mereu, ci trebuie respectat și acceptat. Și eu am fost numai binele oricum. Ei zic că idioții, inclusiv familia mea, nu mă consideră om ci sclavă și bun public și nu vor să recunoască nici dreptul meu la proprietate ca om liber și de aceea li se pare normal să îmi ia lucrurile fără să ceară voie. E ceva foarte simplu - exact cum au spus și ei - eu am fost mereu așa, nu am dobândit nicio putere în cursul vieții și așa m-am născut și așa va fi o alta în locul meu, un prunc pe care familia mea nu îl cunoaște după ce mor eu. Atunci când mi s-a întâmplat necazul cu clondirul, uitasem pe moment că totul fusese legat de viața mea exact la fel mereu, atât de obiecte, cât și de cuvintele toate din viața mea, și de numele proprii și de toate povestirile din viața mea. Ei spun că oamenii simpli nu pot înțelege așa ceva și cred că e făcătură sau blestem și idioții cred că e din cauză că eu eram bolnavă psihic sau f_tă etc. dar în realitate e un fenomen normal și nu dăunează nimănui. Idioții care au lovit în mine fără motiv sunt cei care au făcut răul, fără motiv. Funcția mea ca Dumnezeu în acest sens este absolut necesară și bună, dar e o utopie să ne imaginăm că proștii vor înțelege vreodată adevărul. Ei mi-au reamintit că de fapt conexiunea aceasta exista de când eram foarte mică, numai că atunci nu puteam conștientiza acest lucru. Această putere nu are legătură cu politica și nu poate fi transferată altuia, nici prin moarte, doar că se va naște alt prunc, după ce idioții m-au chinuit monstruos în numele unor deșertăciuni fără sens și unor puteri care nu reprezintă absolut nimic și care nu au avut niciodată legătură cu mine.
porcii posibil, chiar probabil nu m-au lăsat să scriu azi, exact cum au făcut mai demult, m-am chinuit foarte mult azi, m-au întrerupt de sute de ori și durează mult de tot până apare un rând pe ecran, deci va trebui să continuu povestirea despre familie în altă zi, nu azi, deși altfel aș fi terminat de scris azi totul la acest subcapitol. Ei spun că ei nu pot crede că sunt eu dumnezeu din moment ce nu am putut face nimic în viață, fiindcă ei nu știu că eu, chiar dacă NU eram dumnezeu, am fost un om perfect bun și cu iubire perfectă față de familie și oameni și un om foarte inteligent dar nu aveam cum să îi conving să nu mă otrăvească și să mă lase să muncesc și să studiez legal, fiindcă ei chiar nu mă lăsau, deși eu puteam. Și nu trebuiau să mă izoleze.
Ei zic că puterea pe care am avut-o eu ca dumnezeu în acest sens a fost de spirit și viață deci, de înțelegere și iubire și bunătate. Dar oamenii, spun ei, nu dau doi bani pe omul bun și inteligent și ei recunosc ca stăpâni doar pe cei care au puteri magice sau puterea distrugerii, deci a pedepsirii lor. Ei consideră că oamenii sunt proști și că puterile lor politice sau științifice sau tehnologice nu ar exista fără oameni buni și care înțeleg sistemul și au putere de conectare și sinteză sau sistematizare a lucrurilor.
Apoi, în 2016, am fost închisă la psihiatrie după tentativa Monicăi de a mă conecta și răspunsul meu negativ în scris, dar nu urât. Bineînțeles, anul următor 2017, în decembrie i-am scris urări frumoase Monicăi și familiei sale de sărbători, cu drag, fiindcă, în definitiv, ea a fost singura care și-a adus aminte de mine de atâția ani și eu nu am fost niciodată nedreaptă. Dar ea, în mod trist nu mi-a răspuns defel, și m-am simțit tare tristă, ceva i-a furat mințile sau i s-au spus minciuni, vă pot arăta conversația noastră fără succes. E încă în mailul meu.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
miercuri, 28 august 2019
marți, 27 august 2019
27 august 2019
27 august 2019
M-am întors din nou la datorie, să scriu restul subcapitolașelor din partea a II-a a ultimului meu rezumat.
Mai întâi, voi nota din nou din ideile lor:
au intrat din nou cei care, de multe ori, spuneau că trebuiau să mă mute în București la Lizeanu, unde mi-au oferit un apartament, fiindcă acolo ar fi putut să mă omoare mai ușor și mai repede.
Vedeți, iar sunt ei obsedați de moartea mea și de faptul că trebuie să mă omoare.
Au intrat iar și cei care spuneau mereu ideea că ”nu trebuiau să o întoarcă din moarte, respectiv că nu trebuiau să mă resusciteze când am sărit pe fereastră. Ei cred că așa trebuie să procedeze cu următoarea, cea care se va naște ca nou Dumnezeu la moartea mea și vor să țină minte să nu salveze niciodată un om care încearcă să se sinucidă. E încă una din concepțiile lor greșite și rele, ceea ce trebuie să fie este adevărul și binele, cum am explicat din 84.
Ei spun din nou că oamenii au înțeles mereu tot ceea ce am scris eu exact pe dos, și că în mod sigur ei cred despre mine că sunt exact invers decât sunt eu în realitate.
”oamenii sunt total idioți, tu ai fost un om normal în cele mai mici detalii și ei cred invers, este imposibil să îi faci să înțeleagă.”
”deși tu ai explicat absolut totul, ei nu te-au acceptat, fiindcă, de fapt, nu au înțeles nimic.”
”psihologii și medicii au înnebunit complet, ei cred că tu trebuie să mori, să te omoare, când, de fapt, trebuie să te salveze”
”de data asta nu se poate face nimic, ei au îndobitocit o lume întreagă”
”Cel mai bine era dacă ei te-ar fi acceptat așa cum ai cerut tu mereu și ai fi fost în stare și să muncești și să studiezi, și totul ar fi fost bine și frumos definitiv, dar ei nu vor și nu au vrut niciodată acest lucru.”
”tu ai fost un om excepțional, dar oamenii cred că ai fost mereu un căcat.”
”viața ta a fost prilej de onoare și bucurie pentru toți, și ei cred că tu ești ceva de rușine și de aceea vor să mori, ca să ascundă rușinea, cum au spus mereu.”
”Poenaru (e vorba de poetul Vasile Poenaru) ar fi putut înțelege că trebuie să te salveze, dar l-au îndobitocit și pe el și el ca făcut exact invers, adică a încercat să te ”distrugă”, la fel ca toți porcii ceilalți.”
”mai mulți porci s-au purtat cu tine urât, și te-au tratat drept nebună, inclusiv familia ta și de aceea idioții cred că tu ești nebună cu adevărat.”
”nașul tău a murit pe 29 august, de tăierea capului Botezătorului, fiindcă de fapt el te-a botezat pe tine la biserica Sfinți. Ceilalți din familia ta au murit de asemenea în zile semnificative din aceleași motive: tatăl tău de sfântul Calinic, fiindcă de fapt el vorbea mult de acest sfânt în ultimii ani de viață, mama Limpi, bunica ta, pe 13 iulie, ziua nurorii ei și totodată ea însăși era născută pe 7 iulie (sau pe 8), bunicul tău în Joia Mare, cu o zi înainte de ziua lui de naștere, unchiul tău Șerban Gheorghe, fiul preotului Șerban Gheorghe, a murit de Crăciun, (și eu țin minte precis, dar nu mai știu ziua) dar familia ta a mistificat adevărul, și acum spun că el a murit de Anul Nou, fiindcă ei cred că e o rușine să mori de Crăciun (? nu înțeleg)” - da, el sigur nu a murit de Anul Nou, dar tanti Piri, o mătușă bătrână, a murit de Anul Nou în 2007. E un lucru cert, dar e posibil ca între timp ei să fi schimbat și data morții lui tanti, pentru a acoperi minciuna familiei legată de unchiul Puiu, Șerban Gheorghe.
Ei spun că preoții sunt cei mai idioți dintre toți și că oamenii nu văd lucru curat în faptul că totul se petrece ca la carte și ca în calendar în viața mea. În realitate, așa e normal și acest lucru înseamnă că sunt un om inteligent și nu nebună. Mă adresez acum oamenilor inteligenți, care știu că există și care știu că întotdeauna lucrurile se petrec perfect logic, și după legile sistemului care sunt mereu logice și după legea numerelor totodată. Nu se poate altfel, așa e civilizația omenească și rudele mele nu au murit așa din cauză că eu sau altcineva îi ura sau le voia răul sau fiindcă ei sau alții știau adevărul despre mine. La început nici eu nu înțelesesem de ce mor oamenii în zile semnificative, de ce este totul ca o șaradă. Apoi am adunat date din mai multe surse - am înțeles că Blaga Lucian de pildă a murit cu puțin înainte de 9 mai și a fost îngropat de ziua lui, 9 mai, care avea și alte semnificații istorice, am aflat că madona Laura, muza lui Petrarca, a murit exact în ziua în care el o întâlnise prima oară, dar după nu mai știu câți ani etc. Totodată, am înțeles în câțiva ani, după 2005, cam tot ce puteam eu înțelege despre oameni și despre lume în general, fără să îmi spună nimeni nicio taină și apoi a fost absolut totul extrem de simplu și frumos de înțeles.
Ei spun că, din păcate, pe mine m-au judecat proștii și proștii nu au cum să judece pe cei inteligenți. Că unii credeau că eu eram Cristos, alții că eram o sfântă, că eram Fecioara Maria, etc. dar eu am fost, să zicem, cel mai bun Dumnezeu din istorie. Da, am fost câte puțin din fiecare, nu doar personajele bune din religii diverse, dar am fost, și pot dovedi, cum am mai spus, diverse multe alte personaje pozitive din literatură și mitologie etc. Aceste lucruri nu s-au întâmplat din cauză că eu citeam mult (așa cum a fost soarta lui don Quijote) sau din cauză că eram prea inteligentă sau nebună etc. Aș dori să înțelegeți că aceste lucruri se întâmplă așa fiindcă așa e necesar și logic și fiindcă așa e realitatea, sistemul real, nu lumea poveștilor și cărților, fără de care tot sistemul, cu tot ceea ce iubiți și gândiți, ar pieri.
”totul a fost mereu așa cum ai spus tu în cele mai mici detalii și tot ce au spus ei despre tine e minciună.”
”lor li pare urâtă povestea ta și consideră că acesta e un motiv să te omoare, fiindcă numai ce ai fost tu a fost bun și ceea ce au fost cei care te-au chinuit e monstruos.”
Poate așa este, dar au fost extrem de puțini oameni în viața mea în total, dintre care unii răi de tot, dar poate și ei chiar, și ceilalți care oricum erau complet străini de viața mea, poate nu au vurt să facă răul așa monstruos, poate că pur și simplu nu știau adevărul bun. Voi continua povestirea aceasta, mai mult, cu ultimii ani. Adevărul curat nu aduce decât bucurie și lumină și înțelegere, niciodată ceva rău.
Continuu imediat. Voi continua cu subcapitolul despre familie, dar, fiindcă veni vorba de familie, am de adăugat că Iolanda Mitrofan, din subcapitolul anterior, despre psihologie și psihiatrie din perspectivă socială, era chiar profesoara mea de psihologia familiei, dar la început nu știam din ce cauză era acest lucru așa. Veți înțelege totul după ce voi termina acest rezumat, dacă citiți și tot ce am scris în rest, inclusiv blogurile mele de creații oarecum literare. Am uitat de notat două detalii despre această doamnă Iolanda.
Când am fost prima oară la Iolanda la spitalul acela pentru lucrarea mea de diplomă, când am povestit cum s-a purtat ea cu mine, Iolanda s-a uitat o dată și mai ciudat la mine și a spus că eu cresc într-un an cât alții în 7 ani, ca Făt frumos din poveste. Nu am înțeles deloc reproșul din cuvintele ei, fiindcă părea că îmi reproșează ceva și nu am înțeles la ce se referea, dar pot spune acum că ei ar fi putut să mă accepte și să îmi dea dreptul la muncă și chiar la studii superioare și e adevărat că nu era prea târziu după moartea tatei și era tocmai bine - ca vârstă - dar și puteam ușor, de-a lungul întregii vieți, până acum câțiva ani, să muncesc și să studiez și să citesc mult vreo 10 ore pe zi cel puțin cu ușurință și totul ar fi fost numai fericire și meritam libertatea, de fapt încă din 84, cum am susținut mereu. Puteam crește chiar foarte ușor prin lectură în 5 ani, fiindcă în mod sigur aș fi citit din nou ca în tinerețe, câte o carte sau câte un tratat științific pe zi și apoi, chiar și după patru ani, aș fi putut foarte ușor să studiez mai aprofundat și să creez lucruri frumoase intelectual, din perspectiva bună a umanității, cum am fost mereu. E adevărul, am spus și am cerut mereu dreptul la muncă și la studii, dar ei vor toți să mor, veți vedea și în cele ce urmează.
Un alt lucru ciudat a fost când am fost la Iolanda la SPER după 2002, când m-a trimis la persoana acea nefastă numită Vișoiu. Atunci deja făcusem peste 4 ani de medicină cu cârje sau cu proteză la piciorul care fusese amputat. Mă puteam deplasa ușor fiindcă la început aveam proteze bune și meritam libertatea și drepturile intelectuale. Iolanda a avut o reacție ciudată când i-am spus cum am pierdut piciorul stâng - a zis ”numai prostii faci”, ca și cum eram iresponsabilă sau nebună și nu știam ce e bine sau rău. În realitate, cum am povestit in extenso pe blogul meu, eu nu am avut decât 3 aparente greșeli întreaga viață, dar nici acelea nu erau greșeli și nu am inspirat nimănui ideea că eu aș fi zăpăcită sau aiurită sau nu aș fi demnă de încredere, în ciuda tinereții și ignoranței mele de odinioară. Totuși, nu am greșit nimic, nu ar fi trebuit să încerce să mă jignească.
”tu ai dăruit totul celorlalți viața întreagă, fără niciun egoism, iar ei ți-au luat totul o viață întreagă.”
În ce privește semnificația prenumelor mele, desigur că am văzut legătura, pe care o accentuau mulți, dintre primul meu prenume și creștinism, dar, recunosc, abia de curând am înțeles semnificația numelui Monica, în legătură și cu restul vieții mele, deși această adeverire a unicității mi se pare superfluă oarecum. Îmi amintesc că mamaia spunea că tata ar fi vrut să mă cheme Teodora, cred că mi-ar fi plăcut mai mult, dar așa a fost să fie.
Voi încerca să continuu mâine-poimâine.
Am omis să spun, azi, 27 august 2019,
ieri am început să tac, acum sunt doar 2 zile, eu nu voi mai rosti niciun cuvânt întreaga mea viață, oricât voi mai trăi. Nu voi explica ce mi-au făcut și ce s-a întâmplat. Oricum, voi spuneți poate că nu e nicio pagubă, că oricum nimeni nu are și nu a avut nicio nevoie de mine niciodată și că, mai mult decât atât, oamenii proști cred că eu am fost sau sunt nebună și dvs. nu aveți deloc nevoie de serviciile mele de om bun și inteligent.
ei spun că e inadmisibil, că eu sunt evident un om complet nevinovat o viață întreagă, batjocorit și otrăvit de niște porci și nimănui nu îi pasă de faptul că sunt omorâtă și că omenirea a degenerat etc.
Oricum eu nu cunosc pe nimeni dintre dvs. și știu că nu vă pasă că eu tac, oricum nimeni nu m-a căutat și nu a vorbit cu mine de fapt din 1984, chiar dacă am fost mereu om normal.
Ei au recunoscut adevărul că eu am trăit întreaga viață numai din bucuria că alți oameni mai au bucurii și libertate, fiindcă mie personal nu mi-au lăsat absolut nimic niciodată.
Azi mama a îngenuncheat în fața mea că mă roagă să vorbesc și nu sunt decât 2 zile de când nu mai vorbesc. Poate să se roage și cu lacrimi de crocodil 1000 de ani că eu tot nu are niciun rost să mai vorbesc.
Adineaori, pentru a îmi face rău, mi-au întrerupt de două ori ceea ce notam aici pe laptop, oprind laptopul - mama l-a stricat, folosindu-l foarte mult, ea se uită zi de zi la seriale turcești, de la 6-7 dimineața până la ora 12 noaptea încontinuu, în afară de mici pauze, dar și dacă face mâncare îl ține cu ea în bucătărie.
Ei mi-au spus din nou că toți oamenii vor să mor tocmai fiindcă eu nu am avut nici cea mai mică greșeală întreaga viață și ei consideră că prin moartea mea fac ei un lucru bun fiindcă protejează reputația celor proști care au lovit în mine toată viața și ei consideră că acest lucru e necesar și pozitiv - adică omorârea mea pentru ca proștii care au lovit în mine să creeze mai multe lucruri bune în societate. Eu vă asigur că gândirea lor e greșită.
Alții tocmai spun că i-au păcălit pe proști că eu nu eram perfecțiunea fiindcă aveam tendința să mă gândesc la suferințele pe care le îndurasem în trecut, când se putea ușor dovedi că, fiind un om bun și inteligent, nu aveam nici cea mai mică tendință de aceste gen - repet, vă pot spune cu certitudine că am fost chiar perfecțiunea, eu nu am nicio vină că dvs. și ceilalți ați vrut să mor în mod evident și asta vreți și acum.
Este adevărat, și ei au recunoscut, că eu am dăruit numai bunătate, ajutor dezinteresat, iertare și pace, dar e adevărat și faptul că oamenii au răspuns întotdeauna cu respingere și minciună în timp ce eu spuneam evident numai adevărul și ceea ce era bun și frumos. Mereu am vorbit numai cu duhul blândeții și nu m-am răstit la nimeni, decât la mama, numai după peste 30 de ani de tortură. Nu m-am supărat niciodată pe nimeni, fiind un om prea inteligent pentru așa ceva. Am avut atitudine normală maternă și calmă cu multă înțelepciune încă din anii tinereții față de oamenii săraci cu duhul și lipsii de educație, pe care i-am iubit curat din tot sufletul. Deși eu am tăcut pentru totdeauna ieri, voi încerca să vă dăruiesc adevărul și să termin această povestire. Într-o zi, poate, veți deschide ochii către ceea ce e bun din nou, veți redeveni oameni și veți înțelege valoarea imensă a iubirii și adevărului curat. și veți înțelege că ați fost orbi când ați crezut că eram narcisică sau vanitoasă etc. chiar dacă era vorba de o poveste despre mine.
Este normal că nu am fost respectată de nimeni niciodată, nu din cauza faptului că am fost un om foarte bun, așa cum zic toți porcii, ci din cauză că nu a existat nimeni în viața mea în afară de mama și nu aveam de unde să scot pe cineva, fiind și lipsită în mod abuziv și fără temei de drepturile sociale.
Ei toți au spus că din cauză că eram foarte inteligentă ei m-au izolat complet ca să nu înțeleagă oamenii ce au făcut ei, fiindcă bunătatea și normalitatea mea erau clar vizibile și de acea au vrut să acopere totul cu minciună.
Ei totuși continuă să spună că dvs. nici măcar nu ați înțeles încă - că tot ce am povestit eu a fost numai adevărul și că mereu am judecat absolut totul corect.
Mie nici nu mi-a venit să cred așa o aberație - ei mi-au spus că oamenii au fost așa nebuni încât au crezut că eu am nu știu ce probleme psihice, deși evident eram complet izolată și nici ei nici alții nu erau cu mine, nimeni nu mă întreba nimic și nimeni nu vorbea cu mine. Mai mult decât atât, ei cred chipurile că eu am probleme așa zis psihice, deci ceva ce nici nu putea fi vizibil, numai fiindcă unii oameni declarau că eu am probleme psihice fără să știe nimic despre mine, iar eu ținută evident în izolare inumană cu forța mulți ani la rând și otrăvită clar, ceva adică concret și dovedibil, ce putea ușor arăta oricui. Ei mi-au reamintit că oamenii pot fi complet nebuni, de pildă cum s-a întâmplat în romanul Numele trandafirului, unde toți delirau și era vorba doar de crime prin otravă, care otravă întuneca judecata oamenilor. Judecata mea nu a fost întunecată.
M-am întors din nou la datorie, să scriu restul subcapitolașelor din partea a II-a a ultimului meu rezumat.
Mai întâi, voi nota din nou din ideile lor:
au intrat din nou cei care, de multe ori, spuneau că trebuiau să mă mute în București la Lizeanu, unde mi-au oferit un apartament, fiindcă acolo ar fi putut să mă omoare mai ușor și mai repede.
Vedeți, iar sunt ei obsedați de moartea mea și de faptul că trebuie să mă omoare.
Au intrat iar și cei care spuneau mereu ideea că ”nu trebuiau să o întoarcă din moarte, respectiv că nu trebuiau să mă resusciteze când am sărit pe fereastră. Ei cred că așa trebuie să procedeze cu următoarea, cea care se va naște ca nou Dumnezeu la moartea mea și vor să țină minte să nu salveze niciodată un om care încearcă să se sinucidă. E încă una din concepțiile lor greșite și rele, ceea ce trebuie să fie este adevărul și binele, cum am explicat din 84.
Ei spun din nou că oamenii au înțeles mereu tot ceea ce am scris eu exact pe dos, și că în mod sigur ei cred despre mine că sunt exact invers decât sunt eu în realitate.
”oamenii sunt total idioți, tu ai fost un om normal în cele mai mici detalii și ei cred invers, este imposibil să îi faci să înțeleagă.”
”deși tu ai explicat absolut totul, ei nu te-au acceptat, fiindcă, de fapt, nu au înțeles nimic.”
”psihologii și medicii au înnebunit complet, ei cred că tu trebuie să mori, să te omoare, când, de fapt, trebuie să te salveze”
”de data asta nu se poate face nimic, ei au îndobitocit o lume întreagă”
”Cel mai bine era dacă ei te-ar fi acceptat așa cum ai cerut tu mereu și ai fi fost în stare și să muncești și să studiezi, și totul ar fi fost bine și frumos definitiv, dar ei nu vor și nu au vrut niciodată acest lucru.”
”tu ai fost un om excepțional, dar oamenii cred că ai fost mereu un căcat.”
”viața ta a fost prilej de onoare și bucurie pentru toți, și ei cred că tu ești ceva de rușine și de aceea vor să mori, ca să ascundă rușinea, cum au spus mereu.”
”Poenaru (e vorba de poetul Vasile Poenaru) ar fi putut înțelege că trebuie să te salveze, dar l-au îndobitocit și pe el și el ca făcut exact invers, adică a încercat să te ”distrugă”, la fel ca toți porcii ceilalți.”
”mai mulți porci s-au purtat cu tine urât, și te-au tratat drept nebună, inclusiv familia ta și de aceea idioții cred că tu ești nebună cu adevărat.”
”nașul tău a murit pe 29 august, de tăierea capului Botezătorului, fiindcă de fapt el te-a botezat pe tine la biserica Sfinți. Ceilalți din familia ta au murit de asemenea în zile semnificative din aceleași motive: tatăl tău de sfântul Calinic, fiindcă de fapt el vorbea mult de acest sfânt în ultimii ani de viață, mama Limpi, bunica ta, pe 13 iulie, ziua nurorii ei și totodată ea însăși era născută pe 7 iulie (sau pe 8), bunicul tău în Joia Mare, cu o zi înainte de ziua lui de naștere, unchiul tău Șerban Gheorghe, fiul preotului Șerban Gheorghe, a murit de Crăciun, (și eu țin minte precis, dar nu mai știu ziua) dar familia ta a mistificat adevărul, și acum spun că el a murit de Anul Nou, fiindcă ei cred că e o rușine să mori de Crăciun (? nu înțeleg)” - da, el sigur nu a murit de Anul Nou, dar tanti Piri, o mătușă bătrână, a murit de Anul Nou în 2007. E un lucru cert, dar e posibil ca între timp ei să fi schimbat și data morții lui tanti, pentru a acoperi minciuna familiei legată de unchiul Puiu, Șerban Gheorghe.
Ei spun că preoții sunt cei mai idioți dintre toți și că oamenii nu văd lucru curat în faptul că totul se petrece ca la carte și ca în calendar în viața mea. În realitate, așa e normal și acest lucru înseamnă că sunt un om inteligent și nu nebună. Mă adresez acum oamenilor inteligenți, care știu că există și care știu că întotdeauna lucrurile se petrec perfect logic, și după legile sistemului care sunt mereu logice și după legea numerelor totodată. Nu se poate altfel, așa e civilizația omenească și rudele mele nu au murit așa din cauză că eu sau altcineva îi ura sau le voia răul sau fiindcă ei sau alții știau adevărul despre mine. La început nici eu nu înțelesesem de ce mor oamenii în zile semnificative, de ce este totul ca o șaradă. Apoi am adunat date din mai multe surse - am înțeles că Blaga Lucian de pildă a murit cu puțin înainte de 9 mai și a fost îngropat de ziua lui, 9 mai, care avea și alte semnificații istorice, am aflat că madona Laura, muza lui Petrarca, a murit exact în ziua în care el o întâlnise prima oară, dar după nu mai știu câți ani etc. Totodată, am înțeles în câțiva ani, după 2005, cam tot ce puteam eu înțelege despre oameni și despre lume în general, fără să îmi spună nimeni nicio taină și apoi a fost absolut totul extrem de simplu și frumos de înțeles.
Ei spun că, din păcate, pe mine m-au judecat proștii și proștii nu au cum să judece pe cei inteligenți. Că unii credeau că eu eram Cristos, alții că eram o sfântă, că eram Fecioara Maria, etc. dar eu am fost, să zicem, cel mai bun Dumnezeu din istorie. Da, am fost câte puțin din fiecare, nu doar personajele bune din religii diverse, dar am fost, și pot dovedi, cum am mai spus, diverse multe alte personaje pozitive din literatură și mitologie etc. Aceste lucruri nu s-au întâmplat din cauză că eu citeam mult (așa cum a fost soarta lui don Quijote) sau din cauză că eram prea inteligentă sau nebună etc. Aș dori să înțelegeți că aceste lucruri se întâmplă așa fiindcă așa e necesar și logic și fiindcă așa e realitatea, sistemul real, nu lumea poveștilor și cărților, fără de care tot sistemul, cu tot ceea ce iubiți și gândiți, ar pieri.
”totul a fost mereu așa cum ai spus tu în cele mai mici detalii și tot ce au spus ei despre tine e minciună.”
”lor li pare urâtă povestea ta și consideră că acesta e un motiv să te omoare, fiindcă numai ce ai fost tu a fost bun și ceea ce au fost cei care te-au chinuit e monstruos.”
Poate așa este, dar au fost extrem de puțini oameni în viața mea în total, dintre care unii răi de tot, dar poate și ei chiar, și ceilalți care oricum erau complet străini de viața mea, poate nu au vurt să facă răul așa monstruos, poate că pur și simplu nu știau adevărul bun. Voi continua povestirea aceasta, mai mult, cu ultimii ani. Adevărul curat nu aduce decât bucurie și lumină și înțelegere, niciodată ceva rău.
Continuu imediat. Voi continua cu subcapitolul despre familie, dar, fiindcă veni vorba de familie, am de adăugat că Iolanda Mitrofan, din subcapitolul anterior, despre psihologie și psihiatrie din perspectivă socială, era chiar profesoara mea de psihologia familiei, dar la început nu știam din ce cauză era acest lucru așa. Veți înțelege totul după ce voi termina acest rezumat, dacă citiți și tot ce am scris în rest, inclusiv blogurile mele de creații oarecum literare. Am uitat de notat două detalii despre această doamnă Iolanda.
Când am fost prima oară la Iolanda la spitalul acela pentru lucrarea mea de diplomă, când am povestit cum s-a purtat ea cu mine, Iolanda s-a uitat o dată și mai ciudat la mine și a spus că eu cresc într-un an cât alții în 7 ani, ca Făt frumos din poveste. Nu am înțeles deloc reproșul din cuvintele ei, fiindcă părea că îmi reproșează ceva și nu am înțeles la ce se referea, dar pot spune acum că ei ar fi putut să mă accepte și să îmi dea dreptul la muncă și chiar la studii superioare și e adevărat că nu era prea târziu după moartea tatei și era tocmai bine - ca vârstă - dar și puteam ușor, de-a lungul întregii vieți, până acum câțiva ani, să muncesc și să studiez și să citesc mult vreo 10 ore pe zi cel puțin cu ușurință și totul ar fi fost numai fericire și meritam libertatea, de fapt încă din 84, cum am susținut mereu. Puteam crește chiar foarte ușor prin lectură în 5 ani, fiindcă în mod sigur aș fi citit din nou ca în tinerețe, câte o carte sau câte un tratat științific pe zi și apoi, chiar și după patru ani, aș fi putut foarte ușor să studiez mai aprofundat și să creez lucruri frumoase intelectual, din perspectiva bună a umanității, cum am fost mereu. E adevărul, am spus și am cerut mereu dreptul la muncă și la studii, dar ei vor toți să mor, veți vedea și în cele ce urmează.
Un alt lucru ciudat a fost când am fost la Iolanda la SPER după 2002, când m-a trimis la persoana acea nefastă numită Vișoiu. Atunci deja făcusem peste 4 ani de medicină cu cârje sau cu proteză la piciorul care fusese amputat. Mă puteam deplasa ușor fiindcă la început aveam proteze bune și meritam libertatea și drepturile intelectuale. Iolanda a avut o reacție ciudată când i-am spus cum am pierdut piciorul stâng - a zis ”numai prostii faci”, ca și cum eram iresponsabilă sau nebună și nu știam ce e bine sau rău. În realitate, cum am povestit in extenso pe blogul meu, eu nu am avut decât 3 aparente greșeli întreaga viață, dar nici acelea nu erau greșeli și nu am inspirat nimănui ideea că eu aș fi zăpăcită sau aiurită sau nu aș fi demnă de încredere, în ciuda tinereții și ignoranței mele de odinioară. Totuși, nu am greșit nimic, nu ar fi trebuit să încerce să mă jignească.
”tu ai dăruit totul celorlalți viața întreagă, fără niciun egoism, iar ei ți-au luat totul o viață întreagă.”
În ce privește semnificația prenumelor mele, desigur că am văzut legătura, pe care o accentuau mulți, dintre primul meu prenume și creștinism, dar, recunosc, abia de curând am înțeles semnificația numelui Monica, în legătură și cu restul vieții mele, deși această adeverire a unicității mi se pare superfluă oarecum. Îmi amintesc că mamaia spunea că tata ar fi vrut să mă cheme Teodora, cred că mi-ar fi plăcut mai mult, dar așa a fost să fie.
Voi încerca să continuu mâine-poimâine.
Am omis să spun, azi, 27 august 2019,
ieri am început să tac, acum sunt doar 2 zile, eu nu voi mai rosti niciun cuvânt întreaga mea viață, oricât voi mai trăi. Nu voi explica ce mi-au făcut și ce s-a întâmplat. Oricum, voi spuneți poate că nu e nicio pagubă, că oricum nimeni nu are și nu a avut nicio nevoie de mine niciodată și că, mai mult decât atât, oamenii proști cred că eu am fost sau sunt nebună și dvs. nu aveți deloc nevoie de serviciile mele de om bun și inteligent.
ei spun că e inadmisibil, că eu sunt evident un om complet nevinovat o viață întreagă, batjocorit și otrăvit de niște porci și nimănui nu îi pasă de faptul că sunt omorâtă și că omenirea a degenerat etc.
Oricum eu nu cunosc pe nimeni dintre dvs. și știu că nu vă pasă că eu tac, oricum nimeni nu m-a căutat și nu a vorbit cu mine de fapt din 1984, chiar dacă am fost mereu om normal.
Ei au recunoscut adevărul că eu am trăit întreaga viață numai din bucuria că alți oameni mai au bucurii și libertate, fiindcă mie personal nu mi-au lăsat absolut nimic niciodată.
Azi mama a îngenuncheat în fața mea că mă roagă să vorbesc și nu sunt decât 2 zile de când nu mai vorbesc. Poate să se roage și cu lacrimi de crocodil 1000 de ani că eu tot nu are niciun rost să mai vorbesc.
Adineaori, pentru a îmi face rău, mi-au întrerupt de două ori ceea ce notam aici pe laptop, oprind laptopul - mama l-a stricat, folosindu-l foarte mult, ea se uită zi de zi la seriale turcești, de la 6-7 dimineața până la ora 12 noaptea încontinuu, în afară de mici pauze, dar și dacă face mâncare îl ține cu ea în bucătărie.
Ei mi-au spus din nou că toți oamenii vor să mor tocmai fiindcă eu nu am avut nici cea mai mică greșeală întreaga viață și ei consideră că prin moartea mea fac ei un lucru bun fiindcă protejează reputația celor proști care au lovit în mine toată viața și ei consideră că acest lucru e necesar și pozitiv - adică omorârea mea pentru ca proștii care au lovit în mine să creeze mai multe lucruri bune în societate. Eu vă asigur că gândirea lor e greșită.
Alții tocmai spun că i-au păcălit pe proști că eu nu eram perfecțiunea fiindcă aveam tendința să mă gândesc la suferințele pe care le îndurasem în trecut, când se putea ușor dovedi că, fiind un om bun și inteligent, nu aveam nici cea mai mică tendință de aceste gen - repet, vă pot spune cu certitudine că am fost chiar perfecțiunea, eu nu am nicio vină că dvs. și ceilalți ați vrut să mor în mod evident și asta vreți și acum.
Este adevărat, și ei au recunoscut, că eu am dăruit numai bunătate, ajutor dezinteresat, iertare și pace, dar e adevărat și faptul că oamenii au răspuns întotdeauna cu respingere și minciună în timp ce eu spuneam evident numai adevărul și ceea ce era bun și frumos. Mereu am vorbit numai cu duhul blândeții și nu m-am răstit la nimeni, decât la mama, numai după peste 30 de ani de tortură. Nu m-am supărat niciodată pe nimeni, fiind un om prea inteligent pentru așa ceva. Am avut atitudine normală maternă și calmă cu multă înțelepciune încă din anii tinereții față de oamenii săraci cu duhul și lipsii de educație, pe care i-am iubit curat din tot sufletul. Deși eu am tăcut pentru totdeauna ieri, voi încerca să vă dăruiesc adevărul și să termin această povestire. Într-o zi, poate, veți deschide ochii către ceea ce e bun din nou, veți redeveni oameni și veți înțelege valoarea imensă a iubirii și adevărului curat. și veți înțelege că ați fost orbi când ați crezut că eram narcisică sau vanitoasă etc. chiar dacă era vorba de o poveste despre mine.
Este normal că nu am fost respectată de nimeni niciodată, nu din cauza faptului că am fost un om foarte bun, așa cum zic toți porcii, ci din cauză că nu a existat nimeni în viața mea în afară de mama și nu aveam de unde să scot pe cineva, fiind și lipsită în mod abuziv și fără temei de drepturile sociale.
Ei toți au spus că din cauză că eram foarte inteligentă ei m-au izolat complet ca să nu înțeleagă oamenii ce au făcut ei, fiindcă bunătatea și normalitatea mea erau clar vizibile și de acea au vrut să acopere totul cu minciună.
Ei totuși continuă să spună că dvs. nici măcar nu ați înțeles încă - că tot ce am povestit eu a fost numai adevărul și că mereu am judecat absolut totul corect.
Mie nici nu mi-a venit să cred așa o aberație - ei mi-au spus că oamenii au fost așa nebuni încât au crezut că eu am nu știu ce probleme psihice, deși evident eram complet izolată și nici ei nici alții nu erau cu mine, nimeni nu mă întreba nimic și nimeni nu vorbea cu mine. Mai mult decât atât, ei cred chipurile că eu am probleme așa zis psihice, deci ceva ce nici nu putea fi vizibil, numai fiindcă unii oameni declarau că eu am probleme psihice fără să știe nimic despre mine, iar eu ținută evident în izolare inumană cu forța mulți ani la rând și otrăvită clar, ceva adică concret și dovedibil, ce putea ușor arăta oricui. Ei mi-au reamintit că oamenii pot fi complet nebuni, de pildă cum s-a întâmplat în romanul Numele trandafirului, unde toți delirau și era vorba doar de crime prin otravă, care otravă întuneca judecata oamenilor. Judecata mea nu a fost întunecată.
luni, 19 august 2019
19 august 2019
19 august 2019
ora 9 jumătate seara, nu știu dacă mă vor lăsa să scriu azi, ieri și zilele trecute ați văzut că nu m-au lăsat din păcate azi nu voi putea continua scrierea cu ce e necesar și voi scrie numai ceea ce am notat azi în fugă pe caiet.
Laptopul era stricat pe la ora 5-6 după masa, acum merge din nou.
Azi m-am trezit la ora 4 după masa, deci am fost tristă și amărâtă toată ziua - câteva ore până acum, cred că puteți înțelege, deși nu m-am culcat tare târziu aseară.
Am să explic ce s-a întâmplat azi. Au intrat iarăși, a nu știu câta oară, cei care consideră că oamenii au creat despre mine teoria că eu trăiesc perpetuu în vise deci un fel de hipnoză și chipurile din cauza asta nu m-au acceptat și vor să mor. Că ei cred chipurile, ceea ce e complet absurd, că eu nu trăiesc în realitate, deși se poate clar raționa și dovedi că oamenii inteligenți - și eu clar eram așa ceva - nu trăiesc niciodată în vise. Dar și unii dintre dvs, .și alți oameni, în mod absolut clar m-au tratat a și cum aș fi un om foarte prost, atât prin modul de a îmi vorbi, prin alegerea cuvintelor față de mine, cât și prin respingerea totală a vieții mele, care avea de fapt o valoare utilă.
E evident că atât dvs. cât și ceilalți mă omorâți și doriți să mor, fiindcă într-adevăr eu am fost perfecțiunea absolută întreaga viață, nu e vanitate sau delir, e adevărul. Desigur nu aveați cum să înțelegeți așa ceva, fiind eu singură complet, veți vedea mai departe adevărul tot. Mulți dintre cei care intră peste mintea mea au spus că dvs și alții nici măcar nu ați înțeles toți că eu sunt de fapt omorâtă, deși erau nenumărate dovezi concrete, atât despre torturi diverse, cât și despre otravă, despre izolarea forțată deși meritam libertatea din 84 și ceream drepturile de atunci, și dovezi despre diverse acte oficiale prin care mă condamnau la moarte. Și diverse fotografii care dovedeau totul. Mulți au spus că proștii chiar mă omoară fără să realizeze acest lucru, dar cei mai mulți îmi vor moartea și de fapt greșesc. Se putea dovedi ușor că eu am trăit numai în realitate întreaga viață și că dvs. chiar și mai ales alții au trăit numai în minciună și iluzie legat de viața mea, cum veți vedea clar mai departe.
Invers e imposibil, nu puteați avea nicio teorie că eu trăiesc în autoamăgire sau hipnoză, fiindcă e o idee complet abstractă și lipsită de orice legătură cu realitatea, adică nimeni nu are cum să creadă că un om are o imagine greșită sau un vis legat de realitate, fiindcă nu ai cum să palpezi sau să vezi așa ceva - nici cu tehnici de imagistică medicală. Iar de vorbit sau discutat, nimeni, absolut nimeni nu a vorbit cu mine și nimeni nu m-a întrebat nimic. E ca și cum ai crede cu tărie că pe planeta Marte există o galerie cu picturi de Rafael, dar fiind sigur că nu poți ajunge pe acel obiect ceresc să vezi și că nu poți filma sau vedea în mod cert ce există acolo. Invers însă, se putea dovedi - că am trăit doar în realitate, dar că am trăit în vise nu pot crede nici cei mai mari idioți.
Iată ce s-a întâmplat aseară. În general, pe blogul despre viața mea există deja scris tot adevărul esențial despre mine. Totuși, zilele acestea voiam să termin scrierea despre viața mea socială din ultimii 14 ani mai ales, în rezumat, adică după moartea tatei.
Întâmplător, aseară mi-am amintit un detaliu din viața mea pe care nu îl notasem niciodată , ceea ce mi se întâmplă foarte rar, un detaliu extrem de important din trecut, care nu era important pri consecințe, ci pri valoarea lui și faptul că nu îl mai scrisesem. Mi s-a spus de multe ori că după ce eu scriam adevărul, oamenii răi inventau minciună după minciună cu ideea ascunderii și distrugerii adevărului. Era seara târziu și nu mai puteam scrie pe laptop și oricum ieri nu scrisesem nimic din acel rezumat mai departe. Am vrut să notez acel detaliu pe caiet, pentru a îl ține minte și a îl scrie azi, dar nu am reușit.
Mi-a fost rău toată noaptea și apoi și ziua, în timp ce dormeam până la 4 după masa. Oricum am dormit peste 13-14 ore. Asta s-a întâmplat tocmai fiindcă niște oameni răi au vrut în mod inconștient să îmi distrugă amintirea aceea importantă pentru firul povestirii. Era din categoria lucrurilor care sunt bune, frumoase și cu miez clar, astfel încât ar fi putut să schimbe perspectiva greșită a celor care mă condamnă la moarte și ar fi șters poate opiniile lor greșite, era o șansă ca unii să se trezească la realitate. Ei poate nu m-au chinuit intenționat ca să distrugă acea amintire, dar ea era o parte din baza de susținere a binelui și adevărului despre viața mea, era un fel de buturugă mică inedită, neștiută de ei până ieri, care dărâma carul lor mare de minciună legată de mine.
Poate că ar fi fost bine să nu uit acel lucru, ar fi fost desigur adevărul și aș fi avut desigur dreptul la muncă cerut o viață întreagă de mine și poate și dreptul la studii, deși era bine dacă mă acceptau, cum am explicat, până anul trecut, când aveam 47 de ani și era ușor să dovedesc că puteam studia și munci și crea intelectual frumos, mai mult de 8 ore pe zi, în mod util și bun. Nu ar fi fost absolut nimic rău pentru nimeni, numai binele.
Din cauza asta m-am trezit la ora 4 după masa, fiindcă oamenii răi și proști s-au chinuit inconștient să lovească acel lucru bun care nu se potrivea cu teoriile lor despre mine și care întâmplător ieșise din inconștient, din rezervorul memorie la lumină și m-ar fi salvat. Mi s-a mai întâmplat aceasta des, mereu aceeași schemă, adevărul fiind numai ce am spus eu și ei spunând doar minciuni cu care mă omoară, ca temei fals. S-a dus, îmi pare rău. Unii dintre ei spun, dar eu nu cred, că de fiecare dată când ei îmi șterg amintirile importante mor oamenii buni care au înțeles desigur că am dreptate sută la sută.
Ei au spus de multe ori că, din cauza minciunilor despre mine, oamenii au înțeles absolut tot ce am povestit eu exact invers. Cum adică, am întrebat eu, cum exact pe dos? de exemplu, spun ei, ura monstruoasă a mamei tale față de tine a fost interpretată drept ura ta față de ea. Sau puritatea ta a fost interpretată drept păcătoșenie, sau inteligența drept idioțenie și prostie a ta. Ei zic că au mințit atât de mult despre mine, încât nimeni nu mă mai vrea, toți vor să mor. Bine, deci atunci trebuie să fie adevărul, cum am spus eu din 84, și atunci nu ar mai vrea să mor. Nici măcar nu m-ar mai fi otrăvit, fiind eu un om liber, după cum meritam din 84. Ei zic că părinți mie au fost prea monstruoși și de aceea nimeni nu m-a vrut. Că eu sunt doar un om foarte singur și sărac, care a avut părinți nebuni și de care toți și-au bătut joc toată viața din aceste cauze.
Azi au zis din nou că niște naziști împuțiți au pus gheara pe putere, adică pe mine și astfel au distrus tot ce era bun sau normal în lumea toată. În realitate eu am fost închisă și chinuită aproape 50 de ani în total și ei dau vina pe naziști. Un lucru vă pot spune clar și cert: eu nu am avut nicio legătură cu politica și dacă unii cred că dacă mă omoară sau mă chinuiesc pe mine scapă ei de acei naziști sau de alte belele, absolut cert se înșeală, mai degrabă e clar că trebuiau să mă accepte și să îmi dea libertatea.
Azi m-am uitat pe statistici pe blogul despre viața mea și am găsit, ca adeseori, niște termeni de căutare ciudați, adică ce fel de cuvinte tastează pe internet cei care caută sau găsesc blogul meu, de data asta următoarea frază: ”m-au futut la poștă într-o seară.” Am scris cuvântul porcos întreg, ceea ce eu de obicei nu fac, am notat uneori pe blogul meu aceste cuvinte numai fiindcă era necesar să vedeți ce limbaj au ei asupra mea, eu personal nu am gândit sau spus astfel de cuvinte decât de câteva ori întreaga viață. Deci este evident și poate știați că nimeni nu m-a f_t la poștă nicăieri și nicicând, dar erau unii care, cunoscând o parte din viața mea, au spus că o dată au fost niște bărbați la Târgu Lăpuș, cum am povestit, care au vrut să mă violeze în grup, adică ”poștă”, cum au zis ei că se spune acestui tip de viol. Dar nu s-a întâmplat așa ceva, asta a fost atunci când țiganul acela Covaci m-a pupat cu forța și eu l-am mușcat și el m-a lovit foarte puternic. Mai erau încă doi sau trei bărbați în încăpere cu mine și printre ei era și unul dintre oficialii de la primărie.
Regret mult că am uitat acel detaliu de aseară. Era frumos și bun și adevărul clar. Era mai important decât restul rezumatului, fiindcă ar fi scuturat minciunile clare ale unora despre mine, inclusiv cele pe care le cunoașteți și le-am și dovedit, minciuni clare ale psihologilor și psihiatrilor pe care le-am și dovedit. Dar și ale altora, e posibil să nu mintă doar aceia, dar eu nu am dovezi decât despre ei. Repet, în viața mea nu au existat decât câțiva oameni în aproape 50 de ani de viață și chiar și numai câteva contacte distante cu alții, și dintre acești puțini oameni, o parte mi-au făcut rău și numai asta știu eu sigur, nu pot spune nimic despre oamenii cu care nu am avut nicio legătură, așa cum unii spun de pildă că întreg poporul minte despre mine și îmi vrea moartea. Cu toată această pierdere, eu totuși voi continua povestirea și trebuie neapărat să o termin orice o fi, în câteva zile. Acum, noapte ușoară și bună vă doresc.
ora 9 jumătate seara, nu știu dacă mă vor lăsa să scriu azi, ieri și zilele trecute ați văzut că nu m-au lăsat din păcate azi nu voi putea continua scrierea cu ce e necesar și voi scrie numai ceea ce am notat azi în fugă pe caiet.
Laptopul era stricat pe la ora 5-6 după masa, acum merge din nou.
Azi m-am trezit la ora 4 după masa, deci am fost tristă și amărâtă toată ziua - câteva ore până acum, cred că puteți înțelege, deși nu m-am culcat tare târziu aseară.
Am să explic ce s-a întâmplat azi. Au intrat iarăși, a nu știu câta oară, cei care consideră că oamenii au creat despre mine teoria că eu trăiesc perpetuu în vise deci un fel de hipnoză și chipurile din cauza asta nu m-au acceptat și vor să mor. Că ei cred chipurile, ceea ce e complet absurd, că eu nu trăiesc în realitate, deși se poate clar raționa și dovedi că oamenii inteligenți - și eu clar eram așa ceva - nu trăiesc niciodată în vise. Dar și unii dintre dvs, .și alți oameni, în mod absolut clar m-au tratat a și cum aș fi un om foarte prost, atât prin modul de a îmi vorbi, prin alegerea cuvintelor față de mine, cât și prin respingerea totală a vieții mele, care avea de fapt o valoare utilă.
E evident că atât dvs. cât și ceilalți mă omorâți și doriți să mor, fiindcă într-adevăr eu am fost perfecțiunea absolută întreaga viață, nu e vanitate sau delir, e adevărul. Desigur nu aveați cum să înțelegeți așa ceva, fiind eu singură complet, veți vedea mai departe adevărul tot. Mulți dintre cei care intră peste mintea mea au spus că dvs și alții nici măcar nu ați înțeles toți că eu sunt de fapt omorâtă, deși erau nenumărate dovezi concrete, atât despre torturi diverse, cât și despre otravă, despre izolarea forțată deși meritam libertatea din 84 și ceream drepturile de atunci, și dovezi despre diverse acte oficiale prin care mă condamnau la moarte. Și diverse fotografii care dovedeau totul. Mulți au spus că proștii chiar mă omoară fără să realizeze acest lucru, dar cei mai mulți îmi vor moartea și de fapt greșesc. Se putea dovedi ușor că eu am trăit numai în realitate întreaga viață și că dvs. chiar și mai ales alții au trăit numai în minciună și iluzie legat de viața mea, cum veți vedea clar mai departe.
Invers e imposibil, nu puteați avea nicio teorie că eu trăiesc în autoamăgire sau hipnoză, fiindcă e o idee complet abstractă și lipsită de orice legătură cu realitatea, adică nimeni nu are cum să creadă că un om are o imagine greșită sau un vis legat de realitate, fiindcă nu ai cum să palpezi sau să vezi așa ceva - nici cu tehnici de imagistică medicală. Iar de vorbit sau discutat, nimeni, absolut nimeni nu a vorbit cu mine și nimeni nu m-a întrebat nimic. E ca și cum ai crede cu tărie că pe planeta Marte există o galerie cu picturi de Rafael, dar fiind sigur că nu poți ajunge pe acel obiect ceresc să vezi și că nu poți filma sau vedea în mod cert ce există acolo. Invers însă, se putea dovedi - că am trăit doar în realitate, dar că am trăit în vise nu pot crede nici cei mai mari idioți.
Iată ce s-a întâmplat aseară. În general, pe blogul despre viața mea există deja scris tot adevărul esențial despre mine. Totuși, zilele acestea voiam să termin scrierea despre viața mea socială din ultimii 14 ani mai ales, în rezumat, adică după moartea tatei.
Întâmplător, aseară mi-am amintit un detaliu din viața mea pe care nu îl notasem niciodată , ceea ce mi se întâmplă foarte rar, un detaliu extrem de important din trecut, care nu era important pri consecințe, ci pri valoarea lui și faptul că nu îl mai scrisesem. Mi s-a spus de multe ori că după ce eu scriam adevărul, oamenii răi inventau minciună după minciună cu ideea ascunderii și distrugerii adevărului. Era seara târziu și nu mai puteam scrie pe laptop și oricum ieri nu scrisesem nimic din acel rezumat mai departe. Am vrut să notez acel detaliu pe caiet, pentru a îl ține minte și a îl scrie azi, dar nu am reușit.
Mi-a fost rău toată noaptea și apoi și ziua, în timp ce dormeam până la 4 după masa. Oricum am dormit peste 13-14 ore. Asta s-a întâmplat tocmai fiindcă niște oameni răi au vrut în mod inconștient să îmi distrugă amintirea aceea importantă pentru firul povestirii. Era din categoria lucrurilor care sunt bune, frumoase și cu miez clar, astfel încât ar fi putut să schimbe perspectiva greșită a celor care mă condamnă la moarte și ar fi șters poate opiniile lor greșite, era o șansă ca unii să se trezească la realitate. Ei poate nu m-au chinuit intenționat ca să distrugă acea amintire, dar ea era o parte din baza de susținere a binelui și adevărului despre viața mea, era un fel de buturugă mică inedită, neștiută de ei până ieri, care dărâma carul lor mare de minciună legată de mine.
Poate că ar fi fost bine să nu uit acel lucru, ar fi fost desigur adevărul și aș fi avut desigur dreptul la muncă cerut o viață întreagă de mine și poate și dreptul la studii, deși era bine dacă mă acceptau, cum am explicat, până anul trecut, când aveam 47 de ani și era ușor să dovedesc că puteam studia și munci și crea intelectual frumos, mai mult de 8 ore pe zi, în mod util și bun. Nu ar fi fost absolut nimic rău pentru nimeni, numai binele.
Din cauza asta m-am trezit la ora 4 după masa, fiindcă oamenii răi și proști s-au chinuit inconștient să lovească acel lucru bun care nu se potrivea cu teoriile lor despre mine și care întâmplător ieșise din inconștient, din rezervorul memorie la lumină și m-ar fi salvat. Mi s-a mai întâmplat aceasta des, mereu aceeași schemă, adevărul fiind numai ce am spus eu și ei spunând doar minciuni cu care mă omoară, ca temei fals. S-a dus, îmi pare rău. Unii dintre ei spun, dar eu nu cred, că de fiecare dată când ei îmi șterg amintirile importante mor oamenii buni care au înțeles desigur că am dreptate sută la sută.
Ei au spus de multe ori că, din cauza minciunilor despre mine, oamenii au înțeles absolut tot ce am povestit eu exact invers. Cum adică, am întrebat eu, cum exact pe dos? de exemplu, spun ei, ura monstruoasă a mamei tale față de tine a fost interpretată drept ura ta față de ea. Sau puritatea ta a fost interpretată drept păcătoșenie, sau inteligența drept idioțenie și prostie a ta. Ei zic că au mințit atât de mult despre mine, încât nimeni nu mă mai vrea, toți vor să mor. Bine, deci atunci trebuie să fie adevărul, cum am spus eu din 84, și atunci nu ar mai vrea să mor. Nici măcar nu m-ar mai fi otrăvit, fiind eu un om liber, după cum meritam din 84. Ei zic că părinți mie au fost prea monstruoși și de aceea nimeni nu m-a vrut. Că eu sunt doar un om foarte singur și sărac, care a avut părinți nebuni și de care toți și-au bătut joc toată viața din aceste cauze.
Azi au zis din nou că niște naziști împuțiți au pus gheara pe putere, adică pe mine și astfel au distrus tot ce era bun sau normal în lumea toată. În realitate eu am fost închisă și chinuită aproape 50 de ani în total și ei dau vina pe naziști. Un lucru vă pot spune clar și cert: eu nu am avut nicio legătură cu politica și dacă unii cred că dacă mă omoară sau mă chinuiesc pe mine scapă ei de acei naziști sau de alte belele, absolut cert se înșeală, mai degrabă e clar că trebuiau să mă accepte și să îmi dea libertatea.
Azi m-am uitat pe statistici pe blogul despre viața mea și am găsit, ca adeseori, niște termeni de căutare ciudați, adică ce fel de cuvinte tastează pe internet cei care caută sau găsesc blogul meu, de data asta următoarea frază: ”m-au futut la poștă într-o seară.” Am scris cuvântul porcos întreg, ceea ce eu de obicei nu fac, am notat uneori pe blogul meu aceste cuvinte numai fiindcă era necesar să vedeți ce limbaj au ei asupra mea, eu personal nu am gândit sau spus astfel de cuvinte decât de câteva ori întreaga viață. Deci este evident și poate știați că nimeni nu m-a f_t la poștă nicăieri și nicicând, dar erau unii care, cunoscând o parte din viața mea, au spus că o dată au fost niște bărbați la Târgu Lăpuș, cum am povestit, care au vrut să mă violeze în grup, adică ”poștă”, cum au zis ei că se spune acestui tip de viol. Dar nu s-a întâmplat așa ceva, asta a fost atunci când țiganul acela Covaci m-a pupat cu forța și eu l-am mușcat și el m-a lovit foarte puternic. Mai erau încă doi sau trei bărbați în încăpere cu mine și printre ei era și unul dintre oficialii de la primărie.
Regret mult că am uitat acel detaliu de aseară. Era frumos și bun și adevărul clar. Era mai important decât restul rezumatului, fiindcă ar fi scuturat minciunile clare ale unora despre mine, inclusiv cele pe care le cunoașteți și le-am și dovedit, minciuni clare ale psihologilor și psihiatrilor pe care le-am și dovedit. Dar și ale altora, e posibil să nu mintă doar aceia, dar eu nu am dovezi decât despre ei. Repet, în viața mea nu au existat decât câțiva oameni în aproape 50 de ani de viață și chiar și numai câteva contacte distante cu alții, și dintre acești puțini oameni, o parte mi-au făcut rău și numai asta știu eu sigur, nu pot spune nimic despre oamenii cu care nu am avut nicio legătură, așa cum unii spun de pildă că întreg poporul minte despre mine și îmi vrea moartea. Cu toată această pierdere, eu totuși voi continua povestirea și trebuie neapărat să o termin orice o fi, în câteva zile. Acum, noapte ușoară și bună vă doresc.
sâmbătă, 17 august 2019
17 august, 2019
Partea a II-a secțiunea 5 bis continuare
(În paranteză câteva din gândurile lor peste mintea mea:
”Oamenii buni sunt incorijibili - orice s-ar întâmpla cu ei, ei tot buni rămân.”
”Cei care vor să mori sunt cam ca ăia care l-au asasinat pe Iorga, îi doare în cur de spiritul tău bun și luminos.”
”Dacă ai fi ghicit să vorbești cu oamenii în gând, ai fi avut șanse să reușești în viață, dar nu aveai cum să știi”
E adevărat, și ei au recunoscut că eu le-am dat oamenilor numai gânduri bune, chiar dacă nu vorbite în gând ci subiacente, și vorbe bune sincere și fapte frumoase și de ajutor și ei mi-au dat în schimb numai fiere și răutate toată viața.)
Așadar am fost printre multe alte locuri și la Iolanda din nou. I-am explicat din nou că vreau să dobândesc dreptul la muncă și la studii și că sunt aptă de muncă și am mare nevoie de libertate, și că consider că evaluarea mea ca inaptă de către medici psihiatri și psihologi a fost greșită, că eu nu am greșit nimic și că nu am avut niciun fel de probleme psihice. Atunci ea m-a îndrumat spre Centrul pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă, exact acolo unde fusesem la ea când trebuia să fac lucrarea de diplomă, m-a trimis la dna psihiatru Vișoiu, care purta același nume de familie cu o fostă colegă de școală și liceu.
Acestei doamne Vișoiu i-am explicat necazul și cererea mea și i-am înmânat o scrisoare de mână în care relatam o parte infimă din viața mea sau nedreptățile asupra mea, plus cererea mea umilă de eliberare. Ea a primit-o și mi-a cerut să merg la ea peste un oarecare număr de zile. M-am dus din nou și ea, care părea a fi singură în tot spitalul acela - căci avea și saloane și paturi, toate goale, după cum se vedea - a început să țipe destul de urât la mine și mă numea fata mea sau ceva de genul acesta, cu lipsă de respect oribilă oricum, și urla ca apucată că e deliiirrr! tot ce gândești tu despre trecutul tău, toate amintirile tale sunt deliirrr! delir! delir!, că trebuie să mă închidă la ea acolo în spital ca să îmi șteargă din memorie amintirile acelea care erau doar vise și delir, că eu nu am ce căuta în societate și nu am în mod sigur dreptul legal să muncesc în societate, în niciun caz împreună cu alți oameni, și în niciun caz profesoară sau altă meserie cu copiii, că dacă un director de școală sau liceu mă angajează riscă să facă închisoare, cum ar fi dacă s-ar afla că în anul 5 de facultate am lucrat la liceul meu un an ca suplinitoare, deci la Liceul Mihai Viteazul. De ce? mă întrebam eu - e ilogic, cum aș putea eu să deranjez alți oameni sau copiii sau să nu muncesc corect dacă amintirile mele nu sunt realitatea? Că doar nu stăteam să povestesc cu ei dacă predam ceva la clasă sau dacă făceam orice fel de muncă. Că doar nu citeau ei trecutul meu pe creierul meu (eu nici nu vorbeam nimic în gândul meu, fiindcă nici nu știam că unii oameni comunică prin gânduri. Și oricum era absurd, se putea dovedi că nu avusesem niciodată delir, nicidecum atunci - și acum la fel, în 2019, tot ce e scris pe blogul meu sunt evident fapte concrete susținute și de dovezi clare concrete și de celelalte fapte din contextul momentelor respective și absolut nicăieri nu găsiți ceva ambiguu sau interpretări ale mele, adică subiectivitate ce ar fi putut duce la ideea de delir sau realitate distorsionată.
Vișoiu urla că vrea neapărat să mă închidă la ea în spital. I-am spus cu calm că totuși ar trebui să am dreptul să muncesc, ce fac eu dacă nu am dreptul legal să muncesc nimic, nu am cum să am niciun ban - iar ea a zis că nimeni nu mă împiedică să muncesc ca arhivară sau bibliotecară, numai să nu am contact direct cu oamenii, că nu am voie legal așa ceva. Am ieșit grăbită din spitalul ei gol, în timp ce ea continua să urle în spatele meu.
Ulterior, către moartea lui prematură, tata se trezise la realitate - și spunea că eu nu trebuie să ascult niciodată de Pișoiu (nu știu de unde știa de numele acelei fiare și își bătea joc de ea) și alte nebune, și să nu mă iau niciodată după psihiatrii sau psihologi. Bietul tata, nu știa atunci ce va fi sistemul medicinei de familie, care ia pâinea de la gură și condamnă la moarte pe toți cei închiși la psihiatrie, fiindcă pentru studii superioare și pentru muncă se cere adeverință de la medicul de familie și ceea ce ei verifică în primul rând e dacă persoana a fost închisă la psihiatrie și pentru ei psihiatrii sunt zei și deciziile lor perfecte și inamovibile, deși toată lumea știe că nu sunt corecte sau drepte adesea și e scris peste tot la fel. Am văzut pe internet că un bărbat care dorea să muncească benevol, fără bani, la Biblioteca Centrală Universitară a fost respins fiindcă nu a adus adeverință de la medicul de familie.
Ulterior m-am internat eu ca proasta, benevol, la spitalul de psihiatrie, la medicul Căpraru, cu ideea să cer și acolo diverșilor medici, șefi de secție și de spital punerea mea în libertate. Nu mi s-a dar nicio libertate, am pierdut timpul de pomană și acolo. Căpraru a stat de vorbă cu mine - singurul medic care a vorbit cu mine - și a criticat atitudinea lui Vișoiu, a inventat că eu de aceea am ajuns la ea atunci, fiind traumatizată de acea Vișoiu, mi-a spus că eu nu am contraindicații de muncă (dar nu chiar cu certitudine) și că nu mă poate pensiona, fiindcă pot munci, că încă nu am muncit nimic și sunt tânără. Că trebuie să caut de lucru. Și că am dreptate că aș fi fericită și că așa e bine în general.
Continuu imediat
Astfel, după abuzuri nedrepte și tortură, povestite de mine pe blogul meu, la Biblioteca ASE, unde am ajuns în 2007 din cauza lui Vișoiu de fapt, a psihiatrilor și psihologilor, fiindcă voiam să nu stau pe jar și să muncesc legal, a trebuit să îmi dau demisia de la ASE, cam prea târziu, după mult rău, și când oricum începuseră să mă lovească oamenii pe străzi și pietoni și mașini zi de zi. Nu puteam înțelege ce au oamenii cu mine, nu fusesem niciodată paranoică și nu bănuisem că unii sunt agresivi fără motiv cu mine. De exemplu muncitorii din șantiere de construcție de pe stradă, mă scuipau cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum aveau ceva cu mine și partea tristă era că eu tocmai asta am vrut să fac toată viața, nu am cerut și nu am visat nimic altceva, și cerusem în zadar dreptul la muncă și deci libertatea, practic din 84. Și la ASE nu mă lăsau să muncesc și mă hărțuiau oribil, cum am povestit, atât cu vorbe cât și cu fapte - și Iovanov și șeful Liviu Bogdan Vlad care își dădea al doilea doctorat, și colegii foarte vulgari, cum era Ana-Maria, dar și ceilalți toți și nu mă lăsau nici să mai șterg praful la un moment dat și mă obligau să ascult posturi străine de radio, își încălcau promisiunile, mă discriminau față de cei angajați odată cu mine etc. Tot ce am scris mai demult e adevărul. Mai eram și otrăvită acasă și abia atunci începusem să am dovezi certe despre aceasta (după povestea din blocul 2 unde stătusem) și singură aproape complet.
Am mai încercat să găsesc de lucru, când am putut, în zadar. Am ajuns la Motivation iar cu speranțe, în februarie 2010, pe un lunecuș oribil, mergând cu chiu cu vai pe gheață. Pe scurt, am semnat un așa zis contract, am dat un CV și am fost întrebată dacă aș accepta să muncesc ca femeie de serviciu, sau altă muncă așa zis de jos. Bineînțeles că am spus că aș fi fericită să am orice fel de ocupație, că la ASE tot asta eram, nu bibliotecară. Dar, din cauza otrăvii și alte cauze, ceea ce nu am spus, mă îngrășasem și acum aveam eu nevoie de mai puțin stres și de ceva bani pentru a slăbi, că puteam slăbi, dar fiind așa grasă și cu un singur picior, nu mai puteam face muncă fizică sau să mă cațăr pe scări sau să car căldări cu apă cum făceam la ASE. Mie niciodată munca fizică nu mi s-a părut de jos, fiindcă așa fusesem crescută - și muncă acasă și în câmp - și îmi plăcea, și credeam că munca înnobilează omul și chiar e adevărat. Mai mult decât atât, mai bine ceva bani și câteva vorbe cu alții decât nimic, nu mai puteam îndura. În plus, eram un gen de om crescută de mică și cu muncă de migală și care cerea răbdare și nu m-ar fi deranjat deloc munca de rutină sau repetitivă. Unii mi-au tot spus în ultimii ani că tocmai răspunsul meu sincer atunci m-a pierdut chipurile, fiindcă nu am trecut testul lor, fiindcă proștii cred că oamenii modești și dintr-o bucată ca mine sunt acceptați, dar de fapt e invers, și numai cei îngâmfați sunt acceptați, că munca de jos e cu adevărat înjositoare, că ei au inventat ideea de că eu eram băgată într-un program de reeducare ca și cum aș fi greșit ceva, deși nu greșisem nimic și că idioții nu înțelegeau cum putem eu să accept munca de jos și credeau că eu nu îmi cunosc valoarea și sunt nebună ca intelectual, fiindcă un om de valoarea mea nu trebuie să accepte așa ceva. Unii tot repetau de mult timp că eu eram la nivel de profesor universitar (sau doctor docent!) și deci nu se poate face nimic. (!)
Apoi au trecut alți trei ani foarte grei, fără bani de haine sau mâncare și cu cereri inutile. Singură. Scriam poezii fără nicio valoare. Motivation nu mi-a putut oferi nimic. Alina Iovănel era persoana de contact și eu i-am trimis de câteva ori, numai de câteva ori, plângeri patetice, din cauza suferinței de sărăcie și izolare, care și ele însele duceau la boală fizică, (iar sărăcia doar ea singură, la izolare), cum e scris în cărți peste tot și în proverbe și zicători. M-am plâns fiindcă era prea rău. În absolut fiecare zi căutam în cutia poștală de mai multe ori, și nimic. Scrisesem pe internet adresa sau numărul meu de telefon și nimic, deși am implorat chiar numai 5 lei anonim în plic, dacă e posibil, sau doar câteva cuvinte. (de fapt am scris povestea și necazul meu după 2012, pe blog) Verificam mailul zilnic și aproape nimic. Verificam zilnic vreun comentariu sau numărul de cititori ai poeziilor mele - care mai îmi amăgeau singurătatea, și aproape nimic. Ieșeam zilnic la chioșcuri și magazine din jur cu câțiva lei, ca să pot vedea și auzi cum vorbesc câțiva oameni pe stradă, sau măcar pe casiere sau vânzătoare. Etc., voi mai scrie și alte lucruri mai încolo. Azi voi încheia deci secțiunea 5 a povestirii despre viața mea socială, așezând aici câteva dintre rândurile scrise Alinei de mine, ca implorare:
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: Tuesday, March 30, 2010 11:46 PM
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: loc de munca
Numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu si am incheiat cu fundatia Motivation un contract pe 3.02.2010, cu numarul 96AMP. V-am povestit mai mult despre mine si faptul ca as dori sa am un loc de munca sau o activitate. Am cautat pe internet la Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca a sectorului 2 si am gasit ca exista un post vacant pentru un bibliotecar cu studii superioare. Ati putea sa ma sfatuiti ce sa fac sau sa ma ajutati cumva? Sa incerc sa merg sa discut cu cei de acolo?
Cu respect si prietenie,
Cristina-Monica Moldoveanu
............................................................
Mulţumesc oricum pentru sfat şi îmi cer scuze că te-am deranjat cu atâtea emailuri. Am telefonat totuşi dar într-adevăr condiţiile de înscriere erau foarte drastice şi trebuia făcut un proiect până mâine aşa că oricum nu mai mă pot înscrie. Oricum îmi pare bine că am întrebat. Poate reuşeşti să afli ceva de lucru pentru mine - nu se întrevăd perspective? Dacă apare ceva te rog mult să îmi trmiţi mail. Cu bine, Cristina-Monica Moldoveanu
............................................
Îmi pare bine că mi-ai răspuns Alina. Dar vreau să ştii că sunt deprimată fiindcă până la 39 de ani şi jumătate cât am nu am avut niciodată bani (de fapt foarte puţin) şi nici familia mea nu a avut de fapt şi acum am rămas din nou complet fără, au dispărut şi puţinii bani din chirie şi mama îmi tot face scandaluri fiindcă mama e rea şi foarte nervoasă cum a fost întotdeauna. Desigur mai am şi alte probleme, dar tu ştii foarte bine că banii sunt poate rădăcina tuturor. În plus şi pensia mamei s-a diminuat fără ca ea să fi greşit ceva (i se reţin penalizări abuziv).
Ştiu că mi-ai mai propus să merg la Trepte, dar doctorii şi psihologii nu dau bani sau locuri de muncă dimpotrivă iau din ceea ce un om ar putea avea, fiindcă ei sunt cei care mi-au tot spus direct sau indirect că eu nu am dreptul să muncesc aproape nimic şi m-au eliminat din câmpul muncii cu toate că aveam diverse aptitudini. În plus eu consider că am dreptate, fiindcă efectiv nu am greşit absolut nimic în viaţă. Când am mai fost la Trepte, grupul de aşa zis schizofreni de acolo (sau ce altceva or fi fost) nu prea m-a plăcut de la început, cum de altfel am fost respinsă de toţi ceilalţi, marginalizaţi sau nu, în timp ce eu am iubit oamenii mereu cu căldură şi un fel de gingăşie. Şi degeaba am reuşit mereu să iert tot răul pe care alţii mi l-au făcut în permanenţă.
Iar la Trepte este o oribilă pierdere de timp pentru mine, având în vedere activităţile care se desfăşoară acolo şi ar fi totodată o prea mare suferinţă a reamintirii lucrurilor de suferinţă grea din trecutul meu la care de obicei nu mă gândesc.
Eu nu am ce face, nu am avut niciodată de ales. De exemplu duminică, când am aflat de lipsa banilor, din cauza necazului şi altor probleme am desenat un fel de madonă pe care nici nu am terminat-o şi i-am ataşat un fel de versuri. Ţi-o trimit în semn de preţuire, alături de alt desen de ieri. Nu am cine ştie ce talent, sunt copilăroase, dar exprimă unele emoţii frumoase, sunt desigur din suflet, cum am scris şi restul poeziilor mele. Nu ştiu dacă te interesează, mă poţi găsi pe internet, dacă tastezi numele meu, de exemplu la pagina mea de pe reţeaua literară, unde am şi adresa blogului meu (personal, în afară de acela de pe reţea), în care am selectat din ceea ce am scris. Dar aş vrea să ştii că nu sunt "nebună" că am scris poezii, dar ce vrei să fac? Sunt perfect conştientă de situaţia groaznică în care mă aflu, mereu am fost, dar nu am de ales. Nu ar fi avut nici un sens să stau doar plângând întrega zi.
Toate cele bune,
Cristina
(Aceasta era ca răspuns la următorul:))
From: Alina Iovanel
To: cristina-monica moldoveanu
Sent: Wed, August 4, 2010 10:18:24 AM
Subject: RE: loc de muncă
Buna Cristina,
Sigur ca ne amintim de tine. Ne dorim sa gasim un loc de munca potrivit.
Altfel, iti spuneam despre colaborarea noastra cu o echipa de profesionisti ( doctor si psiholog) de la centrul Trepte. Te-ar interesa sa mergi sa stai de vorba cu unul dinre ei?
Numai bine!
Alina Iovanel
Consilier - Programul de integrare in munca
(Vedeți, atunci m-ar fi acceptat poate la Trepte, dar nici la 47 de ani, anul trecut nu era prea târziu, dar nu m-au vrut. Următorul e din decembrie 2010, dar firma aceea nu m-a vrut, Alina nu m-a mai contactat. )
Buna seara Cristina,
E Ok sa ne tutuim. Sincer, nu credeam ca o sa-l mai trimiti.
Asa cum iti spuneam, suntem intr-o discutie cu o firma care doreste persoane bune cunoscatoare a limbii engleze. Incercam sa mai contactam firma.
Te tin la curent cu acest aspect.
Sarbatori fericite!
From: cristina-monica moldoveanu
To: a.iovanel@motivation.ro
Sent: Thu, December 16, 2010 9:29:00 PM
Subject: curriculum vitae
Din diverse motive pe care nu le mai detailez nu ţi-am trimis CVul meu în engleză aşa cum mi-ai cerut. Ţi-l trimit acum, nu ştiu dacă va folosi la ceva.
Sper că nu te superi că te tutuiesc. Vreau să îţi urez mai timpuriu "Sărbători fericite şi un An Nou fericit!"
Numai bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: 16 decembrie 2011 22:51
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: de sărbători
Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
(blogurile mele)
(aici am data 2012 pe mail la arhive, dar a fost modificată în 2011, s-ar putea să fi intervenit cei răi, care adesea au modificat datele sau au ciuntit mesajele mele pe mail, în așa fel ca eu să par nebună sau rea și nu aceia care vorbeau cu mine. În seara asta IAR au intrat în laptopul meu și m-am chinuit enorm să scriu câteva rânduri în povestire, fiindcă ei opresc mereu semnalul de internet și durează enorm să scriu câteva cuvinte. Deci, eu nu cred că m-am înșelat că erau 3 ani de când eram înscrisă la Motivation, poate erau chiar 4 ani, dar ei au făcut să pară numai doi pe mail și în mod sigur nu au fost numai 2, și eu am tot sperat în toți acești 3 sau 4 ani. La fel, ei au modificat datele internărilor mele la psihiatrie și absolut cert au modificat datele blogurilor mele de poezii.
În seara asta a fost înfiorător, 2 ore ca să scriu câteva rânduri, nu vor să mă lase să termin povestirea. Iată și răspunsul Alinei la mailul meu din decembrie 2012 probabil:
Buna ziua Cristina
Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.
Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine
Sarbatori fericite!
Acum am terminat secțiunea 5 din partea a II-a, mai mult ca sigur au fost trei ani cel puțin la Motivation, cum era notat și datat anterior, dar cred că nu mă vor mai lăsa să scriu povestea mai departe, și zilele trecute și azi au intrat monstruos în laptopul meu și controlează tot ce scriu și tot ce scriu apare cu întârziere de 10 minute și nu pot pierde 5 ore pentru 3 rânduri.
(În paranteză câteva din gândurile lor peste mintea mea:
”Oamenii buni sunt incorijibili - orice s-ar întâmpla cu ei, ei tot buni rămân.”
”Cei care vor să mori sunt cam ca ăia care l-au asasinat pe Iorga, îi doare în cur de spiritul tău bun și luminos.”
”Dacă ai fi ghicit să vorbești cu oamenii în gând, ai fi avut șanse să reușești în viață, dar nu aveai cum să știi”
E adevărat, și ei au recunoscut că eu le-am dat oamenilor numai gânduri bune, chiar dacă nu vorbite în gând ci subiacente, și vorbe bune sincere și fapte frumoase și de ajutor și ei mi-au dat în schimb numai fiere și răutate toată viața.)
Așadar am fost printre multe alte locuri și la Iolanda din nou. I-am explicat din nou că vreau să dobândesc dreptul la muncă și la studii și că sunt aptă de muncă și am mare nevoie de libertate, și că consider că evaluarea mea ca inaptă de către medici psihiatri și psihologi a fost greșită, că eu nu am greșit nimic și că nu am avut niciun fel de probleme psihice. Atunci ea m-a îndrumat spre Centrul pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă, exact acolo unde fusesem la ea când trebuia să fac lucrarea de diplomă, m-a trimis la dna psihiatru Vișoiu, care purta același nume de familie cu o fostă colegă de școală și liceu.
Acestei doamne Vișoiu i-am explicat necazul și cererea mea și i-am înmânat o scrisoare de mână în care relatam o parte infimă din viața mea sau nedreptățile asupra mea, plus cererea mea umilă de eliberare. Ea a primit-o și mi-a cerut să merg la ea peste un oarecare număr de zile. M-am dus din nou și ea, care părea a fi singură în tot spitalul acela - căci avea și saloane și paturi, toate goale, după cum se vedea - a început să țipe destul de urât la mine și mă numea fata mea sau ceva de genul acesta, cu lipsă de respect oribilă oricum, și urla ca apucată că e deliiirrr! tot ce gândești tu despre trecutul tău, toate amintirile tale sunt deliirrr! delir! delir!, că trebuie să mă închidă la ea acolo în spital ca să îmi șteargă din memorie amintirile acelea care erau doar vise și delir, că eu nu am ce căuta în societate și nu am în mod sigur dreptul legal să muncesc în societate, în niciun caz împreună cu alți oameni, și în niciun caz profesoară sau altă meserie cu copiii, că dacă un director de școală sau liceu mă angajează riscă să facă închisoare, cum ar fi dacă s-ar afla că în anul 5 de facultate am lucrat la liceul meu un an ca suplinitoare, deci la Liceul Mihai Viteazul. De ce? mă întrebam eu - e ilogic, cum aș putea eu să deranjez alți oameni sau copiii sau să nu muncesc corect dacă amintirile mele nu sunt realitatea? Că doar nu stăteam să povestesc cu ei dacă predam ceva la clasă sau dacă făceam orice fel de muncă. Că doar nu citeau ei trecutul meu pe creierul meu (eu nici nu vorbeam nimic în gândul meu, fiindcă nici nu știam că unii oameni comunică prin gânduri. Și oricum era absurd, se putea dovedi că nu avusesem niciodată delir, nicidecum atunci - și acum la fel, în 2019, tot ce e scris pe blogul meu sunt evident fapte concrete susținute și de dovezi clare concrete și de celelalte fapte din contextul momentelor respective și absolut nicăieri nu găsiți ceva ambiguu sau interpretări ale mele, adică subiectivitate ce ar fi putut duce la ideea de delir sau realitate distorsionată.
Vișoiu urla că vrea neapărat să mă închidă la ea în spital. I-am spus cu calm că totuși ar trebui să am dreptul să muncesc, ce fac eu dacă nu am dreptul legal să muncesc nimic, nu am cum să am niciun ban - iar ea a zis că nimeni nu mă împiedică să muncesc ca arhivară sau bibliotecară, numai să nu am contact direct cu oamenii, că nu am voie legal așa ceva. Am ieșit grăbită din spitalul ei gol, în timp ce ea continua să urle în spatele meu.
Ulterior, către moartea lui prematură, tata se trezise la realitate - și spunea că eu nu trebuie să ascult niciodată de Pișoiu (nu știu de unde știa de numele acelei fiare și își bătea joc de ea) și alte nebune, și să nu mă iau niciodată după psihiatrii sau psihologi. Bietul tata, nu știa atunci ce va fi sistemul medicinei de familie, care ia pâinea de la gură și condamnă la moarte pe toți cei închiși la psihiatrie, fiindcă pentru studii superioare și pentru muncă se cere adeverință de la medicul de familie și ceea ce ei verifică în primul rând e dacă persoana a fost închisă la psihiatrie și pentru ei psihiatrii sunt zei și deciziile lor perfecte și inamovibile, deși toată lumea știe că nu sunt corecte sau drepte adesea și e scris peste tot la fel. Am văzut pe internet că un bărbat care dorea să muncească benevol, fără bani, la Biblioteca Centrală Universitară a fost respins fiindcă nu a adus adeverință de la medicul de familie.
Ulterior m-am internat eu ca proasta, benevol, la spitalul de psihiatrie, la medicul Căpraru, cu ideea să cer și acolo diverșilor medici, șefi de secție și de spital punerea mea în libertate. Nu mi s-a dar nicio libertate, am pierdut timpul de pomană și acolo. Căpraru a stat de vorbă cu mine - singurul medic care a vorbit cu mine - și a criticat atitudinea lui Vișoiu, a inventat că eu de aceea am ajuns la ea atunci, fiind traumatizată de acea Vișoiu, mi-a spus că eu nu am contraindicații de muncă (dar nu chiar cu certitudine) și că nu mă poate pensiona, fiindcă pot munci, că încă nu am muncit nimic și sunt tânără. Că trebuie să caut de lucru. Și că am dreptate că aș fi fericită și că așa e bine în general.
Continuu imediat
Astfel, după abuzuri nedrepte și tortură, povestite de mine pe blogul meu, la Biblioteca ASE, unde am ajuns în 2007 din cauza lui Vișoiu de fapt, a psihiatrilor și psihologilor, fiindcă voiam să nu stau pe jar și să muncesc legal, a trebuit să îmi dau demisia de la ASE, cam prea târziu, după mult rău, și când oricum începuseră să mă lovească oamenii pe străzi și pietoni și mașini zi de zi. Nu puteam înțelege ce au oamenii cu mine, nu fusesem niciodată paranoică și nu bănuisem că unii sunt agresivi fără motiv cu mine. De exemplu muncitorii din șantiere de construcție de pe stradă, mă scuipau cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum aveau ceva cu mine și partea tristă era că eu tocmai asta am vrut să fac toată viața, nu am cerut și nu am visat nimic altceva, și cerusem în zadar dreptul la muncă și deci libertatea, practic din 84. Și la ASE nu mă lăsau să muncesc și mă hărțuiau oribil, cum am povestit, atât cu vorbe cât și cu fapte - și Iovanov și șeful Liviu Bogdan Vlad care își dădea al doilea doctorat, și colegii foarte vulgari, cum era Ana-Maria, dar și ceilalți toți și nu mă lăsau nici să mai șterg praful la un moment dat și mă obligau să ascult posturi străine de radio, își încălcau promisiunile, mă discriminau față de cei angajați odată cu mine etc. Tot ce am scris mai demult e adevărul. Mai eram și otrăvită acasă și abia atunci începusem să am dovezi certe despre aceasta (după povestea din blocul 2 unde stătusem) și singură aproape complet.
Am mai încercat să găsesc de lucru, când am putut, în zadar. Am ajuns la Motivation iar cu speranțe, în februarie 2010, pe un lunecuș oribil, mergând cu chiu cu vai pe gheață. Pe scurt, am semnat un așa zis contract, am dat un CV și am fost întrebată dacă aș accepta să muncesc ca femeie de serviciu, sau altă muncă așa zis de jos. Bineînțeles că am spus că aș fi fericită să am orice fel de ocupație, că la ASE tot asta eram, nu bibliotecară. Dar, din cauza otrăvii și alte cauze, ceea ce nu am spus, mă îngrășasem și acum aveam eu nevoie de mai puțin stres și de ceva bani pentru a slăbi, că puteam slăbi, dar fiind așa grasă și cu un singur picior, nu mai puteam face muncă fizică sau să mă cațăr pe scări sau să car căldări cu apă cum făceam la ASE. Mie niciodată munca fizică nu mi s-a părut de jos, fiindcă așa fusesem crescută - și muncă acasă și în câmp - și îmi plăcea, și credeam că munca înnobilează omul și chiar e adevărat. Mai mult decât atât, mai bine ceva bani și câteva vorbe cu alții decât nimic, nu mai puteam îndura. În plus, eram un gen de om crescută de mică și cu muncă de migală și care cerea răbdare și nu m-ar fi deranjat deloc munca de rutină sau repetitivă. Unii mi-au tot spus în ultimii ani că tocmai răspunsul meu sincer atunci m-a pierdut chipurile, fiindcă nu am trecut testul lor, fiindcă proștii cred că oamenii modești și dintr-o bucată ca mine sunt acceptați, dar de fapt e invers, și numai cei îngâmfați sunt acceptați, că munca de jos e cu adevărat înjositoare, că ei au inventat ideea de că eu eram băgată într-un program de reeducare ca și cum aș fi greșit ceva, deși nu greșisem nimic și că idioții nu înțelegeau cum putem eu să accept munca de jos și credeau că eu nu îmi cunosc valoarea și sunt nebună ca intelectual, fiindcă un om de valoarea mea nu trebuie să accepte așa ceva. Unii tot repetau de mult timp că eu eram la nivel de profesor universitar (sau doctor docent!) și deci nu se poate face nimic. (!)
Apoi au trecut alți trei ani foarte grei, fără bani de haine sau mâncare și cu cereri inutile. Singură. Scriam poezii fără nicio valoare. Motivation nu mi-a putut oferi nimic. Alina Iovănel era persoana de contact și eu i-am trimis de câteva ori, numai de câteva ori, plângeri patetice, din cauza suferinței de sărăcie și izolare, care și ele însele duceau la boală fizică, (iar sărăcia doar ea singură, la izolare), cum e scris în cărți peste tot și în proverbe și zicători. M-am plâns fiindcă era prea rău. În absolut fiecare zi căutam în cutia poștală de mai multe ori, și nimic. Scrisesem pe internet adresa sau numărul meu de telefon și nimic, deși am implorat chiar numai 5 lei anonim în plic, dacă e posibil, sau doar câteva cuvinte. (de fapt am scris povestea și necazul meu după 2012, pe blog) Verificam mailul zilnic și aproape nimic. Verificam zilnic vreun comentariu sau numărul de cititori ai poeziilor mele - care mai îmi amăgeau singurătatea, și aproape nimic. Ieșeam zilnic la chioșcuri și magazine din jur cu câțiva lei, ca să pot vedea și auzi cum vorbesc câțiva oameni pe stradă, sau măcar pe casiere sau vânzătoare. Etc., voi mai scrie și alte lucruri mai încolo. Azi voi încheia deci secțiunea 5 a povestirii despre viața mea socială, așezând aici câteva dintre rândurile scrise Alinei de mine, ca implorare:
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: Tuesday, March 30, 2010 11:46 PM
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: loc de munca
Numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu si am incheiat cu fundatia Motivation un contract pe 3.02.2010, cu numarul 96AMP. V-am povestit mai mult despre mine si faptul ca as dori sa am un loc de munca sau o activitate. Am cautat pe internet la Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca a sectorului 2 si am gasit ca exista un post vacant pentru un bibliotecar cu studii superioare. Ati putea sa ma sfatuiti ce sa fac sau sa ma ajutati cumva? Sa incerc sa merg sa discut cu cei de acolo?
Cu respect si prietenie,
Cristina-Monica Moldoveanu
............................................................
Mulţumesc oricum pentru sfat şi îmi cer scuze că te-am deranjat cu atâtea emailuri. Am telefonat totuşi dar într-adevăr condiţiile de înscriere erau foarte drastice şi trebuia făcut un proiect până mâine aşa că oricum nu mai mă pot înscrie. Oricum îmi pare bine că am întrebat. Poate reuşeşti să afli ceva de lucru pentru mine - nu se întrevăd perspective? Dacă apare ceva te rog mult să îmi trmiţi mail. Cu bine, Cristina-Monica Moldoveanu
............................................
Îmi pare bine că mi-ai răspuns Alina. Dar vreau să ştii că sunt deprimată fiindcă până la 39 de ani şi jumătate cât am nu am avut niciodată bani (de fapt foarte puţin) şi nici familia mea nu a avut de fapt şi acum am rămas din nou complet fără, au dispărut şi puţinii bani din chirie şi mama îmi tot face scandaluri fiindcă mama e rea şi foarte nervoasă cum a fost întotdeauna. Desigur mai am şi alte probleme, dar tu ştii foarte bine că banii sunt poate rădăcina tuturor. În plus şi pensia mamei s-a diminuat fără ca ea să fi greşit ceva (i se reţin penalizări abuziv).
Ştiu că mi-ai mai propus să merg la Trepte, dar doctorii şi psihologii nu dau bani sau locuri de muncă dimpotrivă iau din ceea ce un om ar putea avea, fiindcă ei sunt cei care mi-au tot spus direct sau indirect că eu nu am dreptul să muncesc aproape nimic şi m-au eliminat din câmpul muncii cu toate că aveam diverse aptitudini. În plus eu consider că am dreptate, fiindcă efectiv nu am greşit absolut nimic în viaţă. Când am mai fost la Trepte, grupul de aşa zis schizofreni de acolo (sau ce altceva or fi fost) nu prea m-a plăcut de la început, cum de altfel am fost respinsă de toţi ceilalţi, marginalizaţi sau nu, în timp ce eu am iubit oamenii mereu cu căldură şi un fel de gingăşie. Şi degeaba am reuşit mereu să iert tot răul pe care alţii mi l-au făcut în permanenţă.
Iar la Trepte este o oribilă pierdere de timp pentru mine, având în vedere activităţile care se desfăşoară acolo şi ar fi totodată o prea mare suferinţă a reamintirii lucrurilor de suferinţă grea din trecutul meu la care de obicei nu mă gândesc.
Eu nu am ce face, nu am avut niciodată de ales. De exemplu duminică, când am aflat de lipsa banilor, din cauza necazului şi altor probleme am desenat un fel de madonă pe care nici nu am terminat-o şi i-am ataşat un fel de versuri. Ţi-o trimit în semn de preţuire, alături de alt desen de ieri. Nu am cine ştie ce talent, sunt copilăroase, dar exprimă unele emoţii frumoase, sunt desigur din suflet, cum am scris şi restul poeziilor mele. Nu ştiu dacă te interesează, mă poţi găsi pe internet, dacă tastezi numele meu, de exemplu la pagina mea de pe reţeaua literară, unde am şi adresa blogului meu (personal, în afară de acela de pe reţea), în care am selectat din ceea ce am scris. Dar aş vrea să ştii că nu sunt "nebună" că am scris poezii, dar ce vrei să fac? Sunt perfect conştientă de situaţia groaznică în care mă aflu, mereu am fost, dar nu am de ales. Nu ar fi avut nici un sens să stau doar plângând întrega zi.
Toate cele bune,
Cristina
(Aceasta era ca răspuns la următorul:))
From: Alina Iovanel
To: cristina-monica moldoveanu
Sent: Wed, August 4, 2010 10:18:24 AM
Subject: RE: loc de muncă
Buna Cristina,
Sigur ca ne amintim de tine. Ne dorim sa gasim un loc de munca potrivit.
Altfel, iti spuneam despre colaborarea noastra cu o echipa de profesionisti ( doctor si psiholog) de la centrul Trepte. Te-ar interesa sa mergi sa stai de vorba cu unul dinre ei?
Numai bine!
Alina Iovanel
Consilier - Programul de integrare in munca
(Vedeți, atunci m-ar fi acceptat poate la Trepte, dar nici la 47 de ani, anul trecut nu era prea târziu, dar nu m-au vrut. Următorul e din decembrie 2010, dar firma aceea nu m-a vrut, Alina nu m-a mai contactat. )
Buna seara Cristina,
E Ok sa ne tutuim. Sincer, nu credeam ca o sa-l mai trimiti.
Asa cum iti spuneam, suntem intr-o discutie cu o firma care doreste persoane bune cunoscatoare a limbii engleze. Incercam sa mai contactam firma.
Te tin la curent cu acest aspect.
Sarbatori fericite!
From: cristina-monica moldoveanu
To: a.iovanel@motivation.ro
Sent: Thu, December 16, 2010 9:29:00 PM
Subject: curriculum vitae
Din diverse motive pe care nu le mai detailez nu ţi-am trimis CVul meu în engleză aşa cum mi-ai cerut. Ţi-l trimit acum, nu ştiu dacă va folosi la ceva.
Sper că nu te superi că te tutuiesc. Vreau să îţi urez mai timpuriu "Sărbători fericite şi un An Nou fericit!"
Numai bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: 16 decembrie 2011 22:51
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: de sărbători
Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
(blogurile mele)
(aici am data 2012 pe mail la arhive, dar a fost modificată în 2011, s-ar putea să fi intervenit cei răi, care adesea au modificat datele sau au ciuntit mesajele mele pe mail, în așa fel ca eu să par nebună sau rea și nu aceia care vorbeau cu mine. În seara asta IAR au intrat în laptopul meu și m-am chinuit enorm să scriu câteva rânduri în povestire, fiindcă ei opresc mereu semnalul de internet și durează enorm să scriu câteva cuvinte. Deci, eu nu cred că m-am înșelat că erau 3 ani de când eram înscrisă la Motivation, poate erau chiar 4 ani, dar ei au făcut să pară numai doi pe mail și în mod sigur nu au fost numai 2, și eu am tot sperat în toți acești 3 sau 4 ani. La fel, ei au modificat datele internărilor mele la psihiatrie și absolut cert au modificat datele blogurilor mele de poezii.
În seara asta a fost înfiorător, 2 ore ca să scriu câteva rânduri, nu vor să mă lase să termin povestirea. Iată și răspunsul Alinei la mailul meu din decembrie 2012 probabil:
Buna ziua Cristina
Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.
Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine
Sarbatori fericite!
Acum am terminat secțiunea 5 din partea a II-a, mai mult ca sigur au fost trei ani cel puțin la Motivation, cum era notat și datat anterior, dar cred că nu mă vor mai lăsa să scriu povestea mai departe, și zilele trecute și azi au intrat monstruos în laptopul meu și controlează tot ce scriu și tot ce scriu apare cu întârziere de 10 minute și nu pot pierde 5 ore pentru 3 rânduri.
miercuri, 14 august 2019
14 august 2019
partea a II-a, secțiunea 5
Așadar am mers la sediul SPER și am vorbit cu Iolanda, în interiorul unui cabinet, nu în anticameră. Din câte țin minte, s-ar putea să mă fi înșelat, nu erau pacienți care să aștepte acolo sau oricum era doar o persoană, care nu avea cum să audă ce vorbeam eu înăuntru cu Iolanda. I-am explicat situația mea clar, cu vorbe măsurate și fără iritare sau tristețe, clar și calm, cum a fost felul meu întotdeauna. I-am explicat să voiam să am dreptul de a munci și credeam că îl merit (și aveam dreptate - profesoara Holdevici îmi spusese la master că nu am dreptul să am pacienți ca psihoterapeut (dar de fapt nu aveam dreptul la nimic și că în consecință nu pot face masterul pe care îl începusem, fiindcă pentru dizertație ei cereau obligatoriu ca studentul să aibă pacienți cu care să ”lucreze” - la insistențele mele mi-a dat un pacient bărbat cu care am vorbit o singură dată și care nu mi-a relatat absolut nicio problemă sau necaz în ciuda insistențelor mele, și atunci nu înțelegeam de ce Holdevici Irina îl numea pe acel pacient masturbiciu, vorbind cu altă studentă, nu cu mine - poate și fiincă eu nu aveam experiență sexuală deloc, și nu am nici acum, nu m-am masturbat și mai degrabă lipsa mea totală de cunoștințe despre sex era o contraindicație pentru a fi eu psihoterapeut, nu diagnosticul meu psihiatric, cum spunea Irina. Ea, Holdevici, mă sărutase în mod grețos pe frunte, așa cum făcuse odată profesorul medic care mă sedusese la meditații dar și mama mea groaznică la fel și cineva mi-a spus că acest gest înseamnă sacrificare. Nici ea nu era căsătorită, nu știu dacă fusese, dar, printre altele a scris o carte despre frigiditate, care apăruse la chioșcul cu cărți de la capătul străzii mele. Holdevici mi-a mai făcut încă vreo câteva lucruri neplăcute, și o dată sugerase că Ionescu psihiatrul ar fi vinovat în cazul meu și că ei de aceea nu îi place de el. Ionescu, dzeu să îl ierte, era unul dintre psihiatrii onești cu mine, fiindcă l-am întrebat la cursul de psihiatrie ce înseamnă diagnosticul meu de depresie atipică - el m-a întrebat ”domnnia voastră?” (!! om de modă veche), eu i-am spus da și el a spus că asta înseamnă schizofrenie paranoidă, cel mai frecvent și acceptat diagnostic în cazuti de genul meu. El mi-a fost medic la spital după ce am avut tentativa de sinucidere și chiar a dat mâna cu mine și m-a întrebat de ce spun eu ”tatăl meu-dușmanul meu”, dar medicul stagiar a fost sinceră șia spus că eu nu am spus deloc așa ceva, ci familia mea spune că eu așa zic sau cred. Tot Ionescu m-a întrebat atunci dacă simt senzația de membru fantomă în urma amputației, fiincă el nu avusese ocazia să întrebe niciodată și ar fi vrut să știe dacă există acel lucru scris în cărți. I-am spus că nu, așa cum era. Fiindcă vorbeam despre profesori universitari de la psihologie, aș mai avea de adăugat relația mai ciudată cu Minulescu Mihaela și cea cu Mitorfan Nicolae, soțul Iolandei, dar voi nota din nou (fiindcă erau oricm pe blog) acestea mai încolo, în cursul continuării părții despre social).
Deci, revin la întâlnirea mea cu Iolanda - i-am explicat frumos că sunt complet singură, de fapt cu părinții mei răi ( nu știu să fi spus sigur cum erau ei) dar că nu am nicio actiivtate, că am mare nevoie să muncesc, atât psihologic cât și pentru un viitor financiar și restul - că eram totuși în stare, că era extrem de greu așa și o rugam să mă ajute dacă poate să îmi recapăt drepturile, fiindcă așa nu îmi rămâne decât să mă sinucid, dat fiind faptul că tot răul e din 1984 și nu am avut vreo șansă toată viața. Deși în mod sigur am vorbit ”autentic” vorba ei, deși nu am ridicat glasul și avea un ton normal și aveam dreptate, Iolanda m-a apostrofat destul de neplăcut, cu ideea că trebuie să vorbesc foarte încet, în șoaptă, fiincă dacă pacienții ei aud tare despre sinucidere se sperie și e traumatizant pentru ei. Eu, pe moment, m-am îngrozit, fiincă era evident ce fel de om eram și fusesem mereu, era evident că eram genul de persoană care mai degrabă se lasă lovită sau aleargă 5 kilometri decât să se obosească altă persoană, decât să facă răul, chiar și indirect, unei alte pesoane - fusesem mereu un om cu bun simț, evident eram omul care nu se vaită din fleacuri (Holdevici mă acuza invers, cu ideea că ”copilul care nu plânge moare de foame”) și evident eram un om întrutotul altruist. Apoi Iolanda, mi-a recomandat-o pe Cezara, o tânără care urma să îmi țină puțin de urât, în singurătatea mea totală.
(A venit mma lângă mine și m-a întrerupt vreo jumătate de oră, continuu scrierea acum)
Tot Holdevici spunea că eu sunt ”brânză bună în burduf de câine” - poate se referea la relațiile mele sociale. Cât despre faptul că eu eram copilul care moare de foame că nu plânge, o nimerise perfect, fiindcă familia mea povestea că eu, încă din pruncie eram un copil tăcut și foarte cuminte și foarte rar plângeam.
Tot o relație ciudată am avut cu colegul meu Pop Ovidiu, care, nu știu de ce, făcea aluzii la sexul oral și îmi spunea că nebunii sunt și ei oameni și că eu ar trebui să știu asta mai bine decât alții. Normal că sunt și ei oameni, dar, în general, sunt tot răi, ca și ceilalți, cum am povestit. Pop a fost și el integrat la Institutul SPER.
Așadar, am început să mă întâlnesc cu Cezara și, din moment ce nu puteam primi nimic de lucru, cum aveau aproape toți colegii mei, fie după 5 ani de facultate, fie în timpul sau după anul de master, a trebuit să încerc să dau la medicină, cu speranța că voi avea poate un loc de muncă într-o zi, și pentru a nu fi complet singură.
Am intrat la medicină abia a treia oară dar de fapt a patra, dacă luăm în considerare că nici în 89 nu am intrat, fiindcă nu am fost lăsată să dau examen.
Pe Cezara o vedeam regulat, poate că o dată pe săptămână și îi povesteam în scris viața mea dinfragedă copilărie, scrisă de mână de mine. La un moment dat mi-a făcut cadou o eșarfă - poate mai țineți minte cântecul eșarfă în dar - și m-a invitat la operă, la Trubadurul. Este un amănunt interesant, fiindcă e legat de tatăl meu vitreg. El era un om tare bun cu mine în copilărie, numai până în 84 deci. El mă apăra uneori de furia mamei, înainte să devină și el la fel în mod fățiș. Era un inginer de drumuri și poduri de gradul II, care abia făcuse facultatea cu note de 5 și 6, am găsit odată carnetul lui de note din facultate. Băiat sărac, a făcut armata după facultate și a fost apoi căsătorit de familie cu mama, despre care nu știu dacă era deja gravidă cu mine, prin intermediul unchiului ei preot. El spunea că fusese persecutat mereu din cauza originii nesănătoase, cum se spunea pe vremea aceea, și fratele lui suferise probabil din același motiv. Tata era singurul cu facultate din familie și singurul membru de partid. Deși nu credeți poate, el cunoștea și diversele spectacole de operă și spunea că mergea în tinerețe la operă cu alți băieți, ca să facă mișto de cucoanele simandicoase. Celebrul cor dn Trubadurul îl fredona și el uneori, cu întrebarea ”cine-i aceea ce vieții dă farmec?” Răspunsul îl știți desigur, la zingarella, țiganca, că tot veni vorba, fiindcă la un moment dat mi-au spus unii în gând că oamenilor (cui? de ce) li s-a spus că eu sunt țigancă. Tot tata pomenea uneori de Leon Cavallo, cel care a scris Paiațe, cum sunt cei mai mulți oameni, pomenea de față cu vărul meu Cosmin, probabil fiincă tata aflase, nu știu de unde, de medicul acela profesor care mă sedusese când aveam 17 ani și tata pronunța Leon Cacallo. Tata devenise extrem de porcos în vorbă și înjura oribil și mă bătea uneori la sânge și vânătăi, dar numai după toamna lui 89, mai înainte mă bătea ușor, fiindcă mergeam la liceu, dar tot fără motiv. Cezara nu discuta absolut niciodată despre povestea vieții mele. La un moment dat m-a chemat în Parcul Circului, de care se leagă lucruri importante din viața mea, și mi-a spus direct că nu ne mai putem întâlni fiindcă ea a rămas gravidă și i-ar fi foarte greu. Tocmai ajunsesem cu povestirea în 1989.
După mai mulți ani, am mai căutat-o și a spus că nu mă poate ajuta. Am căutat-o disperată și în 2010, explicându-i din nou situația, de data asta de sărăcie și izolare totală de mulți ani, și ea mi-a recomandat Fundația Motivation. Am întrebat-o despre viața ei și mi-a spus că ea a fost la specializare în străinătate, pentru psihoterapia pentru persoanele cu cancer sau alte boli în faze terminale. Mie mi-ar fi plăcut mult să am grijă de bătrâni cât de cât cumsecade, fiindcă mă bucuram ca un copil să fiu cu orice fel de oameni, inclusiv bătrâni sau copii, și să ascult poveștile lor și să mă joc cu ei orice sau să le vorbesc ceva bun. Dar nimeni nu m-a primit deloc, nici măcar fără bani. Ca și Cezara, și ceilalți colegi și colege au fost bine primiți în țară și în străinătate și au avut mai mult de o singură șansă la bursă sau studii și locuri de muncă frumoase.
Dar nu chiar toți. De exemplu, Roxana Moraru, o fostă colegă la psihologie, era o fată extrem de cuminte și bună, genul de persoană crescută parcă într-o bombonieră cu caramele pentru copii - deci poate nu inspira încredere, nefiind deloc înțepată. În schimb Ana, o tânără medic din familie de medici, cum erau mulți pe scara primului bloc al meu, mi-a vorbit cam ciudat când i-am spus că am făcut tratament psihiatric, de fapt așa cum vorbesc ei, domnii, cu sclavii. Ana a avut cel puțin 3 băieți pruncii ei și se plimba cu ei și cu mama ei pe strada mea, și în ultimii 14 ani, după ce am revenit pe Moșilor. În definitiv ea nu are nicio vină că vorbea așa cu mine, fiindcă așa e sistemul. Eu, ce e drept, nu m-aș fi purtat așa cu nimeni, dar o iert. Ea îmi spunea că Roxana era colega ei și prietena ei în liceu și că nu înțelege de ce eu și ea avem așa probleme la angajare în muncă.
Înainte de a scrie despre Motivation ca atare, mai am de amintit ce am pățit după a doua mea întâlnire cu Iolanda, când eram deja studentă la medicină în anul 5, pe cale de a renunța la facultate, din motive pe care le-am explicat pe blog. Din păcate, după renunțare, nu am reușit până astăzi să fiu nici măcar copyrighter pentru cărți de medicină, sau corector de traduceri, sau vreo bibliotecară amârîtă undeva la vreun institut medical.
(Fac o paranteză - medicul acela stagiar care lucra cu Ionescu după tentativa mea de sinucidere a venit al mine acasă o dată, cum a venit și primul medic, Giurgiucă, și la venirea lui medicii de la etajul de sus au început să facă mult zgomot la bucătărie unde ședea el, așa cum mă terorizau și pe mine zilnic odinioară. Giurgiucă probabil știa, dar totuși mi-a scos treptat tratamentul psihiatric și bine a făcut. Medicul stagiar era o femeie tânără și cam protuță,cînd i-am spus că cred în Dumnezeu când m-a întrebat ea probabil, imediat mi-a scris o rețetă în care scria că tulburarea e remisă, ceea ce psihiatrii nu fac de obicei niciodată. Atunci eu i-am spus că îmi doresc totuși libertatea, adică nimic altceva decât să am dreptul la muncă, cum alții spuneau că nu am (nici la studii superioare). Când a auzit aceasta, ea a renunțat la rețeta aceea, cred că a rupt-o, cu ideea că eu nu m-am vindecat și mi-a vorbit aspru, deși eram tot ce e normal. Probabil că ea nu credea în niciun fel în Dumnezeu și credea că pacienții psihiatrici sunt vindecați dacă devin idioți și visează că cred în Dumnezeu, sau dacă devn ipocriți, fiindcă pentru mulți sinceritatea e boală psihică, așa cum și Căpraru spunea că defectul meu e că nu știu să mint. Acea stagiară a ajuns ulterior la Bălăceanca, unde spunea tata că nici acolo nu m-ar primi, atunci când aveam migrena groaznică înainte să sar pe fereastră și îl rugam să mă ducă la spital. Medicul de la Bălăceanca a refuzat să vorbească cu mine când mi-a fost rău ulterior, spunând că nu poate, fiindcă are copil mic.)
În 2002 eram în anul 4 și 5 apoi la medicină și aveam 31 de ani și abia mă mai târam fizic. Toate simtomele mele erau digestive sau cu poarta de intrare digestivă, de fapt cel mai rău a fost când eram chiar la cursul de gastrointestinale în anul 4. Ei spun în ultimii ani că probabil că în jurul anului 2000 au început să mă otrăvească. Nu voi repovesti aici anii mei la medicină, dar spun doar că la un moment dat a venit nașul meu la noi la cină și a început să vorbească cu părinții mei despre moarte și despre viața de apoi și era și o cutiuță ciudată cu un trandafir pe capac, goală pe dinăuntru, undeva în bucătărie. În seara aceea mi-a fost extrem de rău, am avut impresia că mor, mi-era tare rău digestiv în mod brusc și mă umflasem, dar am avut mai ales niște ”atacuri” cerebrale care îmi dădeau impresia că întreaga conștiință se reduce la un ac cu gămălie, la un firișor subțire. Tata zăcea pe canapea alb la față și se ținea de penis (el stătea în chiloți în casă) și urlase la mama ”du-te femeie în pat că vine toată aia peste tine”. mama stătea în dormitorul lor. Eu m-am așezat în patul meu și așteptam liniștită moartea - că așa credeam eu atunci - și încercam să îmi monitorizez respirația. Am scos o foaie albă A4 și am notat pe ea cuvintele Pace, Bine, Armonie cu majuscule, în caz că cineva urma să mă găsească moartă să știe ce am fost. Am încă acea foaie. Pe stradă, în zori, trecea un bărbat urlând ”foarte bine ați făcut asta. Ați făcut curățenie cum trebuia”. Acel atac digestiv-cerebral a trecut și a mai urmat unul mai puternic și alte câteva mai mici. Eu nici măcar nu am bănuit că putea fi otravă. Ei zic acum că oamenii mă condamnaseră la moarte, deși nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată.
Adaug în această paranteză doar încă două lucruri. Eu mi-am pierdut piciorul la sfârșitul lui 1998, pe 31 decembrie. Ionescu psihiatrul mi-a recomandat să renunț la facultatea de medicină, ceea ce însemna să pierd dreptul la medicină, fiind în anul I, când anul nu poate fi amânat medical, deci dacă studentul e respins de ceilalți. Dar eu am continuat, fiindcă era tot ce aveam și am mers în facultate și la cursuri și la disecții sau alte activități în cârje. Era mai greu pe scări, dar aveam un ajutor cu mine, o fată de la țară, plătită de părinți. Mi-au făcut proteza după vreun an și ceva. Ionescu avea dreptate, în anul 5 eram deja strivită fizic în tot trupul (abia acum am înțeles că poate fusese otravă) și pur și simplu nu am mai putut și nu mai puteam face lucrarea de diplomă și am renunțat în ciuda sfaturilor nașului și tatei. Și ei aveau oarecare dreptate.
După tentativa mea de sinucidere am primit acasă vizita unei singure colege bune de la facultate, Irina Nica, unul dintre puținii oameni care au existat efectiv în viața mea. Ea mi-a oferit și cursuri la care lipsisem, ca să pot continua să învăț. Era exact genul meu din acest punct de vedere, adică bunul samaritean, fiindcă și eu tot așa aș fi făcut, cum a procedat și ea. Tata a venit la mine în cameră când era și ea la patul meu și i-a spus în mod confidențial și pe limba celor de demult - ”este voință, dar știți dvs., nu e puterință”, încât Irina l-a privit cam șocată. Apoi am fost cu ea, împreună cu sora ei, la sala mică la Ateneu, invitată de ea, la un concert de harpă, cu un harpist român binecunoscut. Vedeți dvs. - există niște fire invizibile, prin care oamenii cu interese comune se adună - parcă ea știa că îmi place muzica clasică, deși atunci încă nu o descoperisem cu adevărat și harpa era un instrument care mă impresiona mult. Sora ei studiase la un liceu de muzică nu mai țin minte ce instrument. În pauza spectacolului am citit programul și am spus că auzisem tangențial, din cultura mea generală de compozitorii x,y,z, nu de toți, ceea ce era adevărat, dar nu îi ascultasem niciodată. Apoi, înainte ca harpistul să cânte din nou, a anunțat pe un ton acru că lor nu le plac compozitorii x,y,z, cam aceia pe care îi numisem eu din program și că nu îi vor interpreta. Mi s-a părut ciudat, fiindcă mereu pățeam astfel de lucruri la spectacole de teatru sau orice altceva, încă de când eram în liceu și chiar la televizor se aruncau vorbe urâte legate de ceva, de orice din viața mea personală, ce citisem etc. Poate mai țineți minte și cutremurul acela în direct prin 2005 sau 2006 la televizor, exact când am deschis eu televizorul, ceea ce se întâmpla rar pentru mine, o dată sau de două ori tot anul. Eu nu percepeam gândurile altora și nu percepusem niciodată lumea drept dușmănoasă față de mine, credeam în oameni și în viitor și în dreptate și ce e bun și niciodată nu am crezut că viața e o luptă și am simțit mereu că viața era o apă mare, calmă, sub un cer senin. Nu după mult timp am sunat eu la Irina Nica și mi-a spus că ea și familia ei vor emigra foarte curând în Canada și am suferit, fiindcă așa am pierdut eu pe toți cei câțiva oameni, buni sau răi, care au existat în viața mea.
Acum din nou la povestea Motivation. În 2002, datorită vârstei de 31 de ani și faptului că viața era mereu exact așa cum prevăzusem din 84, când părinții mi-au spus tot răul care va urma și că mă vor închide la balamuc, deci nu voi avea dreptul de a munci, nu voi avea bani deloc și voi fi izolată - eu asta credeam că erau toate relele, fără să știu nimic despre otravă sau torturi diverse, deci văzând că totul era cum se prefigura la început și că medicii de asemenea spuneau că pacienții psihiatrici nu au ce căuta printre studenți și dorind să am o viață cât de cât în viitor, am început periplul meu de cereri și memorii de eliberare din condiția de sclavă, explicând că nu am pretenții, decât minimul de condiții necesare și dreptul la activitate utilă, chiar fără bani, dar nu izolarea etc. Totul fusese foarte clar din 84, eu înțelesesem totul de atunci (adică esențialul că va urma așa) și consideram totuși că ei pot face o excepție în cazul meu fiindcă foarte frumos era cerul gândirii mele, fiindcă stelele îmi erau foarte prietene, fiindcă oamenii erau niște miracole bune și mai eram și nevinovată complet și inteligentă. Un singur lucru reușisem și nu fusese așa de la început - faptul că intrasem la Cluj printre primii la facultate, la 25 de persoane pe loc. Părinții oricum erau la fel încă de când eram mică, adică mama, și eu avusesem marele noroc să cresc fericită departe de ei până la 13 ani și jumătate. Am fost în multe locuri, și la mulți oameni, o parte scrise pe blogul meu, inclusiv la Iolanda din nou. Acum, fiind peste ora 11 noaptea, iar trebuie să amân scrierea, deși azi trebuia să termin măcar cu partea legată de social în relație cu psihiatria și psihologia, și nu mai aveam decât povestea cu Iolanda și Vișoiu și tata și apoi despre Alina Iovănel de la Motivation și modul în care m-au testat și ce mi-au spus la început și exemple din ceea ce i-am scris eu pe mail, implorând în cei trei ani de contract pierduți cu fundația.
Azi mama m-a întrerupt des și a spus că nu suportă că eu scriu jurnal, în timp ce ea face un lucru normal, adică se uită la seriale turcești - de fapt se uită în general, în medie poate 10 ore pe zi și nu e normal așa ceva și vorbește aberații - că ea încearcă să facă puțină liniște în lume uitându-se la seriale etc. Poate nu credeți, dar e adevărul. În plus, a venit și o fostă relație a mamei, care îmi coase ceva la două fuste, din fericire.
După ce termin această povestire, mai urmează tot la capitolul social subcapitolele relații cu alți medici și probleme de sănătate, relații cu familia și încă câțiva oameni, tortura și relațiiile cu vecinii și oamenii pe stradă sau așa zise găști de cartier sau oraș, subcapitolul legat de sărăcie, subcapitolul legat de relații pe internet din 2010 când am intrat prima oară pe internet. Ar merge repede scrisul, încă 5 subcapitole, dacă voi avea laptopul.
Mulțumesc celor care au citit și noapte bună.
Așadar am mers la sediul SPER și am vorbit cu Iolanda, în interiorul unui cabinet, nu în anticameră. Din câte țin minte, s-ar putea să mă fi înșelat, nu erau pacienți care să aștepte acolo sau oricum era doar o persoană, care nu avea cum să audă ce vorbeam eu înăuntru cu Iolanda. I-am explicat situația mea clar, cu vorbe măsurate și fără iritare sau tristețe, clar și calm, cum a fost felul meu întotdeauna. I-am explicat să voiam să am dreptul de a munci și credeam că îl merit (și aveam dreptate - profesoara Holdevici îmi spusese la master că nu am dreptul să am pacienți ca psihoterapeut (dar de fapt nu aveam dreptul la nimic și că în consecință nu pot face masterul pe care îl începusem, fiindcă pentru dizertație ei cereau obligatoriu ca studentul să aibă pacienți cu care să ”lucreze” - la insistențele mele mi-a dat un pacient bărbat cu care am vorbit o singură dată și care nu mi-a relatat absolut nicio problemă sau necaz în ciuda insistențelor mele, și atunci nu înțelegeam de ce Holdevici Irina îl numea pe acel pacient masturbiciu, vorbind cu altă studentă, nu cu mine - poate și fiincă eu nu aveam experiență sexuală deloc, și nu am nici acum, nu m-am masturbat și mai degrabă lipsa mea totală de cunoștințe despre sex era o contraindicație pentru a fi eu psihoterapeut, nu diagnosticul meu psihiatric, cum spunea Irina. Ea, Holdevici, mă sărutase în mod grețos pe frunte, așa cum făcuse odată profesorul medic care mă sedusese la meditații dar și mama mea groaznică la fel și cineva mi-a spus că acest gest înseamnă sacrificare. Nici ea nu era căsătorită, nu știu dacă fusese, dar, printre altele a scris o carte despre frigiditate, care apăruse la chioșcul cu cărți de la capătul străzii mele. Holdevici mi-a mai făcut încă vreo câteva lucruri neplăcute, și o dată sugerase că Ionescu psihiatrul ar fi vinovat în cazul meu și că ei de aceea nu îi place de el. Ionescu, dzeu să îl ierte, era unul dintre psihiatrii onești cu mine, fiindcă l-am întrebat la cursul de psihiatrie ce înseamnă diagnosticul meu de depresie atipică - el m-a întrebat ”domnnia voastră?” (!! om de modă veche), eu i-am spus da și el a spus că asta înseamnă schizofrenie paranoidă, cel mai frecvent și acceptat diagnostic în cazuti de genul meu. El mi-a fost medic la spital după ce am avut tentativa de sinucidere și chiar a dat mâna cu mine și m-a întrebat de ce spun eu ”tatăl meu-dușmanul meu”, dar medicul stagiar a fost sinceră șia spus că eu nu am spus deloc așa ceva, ci familia mea spune că eu așa zic sau cred. Tot Ionescu m-a întrebat atunci dacă simt senzația de membru fantomă în urma amputației, fiincă el nu avusese ocazia să întrebe niciodată și ar fi vrut să știe dacă există acel lucru scris în cărți. I-am spus că nu, așa cum era. Fiindcă vorbeam despre profesori universitari de la psihologie, aș mai avea de adăugat relația mai ciudată cu Minulescu Mihaela și cea cu Mitorfan Nicolae, soțul Iolandei, dar voi nota din nou (fiindcă erau oricm pe blog) acestea mai încolo, în cursul continuării părții despre social).
Deci, revin la întâlnirea mea cu Iolanda - i-am explicat frumos că sunt complet singură, de fapt cu părinții mei răi ( nu știu să fi spus sigur cum erau ei) dar că nu am nicio actiivtate, că am mare nevoie să muncesc, atât psihologic cât și pentru un viitor financiar și restul - că eram totuși în stare, că era extrem de greu așa și o rugam să mă ajute dacă poate să îmi recapăt drepturile, fiindcă așa nu îmi rămâne decât să mă sinucid, dat fiind faptul că tot răul e din 1984 și nu am avut vreo șansă toată viața. Deși în mod sigur am vorbit ”autentic” vorba ei, deși nu am ridicat glasul și avea un ton normal și aveam dreptate, Iolanda m-a apostrofat destul de neplăcut, cu ideea că trebuie să vorbesc foarte încet, în șoaptă, fiincă dacă pacienții ei aud tare despre sinucidere se sperie și e traumatizant pentru ei. Eu, pe moment, m-am îngrozit, fiincă era evident ce fel de om eram și fusesem mereu, era evident că eram genul de persoană care mai degrabă se lasă lovită sau aleargă 5 kilometri decât să se obosească altă persoană, decât să facă răul, chiar și indirect, unei alte pesoane - fusesem mereu un om cu bun simț, evident eram omul care nu se vaită din fleacuri (Holdevici mă acuza invers, cu ideea că ”copilul care nu plânge moare de foame”) și evident eram un om întrutotul altruist. Apoi Iolanda, mi-a recomandat-o pe Cezara, o tânără care urma să îmi țină puțin de urât, în singurătatea mea totală.
(A venit mma lângă mine și m-a întrerupt vreo jumătate de oră, continuu scrierea acum)
Tot Holdevici spunea că eu sunt ”brânză bună în burduf de câine” - poate se referea la relațiile mele sociale. Cât despre faptul că eu eram copilul care moare de foame că nu plânge, o nimerise perfect, fiindcă familia mea povestea că eu, încă din pruncie eram un copil tăcut și foarte cuminte și foarte rar plângeam.
Tot o relație ciudată am avut cu colegul meu Pop Ovidiu, care, nu știu de ce, făcea aluzii la sexul oral și îmi spunea că nebunii sunt și ei oameni și că eu ar trebui să știu asta mai bine decât alții. Normal că sunt și ei oameni, dar, în general, sunt tot răi, ca și ceilalți, cum am povestit. Pop a fost și el integrat la Institutul SPER.
Așadar, am început să mă întâlnesc cu Cezara și, din moment ce nu puteam primi nimic de lucru, cum aveau aproape toți colegii mei, fie după 5 ani de facultate, fie în timpul sau după anul de master, a trebuit să încerc să dau la medicină, cu speranța că voi avea poate un loc de muncă într-o zi, și pentru a nu fi complet singură.
Am intrat la medicină abia a treia oară dar de fapt a patra, dacă luăm în considerare că nici în 89 nu am intrat, fiindcă nu am fost lăsată să dau examen.
Pe Cezara o vedeam regulat, poate că o dată pe săptămână și îi povesteam în scris viața mea dinfragedă copilărie, scrisă de mână de mine. La un moment dat mi-a făcut cadou o eșarfă - poate mai țineți minte cântecul eșarfă în dar - și m-a invitat la operă, la Trubadurul. Este un amănunt interesant, fiindcă e legat de tatăl meu vitreg. El era un om tare bun cu mine în copilărie, numai până în 84 deci. El mă apăra uneori de furia mamei, înainte să devină și el la fel în mod fățiș. Era un inginer de drumuri și poduri de gradul II, care abia făcuse facultatea cu note de 5 și 6, am găsit odată carnetul lui de note din facultate. Băiat sărac, a făcut armata după facultate și a fost apoi căsătorit de familie cu mama, despre care nu știu dacă era deja gravidă cu mine, prin intermediul unchiului ei preot. El spunea că fusese persecutat mereu din cauza originii nesănătoase, cum se spunea pe vremea aceea, și fratele lui suferise probabil din același motiv. Tata era singurul cu facultate din familie și singurul membru de partid. Deși nu credeți poate, el cunoștea și diversele spectacole de operă și spunea că mergea în tinerețe la operă cu alți băieți, ca să facă mișto de cucoanele simandicoase. Celebrul cor dn Trubadurul îl fredona și el uneori, cu întrebarea ”cine-i aceea ce vieții dă farmec?” Răspunsul îl știți desigur, la zingarella, țiganca, că tot veni vorba, fiindcă la un moment dat mi-au spus unii în gând că oamenilor (cui? de ce) li s-a spus că eu sunt țigancă. Tot tata pomenea uneori de Leon Cavallo, cel care a scris Paiațe, cum sunt cei mai mulți oameni, pomenea de față cu vărul meu Cosmin, probabil fiincă tata aflase, nu știu de unde, de medicul acela profesor care mă sedusese când aveam 17 ani și tata pronunța Leon Cacallo. Tata devenise extrem de porcos în vorbă și înjura oribil și mă bătea uneori la sânge și vânătăi, dar numai după toamna lui 89, mai înainte mă bătea ușor, fiindcă mergeam la liceu, dar tot fără motiv. Cezara nu discuta absolut niciodată despre povestea vieții mele. La un moment dat m-a chemat în Parcul Circului, de care se leagă lucruri importante din viața mea, și mi-a spus direct că nu ne mai putem întâlni fiindcă ea a rămas gravidă și i-ar fi foarte greu. Tocmai ajunsesem cu povestirea în 1989.
După mai mulți ani, am mai căutat-o și a spus că nu mă poate ajuta. Am căutat-o disperată și în 2010, explicându-i din nou situația, de data asta de sărăcie și izolare totală de mulți ani, și ea mi-a recomandat Fundația Motivation. Am întrebat-o despre viața ei și mi-a spus că ea a fost la specializare în străinătate, pentru psihoterapia pentru persoanele cu cancer sau alte boli în faze terminale. Mie mi-ar fi plăcut mult să am grijă de bătrâni cât de cât cumsecade, fiindcă mă bucuram ca un copil să fiu cu orice fel de oameni, inclusiv bătrâni sau copii, și să ascult poveștile lor și să mă joc cu ei orice sau să le vorbesc ceva bun. Dar nimeni nu m-a primit deloc, nici măcar fără bani. Ca și Cezara, și ceilalți colegi și colege au fost bine primiți în țară și în străinătate și au avut mai mult de o singură șansă la bursă sau studii și locuri de muncă frumoase.
Dar nu chiar toți. De exemplu, Roxana Moraru, o fostă colegă la psihologie, era o fată extrem de cuminte și bună, genul de persoană crescută parcă într-o bombonieră cu caramele pentru copii - deci poate nu inspira încredere, nefiind deloc înțepată. În schimb Ana, o tânără medic din familie de medici, cum erau mulți pe scara primului bloc al meu, mi-a vorbit cam ciudat când i-am spus că am făcut tratament psihiatric, de fapt așa cum vorbesc ei, domnii, cu sclavii. Ana a avut cel puțin 3 băieți pruncii ei și se plimba cu ei și cu mama ei pe strada mea, și în ultimii 14 ani, după ce am revenit pe Moșilor. În definitiv ea nu are nicio vină că vorbea așa cu mine, fiindcă așa e sistemul. Eu, ce e drept, nu m-aș fi purtat așa cu nimeni, dar o iert. Ea îmi spunea că Roxana era colega ei și prietena ei în liceu și că nu înțelege de ce eu și ea avem așa probleme la angajare în muncă.
Înainte de a scrie despre Motivation ca atare, mai am de amintit ce am pățit după a doua mea întâlnire cu Iolanda, când eram deja studentă la medicină în anul 5, pe cale de a renunța la facultate, din motive pe care le-am explicat pe blog. Din păcate, după renunțare, nu am reușit până astăzi să fiu nici măcar copyrighter pentru cărți de medicină, sau corector de traduceri, sau vreo bibliotecară amârîtă undeva la vreun institut medical.
(Fac o paranteză - medicul acela stagiar care lucra cu Ionescu după tentativa mea de sinucidere a venit al mine acasă o dată, cum a venit și primul medic, Giurgiucă, și la venirea lui medicii de la etajul de sus au început să facă mult zgomot la bucătărie unde ședea el, așa cum mă terorizau și pe mine zilnic odinioară. Giurgiucă probabil știa, dar totuși mi-a scos treptat tratamentul psihiatric și bine a făcut. Medicul stagiar era o femeie tânără și cam protuță,cînd i-am spus că cred în Dumnezeu când m-a întrebat ea probabil, imediat mi-a scris o rețetă în care scria că tulburarea e remisă, ceea ce psihiatrii nu fac de obicei niciodată. Atunci eu i-am spus că îmi doresc totuși libertatea, adică nimic altceva decât să am dreptul la muncă, cum alții spuneau că nu am (nici la studii superioare). Când a auzit aceasta, ea a renunțat la rețeta aceea, cred că a rupt-o, cu ideea că eu nu m-am vindecat și mi-a vorbit aspru, deși eram tot ce e normal. Probabil că ea nu credea în niciun fel în Dumnezeu și credea că pacienții psihiatrici sunt vindecați dacă devin idioți și visează că cred în Dumnezeu, sau dacă devn ipocriți, fiindcă pentru mulți sinceritatea e boală psihică, așa cum și Căpraru spunea că defectul meu e că nu știu să mint. Acea stagiară a ajuns ulterior la Bălăceanca, unde spunea tata că nici acolo nu m-ar primi, atunci când aveam migrena groaznică înainte să sar pe fereastră și îl rugam să mă ducă la spital. Medicul de la Bălăceanca a refuzat să vorbească cu mine când mi-a fost rău ulterior, spunând că nu poate, fiindcă are copil mic.)
În 2002 eram în anul 4 și 5 apoi la medicină și aveam 31 de ani și abia mă mai târam fizic. Toate simtomele mele erau digestive sau cu poarta de intrare digestivă, de fapt cel mai rău a fost când eram chiar la cursul de gastrointestinale în anul 4. Ei spun în ultimii ani că probabil că în jurul anului 2000 au început să mă otrăvească. Nu voi repovesti aici anii mei la medicină, dar spun doar că la un moment dat a venit nașul meu la noi la cină și a început să vorbească cu părinții mei despre moarte și despre viața de apoi și era și o cutiuță ciudată cu un trandafir pe capac, goală pe dinăuntru, undeva în bucătărie. În seara aceea mi-a fost extrem de rău, am avut impresia că mor, mi-era tare rău digestiv în mod brusc și mă umflasem, dar am avut mai ales niște ”atacuri” cerebrale care îmi dădeau impresia că întreaga conștiință se reduce la un ac cu gămălie, la un firișor subțire. Tata zăcea pe canapea alb la față și se ținea de penis (el stătea în chiloți în casă) și urlase la mama ”du-te femeie în pat că vine toată aia peste tine”. mama stătea în dormitorul lor. Eu m-am așezat în patul meu și așteptam liniștită moartea - că așa credeam eu atunci - și încercam să îmi monitorizez respirația. Am scos o foaie albă A4 și am notat pe ea cuvintele Pace, Bine, Armonie cu majuscule, în caz că cineva urma să mă găsească moartă să știe ce am fost. Am încă acea foaie. Pe stradă, în zori, trecea un bărbat urlând ”foarte bine ați făcut asta. Ați făcut curățenie cum trebuia”. Acel atac digestiv-cerebral a trecut și a mai urmat unul mai puternic și alte câteva mai mici. Eu nici măcar nu am bănuit că putea fi otravă. Ei zic acum că oamenii mă condamnaseră la moarte, deși nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată.
Adaug în această paranteză doar încă două lucruri. Eu mi-am pierdut piciorul la sfârșitul lui 1998, pe 31 decembrie. Ionescu psihiatrul mi-a recomandat să renunț la facultatea de medicină, ceea ce însemna să pierd dreptul la medicină, fiind în anul I, când anul nu poate fi amânat medical, deci dacă studentul e respins de ceilalți. Dar eu am continuat, fiindcă era tot ce aveam și am mers în facultate și la cursuri și la disecții sau alte activități în cârje. Era mai greu pe scări, dar aveam un ajutor cu mine, o fată de la țară, plătită de părinți. Mi-au făcut proteza după vreun an și ceva. Ionescu avea dreptate, în anul 5 eram deja strivită fizic în tot trupul (abia acum am înțeles că poate fusese otravă) și pur și simplu nu am mai putut și nu mai puteam face lucrarea de diplomă și am renunțat în ciuda sfaturilor nașului și tatei. Și ei aveau oarecare dreptate.
După tentativa mea de sinucidere am primit acasă vizita unei singure colege bune de la facultate, Irina Nica, unul dintre puținii oameni care au existat efectiv în viața mea. Ea mi-a oferit și cursuri la care lipsisem, ca să pot continua să învăț. Era exact genul meu din acest punct de vedere, adică bunul samaritean, fiindcă și eu tot așa aș fi făcut, cum a procedat și ea. Tata a venit la mine în cameră când era și ea la patul meu și i-a spus în mod confidențial și pe limba celor de demult - ”este voință, dar știți dvs., nu e puterință”, încât Irina l-a privit cam șocată. Apoi am fost cu ea, împreună cu sora ei, la sala mică la Ateneu, invitată de ea, la un concert de harpă, cu un harpist român binecunoscut. Vedeți dvs. - există niște fire invizibile, prin care oamenii cu interese comune se adună - parcă ea știa că îmi place muzica clasică, deși atunci încă nu o descoperisem cu adevărat și harpa era un instrument care mă impresiona mult. Sora ei studiase la un liceu de muzică nu mai țin minte ce instrument. În pauza spectacolului am citit programul și am spus că auzisem tangențial, din cultura mea generală de compozitorii x,y,z, nu de toți, ceea ce era adevărat, dar nu îi ascultasem niciodată. Apoi, înainte ca harpistul să cânte din nou, a anunțat pe un ton acru că lor nu le plac compozitorii x,y,z, cam aceia pe care îi numisem eu din program și că nu îi vor interpreta. Mi s-a părut ciudat, fiindcă mereu pățeam astfel de lucruri la spectacole de teatru sau orice altceva, încă de când eram în liceu și chiar la televizor se aruncau vorbe urâte legate de ceva, de orice din viața mea personală, ce citisem etc. Poate mai țineți minte și cutremurul acela în direct prin 2005 sau 2006 la televizor, exact când am deschis eu televizorul, ceea ce se întâmpla rar pentru mine, o dată sau de două ori tot anul. Eu nu percepeam gândurile altora și nu percepusem niciodată lumea drept dușmănoasă față de mine, credeam în oameni și în viitor și în dreptate și ce e bun și niciodată nu am crezut că viața e o luptă și am simțit mereu că viața era o apă mare, calmă, sub un cer senin. Nu după mult timp am sunat eu la Irina Nica și mi-a spus că ea și familia ei vor emigra foarte curând în Canada și am suferit, fiindcă așa am pierdut eu pe toți cei câțiva oameni, buni sau răi, care au existat în viața mea.
Acum din nou la povestea Motivation. În 2002, datorită vârstei de 31 de ani și faptului că viața era mereu exact așa cum prevăzusem din 84, când părinții mi-au spus tot răul care va urma și că mă vor închide la balamuc, deci nu voi avea dreptul de a munci, nu voi avea bani deloc și voi fi izolată - eu asta credeam că erau toate relele, fără să știu nimic despre otravă sau torturi diverse, deci văzând că totul era cum se prefigura la început și că medicii de asemenea spuneau că pacienții psihiatrici nu au ce căuta printre studenți și dorind să am o viață cât de cât în viitor, am început periplul meu de cereri și memorii de eliberare din condiția de sclavă, explicând că nu am pretenții, decât minimul de condiții necesare și dreptul la activitate utilă, chiar fără bani, dar nu izolarea etc. Totul fusese foarte clar din 84, eu înțelesesem totul de atunci (adică esențialul că va urma așa) și consideram totuși că ei pot face o excepție în cazul meu fiindcă foarte frumos era cerul gândirii mele, fiindcă stelele îmi erau foarte prietene, fiindcă oamenii erau niște miracole bune și mai eram și nevinovată complet și inteligentă. Un singur lucru reușisem și nu fusese așa de la început - faptul că intrasem la Cluj printre primii la facultate, la 25 de persoane pe loc. Părinții oricum erau la fel încă de când eram mică, adică mama, și eu avusesem marele noroc să cresc fericită departe de ei până la 13 ani și jumătate. Am fost în multe locuri, și la mulți oameni, o parte scrise pe blogul meu, inclusiv la Iolanda din nou. Acum, fiind peste ora 11 noaptea, iar trebuie să amân scrierea, deși azi trebuia să termin măcar cu partea legată de social în relație cu psihiatria și psihologia, și nu mai aveam decât povestea cu Iolanda și Vișoiu și tata și apoi despre Alina Iovănel de la Motivation și modul în care m-au testat și ce mi-au spus la început și exemple din ceea ce i-am scris eu pe mail, implorând în cei trei ani de contract pierduți cu fundația.
Azi mama m-a întrerupt des și a spus că nu suportă că eu scriu jurnal, în timp ce ea face un lucru normal, adică se uită la seriale turcești - de fapt se uită în general, în medie poate 10 ore pe zi și nu e normal așa ceva și vorbește aberații - că ea încearcă să facă puțină liniște în lume uitându-se la seriale etc. Poate nu credeți, dar e adevărul. În plus, a venit și o fostă relație a mamei, care îmi coase ceva la două fuste, din fericire.
După ce termin această povestire, mai urmează tot la capitolul social subcapitolele relații cu alți medici și probleme de sănătate, relații cu familia și încă câțiva oameni, tortura și relațiiile cu vecinii și oamenii pe stradă sau așa zise găști de cartier sau oraș, subcapitolul legat de sărăcie, subcapitolul legat de relații pe internet din 2010 când am intrat prima oară pe internet. Ar merge repede scrisul, încă 5 subcapitole, dacă voi avea laptopul.
Mulțumesc celor care au citit și noapte bună.
luni, 12 august 2019
12 august 2019
partea a II-a continuare
Rămăsesem data trecută la povestea legată de fundația Motivation. În primul rând, deși nu credeți, eu am fost mereu așa cum sunt și chiar am fost perfecțiunea în cele mai mici detalii și momente ale vieții. Deși toți m-au respins și nu am avut nicio șansă 35 de ani din cei 48, totuși am rămas mereu cu inima deschisă și bună, cu blândețe și vorbe curate, cu judecată corectă și dragoste de oameni. Mereu naturală, firească, deschisă. Dar, e adevărat, toți vor și vreți să mor, fiindcă și dvs. sprijiniți indirect otrăvirea mea și tot ce mi s-a făcut rău în trecut și în prezent. E adevărul. Poate la sfârșitul povestirii acesteia și dacă veți citi tot ce am scris veți înțelege următorul adevăr: am fost chiar un om perfect, și e vorba de o imensă frumusețe și foarte mult bine curat, ambele sprijinite de intelect bun cu adevărat. Știu, nimeni nu m-a acceptat, și din cauza aceasta oamenii proști au tendința să creadă că sunt vanitoasă și nu mă apreciez corect, dar e adevărul, poate la sfârșitul acestei veri sau în toamnă se vor răzgândi și îmi vor da libertatea cerută din 84, deși era bine mai devreme pentru a fructifica potențialul de bine și capacitatea de muncă și de studiu și creație intelectuală. Sunt deja 35 de ani de lipsă de viață, închisoare și tortură continuă.
Am ajuns la fundația Motivation pe o cale ocolită, pe care de data asta o voi explic din nou, deși e scris deja pe blogul meu. După ce voi termina cu această povestire, vor urma lucruri pe care nu le-am mai scris.
Au fost unii oameni răuvoitori care m-au criticat pentru micile detalii de adevăr neplăcut povestite de mine despre profesorii mei universitari, ca și cum eu eram ranchiunoasă sau răuvoitoare, sau cu gândul urât, când de fapt aceste lucruri erau fleacuri, necesare doar în firul poveștii, pentru imaginea completă. După cum vă puteți imagina, eu am fost de mică un om care respecta mult profesorii, în timp ce ceilalți copii îi bârfeau în orice fel sau îi judecau greșit. Di nou povestea Cordeliei, mereu se pare că acești copii ca mine nu atrag simpatia sau aprecierea profesorilor, ci ceilalți, deși copiii buni și inteligenți sunt cei pe care instituțiile și oamenii se pot baza pe termen lung și în orice condiții, ei niciodată nu trădează ce e bun și nu judecă pripit sau greșit.
Unii spuneau, dacă mai țineți minte, că nu mă puteau accepta în societate, fiindcă ar fi însemnat să sacrifice patru profesori universitari, deși probabil răul pe care mi -au făcut aceia era un fleac pe lângă izolarea completă zeci de ani, sărăcia totală, otrava și tortura etc. Nu voi povesti despre anii mei de studenție, asta deja am făcut. Nu au fost șanse defel. La Motivation am ajuns după ce am telefonat din nou Cezarei Dașu, o femeie psiholog mai tânără ca mine, pe care mi-a oferit-o drept un fel de consilier de către dna Iolanda Mitrofan.
Întrevederea mea cu Iolanda s-a petrecut inițial în ultimul an de facultate, când a trebuit să aleg un profesor îndrumăor pentru lucrarea de diplomă și am ales-o pe ea. A fost la un spital/sediu al unei institiuții pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă și acolo ea m-a invitat în cabinetul ei și apoi a chemat o altă studentă pe care nu o cunoșteam - sau studenta era acolo - și profesoara vorbea cu ea aproape tot timpul și amănunțit despre lucrarea ei de diplomă și nu avea nici cel mai mic interes legat de îndrumarea mea. A trebuit să renunț să o mai caut. În ultimii ani erau unii care spuneau că eu am fost proastă, că atunci aveam oșansă să dovedesc că am intelectul bun și să fac o lucrare bună, în timp ce eu, ca proasta, m-am luat după indicațiile formale ale profesorilor care cereau date statistice din realitate în ucrarea de diplomă, fără să înțeleg că trebuia să îndărznesc să încalc regulile și cerințele și fără să înțeleg că trebuia să fie gândirea și creația mea științifică și nu adoptarea teoriilor altora din cărți. E drept, eu nu am avut decât acea șansă toată viața și încă una de lucrare de creație pentru un simpozion la liceul unde am predat, ar atunci nu am făcut nimic din alte motive. Deci 2 șanse toată viața, prima pe vremea când nu înțelegeam nimic despre creativitatea științifică și credeam că e bine să fiu coerentă cu alte teorii mai vechi, ale altora.
După ce profesorii și colegii m-au tot respins, după ce colegii au primit ușor locuri de muncă și eu nimic, deși de mult îmi revenisem din tratamentul psihiatric, care afectează doar memoria livrescă, nu a evenimentelor de viață, dar citisem din nou și din nou mai mulți ani, deși inteligența omului, mai precis spus capacitatea și disponibilitatea nu se măsoară în memorie (unii nu pot avea contact cu sursele de informație la modă sau din școli dar sunt inteligenți totuși), am fost obligată să dau examen la master la psihoterapie în București, deși nu eram deloc atrasă de așa ceva, nu aveam aptitudini în afară de dragul de oameni și de a îi asculta și nici nu putea să îmi placă așa o oroare.Deci al 6-lea an după primii 5. Ar fi fost ideal să fi fost acceptată din nou la Cluj, unde făcusem primul an, dar acolo nu aveam nicio legătură, niciun sprijin, deși aș fi putut urma alt profil de master mai ușor.
Iolanda era țepoasă și ciudată la facultate cu mine. Eu scriu acum despre ea fără falsă politețe, cu nostalgia tinereții și cu interes mai mult documentar, de mărturie. Unii spuneau de curând că că ea așa și-a croit drumul în societate, înțepând pe ici pe colo. Eu nu sunt de acord cu aceia, așa era felul ei de a fi, poate mai ales cu persoanele blânde ca mine, nu era o metodă de ascensiune socială și nimeni nu urcă așa nicăieri.
M-au iritat mici detalii, cum ar fi că mă trata ca pe un pacient (deci sclavă) cu întrebarea bizară dacă mă simt autentică, altădată spunea că uite eu sunt Vărsătorul - nu știu dacă se referea la mișcarea New Age sau la caracteristicile mele ca zodie și spunea că Vărsătorii mereu ne dădăcesc pe toți până când ne învață ce e bun. Și tata spunea despre mine - Cristina ne tot învață, probabil cu referire la rolul meu mesianic sau de sfântă din mintea lui, fiindcă el mă numea, dar numai după spitalul de psihiatrie ”sfânta lu tata”: Și el era Vărsător. Altă dată m-am simțit prost când a trebuit să mă aplec peste o masă la programul de master și Iolanda venea sau mă vedea de la spate și eram în fustă cu cordon lat și ea a spus că am început să arăt mai bine, să slăbesc, deși nu era adevărat, dar ea spunea ca unui pacient și eu eram doar o femeie tânără din genul celor cu talie subțire. Și altfel de astfel de momente penibile, fleacuri.
Ulterior, fiind total singură și nenorocită și fără bani și fără activitate, am căutat-o pe Iolanda din nou și am descoperit că mai mulți foști colegi ai mei lucrau împreună la Institutul SPER, care era atunci într-un bloc de lângă facultatea de drept, deci implicit aproape de Opera Română.
Continuarea mâine despre SPER și restul despre Iolanda și Cezara și Vișoiu cea nebună și furioasă în genul antic grecesc și restul despre Alina de la Motivation și Opera Română printre altele.
Rămăsesem data trecută la povestea legată de fundația Motivation. În primul rând, deși nu credeți, eu am fost mereu așa cum sunt și chiar am fost perfecțiunea în cele mai mici detalii și momente ale vieții. Deși toți m-au respins și nu am avut nicio șansă 35 de ani din cei 48, totuși am rămas mereu cu inima deschisă și bună, cu blândețe și vorbe curate, cu judecată corectă și dragoste de oameni. Mereu naturală, firească, deschisă. Dar, e adevărat, toți vor și vreți să mor, fiindcă și dvs. sprijiniți indirect otrăvirea mea și tot ce mi s-a făcut rău în trecut și în prezent. E adevărul. Poate la sfârșitul povestirii acesteia și dacă veți citi tot ce am scris veți înțelege următorul adevăr: am fost chiar un om perfect, și e vorba de o imensă frumusețe și foarte mult bine curat, ambele sprijinite de intelect bun cu adevărat. Știu, nimeni nu m-a acceptat, și din cauza aceasta oamenii proști au tendința să creadă că sunt vanitoasă și nu mă apreciez corect, dar e adevărul, poate la sfârșitul acestei veri sau în toamnă se vor răzgândi și îmi vor da libertatea cerută din 84, deși era bine mai devreme pentru a fructifica potențialul de bine și capacitatea de muncă și de studiu și creație intelectuală. Sunt deja 35 de ani de lipsă de viață, închisoare și tortură continuă.
Am ajuns la fundația Motivation pe o cale ocolită, pe care de data asta o voi explic din nou, deși e scris deja pe blogul meu. După ce voi termina cu această povestire, vor urma lucruri pe care nu le-am mai scris.
Au fost unii oameni răuvoitori care m-au criticat pentru micile detalii de adevăr neplăcut povestite de mine despre profesorii mei universitari, ca și cum eu eram ranchiunoasă sau răuvoitoare, sau cu gândul urât, când de fapt aceste lucruri erau fleacuri, necesare doar în firul poveștii, pentru imaginea completă. După cum vă puteți imagina, eu am fost de mică un om care respecta mult profesorii, în timp ce ceilalți copii îi bârfeau în orice fel sau îi judecau greșit. Di nou povestea Cordeliei, mereu se pare că acești copii ca mine nu atrag simpatia sau aprecierea profesorilor, ci ceilalți, deși copiii buni și inteligenți sunt cei pe care instituțiile și oamenii se pot baza pe termen lung și în orice condiții, ei niciodată nu trădează ce e bun și nu judecă pripit sau greșit.
Unii spuneau, dacă mai țineți minte, că nu mă puteau accepta în societate, fiindcă ar fi însemnat să sacrifice patru profesori universitari, deși probabil răul pe care mi -au făcut aceia era un fleac pe lângă izolarea completă zeci de ani, sărăcia totală, otrava și tortura etc. Nu voi povesti despre anii mei de studenție, asta deja am făcut. Nu au fost șanse defel. La Motivation am ajuns după ce am telefonat din nou Cezarei Dașu, o femeie psiholog mai tânără ca mine, pe care mi-a oferit-o drept un fel de consilier de către dna Iolanda Mitrofan.
Întrevederea mea cu Iolanda s-a petrecut inițial în ultimul an de facultate, când a trebuit să aleg un profesor îndrumăor pentru lucrarea de diplomă și am ales-o pe ea. A fost la un spital/sediu al unei institiuții pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă și acolo ea m-a invitat în cabinetul ei și apoi a chemat o altă studentă pe care nu o cunoșteam - sau studenta era acolo - și profesoara vorbea cu ea aproape tot timpul și amănunțit despre lucrarea ei de diplomă și nu avea nici cel mai mic interes legat de îndrumarea mea. A trebuit să renunț să o mai caut. În ultimii ani erau unii care spuneau că eu am fost proastă, că atunci aveam oșansă să dovedesc că am intelectul bun și să fac o lucrare bună, în timp ce eu, ca proasta, m-am luat după indicațiile formale ale profesorilor care cereau date statistice din realitate în ucrarea de diplomă, fără să înțeleg că trebuia să îndărznesc să încalc regulile și cerințele și fără să înțeleg că trebuia să fie gândirea și creația mea științifică și nu adoptarea teoriilor altora din cărți. E drept, eu nu am avut decât acea șansă toată viața și încă una de lucrare de creație pentru un simpozion la liceul unde am predat, ar atunci nu am făcut nimic din alte motive. Deci 2 șanse toată viața, prima pe vremea când nu înțelegeam nimic despre creativitatea științifică și credeam că e bine să fiu coerentă cu alte teorii mai vechi, ale altora.
După ce profesorii și colegii m-au tot respins, după ce colegii au primit ușor locuri de muncă și eu nimic, deși de mult îmi revenisem din tratamentul psihiatric, care afectează doar memoria livrescă, nu a evenimentelor de viață, dar citisem din nou și din nou mai mulți ani, deși inteligența omului, mai precis spus capacitatea și disponibilitatea nu se măsoară în memorie (unii nu pot avea contact cu sursele de informație la modă sau din școli dar sunt inteligenți totuși), am fost obligată să dau examen la master la psihoterapie în București, deși nu eram deloc atrasă de așa ceva, nu aveam aptitudini în afară de dragul de oameni și de a îi asculta și nici nu putea să îmi placă așa o oroare.Deci al 6-lea an după primii 5. Ar fi fost ideal să fi fost acceptată din nou la Cluj, unde făcusem primul an, dar acolo nu aveam nicio legătură, niciun sprijin, deși aș fi putut urma alt profil de master mai ușor.
Iolanda era țepoasă și ciudată la facultate cu mine. Eu scriu acum despre ea fără falsă politețe, cu nostalgia tinereții și cu interes mai mult documentar, de mărturie. Unii spuneau de curând că că ea așa și-a croit drumul în societate, înțepând pe ici pe colo. Eu nu sunt de acord cu aceia, așa era felul ei de a fi, poate mai ales cu persoanele blânde ca mine, nu era o metodă de ascensiune socială și nimeni nu urcă așa nicăieri.
M-au iritat mici detalii, cum ar fi că mă trata ca pe un pacient (deci sclavă) cu întrebarea bizară dacă mă simt autentică, altădată spunea că uite eu sunt Vărsătorul - nu știu dacă se referea la mișcarea New Age sau la caracteristicile mele ca zodie și spunea că Vărsătorii mereu ne dădăcesc pe toți până când ne învață ce e bun. Și tata spunea despre mine - Cristina ne tot învață, probabil cu referire la rolul meu mesianic sau de sfântă din mintea lui, fiindcă el mă numea, dar numai după spitalul de psihiatrie ”sfânta lu tata”: Și el era Vărsător. Altă dată m-am simțit prost când a trebuit să mă aplec peste o masă la programul de master și Iolanda venea sau mă vedea de la spate și eram în fustă cu cordon lat și ea a spus că am început să arăt mai bine, să slăbesc, deși nu era adevărat, dar ea spunea ca unui pacient și eu eram doar o femeie tânără din genul celor cu talie subțire. Și altfel de astfel de momente penibile, fleacuri.
Ulterior, fiind total singură și nenorocită și fără bani și fără activitate, am căutat-o pe Iolanda din nou și am descoperit că mai mulți foști colegi ai mei lucrau împreună la Institutul SPER, care era atunci într-un bloc de lângă facultatea de drept, deci implicit aproape de Opera Română.
Continuarea mâine despre SPER și restul despre Iolanda și Cezara și Vișoiu cea nebună și furioasă în genul antic grecesc și restul despre Alina de la Motivation și Opera Română printre altele.
duminică, 11 august 2019
11 august 2019
II - continuare
Cu tot dezinteresul dvs., acum trebuie să continuu să scriu partea a II-a din acea povestire despre mine.
De foarte multe ori au intrat peste mine cu ideea că ”ei nu te văd așa cum ești”. Am întrebat cine. Poate se referă la familia mea, cu care de fapt nu am relații deloc (în afară de mama), dar nu are sens. Sau poate se referă la prietenii sau cititorii mei de pe facebook (altcineva nu există în viața mea - facebookiști care uneori par să arunce o lumină falsă asupra vieții mele - dar asta nu are sens absolut deloc, fiindcă dvs. și alții nu știți absolut nimic despre mine și nu ați avut contact cu mine deloc. Cum să mă vedeți? În niciun fel, nu e logic posibil. Ați fi putut eventual înțelege ceva despre mine dacă ați fi citit blogurile mele, inclusiv acela despre viața mea, dar cu atenție.
Unii criticau faptul că eu am scris și continuu să scriu adevărul, când de fapt nu era ceva rău și era necesar și normal, singura mea șansă reală de viață, chiar dacă infimă.
Ei spuneau nu de mult că prin spunerea adevărului - care însă nu e recunoscut și e distorsionat de ceilalți - eu mi-aș fi salvat viața, dar aș fi distrus multe lucruri bune, cum ar fi evoluția pozitivă și prestigiul psihologiei și psihiatriei din România, cu cae eu am avut legătură și care m-au persecutat. Niciodată nu am inventat nimic, ei chiar asta spuneau acum câteva zile, dar și mai demult. Este o concepție greșită. Adevărul curat și întreg nu distruge absolut nimic niciodată. Cel mult, dar numai rar, ar fi dus la anumite progrese sau binefaceri sau optimizări ale diverselor subsisteme.
continuu imediat
Este vorba deci despre viața mea socială, interacțiunile mele cu alți oameni, gîndurile și sentimentele mele, răul pe care fără rost mi l-au făcut. Perfecțiunea mea și faptul că din 84 am încercat, fără nicio reacție greșităn sau defect, să fiu acceptată ca om liber în societate, fiindcă meritam și nu avea rost să fiu omorâtă.
Toți oamenii inteligenți înțeleg că e vroba în cazul meu de sclavie mutilantă și că nu am avut nicio șansă de viață. Mulți spuneau că toți pacienții psihiatrici au dreptate, deci nu exista niciun motiv ca eu să fiu eliberată și deci să am drepturi sociale, fiindcă așa au hotărât unii de cînd m-am născut. Eu consider că meritam să fiu o excepție și să mi se dea libertatea, fiindcă am fost cu adevărat un om perfect, cu multe calități și capacitate de muncă și studiu și creație intelectuală, fără defecte sau greșeli. În ce privește pe ceilalți pacienți psihiatrici, ei sunt la fel de răi și proști ca și oamenii liberi din afara spitalului, cu cîteva 2-3 excepții poate - din tot ce am cunoscut eu la internările mele psihiatrice.
Fiindcă e vorba de tot ce e mai important - respectiv relațiile omului cu ceilalți oameni - voi proceda în mod sistematic. În primul rând, trebuie să înțelegeți că acest lucru e cel mai important și esența vieții omenești. Niciun om nu e nimic în afara societății, fiecare om trăiește numai prin și datorită celorlalți, altceva nu e necesar pentru fericire sau pentru autocunoaștere, autostimă, bucurie sau plăcere a vieții, rost al omului viu. Eu înțelesesem foarte bine acest lucru încă din 1984, când au început să mă tortureze părinții și să mă respingă ceilalți. Niciodată nu am gândit altfel și nu am simțit altfel și e imposibil ca un om să trăiască vreo satisfacție sau orice fel de confort de viață sau orice progres personal în singurătate. Absolut nimic. Tot ce am gândit sau memorat sau muncit vreodată a fost mereu cu conștiința faptului că e pentru ceilalți. Nu există nimic auto-fatic în vorbirea sau viața nimănui. Cei care nu au fost singuri cel puțin 25 de ani nu pot înțelege. Prospero a trăit singur puțin, dar tot ce făcea era pentru și prin Miranda, Caliban, Ariel. Robinson Crusoe îl avea pe Vineri și pe tatăl lui Vineri și Biblia și încă câțiva și numai astfel a rezistat și a avut activitate utilă 27 de ani. Eu am fost singură 35 de ani și complet izolată aproape 14 ani și nu mai pot îndura. Între timp nu am înnebunit niciodată și am rămas absolut la fel cum eram în 84. Numai proștii cred că omul are vreun rost singur și de obicei singuri rămân bătrânii, văduvii, părinții cu copii mari etc. Dar ei totuși mai comunică cu restul familiei, cu prieteni, cu vecini etc. și în plus au și bucuria că viața lor a avut un rost și încă are, ei fiind doriți sau iubiți sau respectați un pic sau mai mult de familie și cunoștințe. Eu am fost izolată forțat și complet de mulți ani, în anii tineri și roditori ai vieții și am cerut mereu drepturile și mi s-au refuzat mereu. Singurul rost și rod al vieții mele e mama mea rea și care îmi dorea moartea de la 13 ani (poate fiind nebună sau altceva, oricum eu nu aveam gânduri rele, dar ea asta declara) - deci viața mea toată și tot ce pot fi util și toată bucuria mea ca om e oar mama și oarecum pisica mea Cloe, un animal.
Punctul numărul unu este relația mea cu pacienții psihiatrici. Eșec total și aici, din motive ușor de înțeles. Eu, fiind un om normal, cum sunt și mulți dintre ei, nu aveam de unde să scot oameni în viața mea fără noroc, cu familie mică și săracă și retrasă. Nu aveam cum să vânez oameni cât de cît apropiați ca personalitate și interese de mine, să îi trag de mână și să îngenunchez în fața lor să îi rog să vorbim la telefon măcar o dată pe lună sau să vină la mine la o cafea sau la un ceai. Oamenii cu interesele mele colaborează intelectual în mod util, dar și afectiv, cu alți oameni liberi, între care eu nu am am fost primită, care au dreptul să își fructifice valoarea de muncă și de intelect în cadre organizate împreună cu alții sau, dacă nu lucrează în instituții, a totuși o rețea organizată de relații cu ceilalți asemenea lor. Una dintre rarele mele ocazii de comunicare cu alții au fost internările mele la psihiatrie. Acolo, în general, infirmierele, pacienții, asistentele și medicii și-au bătut joc de mine, așa cum am povestit în detaliu pe blogul meu. Nu mai detailez - era ca în afara spitalului, parcă aveau ceva cu mine, iar psihiatra Căpraru, singura care a dialogat cu mine dintre cei 5 psihiatri ai mei, spunea că eu ”nu socializez” (cuvânt înjositor pentru un om) cu ceilalți pacienți, ca să răsucească cuțitul în rana reală și era complet absurd, fiindcă ceilalți erau cu adevărat răi sau proști și mă vorbeau de rău pe față, fără motiv, și nu aveam niciun interes comun cu ei și nu aveam ce face împreună cu ei. Au existat numai cîteva excepții - doar câțiva oameni mai buni care s-au purtat mai bine cu mine - și o singură pacientă mai inteligentă cu care am reușit să comunic, Victoria, la ultima mea internare, în 2016, la sfârșitul anului. Totuși, eu mereu am încercat să mențin relațiile mele cu alți pacienți și după externare, am făcut schimburi de numere de telefon și am rugat să mă caute sau să accepte să îi caut eu, dar a fost în zadar, nu au vrut sau nu au putut să continue relația cu mine. După mai bine de un an din acel 2016, m-am bucurat mult când m-a căutat Victoria pe facebook și apoi mi-a propus să ne întâlnim și părea ceva sigur, un miracol practic în viața mea, dar ea a renunțat apoi, așa cum am pățit mereu, nu ne-am mai văzut.
Încă o dată, una dintre rarele ocazii de viață socială reală din viața mea au fost internările psihiatrice. Este adevărat că e vorba de sclavie monstruoasă, dar managerii sistemului încearcă să dea impresia falsă de umanizare a sistemului. În realitate e invers. Eu nu cunosc, ca grupuri și medii organizate pentru pacienți psihiatrici decât două:
fundația ”Trepte”, pentru pacienți până la 55 de ani, unde intră numai cei favorizați și recomandați - eu am fost rcomandată în 2002 sau 2003 de medicul Căpraru, dar cei din grup nu prea m-au agreat, am fost doar o dată acolo și unul vorbea de exemplu despre faptul că trebuie să ascundă condiția lui de femeia de serviciu a blocului, fiindcă altfel e rău - de parcă vecinii au ar ști sau nu ar afla oricum și se plângeau că pensia lor e mică - dar eu abia trecusem de 30 de ani și imploram dreptul la muncă de mult timp și dna Căpraru a spus că nu pot obține pensie atunci când am întrebat, și că ar trebui să caut de lucru. Alții însă, cu am povestit deja și voi explica din nou, spuneau că nu am dreptul legal să muncesc și Căpraru Nora contesta aceasta atunci. Nu am rămas atunci la Trepte, unde pacienții mi sepăreau oribil de ipocriți și jucau piese de teatru ca terapie și confecționau mărțișoare (asta da, recunosc, nu e rău) dar și mergeau împreună la ”distracții” la filme în oraș, deci aveau și bani față de mine și aveau și altă stare de spirit, în timp ce eu îmi doream nespus de o viață să muncesc și chiar eram în stare. Ulterior, cum voi povesti, am obținut un post de titular la liceul ILC din București, unde nu am reușit din vina altora 100% - ce am notat pe blogul meu a fost adevărat - și totdată fiindcă eram cu adevărat otrăvită, dar nici măcar nu știam atunci. Anul trecut, 2018, aveam 47 de ani și am telefonat la Trepte și desigur mi s-a refuzat orice evaluare și acceptare eventuală acolo, că tot mai bine ar fi fost cu nebunii aceia decât moartă de singurătate, și eu oricum mereu am respectat și iubit oamenii, chiar și pe ei. Anul acesta am intenționat să caut mai mulți oameni - că de fapt doar oamenii contează, organizațiile și instituțiile și fundațiile sunt tot oameni, nimic altceva, și nu au altfel de putere - printre altele am vrut să merg să caut pe Căpraru, să vorbesc măcar 2-3 cuvinte, chiar dacă nu m-ar fi putut ajuta și nu fusese ultima mea psihiatră, dar nu am fost lăsată să merg nicăieri.
Al doilea centru social pe care îl știam - și poate singurul care mai există în ditamai capitala - era Estuar, unde existau nu de mult foarte mulți psihologi pe cap de pacient. Dar la Estuar erau activități, dacă țin bine minte, numai în sezonul cald, (pe gheață oricum nu aș fi putut merge nicăieri) era departe de mine și ajungeam greu cu două mijloace de transport în comun cu scări înalte, ceea ce era greu pentru condiția mea de șchioapă și, chiar în perioada în care nu mai puteam de singurătate și încercam să merg acolo pur și simplu nu aveam bani pentru bilete - patru pe zi, să zicem 12 pe săptămână dacă mergeam 3 zile, deci 48 pe lună, adică peste 60 de lei pe lună, când aveam cam 10 milioane pe lună și aveam facturi și nu putem deci aproape un milion pentru mersul acolo lunar, dacă mai luam și câte o apă de băut la jumătate de litru, când nu aveam nici haine și încălțări, când nu aveam nici pensie și nici ajutorul actual de la primărie și nu mai aveam nici bani de șampon sau de pâine sau de detergent pentru rufe și mi le lua mama din oraș la Voluntari să mi le spele. Atunci m-am dus totuși, fiindcă nu mai puteam îndura fără nicio vorbă cu nimeni, și psihologii de acolo mi-au cerut scrisoare medicală și copie după foaia mea clinică de la medicul psihiatru, eu fiind dispensarizată din 2007 la policlinica Vitan la medicul Cârlig Raisa, care vorbește mereu cu accent moldovenesc.
(fac o paranteză cu ideile unora de astăzi:
”Familia ta și ceilalți mint despre tine și tu încă nici nu ai murit. După ce mori, ei vor continua să mintă.”
”Proștii au ajuns să creadă că în vârful piramidei este mereu un nebun și tu de fapt ai fost un om normal în cele mai mici detalii”
”pacienții psihiatrici sunt tratați mai rău decât cei din închisori, fiindcă nu sunt considerați oameni deloc.”)
Revin la povestea despre Estuar.
Eu nu am avut bani toată viața și mai mulți ani a fost greu de tot, deși eram tânără. Nu am avut-o ca relație socială decât pe mama, dar am explicat cum a fost ea de când eram copil și vă dați seama cum a fost și după moartea tatei, chiar dacă, nu am apucat să notez pe blogul meu. Ea e cea care a blocat proprietățile imobiliare în indiviziune, dar a devenit și mai rea uneori inventând fără motiv că eu o sărăcesc pe ea și o arunc pe drumuri. Nici ea nu avea bani, dar a fost lăsată să muncească până la 70 de ani. Dacă îi ceream bani, oricât de puțini, de obicei 10-15 lei, dar nu des și numai rar 50 de lei după mai mulți ani, ea făcea foarte urât și mă lua mult la rost, cu pretextul că fumam, deși banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam. Pe altceva nu am cheltuit, că nici nu aveam ce. Doi ani nu am fumat deloc, dar m-au torturat enorm și am fumat din nou numai din două motive - izolarea totală și faptul sigur că eram otrăvită (inclusiv mirosul) de vecini și nimeream sigur otravă la supermarket și în alte părți. Nu greșisem nimic toată viața, eram capabilă de muncă și tot timpul îmi aruncau vorbe de moarte și ură, după o viață întreagă de iubire și gânduri bune față de oameni.
Când Cârlig a trebuit să îmi dea actele necesare nu a refuzat, dar mi le-a dat pe amândouă pe numele altei paciente, în timp ce eu nu am verificat când am ieșit din cabinetul ei, de unde ieșeam mereu cam șifonată, fiindcă spuneam bună ziua și ele, ea cu Carmen, asistenta ei, de obicei începeau imediat să vorbească cu alți pacienți și ignoaru cuvintele mele normale de politețe. Ajungând la sediul Estuar, o tânără psiholog mi-a spus că ambele acte erau ale altcuiva după ce a plecat cu ele într-un birou și apoi a ieșit, deci eu nu pot spune cu certitudine cine era vinovat. Nu m-am mai dus din nou la psihiatru după acte, simțindu-mă respinsă oficial, fără statut normal la Estuar, unde spuneau că toți pacienții trebuie să aibă dosar. Nu am mai încercat, fiindu-mi greu și urât pe moment, mai ales că așa a fost toată viața. Am fost mereu un om corect, dar ei , psihologii șipsihiatrii, au mințit flagrant , cum am dovedit nu de mult cu actul întocmit de psihologul Călinescu la ultima mea internare în 2016 și cu actele psihiatrice de atunci, scanate de mine și postate aici. Am încă actele greșite de Cârlig (care era și numele unei foste eleve de liceu de-a mea) și poate voi scana din nou să vă arăt, dar presupun că ați înțeles că am dreptate și e adevărul. Lucrul acesta m-a amărât foarte tare, fiindcă nu mai puteam îndura singurătatea și nedreptatea constantă. Au intrat peste mintea mea niște idioți care spuneau că eu nu am ce căuta la Estuar fiindcă nu sunt nebună, deși e clar și omenește normal că omul are nvoie de câteva cuvințele măcar din când în când, și relația cu niște proști sau nebuni ”adevărați” e de mii de ori mai bună decât nimicul, este un lucru bun și prețios și necesar și e inuman ca oamenii să fie tratați așa. Alții au intrat cu veșnica lor obsesie că ei trebuie să facă să nu respire nimic și să mușamalizeze totul. Întotdeauna am fost genul de persoană care nu are nevoie să vorbească decât puțin, dar care se bucură mult să îi asculte pe ceilalți.
Azi, 11 august 2019, am căzut pe trepte intrând în casă, fiindcă m-am împiedicat în fusta prea lungă, Nu m-am rănit decât la cotul drept și nu mi-a curs mult sânge, mulțumesc lui Dumnezeu că nu am pățit ceva rău.
Strâns legat de experiența mea negativă cu pacienții și personalul psihiatric, ca relații sociale, este și povestea legată de fundația Motivation. Această poveste despre fundația Motivation, unde am fost înscrisă într-un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap fizic sau psihic a durat 3 ani aproape, din februarie 2010, când m-am înscris acolo printr-o formalitate numită contract, până la sfârșitul lui 2012 când, doar în urma insistențelor mele, rare, din an în Paște, mi s-a spus că acel program al lor a luase sfârșit, dar nici nu fusesem anunțată. Oricum, între timp nu mi s-a oferit nimic de muncă sau o activitate oarecare, chiar neplătită. Și acest lucru ține tot de capitolul relații sociale și voi explica mâine, acum e prea târziu.
Un alt aspect care ține tot de social e faptul că astă seară veneam spre casă pe strada Avram Iancu din Voluntari și un tânăr a scuipat zgomotos pe trotuar imediat după ce m-a depășit. Nu știu dacă a fost cu intenție rea, dar pot spune că acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori în București pe Moșilor, unde locuiam, unde bărbați mai jos pe scara socială - țigani răi, proști fără bani, bețivi, diverși nebuni scuipau pe jos când se apropiau de mine, fie în fața mea, fie imediat ce mă depășeau. Totuși acest lucru neplăcut e legat de alte evenimente pe care le voi povesti, de modul în care mă torturau vecinii (cum voi povesti pe scurt) și de faptul că eram în scalvie și nu eram om liber și deci nu aveam dreptul la muncă cel puțin. Este posibil să fi fost cu intenție rea, fiindcă ei încontinuu inventau minciuni despre mine, eu fiind evident singură din 1984. Aceste momente de scuipat pe lângă mine au fost mai ales în anii de după 2010, deci e posibil să fi fost dn cauza persecuției asupra mea, deși după 2005, cum am explicat, nu am avut nici cea mai mică greșeală nici de gândire, în timp ce toată tinerețea, până la 35 de ani, am avut doar câteva mici greșeli de lipsă de înțelegere a universului omului, fiind tânără, dar totuși numai câteva greșeli toată viața și niciodată greșeli de faptă sau cuvânt, și nu am făcut nimic rău nimănui.
Noapte bună acum.
Cu tot dezinteresul dvs., acum trebuie să continuu să scriu partea a II-a din acea povestire despre mine.
De foarte multe ori au intrat peste mine cu ideea că ”ei nu te văd așa cum ești”. Am întrebat cine. Poate se referă la familia mea, cu care de fapt nu am relații deloc (în afară de mama), dar nu are sens. Sau poate se referă la prietenii sau cititorii mei de pe facebook (altcineva nu există în viața mea - facebookiști care uneori par să arunce o lumină falsă asupra vieții mele - dar asta nu are sens absolut deloc, fiindcă dvs. și alții nu știți absolut nimic despre mine și nu ați avut contact cu mine deloc. Cum să mă vedeți? În niciun fel, nu e logic posibil. Ați fi putut eventual înțelege ceva despre mine dacă ați fi citit blogurile mele, inclusiv acela despre viața mea, dar cu atenție.
Unii criticau faptul că eu am scris și continuu să scriu adevărul, când de fapt nu era ceva rău și era necesar și normal, singura mea șansă reală de viață, chiar dacă infimă.
Ei spuneau nu de mult că prin spunerea adevărului - care însă nu e recunoscut și e distorsionat de ceilalți - eu mi-aș fi salvat viața, dar aș fi distrus multe lucruri bune, cum ar fi evoluția pozitivă și prestigiul psihologiei și psihiatriei din România, cu cae eu am avut legătură și care m-au persecutat. Niciodată nu am inventat nimic, ei chiar asta spuneau acum câteva zile, dar și mai demult. Este o concepție greșită. Adevărul curat și întreg nu distruge absolut nimic niciodată. Cel mult, dar numai rar, ar fi dus la anumite progrese sau binefaceri sau optimizări ale diverselor subsisteme.
continuu imediat
Este vorba deci despre viața mea socială, interacțiunile mele cu alți oameni, gîndurile și sentimentele mele, răul pe care fără rost mi l-au făcut. Perfecțiunea mea și faptul că din 84 am încercat, fără nicio reacție greșităn sau defect, să fiu acceptată ca om liber în societate, fiindcă meritam și nu avea rost să fiu omorâtă.
Toți oamenii inteligenți înțeleg că e vroba în cazul meu de sclavie mutilantă și că nu am avut nicio șansă de viață. Mulți spuneau că toți pacienții psihiatrici au dreptate, deci nu exista niciun motiv ca eu să fiu eliberată și deci să am drepturi sociale, fiindcă așa au hotărât unii de cînd m-am născut. Eu consider că meritam să fiu o excepție și să mi se dea libertatea, fiindcă am fost cu adevărat un om perfect, cu multe calități și capacitate de muncă și studiu și creație intelectuală, fără defecte sau greșeli. În ce privește pe ceilalți pacienți psihiatrici, ei sunt la fel de răi și proști ca și oamenii liberi din afara spitalului, cu cîteva 2-3 excepții poate - din tot ce am cunoscut eu la internările mele psihiatrice.
Fiindcă e vorba de tot ce e mai important - respectiv relațiile omului cu ceilalți oameni - voi proceda în mod sistematic. În primul rând, trebuie să înțelegeți că acest lucru e cel mai important și esența vieții omenești. Niciun om nu e nimic în afara societății, fiecare om trăiește numai prin și datorită celorlalți, altceva nu e necesar pentru fericire sau pentru autocunoaștere, autostimă, bucurie sau plăcere a vieții, rost al omului viu. Eu înțelesesem foarte bine acest lucru încă din 1984, când au început să mă tortureze părinții și să mă respingă ceilalți. Niciodată nu am gândit altfel și nu am simțit altfel și e imposibil ca un om să trăiască vreo satisfacție sau orice fel de confort de viață sau orice progres personal în singurătate. Absolut nimic. Tot ce am gândit sau memorat sau muncit vreodată a fost mereu cu conștiința faptului că e pentru ceilalți. Nu există nimic auto-fatic în vorbirea sau viața nimănui. Cei care nu au fost singuri cel puțin 25 de ani nu pot înțelege. Prospero a trăit singur puțin, dar tot ce făcea era pentru și prin Miranda, Caliban, Ariel. Robinson Crusoe îl avea pe Vineri și pe tatăl lui Vineri și Biblia și încă câțiva și numai astfel a rezistat și a avut activitate utilă 27 de ani. Eu am fost singură 35 de ani și complet izolată aproape 14 ani și nu mai pot îndura. Între timp nu am înnebunit niciodată și am rămas absolut la fel cum eram în 84. Numai proștii cred că omul are vreun rost singur și de obicei singuri rămân bătrânii, văduvii, părinții cu copii mari etc. Dar ei totuși mai comunică cu restul familiei, cu prieteni, cu vecini etc. și în plus au și bucuria că viața lor a avut un rost și încă are, ei fiind doriți sau iubiți sau respectați un pic sau mai mult de familie și cunoștințe. Eu am fost izolată forțat și complet de mulți ani, în anii tineri și roditori ai vieții și am cerut mereu drepturile și mi s-au refuzat mereu. Singurul rost și rod al vieții mele e mama mea rea și care îmi dorea moartea de la 13 ani (poate fiind nebună sau altceva, oricum eu nu aveam gânduri rele, dar ea asta declara) - deci viața mea toată și tot ce pot fi util și toată bucuria mea ca om e oar mama și oarecum pisica mea Cloe, un animal.
Punctul numărul unu este relația mea cu pacienții psihiatrici. Eșec total și aici, din motive ușor de înțeles. Eu, fiind un om normal, cum sunt și mulți dintre ei, nu aveam de unde să scot oameni în viața mea fără noroc, cu familie mică și săracă și retrasă. Nu aveam cum să vânez oameni cât de cît apropiați ca personalitate și interese de mine, să îi trag de mână și să îngenunchez în fața lor să îi rog să vorbim la telefon măcar o dată pe lună sau să vină la mine la o cafea sau la un ceai. Oamenii cu interesele mele colaborează intelectual în mod util, dar și afectiv, cu alți oameni liberi, între care eu nu am am fost primită, care au dreptul să își fructifice valoarea de muncă și de intelect în cadre organizate împreună cu alții sau, dacă nu lucrează în instituții, a totuși o rețea organizată de relații cu ceilalți asemenea lor. Una dintre rarele mele ocazii de comunicare cu alții au fost internările mele la psihiatrie. Acolo, în general, infirmierele, pacienții, asistentele și medicii și-au bătut joc de mine, așa cum am povestit în detaliu pe blogul meu. Nu mai detailez - era ca în afara spitalului, parcă aveau ceva cu mine, iar psihiatra Căpraru, singura care a dialogat cu mine dintre cei 5 psihiatri ai mei, spunea că eu ”nu socializez” (cuvânt înjositor pentru un om) cu ceilalți pacienți, ca să răsucească cuțitul în rana reală și era complet absurd, fiindcă ceilalți erau cu adevărat răi sau proști și mă vorbeau de rău pe față, fără motiv, și nu aveam niciun interes comun cu ei și nu aveam ce face împreună cu ei. Au existat numai cîteva excepții - doar câțiva oameni mai buni care s-au purtat mai bine cu mine - și o singură pacientă mai inteligentă cu care am reușit să comunic, Victoria, la ultima mea internare, în 2016, la sfârșitul anului. Totuși, eu mereu am încercat să mențin relațiile mele cu alți pacienți și după externare, am făcut schimburi de numere de telefon și am rugat să mă caute sau să accepte să îi caut eu, dar a fost în zadar, nu au vrut sau nu au putut să continue relația cu mine. După mai bine de un an din acel 2016, m-am bucurat mult când m-a căutat Victoria pe facebook și apoi mi-a propus să ne întâlnim și părea ceva sigur, un miracol practic în viața mea, dar ea a renunțat apoi, așa cum am pățit mereu, nu ne-am mai văzut.
Încă o dată, una dintre rarele ocazii de viață socială reală din viața mea au fost internările psihiatrice. Este adevărat că e vorba de sclavie monstruoasă, dar managerii sistemului încearcă să dea impresia falsă de umanizare a sistemului. În realitate e invers. Eu nu cunosc, ca grupuri și medii organizate pentru pacienți psihiatrici decât două:
fundația ”Trepte”, pentru pacienți până la 55 de ani, unde intră numai cei favorizați și recomandați - eu am fost rcomandată în 2002 sau 2003 de medicul Căpraru, dar cei din grup nu prea m-au agreat, am fost doar o dată acolo și unul vorbea de exemplu despre faptul că trebuie să ascundă condiția lui de femeia de serviciu a blocului, fiindcă altfel e rău - de parcă vecinii au ar ști sau nu ar afla oricum și se plângeau că pensia lor e mică - dar eu abia trecusem de 30 de ani și imploram dreptul la muncă de mult timp și dna Căpraru a spus că nu pot obține pensie atunci când am întrebat, și că ar trebui să caut de lucru. Alții însă, cu am povestit deja și voi explica din nou, spuneau că nu am dreptul legal să muncesc și Căpraru Nora contesta aceasta atunci. Nu am rămas atunci la Trepte, unde pacienții mi sepăreau oribil de ipocriți și jucau piese de teatru ca terapie și confecționau mărțișoare (asta da, recunosc, nu e rău) dar și mergeau împreună la ”distracții” la filme în oraș, deci aveau și bani față de mine și aveau și altă stare de spirit, în timp ce eu îmi doream nespus de o viață să muncesc și chiar eram în stare. Ulterior, cum voi povesti, am obținut un post de titular la liceul ILC din București, unde nu am reușit din vina altora 100% - ce am notat pe blogul meu a fost adevărat - și totdată fiindcă eram cu adevărat otrăvită, dar nici măcar nu știam atunci. Anul trecut, 2018, aveam 47 de ani și am telefonat la Trepte și desigur mi s-a refuzat orice evaluare și acceptare eventuală acolo, că tot mai bine ar fi fost cu nebunii aceia decât moartă de singurătate, și eu oricum mereu am respectat și iubit oamenii, chiar și pe ei. Anul acesta am intenționat să caut mai mulți oameni - că de fapt doar oamenii contează, organizațiile și instituțiile și fundațiile sunt tot oameni, nimic altceva, și nu au altfel de putere - printre altele am vrut să merg să caut pe Căpraru, să vorbesc măcar 2-3 cuvinte, chiar dacă nu m-ar fi putut ajuta și nu fusese ultima mea psihiatră, dar nu am fost lăsată să merg nicăieri.
Al doilea centru social pe care îl știam - și poate singurul care mai există în ditamai capitala - era Estuar, unde existau nu de mult foarte mulți psihologi pe cap de pacient. Dar la Estuar erau activități, dacă țin bine minte, numai în sezonul cald, (pe gheață oricum nu aș fi putut merge nicăieri) era departe de mine și ajungeam greu cu două mijloace de transport în comun cu scări înalte, ceea ce era greu pentru condiția mea de șchioapă și, chiar în perioada în care nu mai puteam de singurătate și încercam să merg acolo pur și simplu nu aveam bani pentru bilete - patru pe zi, să zicem 12 pe săptămână dacă mergeam 3 zile, deci 48 pe lună, adică peste 60 de lei pe lună, când aveam cam 10 milioane pe lună și aveam facturi și nu putem deci aproape un milion pentru mersul acolo lunar, dacă mai luam și câte o apă de băut la jumătate de litru, când nu aveam nici haine și încălțări, când nu aveam nici pensie și nici ajutorul actual de la primărie și nu mai aveam nici bani de șampon sau de pâine sau de detergent pentru rufe și mi le lua mama din oraș la Voluntari să mi le spele. Atunci m-am dus totuși, fiindcă nu mai puteam îndura fără nicio vorbă cu nimeni, și psihologii de acolo mi-au cerut scrisoare medicală și copie după foaia mea clinică de la medicul psihiatru, eu fiind dispensarizată din 2007 la policlinica Vitan la medicul Cârlig Raisa, care vorbește mereu cu accent moldovenesc.
(fac o paranteză cu ideile unora de astăzi:
”Familia ta și ceilalți mint despre tine și tu încă nici nu ai murit. După ce mori, ei vor continua să mintă.”
”Proștii au ajuns să creadă că în vârful piramidei este mereu un nebun și tu de fapt ai fost un om normal în cele mai mici detalii”
”pacienții psihiatrici sunt tratați mai rău decât cei din închisori, fiindcă nu sunt considerați oameni deloc.”)
Revin la povestea despre Estuar.
Eu nu am avut bani toată viața și mai mulți ani a fost greu de tot, deși eram tânără. Nu am avut-o ca relație socială decât pe mama, dar am explicat cum a fost ea de când eram copil și vă dați seama cum a fost și după moartea tatei, chiar dacă, nu am apucat să notez pe blogul meu. Ea e cea care a blocat proprietățile imobiliare în indiviziune, dar a devenit și mai rea uneori inventând fără motiv că eu o sărăcesc pe ea și o arunc pe drumuri. Nici ea nu avea bani, dar a fost lăsată să muncească până la 70 de ani. Dacă îi ceream bani, oricât de puțini, de obicei 10-15 lei, dar nu des și numai rar 50 de lei după mai mulți ani, ea făcea foarte urât și mă lua mult la rost, cu pretextul că fumam, deși banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam. Pe altceva nu am cheltuit, că nici nu aveam ce. Doi ani nu am fumat deloc, dar m-au torturat enorm și am fumat din nou numai din două motive - izolarea totală și faptul sigur că eram otrăvită (inclusiv mirosul) de vecini și nimeream sigur otravă la supermarket și în alte părți. Nu greșisem nimic toată viața, eram capabilă de muncă și tot timpul îmi aruncau vorbe de moarte și ură, după o viață întreagă de iubire și gânduri bune față de oameni.
Când Cârlig a trebuit să îmi dea actele necesare nu a refuzat, dar mi le-a dat pe amândouă pe numele altei paciente, în timp ce eu nu am verificat când am ieșit din cabinetul ei, de unde ieșeam mereu cam șifonată, fiindcă spuneam bună ziua și ele, ea cu Carmen, asistenta ei, de obicei începeau imediat să vorbească cu alți pacienți și ignoaru cuvintele mele normale de politețe. Ajungând la sediul Estuar, o tânără psiholog mi-a spus că ambele acte erau ale altcuiva după ce a plecat cu ele într-un birou și apoi a ieșit, deci eu nu pot spune cu certitudine cine era vinovat. Nu m-am mai dus din nou la psihiatru după acte, simțindu-mă respinsă oficial, fără statut normal la Estuar, unde spuneau că toți pacienții trebuie să aibă dosar. Nu am mai încercat, fiindu-mi greu și urât pe moment, mai ales că așa a fost toată viața. Am fost mereu un om corect, dar ei , psihologii șipsihiatrii, au mințit flagrant , cum am dovedit nu de mult cu actul întocmit de psihologul Călinescu la ultima mea internare în 2016 și cu actele psihiatrice de atunci, scanate de mine și postate aici. Am încă actele greșite de Cârlig (care era și numele unei foste eleve de liceu de-a mea) și poate voi scana din nou să vă arăt, dar presupun că ați înțeles că am dreptate și e adevărul. Lucrul acesta m-a amărât foarte tare, fiindcă nu mai puteam îndura singurătatea și nedreptatea constantă. Au intrat peste mintea mea niște idioți care spuneau că eu nu am ce căuta la Estuar fiindcă nu sunt nebună, deși e clar și omenește normal că omul are nvoie de câteva cuvințele măcar din când în când, și relația cu niște proști sau nebuni ”adevărați” e de mii de ori mai bună decât nimicul, este un lucru bun și prețios și necesar și e inuman ca oamenii să fie tratați așa. Alții au intrat cu veșnica lor obsesie că ei trebuie să facă să nu respire nimic și să mușamalizeze totul. Întotdeauna am fost genul de persoană care nu are nevoie să vorbească decât puțin, dar care se bucură mult să îi asculte pe ceilalți.
Azi, 11 august 2019, am căzut pe trepte intrând în casă, fiindcă m-am împiedicat în fusta prea lungă, Nu m-am rănit decât la cotul drept și nu mi-a curs mult sânge, mulțumesc lui Dumnezeu că nu am pățit ceva rău.
Strâns legat de experiența mea negativă cu pacienții și personalul psihiatric, ca relații sociale, este și povestea legată de fundația Motivation. Această poveste despre fundația Motivation, unde am fost înscrisă într-un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap fizic sau psihic a durat 3 ani aproape, din februarie 2010, când m-am înscris acolo printr-o formalitate numită contract, până la sfârșitul lui 2012 când, doar în urma insistențelor mele, rare, din an în Paște, mi s-a spus că acel program al lor a luase sfârșit, dar nici nu fusesem anunțată. Oricum, între timp nu mi s-a oferit nimic de muncă sau o activitate oarecare, chiar neplătită. Și acest lucru ține tot de capitolul relații sociale și voi explica mâine, acum e prea târziu.
Un alt aspect care ține tot de social e faptul că astă seară veneam spre casă pe strada Avram Iancu din Voluntari și un tânăr a scuipat zgomotos pe trotuar imediat după ce m-a depășit. Nu știu dacă a fost cu intenție rea, dar pot spune că acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori în București pe Moșilor, unde locuiam, unde bărbați mai jos pe scara socială - țigani răi, proști fără bani, bețivi, diverși nebuni scuipau pe jos când se apropiau de mine, fie în fața mea, fie imediat ce mă depășeau. Totuși acest lucru neplăcut e legat de alte evenimente pe care le voi povesti, de modul în care mă torturau vecinii (cum voi povesti pe scurt) și de faptul că eram în scalvie și nu eram om liber și deci nu aveam dreptul la muncă cel puțin. Este posibil să fi fost cu intenție rea, fiindcă ei încontinuu inventau minciuni despre mine, eu fiind evident singură din 1984. Aceste momente de scuipat pe lângă mine au fost mai ales în anii de după 2010, deci e posibil să fi fost dn cauza persecuției asupra mea, deși după 2005, cum am explicat, nu am avut nici cea mai mică greșeală nici de gândire, în timp ce toată tinerețea, până la 35 de ani, am avut doar câteva mici greșeli de lipsă de înțelegere a universului omului, fiind tânără, dar totuși numai câteva greșeli toată viața și niciodată greșeli de faptă sau cuvânt, și nu am făcut nimic rău nimănui.
Noapte bună acum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)