30.07.23 -

Am început să copiez pe caiete, cum am mai spus, textele mele în proză - și azi am trecut la povestiri și texte scurte și prozopoeme plus câteva proze despre viața mea -- am copiat totul într-un fișier și l-am încărcat pe google drive, cu scopul de a le copia de pe tabletă la masă, deci ca să îmi fie mai ușor decât să tot accesez blogurile în locuri diferite - porcii mi l-au pus pe drive modificat - l-am șters de mai multe ori, am pus altul cu mici modificări, am păstrat două variante - totul a fost în zadar, fiindcă unii porci l-au modificat mereu, au dublat texte foarte lungi despre viața mea și au șters din el foarte mult și în final au șters fișierele cu totul și, chiar dacă mai încarc pe drive, ele dispar. Niște ticăloși m-au atacat cerebral în limba engleză cu ideea că ei trebuie să modifice conținutul fișierului meu, fiindcă oamenii cred ceva foarte rău și mincinos despre mine și ei trebuie să mențină iluzia oamenilor despre mine, pentru ca nimeni să nu înțeleagă cum sunt eu în realitate și să fiu omorâtă și masacrată în continuare. Fiind și izolată complet din 84, oamenii nu aveau oricum cum să știe ceva despre mine. De aceea, spun ei, ei au grijă ca pe google drive - care poate fi accesat de alții, să nu fie textele mele așa cum au fost scrise în realitate, pentru ca, printre altele, oamenii să creadă că sunt nebună.??! Alții zic că ei mi-au luat tot ce puteam fi și tot ce era bun în viața mea și acum spun că, în numele unor minciuni, nu vor să mă lase nici măcar să îmi prezerv pe caiete propriile texte, după toate că în rest au distrus totul. Niciodată până acum nu am mai avut probleme cu google drive. Poate au dreptate acești porci... Alții spun că ei vor să mă deconecteze complet de la internet sau să îmi șteargă toate textele, care nici măcar nu apar pentru toți așa cum sunt în mod real. Am încercat să descarc de pe drive pe tabletă și nici așa nu a mers. Dar, după ce am restartat tableta, textele au reapărut. Tot altfel decât le scrisesem. Apoi a intrat iar unul cu Fertich în limba germană. Ulterior problema s-a remediat, numai cu aplicația word mobile.

ceva ce am uitat să notez, nu știu ce s-a întâmplat cu Luiza... i-am scris pe numărul de telefon un mesaj -- și nu poate să răspundă sau nu vrea, nu știu ce este - profilul ei de facebook nu mai e cu numele și fotografia pe care le știam, eu am renunțat la facebook la sfârșitul lui martie 2023 și apoi am observat aceasta fiindcă mi-a mai rămas messengerul, cu care comunicasem cu ea... i-am scris și pe facebook și nu răspunde.

din păcate am descoperit azi că cineva mi-a murdărit unul dintre prosoapele curate din dulap cu ceva care miroase înfiorător de oribil - monstruos - ce naiba au cu mine? Eu nu m-am atins cu nimic rău de acel prosop. Ei spun că așa e credința satanistă să chinuiască și să omoare un om perfect bun;????!!

noaptea de 30 spre 31 -- m-am trezit transpirată, chinuită, cu creierul stors și obosit - m-au frecat de 2-3 ori în somn circa câteva secunde, laolaltă cu coșmaruri - am luat încă 2 pastile deși oricum luasem 4, am încă și acum dureri coccidiene și degreaba iau vimovo, iar ei mă chinuie în somn - și noaptea trecută m-au masacrat cerebral în somn, sexual nu - sunt îngrozitor de amărâtă- aș da orice să mă lase în pace să nu mă mai posede sexual, am suferit circa 50 de ani...

2.08.23
Spuneam că aș da orice să mă lase în pace... dar nu viața... azi m-au sculat cu ideea ” de ce dracu n-o omoară?!” De multe ori au spus că i-au păcălit pe toți că se întâmplă ceva rău din cauza mea.???

4.08.23
Ei spun mereu că familia și poporul mă omoară, nu fiindcă aș fi greșit ceva, ci fiindcă toți au mințit despre mine și nu are cine să mă accepte -- vă implor în genucnhi, aveți milă, sunt izolată de fapt din 84 și total după moartea tatei în 2005, nu am avut deloc pe cineva, nici pe cineva cu care să comunic pe internet atâția ani -- vă implor, suport foarte greu... nu am greșit nimic și nu am fost nebună cum cred proștii...absolut tot ce am povestit a fost adevărat și nu am ascuns nimic, ei spun că acesta e un motiv în plus să mă omoare, dar oricum am fost forțată cu multă tortură să spun tot, și am scris public abia după aproape 30 de ani și tortură și în închisoare, acum sunt aproape 40. Dacă aș fi avut măcar o rudă, măcar o singură persoană cu care să vorbesc puțin la telefon sau să mă întâlnesc cu ea -- ceva cu rost în viață... ei spun că nimeni nu vrea ca poporul să înțeleagă adevărul... vă implor în genunchi...
5.08.23
Ei zic că oamenii cred că sunt proastă sadea și eu sunt extrem de inteligentă -- dar nu au cum să creadă (cine?) că sunt proastă, sunt izolată și am scris și texte inteligente, căci altfel, din alte surse, nu pot spune nimic despre mine!

13.08.23
Mi-a fost tare rău aseară - arsură gastrică, durere în tot corpul, amorțeală, greață etc.

15.08.23
Ei spun că au înțeles totul când s-au întrebat de ce mi-au mâzgălit fotografiile încă din scutece -- ? (e adevărul, încă am dovezile, clar sunt făcute de cei care le-au developat) și că mama mă ura de mică și se înverșuna când mami sau alții îi spuneau că eu sunt "goală taică-meu", fiindcă eram copil ilegitim...?! Dar ulterior am devenit un om perfect, de ce mă omoară? Alții spun că proștii cred că mama e ceva bun și eu ceva rău, deși e invers, și vor să mor eu și mama să trăiască.?? Alții spun că sunt nebuni și cred că eu aș avea ceva în neregulă la creier și de aceea mă omoară. Alții sau aceiași au ideea că toți copiii care se nasc în acest mod sunt condamnați din naștere.

Ei sugerează că mie mi-au distrus organul sexual - sfincterul uretral, clitorisul și vaginul ca să nu mai fiu f_tă - este prima oară în viață când iau în considerare această posibilă explicație - nu cred că e așa, fiindcă aceste lucruri s-au petrecut la mai mulți ani după ce nu m-au mai f_t sexual - am notat exact de-a lungul blogului - mai întâi sfincterul uretrei, dar deja după ce nu mai prea veneau sexual peste mine (adică după 2007, și mai puțin în 2008-2010, blogul l-am început în 2013), apoi clitorisul (la spitalul de urgență, cînd nu mai urinam și erau deja mai mulți ani fără sex) și apoi după încă un an- doi vaginul - ginecoloaga de care am povestit. Acum încep să înțeleg - scopul lor a fost poate altul - să îi păcălească pe proști, în cazul în care proștii vedeau cumva dedesubturile mele). Ei spun iar în engleză că poporul nu a înțeles încă adevărul - păi nu au cum. Ei zic că mi-au distrus și ”curul” din același motiv - cum adică? Să zică lumea că am avut sex anal?! Când nu am avut decât câteva contacte sexuale toată viața, toate fără senzații sexuale? Ei zic că da, că proștii și poporul nu știu că există sex de la distanță și ei cred că eu am avut sex fizic din aprropiere.???! Dar dacă ei nu sunt așa, adică nu au pofte perverse sau pofte sexuale în general, atunci cum cred ei asta despre mine - când evident am fost un om cu multe preocupări intelectuale și nu aveam cum să am interese sexuale defel (și nici perverse)?! Eu nici nu cred că femeile simt dorințe sexuale vreodată, poate doar obișnuință, dar numai pentru cele care au parteneri sexuali reali. Ei spun că l-am uitat pe Răducanu - instructorul auto - ei zic că acel bărbat a intenționat să îmi lărgească intrarea în vagin, nimic altceva - oare de ce să fi fost așa? oare au dreptate? Ei zic că da; că pentru asta a fost plătit ăla.?? Ei spun că li se pare incredibil că până azi nu am bănuit acest lucru, dar e adevărul - într-adevăr atunci am simțit ceva durere, dar nimic sexual, dar eram obișnuită cu tortura sexuală și cea psihiatrică. Ceea ce nu ați înțeles poate e că mereu am foast un om normal și bun și am rămas absolut la fel cum eram, în ciuda faptului că mi-au modificat trupul și că m-au chinuit sufletește și trupește și cverebral chiar foarte mulți ani. Nu înțeleg nici acum ce are lumea cu mine și ce a avut - jur că sunt destul de inteligentă să judec că nu sunt nebună și am rămas un om inteligent și cu sufletul luminos și pur - ca și mai demult, merit și acum viața - dar oamenii nu vor... e greșit. Acum din nou greață puternică și durere de cap...

16.08.23
Imediat ce m-am trezit, m-au luat în primire cu ideea că tot ce am spus e adevărul și ei trebuie să mă distrugă neapărat. E o crimă monstruoasă, vă implor din nou în genunchi, ei spun că toți au fost păcăliți că sunt nebună și de aceea mă omoară... Vă rog mult, mult de tot, nu am fost niciodată nebună și nu am greșit nimic, am avut un suflet extrem de frumos și complex, cu multă iubire și lumină, seninătate, echilibru psihic, detașare obiectivă și rece, am fost mereu la fel și un om cu adevărat inteligent...acum sunt extrem de obeză, încă fumez, dar aș putea slăbi dacă nu aș fi complet izolată, sunt de fapt 39 de ani deja...

18.08.23
Azi m-am trezit devreme, la ora 4 și nu am mai putut dormi - oricum trebuie să merg la farmacie. Cântă guguștiucii...câte unul schimbă nota. Pisica mea din casă suferă, fiindcă nu poate urina ușor. Mi-e milă. Și azi e senin. Ce mai fac eu nu mă întreabă nimeni. Citesc din nou Război și pace, după 38-39 de ani. Orice carte e bună uneori. Mai citesc istoria filozofiei din mai multe surse și a muzicii și cărți începute mai demult - Omul fără însușiri, Solenoid. Mă mai uit la câte un film, dar foarte rar, nu îmi place niciunul. Voi viziona totuși ecranizarea veche a cărții Război și pace. Am văzut și Mic dejun la Tiffany, din curiozitate. Ascult muzică - sunt extrem de fericită că am cumpărat Clavecinul bine temperat. Am ascultat Messa în si minor, dar nu îmi place prea mult, în schimb unele interpetări ale oratoriului Mesia mi se par frumoase. Am descoperit greu și târziu muzica corală, de obicei ascultam doar instrumentală, clasică. Sunt mulțumită că am toate simfoniile lui Beethoven, mi-e greu să spun care îmi place mai mult, depinde de dispoziție, de obicei prima și a șasea. Dar și celelalte. Mi s-au stricat CDurile cu concertele de vioară ale lui Mozart - care îmi plac mult, dar mi s-a stricat și concertul pentru fagot, le-am ascultat prea mult. Am început din nou să învăț geografia - numai hărțile mai importante.

ei spun iar că pe capul meu s-a pus un preț foarte mare și oamenii de aceea vor să mă omoare???!

Azi mi-au sugerat că nu mi-au distrus părțile intime ale corpului ca să mintă despre mine, ci fiindcă deja mințiseră și au vrut să aibă probe false pentru proști, ca și cum eu m-am masturbat sau am avut activitate sexuală, deși nu am avut deloc și nu m-am masturbat nici atunci, singura dată, de adevăratelea. Ei spun că proștii așa au fost mințiți.?!! Eu am întrebat azi de ce mi-au distrus o parte din aspectul fizic normal - de exemplu că am asimetrie facială pronunțată datorată torturii cerebrale și am un ochi mai mare și altul mai mic și am avut dureri foarte mari de ochi adesea din partea lor etc. - dar eu niciodată nu am avut interes pentru aspectul fizic, nu am fost vanitoasă și am preferat mereu frumusețea morală, afectivă și intelectuală celei fizice - poate fiindcă ceilalți oameni sunt superficiali și îi interesează mai mult fizicul? Ei spun că da, dar și fiindcă toți au pică pe mine, deși nimic nu a fost din cauza mea și au atacat fizicul meu cu scopul de a face pe plac proștilor și a întreține ura și minciuna legate de mine. Și a da satisfacție nebunilor și proștilor... dar ei nu aveau oricum cum să știe ceva despre mine, nu e nimic rușinos, toate popoarele au mulți proști și, repet, nu aveau cum să știe nimic despre mine, fiind eu izolată de mică.

ei mă atacă iar cu ideea repetată că e apa otrăvită - e posibil - și că poporul nu trebuie să înțeleagă adevărul !!

19.08.23
Azi noapte m-au chinuit înfiorător, m-au sculat de multe ori și mi-au dat niște coșmaruri groaznice, ceea ce nu au mai făcut de mult. În același timp au spus iar că ei nu pot să mă radă - dar e clar că trebuia să fie adevărul și aș fi avut la timp drepturile la muncă și la studii, nu trebuiau să mă radă - și nici acum nu trebuie să mă omoare, sunt nebuni. Ora 7 dimineața, plouă cu soare și cântă guguștiucii.

ei spun că toți (?) credeau că eram arogantă și rea și eu eram cel mai bun înger care a existat - e absurd, arogant și rău e ceva descriptibil și eu eram clar izolată din 84 cel puțin - cine să mă fi văzut așa? Invers am dat mereu dovezi clare că eram binele.
ei spun că de sute de ani (?!) lumea îi crede pe cei răi și îi omoară pe cei buni.??
Mă cam dor toți dinții...
ei spun că, deși puteam lovi, nu am lovit pe nimeni toată viața, deși am fost monstruos masacrată și respinsă încontinuu... asta e normal, am spus că am fost un om perfect, e adevărul

ei spun că eu sunt ”cea care a încasat totul, fiindcă era cea mai tânără și lipsită de experiență și, în momentul când te-ai trezit, era deja prea târziu” ??? pentru ce?
și seara sunt torturată și, ca întotdeauna, ei aruncă mereu pocnitori puternice, așa făceau și în oraș, au început din nou cu ideea că au îndobitocit întreaga omenire etc.; toți oamenii cred o poveste total mincinoasă despre tine -- ce?

19.07.23

Am ascultat seara aceasta, fapt pentru care am oprit ventilatorul, Clavecinul bine temperat. (Și greierii în surdină...caniculă) Dar sună așa frumos, încât nu am putut asculta până la capăt. Eu am avut un dar foarte mare de la natură - un suflet foarte bun, dar și frumos, extrem de delicat, sensibil, complex, cu multe trăiri ale sublimului și de aceea e foarte greu să ascult, din cauza nostalgiei - frumusețea emoțională doare prea tare și te simți ca o scoică închisă, care abia se întredeschide, din cauza amărăciunii vieții trăite în nedreptate și minciună și tortură brutală... Mereu am fost la fel, dar în tinerețe încă exista speranța. Desigur, îmi plac și alte creații muzicale, dar aceasta mi se pare extrem de frumoasă pentru pian solo, așa cum am ascultat.

20.07.23
Ei spun că oamenii mă omoară fără să știe nimic despre mine, bazându-se doar pe circumstanțe.??

21.07.23
Ei spun iar că oamenii au mințit despre mine și de aceea mă omoară, fără nicio vină din partea mea.??? Ei spun iar că m-au masacrat așa monstruos toată viața, încât nimeni nu poate crede adevărul. Spuneau mai demult că oamenii ca mine de obicei nu sunt masacrați așa, ci respectați.??

23.07.23
Ei spun că eu sunt cel mai nenorocit om și că nimeni nu mă crede deși am spus numai adevărul. O altă idee că povestea vieții mele e tipică și unii au tendința să creadă că nu poate fi adevărată din această cauză (prea e totul ca la carte, prea clar, ca un mecanism simplu etc.) Și totuși e adevărul, nu e nimic inventat de mine sau omis sau exagerat.
Personal, mie mi se pare imposibil aproape ca oamenii să mă creadă, din moment ce ei mă cunosc doar prin scrisul acestor memorii.

24.07.23
azi din nou una din vorbele lor preferate - pe care o folosea și nașul meu - ”fugi de-aici că nimeni nu ar crede așa ceva!” - ei spun că oamenii au inventat așa de multe minciuni despre mine, încât absolut nimeni nu crede adevărul și de aceea sunt omorâtă.

27.07.23
ora 10 dimineața - de două ore mama țipă și înjură, mă scuipă cu insulte, răstălmăcește ce spun etc. fără niciun motiv - după ce că m-a sculat din somn la ora 6. Nu am greșit nimic, ca întotdeauna, nu am provocat-o. Mereu face așa. Eu degeaba tac - oricum ea face la fel dinainte de 84, de când eram copil. E imposibil să o îmbunez. Ei spun că ea face mereu așa ca să mă f_tă - pe mine mă dor ochii continuu și capul. Am avut și probleme cardiace zilele acestea. Ei spun că oamenii nici acum nu au înțeles că au fost mințiți despre mine.??

28.07.23
Toată lumea crede că minți, spun ei (?!!) - pe cine și ce?

Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

Am scris acest text despre ideea de lebădă pentru a arăta clar felul meu de a fi - acest gen de texte mă caracterizează, regret că nu am avut dreptul la studii, adică adeverință de la medicul de familie, poate aș fi reușit să studiez puțină filozofie și atunci nu ar fi mai fost nicio confuzie și oamenii m-ar fi recunoscut drept exact ceea ce eram, un om fără pată, destul de inteligent, chiar dacă nu am secole de experiență. Oricum, chiar și dreptul la muncă ar fi fost destul. Așa, medicul meu psihiatru își bate joc de mine caraghios cu ideea ”dar de unde îți vin ție aceste idei?” Și referitor la ceea ce am scris, da, e foarte importantă forma fizică, fonetică a cuvântului, în timp ce proștii cred că contează doar semnificația.

încă un pdf

Sunt bucuroasă să vă pot dărui azi 20.12.2019, un fișier pdf nepublicat la tipar, tocmai acum redactat de mine, cu o selecție proprie de poezii ale mele, ca dar de sărbători, cu toate gândurile de bine răspândite în lume cu aceste ocazii. În viziunea mea poeziile sunt atașate de emoții și emoțiile sunt exprimate prin fotografii personale de-a lungul drumurilor mele din ultimii ani.

Fotografiile mele nu ilustrează poeziile în dreptul cărora apar, sunt așezate la întâmplare și reprezintă doar dragostea mea pentru frumos, simboluri și amintiri. La mulți ani anticipat!

Condițional optativ - poezii

sau de citit pe calameo

Condițional Optativ

Read more publications on Calaméo

Noua mea pagină pe facebook

Azi am creat o pagină personală pe facebook. Profil: artă. Muzică clasică din colecția proprie și fotografii cu creații artistice legate de muzică de pe internet.

https://www.facebook.com/musesmine/

Schiță neterminată

eu desenez de mult timp, de mică desigur, dar nu am evoluat mai mult de nivelul la care eram la 13 ani, am desenat destul (și acuarele multe) în anii 2000-2003, apoi am mai desenat din când în când până azi...

azi am schițat un cap de femeie, dar mă dureau rău ochii (chinul ”creației”, ce să-i faci) și aveam și o poziție dificilă în pat între perne...las aici ca amintire această schiță de azi (acum ieri), 20 noiembrie 2015, pe care, eventual, o voi termina și retușa...

versiunea numărul 2, hackerii îmi intră mereu și mă împiedică să lucrez la ea, dar sper că o voi termina, mai e de lucru:

În sfârșit versiunea finală, nu e perfectă, dar m-am cam plictisit și oricum nu sunt pictor

irisul ochiului din stânga este puțin prea la stânga cred eu, dar mi-e lene să mai modific
acum ultima variantă, mqdona albastră cu ciucuri

ultima variantă -

Vorbele tatei

În cursul povestirii vieţii mele vreau să adaug aici una din poeziile mele şi un text povestire despre vorbele tatălui meu, întrutotul adevărat. Veţi înţelege mai bine aceste texte numai la sfârşitul povestirilor mele, deocamdată pot să pară deplasate. Textele acestea au fost scrise mai demult.

Soră şi-atât

şedeam smirnă în biserica străbătută
de soarele din dreapta
mai era o femeie peste care căzuse lumină multă
m-am întrebat de ce unele poartă nume de zi
şi altele de noapte
de ce rămân în piatră ca sculpturile
toate cele cu care mă înrudisem
fiindcă nu aveam o soră adevărată

aş fi vrut să îi vorbesc
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale şi perdele
şi în definitiv de ce nu
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
şi atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele ca nişte inimi pe vrejul de fasole
lipindu-se de haina mea într-o grădină mică
simple indulgenţe ale vieţii

în jurul casei
pretutindeni era tot mai curat mai linişte
viaţa trecuse ca o călugăriţă îmbrăcată în negru
fără cusur
viaţa mă trăise


Desigur, tot ce am scris e adevărat, inclusiv în poeziile mele pline mereu (toate) de gând bun şi fericire în fond, nu ştiu de ce nu mi-au publicat niciuna...Toate sunt de gând curat şi luminos şi nu sunt pătate de suferinţa îndurată, fiindcă eu am fost mereu un om curat şi bun. Chiar dacă nu am talent, nu înţeleg de ce, voi explica acest lucru. Oamenii în schimb apreciază mult poezia celor ticăloşi sau damnaţi cu adevărat, din ceea ce scrie în biografiile lor. Mereu când am publicat poezii pe blog, ca şi texte de altfel, unii îmi pun semne ciudate pe html, nu ştiu de ce. Oricum nu am mai scris demult, că doar nu sunt nebună, voi explica. Femeia cealaltă din poezie este o femeie din biserica Sacre Coeur din Paris, unde am fost odată, fiind mereu torturată oribil de maică-mea, cum voi povesti. Mai jos e textul despre vorbele tatei:

Vorbele tatei

Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu şi pe care nu îl puteam înţelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc şi eu gândesc binele”.

Această aserţiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar şi când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic şi fundamentul neurofiziologic, nu puteam înţelege afirmaţia tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influenţa fizic şi psihic o altă persoană şi eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei şi fluxului de energie din univers, prin influenţarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creaţiei: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar şi în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondenţa, identitatea şi congruenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre spirit şi materie, dintre imanent şi transcendent.

Numai după mulţi ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieţii omeneşti, cea care este ascunsă în funcţionarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică şi mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcţiile? Gândirea este universală şi de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanţial, legat irevocabil de fiinţa prezentă şi situaţia în care se află individul. Cuvintele eşuează adesea, nu îşi ating ţinta, datorită a numeroase alterări ale mesajului pe drumul dintre emiţător şi receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aş fi putut să le înţeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam şi ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esenţă şi odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul raţiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară şi mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conştiinţei ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viaţa mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcţiei sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Vorbea fără sens. Desigur aceasta e o problemă de relaţie dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificaţie, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeaşi casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca nişte cuie înfipte în fiinţa mea, care mă priponeau în aceeaşi poziţie de om nedumirit, om care nu înţelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbeşte şi nu acceptă niciodată prezenţa fiicei în viaţa lui.
Nici nu ştiu dacă pe alte planuri ale vieţii el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre şotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ şi-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relaţia mea cu tata a fost disfuncţională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc şi mereu venea cu ideea că mai important e ce gândeşte decât ce spune! Nu mi-e ruşine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greşeală şi eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor şi vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost aşa în relaţia cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală iniţial faţă de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat şi am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate şi gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă şi vizibilă. Ce este conştiinţa ar fi următoarea întrebare pe care un om şi-o poate pune. În ce măsură conştiinţa umană are legătură cu divinitatea sau concepţia despre lume în general a unui om.

Infernul sunt ceilalţi, partea a XVI-a

Postez aici o trecere în revistă a unei părţi din ceea ce citisem în adolescenţă, dar vă asigur că eram o citioare cu spirit critic, chiar dacă aveam obiceiul să citesc, în viaţa mea de autodidact, mai multe cărţi din opera unui autor, pentru a avea o viziune comprehensivă, acesta era idealul meu atunci. Am citit mai mult decât am scris aici şi, în anii tinereţii, am trecut la literatură ştiinţifică, şi în facultatea de psihologie şi la medicină. Nu am avut autori preferaţi, în general am apreciat aproape tot ce am citit. Am găsit ceva bun la fiecare. Am descoperit că diverşi autori au într-adevăr stilul lor, am descoperit un singur autor care mi se părea proteic, la care nu am găsit un numitor comun între cărţile lui, ca şi cum le-ar fi scris persoane diferite, şi anume John Fowles, din care am citit trei sau patru cărţi. Poate a fost doar o părere, poate nu am fost destul de pătrunzătoare. În perioada despre care vorbesc aici chiar citeam încă câte o carte pe zi. Tata avea unele cărţi bune, dar în general am evitat să citesc din biblioteca lui. Părinţii încercau să mă oprească din citit uneori, ziceau că citesc prea mult. A fost totuşi unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea. În anii de suferinţă, la început, naşul meu mi-a recomandat Cartea Blocadei, ca fiind un fel de antidot pentru suferinţă. Şi avea dreptate. Tot aşa, la început m-a ajutat sufleteşte Decameronul şi m-a mirat că era chiar despre povestiri spuse în vremea ciumei. Povestirile din Canterbury le-am descoperit mult mai târziu. În prezent mă lupt să citesc "Să ucizi o pasăre cântătoare", care îmi scăpase atunci. Înainte de aceasta am citit "Cei frumoşi şi blestemaţi". Am citit Mizerabilii târziu, cu puţin înainte de facultatea de medicină (era din biblioteca tatei, de la el am citit Stendhal, dar nu şi Goethe de exemplu, tot de la el mi-a plăcut Ghepardul mult, cred că e o carte foarte bună) şi m-a impresionat profund. Am citit Proust integral când eram profesoară la liceul Caragiale, parţial de la biblioteca liceului. În anii maturităţii am citit Conrad, care mi-a plăcut mai mult ca alţii. Am detestat cartea Parfumul de Suskind, dar am citit-o. Cartea aceasta a fost publicată în 84, la fel cu Vrăjitoarele din Eastwick, pe care am aruncat-o cât colo, cred că vă daţi seama de ce. Mi-a plăcut Thomas Mann, dar mai mult povestirile. La un moment dat am citit Condiţia umană şi mi-a plăcut, tot datorită suferinţelor prin care treceam şi care mi-au lăsat drept bune pentru mine doar cărţile sau filmele de război. De pildă, unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut, şi care mi-a şi plăcut mult pe vremea aceea, a fost Cold Mountain. Niciodată nu se întâmpla să las o carte cu prefaţa sau postfaţa necitite, din două motive: unu -- pur şi simplu îmi plăcea critica literară, doi -- mă ajuta să îmi găsesc alte cărţi sau autori pentru următoarele lecturi. Dar ceea ce am scris mai sus sau în continuare sunt doar păreri ale mele şi adevărul despre mine, nu idei din critica literară. Şi naşul meu avusese o bibliotecă bună, nu ştiu sigur dacă nu era compusă din cărţi date de-o parte de tata. Naşii mei citeau mereu. Tata citea şi el mereu (după revoluţie tata citea numai SF şi spunea că el abia aşteaptă să iasă la pensie să recitească cărţi bune, cum ar fi Cei trei muşchetari), mama citea mai puţin, în ultimii ani porcării gen Sandra Brown. Taică-meu avea ideea că e rău să citeşti Dostoievski, dar nu cred că avea dreptate. Tata spunea despre Mihai Plămădeală, de care am mai vorbit, că "O să ajungă rău săracu. A citit Dostoievski." În biblioteca mea, culmea ironiei sorţii, tronează peste toate cartea Crimă şi pedeapsă în limba franceză, fiindcă aşa am aranjat cărţile din întâmplare când m-am mutat aici, respectiv cărţile în franceză pe primul raft de sus, în corpul lateral şi apoi nu am mai schimbat aranjamentul. Pe raftul bazal filozofie, pe raftul de la mijloc poezie, pe raftul doi de sus limba engleză. Eu am puţine cărţi aici, în general cumpărate de mine în anii când aveam încă bani, şi câteva de la tata, mama (cărţi de poezie clasică franceză) sau de la naşu. În anii de după 90 mai deschideam uneori radioul. Odată citeam geografie şi istorie din cărţi sau din noile manuale aşa numite "alternative" pe vremea aceea, fiindcă voiam să fiu la curent cu ce e nou şi fiindcă istoria şi geografia sunt primele lucruri pe care omul le uită în suferinţă, fiind mai puţin logice. Când am deschis radioul, moderatorii au vituperat că "geografia s-a porcărit, istoria s-a porcărit", cuvinte care m-au rănit, atât prin coincidenţa fantastică legată de viaţa mea de atunci, cât şi prin cuvântul "porcărit" pe care nu l-am înţeles, şi consideram, pe bună dreptate, că eu nu sunt porcar sau porc. Azi mă gândesc că poate ei nu se refereau la mine, că poate se refereau la faptul că aceste ştiinţe nu prea o duceau bine în România de atunci, deşi acest lucru e anormal de afirmat într-o emisiune tâmpită pentru tâmpiţi, cu muzică tâmpită.(Astfel de coincidenţe au fost enorm de multe).

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării mici şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă îmbătam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Cum ai putea fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

____________________________
În jurul vârstei de 35 de ani, după ce am citit câteva cărţi de istoria artei şi mi-am deschis mintea şi sufletul în faţa unor tablouri mai mult sau mai puţin celebre, am simţit că încep să mă trezesc la realitate. Această trezire a fost destul de bruscă în cazul meu. Am înţeles că până atunci doar ştiam lucruri diverse şi doar acumulam informaţii prin lectură, lucruri frumoase şi bune, dar pe care alţii le aruncau mereu la gunoi, internându-mă la psihiatrie nevinovată. Am înţeles că până atunci cunoşteam doar nişte date şi nişte nume practic, nişte lucruri care îmi lăsau doar întrebări. Atunci am început să înţeleg ceea ce citisem. Totul devenea tot mai luminos şi clar. Era o adevărată bucurie sufletească, iar cunoaşterea răului nu mi-a întunecat cunoaşterea binelui şi credinţa că binele este deasupra, lucru pe care torţionarii mei îl neagă. Unul dintre primele lucruri pe care l-am înţeles a fost că în general cărţile nu sunt ceea ce crezusem. Am înţeles, comparând ediţia mea veche din Andersen şi cea nouă, cumpărată de mine, că potentaţii lumii le modifică substanţial, odată cu modificările istorice. Am început să cuget mai mult, să văd ce este mai stabil, ce se întâmplă cu poezia (spre deosebire de proză), ce se întâmplă cu anticariatele şi bibliotecile şi ce rol au memoria şi uitarea celor inteligenţi în societate. Am început să mă gândesc serios la rostul arderii pe rug a cărţilor, la ce e bine şi ce e rău. La uşile interzise deschise de copii inteligenţi din întâmplare şi la rostul lor...(şi eu găsisem din întâmplare şi cărţi vechi şi acte vechi despre bătrânii mei, când îmi făceam arborele genealogic, în podul bunicilor la ţară, altădată împrumutasem de la un ţăran o carte, etc.) Am deschis ochii mai bine asupra rolului muzicii, atât cea înscrisă în partituri vechi, cât şi cea prinsă pe suport fizic. E adevărat, aşa a fost şi a fost un lucru normal, firesc, care s-a produs în mine datorită picturilor şi vârstei maturităţii, exact cum e scris în psihologia clasică, că omul pe la 35 de ani trece în altă etapă a vieţii, mai stabilă, mai aşezată. Omul pierde ca flexibilitate, dar câştigă ca profunzime.

Azi, 5 noiembrie 2014 (scriu noaptea) aş vrea să adaug aici un lucru din viaţa mea. Am fost mereu un om simplu, chiar dacă am citit mult. Am fost un om cu rădăcini puternice în sat, cu inima largă în care susurau izvoare ascunse printre copaci umbroşi, deasupra bisericii cu strane vechi din poala dealului. Izvoare pe care le descopeream eu însămi, curcubeie mirifice printre frunzele a numeroase esenţe, unele tari ca lemn, altele rezistând mulţi ani în arşiţă şi secetă. De aceea nu am putut uita cântecul lui Şt. O. Iosif, oricât vi se pare de banal şi cu nuanţe aparent lipsite de naturaleţe fiindcă sare de la un registru descriptiv şi obiectiv la început, la unul vocativ şi subiectiv în partea a doua. Dar mie îmi place încă şi acum. Şi nu am putut uita, dintre poeziile pe care le recitam odată.

Cântecul ce-ades ţi-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi şi simplu de la ţară. Mama mi-l cânta şi ea, Şi, la versul lui cel dulce, Puiul ei se potolea Şi-o lăsa frumos să-l culce. Azi te-adorm cu dânsul eu, Ieri - el m-adormea pe mine, Şi-adormi pe tatăl meu Când era copil ca tine... Mâine, când voi fi pământ, Nu uita nici tu - şi zi-le, Zi-le doina, cântec sfânt, La copiii tăi, copile!

În momentul acesta iar a intrat un porc pe mintea mea şi iar mă înjură, cum fac ei mereu în ultimele zile şi nu e prima oară...Porcul zice "dă-o dracu! Nu-i e de ajuns că a redus la tăcere o ţară întreagă!" Nu ştiu la ce se referă porcul, eu nu sunt sursa niciunui rău, nu am avut niciodată de ales şi nu am greşit propriu zis nimic. Nici nu am înjurat niciodată. Nu am fost niciodată hapsână, nu am avut niciodată bani şi am fost masacrată încontinuu, deci cuvintele lui că nu îmi e de ajuns sunt absurde. Mai mult decât atât, eu am spus doar esenţialul despre tot ce a fost viaţa mea şi cum m-au chinuit peste 30 de ani, am spus puţin despre mult rău asupra unui om nevinovat cum am fost mereu. Şi am avut absolut mereu dreptate, puteţi să luaţi drept adevăr şi acest lucru. Am fost un om calm mereu. Şi alt porc, sau acelaşi spune acum "nu are dreptate". Fie blestemat...eu am blestemat numai acum în finalul vieţii, aşa cum fac toţi marii inocenţi...şi am dreptate, e un porc infect.

V-am dat ca exemplu două cântece care arată că mulţi au spus înaintea mea lucrurilor pe nume. În literatură şi în filozofie ar fi mii şi mii de exemple. Însă ei, spre deosebire de mine, sunt dintre intelectualii acceptaţi de societate. Un lucru foarte important legat de ceea ce am scris mai sus e că chiar azi noapte a intrat iar peste mine unul, exact cu aceleaşi vorbe cu care m-au lovit de mii de ori (printre altele) şi anume că oamenii m-au condamnat la moarte fiindcă ei cred că eu aş fi nebună. Şi ei cred că eu sunt nebună din cauza faptului că ei nu înţeleg aspecte mai complexe sau mai profunde intelectual, precum cele de mai sus. Dar e total absurd! Cum ar putea un om mai puţin inteligent să judece un om cu intelectul superior lui şi să îl considere nebun? De ce? adică de ce spuneţi că oamenii mai puţin inteligenţi au dreptul să omoare pe cei buni şi lucizi cu gândire corectă, numai fiindcă lor li se pare că omul inteligent e nebun? Înseamnă că nu oamenii de rând omoară, nu ei m-au omorât, ci stăpânii lor, care nu m-au acceptat între ei. Până şi un om prost poate înţelege că că el nu are cum să judece o persoană care îi este superioară ca intelect. Atunci de ce ei au dreptul să omoare? Chiar şi Luiza mi-a spus odată că "normalitatea este ceea ce crede omul de rând", ceea ce gândeşte de exemplu ciobanul de la stână (sau alt exemplu), adică simţul comun. Mulţi m-au atacat cu ideea că sunt nebună fiindcă îmi lipseşte simţul comun, adică judecata asemănătoare oamenilor de rând. Nu este adevărat, am avut mereu simţ comun, încă din copilărie, am înţeles totul despre cum gândesc oamenii de rând, fără exagerare am înţeles tot. Am ales ce e bun din simţul comun. Am gândit mereu corect, dar, fiind un om inteligent, nu am avut prejudecăţile oamenilor de rând sau erorile lor de gândire niciodată. Concluzia este următoarea: ori viaţa mea a fost exact modelată după filmul Planeta maimuţelor, în care maimuţele doctori docenţi judecă drept nebun şi retardat omul normal şi cuminte şi inteligent, ori mai clar poate e că oamenii porci şi la putere în ţara mea au hotărât să mă sacrifice pentru a profita de creierul meu, de realizările mele intelectuale, prin furt, şi pentru a se ridica ei la putere prin măcelul asupra mea, care le conferă statut superior, putere asupra proştilor sau nebunilor adevăraţi şi imunitate şi protecţie în faţa atacurilor vulgare ale oamenilor de jos. Eu m-am purtat mereu normal cu oamenii aşa numiţi simpli sau comuni, dar ei m-au distrus şi toţi în ansamblu mă condamnă şi la moarte după peste 30 de ani de abuzuri încontinuu. Lucrurile acestea au mai fost scrise de mulţi alţii înaintea mea şi toţi recunosc că e vorba de crime de fapt, că omul martirizat nu are nicio şansă şi nicio vină. Un exemplu ar fi ideea notată de mine din filmul Contele de Monte Cristo, unde Napoleon spune tânărului naiv şi cu sufletul frumos că asta e lumea: împăraţi şi nebuni. În multe cântece apare aceeaşi idee şi tot adevărul despre astfel de "cazuri", cum ar fi de exemplu "The Wind Beneath My Wings", aceasta pentru ideea valorii omului în societate. Întâmplător totul a fost adevărat şi în cazul meu...

Continuare (despre facultatea de medicină) în partea a XVII-a

Pictura barocă: un cod moral strict, afirmat cu exuberanţă

Lumea picturilor baroce intrigă prin impunerea unor paradigme simple într-o exprimare explozivă, complexă, adesea factice în aparenţă pentru generaţia tânără. Este o lume a celor care au învăţat în tăcere, care au urmat imboldul „nosce te ipsum”, fiindcă, paradoxal, în aceste opere de artă există o tentativă iniţiatică cu valenţe socratice. Paradoxal, deoarece firul gândirii filozofilor din antichitatea greacă este de un clasicism limpede, în timp ce barocul înfloreşte curbele şi culorile într-o multitudine de ipostaze.

Cartea de aur a barocului reprezintă o călătorie al cărei scop este definirea unei ontologii, a unei antropologii a revelaţiei dar şi a unei axiologii cu note cinic-amare.
„Lumea pe dos” (1663) a lui Jan Steen este una dintre numeroasele ilustrări ale acestei ironii revelatoare în pictură. Satira este pertinentă, dar împinsă până la ridicol burlesc.

Tablourile cu temă religioasă, prin jocul lor de lumini şi umbre, suprapun peste contrastul dintre naivitate şi experienţă jocul dintre înţelepciune şi sfânta nebunie. Un exemplu clar este „Moartea Fecioarei” de Caravaggio.

Obiectele aparent rupte de context capătă valoare simbolică sporită în numeroase picturi, devin indicii într-o şaradă pe care privitorul o dezleagă volens nolens.

Raporturile sociale sunt dezbrăcate de stilizarea pudibondă. Extravagantul Rubens, în special în „Debarcarea Mariei de Medici la Marsilia”, dezvăluie adevărate aforisme ale istoriei; pilonii titanici ai societăţii explodează apoteotic în trupurile necesar rubiconde ale nimfelor, care ridică piramida societăţii şi orice regină a ei.

Barocul nu are sentimente, dacă prin aceasta înţelegeţi delicateţe şi decenţă. Adevărul este strigat cu glas tare, nu în şoaptă, dacă ştii să deschizi uşile încuiate cu cheia potrivită, fie doar din curiozitate. În picturile „Astronomul”de Johannes Vermeer sau de Gerrit Dou, în „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” a lui Rembrandt se dezvăluie fundamentele gândirii umane în ipostază de forţă propulsivă, motor al revoluţiilor cereşti sau alchimice.

Am zâmbit uşor catalogând inconştient bestiarul sau atlasul botanic al picturilor baroce. De la albiturile gigantice din bucătării până la nelipsiţii căţeluşi de salon cu aspect grotesc în scenele de gen, mai degrabă garguie decât câini. Aceste transformări genetice de-a lungul veacurilor ilustrează mai bine ca o pictură de tip „vanitas” ( cum ar fi cele ale lui Harmen Steenvyck, Willem Claesz Heda) celebra expresie „mutatis mutandis”.

Poezia de la alfa la omega

Este poezia cunoaştere sau trăire prin participare, imersie în cuvântul scris sau rostit? Să fie nevoia de a scrie poezie o nevoie de închidere a unui cerc al propriei înţelegeri de sine şi a lumii, sau o simplă joacă, o rostogolire a cercului, precum mulţi presupun că arta este exteriorizarea unei dimensiuni fundamentale a omului, aceea de homo ludens.?

Consider că poezia e o întrebare aruncată în marea tulbure a consumatorilor de poezie.
Ca orice alt efort artistic, ea poate avea sau nu un răspuns. Creaţia durabilă devine rocă vulcanică prin acumularea nenumăratelor răspunsuri ale celor care percep, poetul aruncă un semn de întrebare nedefinit şi cititorii săi acoperă cu sedimente şi lavă acea perlă din adâncuri. Şi ea creşte.

Desigur puteţi spune că efortul meu de a explica e inutil, că adaug doar metafore şi imagini dificil de decriptat. Fiindcă orice efort artistic implică banala relaţie creator – public, fără de care rămâne doar ca un fluture mort în crisalidă. Şi este desigur mai bine să zbori fie şi doar o zi decât să pieri închis în interiorul propriei ţesături...Este propriul meu punct de vedere.

Ceea ce am vrut de fapt să subliniez e că eu văd în poezie, mai mult decât în alte arte, acest efort al omului de a naşte, de a se naşte şi de a renaşte din întrebări. Un poet scrie o poezie-întrebare pentru sine sau pentru ceilalţi. În momentul recepţiei artistice întrebarea sa devine răspuns. Atunci poetul scrie o poezie-răspuns. Care va deveni întrebare. Timpul cizelează forma artistică pe care o ia creaţia individului, efortul său de a întreba sau de a răspunde. Fiecare întrebare conţine în embrion răspunsul, fiecare răspuns germinează întrebări. Efortul ştiinţific este o construcţie în fagure de albină sau furnică, în timp ce poezia este o trecere dinspre starea alfa spre cea omega a cunoaşterii. Poezia există, vibrează, trăieşte şi stă totodată ca dovadă pentru ceea ce e imuabil în forma spiritului uman. Respiră în orice epocă din aceeaşi alveolă, în timp ce proza se schimbă precum marea în timpul furtunilor. Poezia este vibraţia epocii în individ, nu a individului în epocă, aşadar e mai puţin supusă capriciilor şi schimbărilor social-politice, cu excepţia efectelor uneori indezirabile aspura vieţii creatorilor înşişi, ceea ce în general nu a afectat esenţa imuabilă a creaţiei lor.

Poezia stă. Ca un bob de rouă care nu se decide să alunece din şanţul unei frunze în zori. Poetul îşi consumă lumina interioară urmând drumul său propriu din întrebare în întrebare, din răspuns în alt răspuns. Dar fiecare poem este un răspuns sau o întrebare viabilă.

Nu consider că poezia atinge cu adevărat punctul omega de-a lungul vieţii individului. Dar mereu ea re-clarifică în lumina experienţelor anterioare. Întrebarea mea este dacă acest drum al tălmăcirii de sine al poetului poate fi parcurs în sens invers, dinspre omega spre alfa. Poate că nu. Poate că acela este rolul filozofiei. Eu cred că poezia e trăită şi scrisă de la germene spre copacul matur şi receptată în acelaşi sens. Poezia nu priveşte înapoi.