Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traseul etimologic presupus al cuvintelor.
Iată de pildă cuvântul Buftea - nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată - care era de fapt Apa - era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă Lili Stoicescu, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.
Buftea - ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar - buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit - vezi aici grăsimea mea din copilărie, fiindcă m-au îngrășat oarecum cu forța și de acum, fiindcă m-au otrăvit, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă - mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.
Buftea mai amintește de a bufni, a răbufni - chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă - sau cucuvea/cucu-vaie - pasăre legată de simboluri nefaste - de lumea morților, de rea prevestire etc. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.
Desigur că nu trebuie să uităm bufonii - notez aici și versuri dintr-un cântec vechi - ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”. Mai erau unele gânduri peste mintea mea de câteva ori cu cu ideea că mi s-a dus buhul - adică aș avea faimă rea - deși practic nimeni nu știe nimic despre mine, în afară de cei care mi-au citit blogurile, dar aceștia cunosc doar adevărul despre faptele din viața mea, ale mele și ale altora, dar tot nu mă cunosc, fiindcă nimeni nu a fost cu mine.
Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică - dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere - puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.
Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile - iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri - prin omonimie, paronimie și polisemie - ale cuvintelor.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
joi, 11 februarie 2021
miercuri, 1 iulie 2020
Moara cu vorbe
Un text mai vechi:
Ori unele dintre cuvintele maghiare s-au format în matca transilvană, ori invers. Eu nu știu maghiară, dar am copilărit - o parte din copilărie - într-un sat vechi din Țara Făgărașului, unde, de-a lungul anilor, am găsit interesante variații fonetice față de regionalismele din dicționar sau din alte locuri ale țării. Sau e vorba de o pronunție specific transilvană. De exemplu, F-ul inițial din cuvinte precum fier sau fin sau fierăstău sau fie devenea H cu pronunție normală, ca și în hurduzău de exemplu, deci hier (metal), hin (rudă), hierăstău, hie (verbul a fi), dar pentru V inițial din vie (viticol sau verbul a veni sau adjectiv) sau vier (porc) sau vis, sau vină și altele se folosea un alt fel de H, adică un sunet între v și h, aspru, gutural, care nu știu în ce alte limbi e folosit: Hie, Hier, Hisat, Hină. Deci se spunea: ”hir-ar să hie hinul X că n-o să Hie la Hie; hina n-are nicio Hină”. (H mare pentru sunet gutural) Mi s-a părut un amănunt interesant, de aceea l-am notat aici, poate cineva știe să mă lămurească mai bine într-o zi.
Sufixul -ău este considerat peiorativ și augmentativ (ca în lingău, fătălău), dar eu cred că acolo, în evoluția limbii, nu avea acest rost. Era un sufix neutru, provenind de la finalul unor cuvinte în limba maghiară, ca și fűrésztő pentru fierăstrău, acel ”o” unguresc final care nu putea fi pronunțat ca atare, ori, cum am mai spus, unele cuvinte se formau în maghiară din limba neaoșă. Acolo, și în cărți ale lui Slavici de exemplu, am descoperit mai multe cuvinte asemănătoare cu maghiara și care se terminau cu ău, precum sămădău, hurduzău, lepedeu sau lepedău, copîrșău, făgădău, hârdău, hierăstău (în loc de fierăstrău), ilău sau ileu mai degrabă, care toate au corespondent asemănător în maghiară. Ar mai fi similar, tot din maghiară și chindeu, cu pluralul caraghios pentru cei din alte locuri - chindeauă, la fel ca ou- oauă. Ceahlău ar proveni tot din maghiară, prin același fenomen. Buzău nu știu. Dar popândău de exemplu are etimologie necunoscută în DEX! Oricum în DEX lista cuvintelor cu etimologie așa-zis necunoscută e foarte mare. În aceeași zonă, ăul final era așa de molipsitor, încât se spunea Dumnezău. Cât despre legătura dintre fereastră și fierăstrău, eu cred că ea nu există etimologic decât foarte de departe și fără importanță, prin multe cotituri. Acolo se spunea fereastă, ferești, deci originea era latină, ca și pentru cuvântul german Fenster, din câte se spune. Cât despre flăcău, acolo nu exista, era doar ficior ca sinonim. Dar, ceea ce mă frământă pe mine e cuvîntul părău cu dimintuivul părăuțe, ambele erau mult folosite acolo. Nu există cuvinte similare în maghiară, eu adică nu am găsit pe internet.
Desigur, în zona aceea erau numeroase alte punți lingvistice între maghiară și româna din acea zonă - cum ar fi acăț, cucuruz, dărab, crumpene și altele pe care nu le mai țin minte și care nu se terminau cu ău. În ce privește cuvintele legate de ce e sacru la biserică, ele apar în dicționar din slava veche, ceea ce e logic, cum ar fi progadie, coșciug (în loc de sicriu, care există și în maghiară asemănător), țârcovnic, blid, slujbă și cred eu că și chita pe care o mâncam când aveam în loc de mămăligă. Dar cum pi devenea chi acolo și pe devenea che, printr-o altă variație fonetică, nu știu de ce - ca pentru chicior, copchil, chept, strochit, chiper, etc. - poate totuși chita era originar, tot legat oarecum de religie, din greacă (pita) Nu știu sigur despre chită. Tot acolo, bi-ul devenea uneori ghi, ca în înălghit de exemplu. Mămăliga e mai clar - e scris că există, ca cuvânt, în majoritatea dialectelor balcanice, inclusiv în maghiară, acesta fiind probabil un cuvânt ”împrumutat” de unguri și din sau și prin limba română. Nu știu dacă mai e în uz. Etimologia e o știință, dar fără considerarea istoriei locale, interdependențelor administrativă și religioasă etc. nu înseamnă nimic.
O altă particularitate fonetică interesantă în satul bunicilor și în împrejurimi, (nu doar în familia mea) în afara transformărilor suferite de sunetele F inițial în H sau V inițial în H gutural și de transformarea lui pi și pe în chi și che, sau a lui bi în ghi, ca în verbul a îmbia care devenea înghia, sau bine care devenea ghine, sunetul mi la începutul cuvintelor era îndulcit și transformat în nghi, cu n prelungit, lung și rostit ușor, neaccentuat, pe care îl voi nota cu N spaniol ñ, deci ñghi, foarte moale.
Așadar vom avea în loc de minune, mică, mieluță – ñghinune, ñghică, ñghieluță, ñghire, ñghireasă etc. Dar : ghiersul privighetorii, cu ghi obișnuit. Nu știu ce alte limbi mai folosesc acest sistem fonetic.
În ”dulcele” grai al bunicilor se spunea deci:
Copchila luʼ Ňghiclăuș e ñghicuță. Daʼ mere sîngură pe chicioare. O fo' cu ñghieluța la păscut și plîngea ñghinune mare: geaba i-o zîs tătîne-su să tacă. Ea n-are nicio Hină, e copchil. No hai să gustăm o țîrʼ de Hin de-al nou. Ghine c-o stat ploaia.
O caracteristică lingvistică înduioșătoare era adoptarea unor cuvinte care apropriază obiectul prin asemănarea morfologică, fie prin aliterații de genul verbului a durdui, fie prin asemănare de facto ca în cazul cuvântului lemnușe (chibrituri).
O caracteristică lingvistică înduioșătoare era adoptarea unor cuvinte care apropriază obiectul prin asemănarea morfologică, fie prin aliterații de genul verbului a durdui, fie prin asemănare de facto ca în cazul cuvântului lemnușe (chibrituri).
Cuvântul țîră, considerat a fi de etimologie necunoscută odinioară, este trecut a fi de origine albaneză în dicționare mai noi, cum s-a întâmplat recent cu multe alte cuvinte din dicționar. Am evidențiat cîteva particularități fonetice generale, cu mențiunea că existau și excepții de la reguli, datorate uzului îndelungat, simultan cu infuzia neologismelor și altor graiuri. Influența germană era rară sau inexistentă în limbă, dar extinsă în infrastructura arhitectonică și manufacturieră din vechime, graiul fiind influențat mai ales de limba maghiară.
(foto: bunicu acasă la el, înainte de a dispărea din lumea noastră, pe youtube l-am înregistrat povestind în graiul lui)
miercuri, 19 martie 2014
Continuare 2 - revoluţie şi mişcări sociale
Înainte de a scrie legat de acest subiect (continuare după povestirea despre puiul afumat), mă plâng din nou. De ce mă omoară, de ce mă torturează cutremurător de 30 de ani şi nu au milă deloc? Vă daţi seama că am fost un om perfect normal şi nu mai pot îndura sărăcia şi singurătatea forţate, cum am spus de atâtea ori? Nici nu aveţi cum să înţelegeţi ce înseamnă atâţia ani de izolare, m-am plâns în diverse locuri şi la diverse persoane şi toţi vor să mă omoare de fapt, nimeni nu vrea să fie adevărul din 1984 şi să am în sfârşit copil şi drepturi depline intelectuale şi de muncă. Şi fără aceste trei condiţii voi muri...Doamne e monstruos, am fost un om normal în cele mai mici detalii şi m-au chinuit legându-mă de pat la psihiatrie şi îmi neagă pur şi simplu dreptul la viaţă. Sunt măcelărită monstruos din 1984, continuu şi nu pot crede că oamenii vor să chinuiască atât de monstruos un om totuşi perfect, cum am fost mereu, blândă şi înţeleaptă, cu dragoste frumoasă faţă de oameni, turturată în sărăcie şi izolare de la 13 ani. Eu cred că oamenii pur şi simplu nu ştiu, e prea monstruos totul, implor din 84, trebuie să fie tot adevărul şi să trăiesc şi eu!
În ce priveşte povestea legată de revoluţie vreau să explic că nu sunt nebună. Unii intră peste mintea mea şi spun că aşa se scrie istoria, cu sacrificii umane ca al meu. Adică vor să insinueze că se scriu minciuni şi oamenii care ştiu o parte din adevărul despre revoluţii de exemplu sunt sacrificaţi. Eu vă spun adevărul şi despre acest lucru: nu este aşa. Sacrificiul meu nu era în niciun fel necesar pentru a ascunde nu ştiu ce minciuni sau adevăruri incomplete despre revoluţie, era evident că eram un om normal şi nu eram nebună să îmi doresc cu tot dinadinsul să povestesc public aşa ceva, eram un om muncitor şi mereu mi-aş fi văzut de treaba mea şi de viaţa de familie. Chiar nu înţelegeţi că nu am fost niciodată nebună, deci nu aveau de ce să mă sacrifice legat de acea revoluţie? Totuşi am văzut ce e drept minciuni în wikipedia mai demult sau chiar în unele manuale de istorie, aşa că acum, fiindcă veni vorba, sunt obligată să scriu tot adevărul pe care îl ştiu şi despre asta, fiindcă tot voi muri. Dar nu înţeleg faţă de cine ar vrea unii să ascundă adevărul, din moment ce atât de mulţi oameni au fost martori la acea revoluţie, cum o voi povesti eu, şi ei au fost lăsaţi să trăiască, să aibă putere în societate şi drepturi depline, în timp ce eu am fost torturată zilnic, nu ştiu de ce. De ce nu m-au lăsat liberă cum au fost şi acei oameni (din fostul CC de exemplu pe 22 decembrie 1989), fiindcă oricum nici ei nu erau interesaţi de dezvăluirea adevărului, cum nu eram nici eu? În plus vreau să ştiţi că nu sunt nebună să îmi închipuiesc că aş avea talent literar, ştiu că nu pot scrie bine, nu am avut cititori decât puţini şi nici nu voi avea. În plus nu pot scrie despre ceea ce azi e considerată a fi adevărata revoluţie, respectiv ziua de 21 decembrie 1989, deoarece, aşa cum veţi vedea, eu am fost pe stradă prima oară pe 22, dată nefastă care odinioară era şi ea considerată revoluţionară. A existat din câte ştiu şi o organizaţie de revoluţionari 22 decembrie. Zăgrean a fost pe 21 şi colega mea Irina la fel, dar cât a fost ea nu a fost violenţă. Am citit zilele trecute într-un ziar actual din România că la revoluţie au murit oameni pentru ca ei să poată să se exprime liber. Pentru mine nu a fost aşa. Eram extrem de oprimată înainte de 89, nu aveam voie absolut nimic, dar am suferit în total 30 de ani de închisoare şi interdiciţii. Deci am fost degeaba la revoluţie. Şi totuşi nimeni nu mă respectă, deşi eu am fost dintre cei care au suferit cel ami mult, inclusiv în zilele acelea fierbinţi, pentru libertatea şi binele altora...Şi toţi îmi vor moartea deşi, repet, nu am fost nici nebună să vântur la colţ de stradă povestea revoluţiei de exemplu, repet, am fost mereu un om normal şi lucid, aşa ceva nu ar fi fost de niciun folos nici pentru mine nici pentru alţii. Mai jos voi posta povestea revoluţiei în viaţa mea aşa cum am scris-o în 2009, cu unele corecturi şi adăugiri corecte de azi.
Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluţie, pe ici pe colo în scrisorile mele, este legat de suferinţa pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată şi fiindcă nu mai ştiu în ce scrisori apare, şi fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au şters, deşi ştiu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viaţa mea. Am avut la începutul vieţii ideea vagă că o parte din suferinţele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalţi, s-au legat de aspecte politice, lucru care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.
Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.
O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, Arion, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez chinuită ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de acea iubire (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).
Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori aşa ceva şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ ) de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu rădeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat, eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă cred despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în sat) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui nu înţelege ce au ceilalţi cu el.
Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversare. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în oraş există am aflat mai târziu şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Nu la mult timp după 84 (doi ani poate?) am trăit păţania aceea cu puiul afumat, descrisă în altă scrisoare.Mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe Zăgrean dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus lui Z cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu, chiar în ziua când m-a călcat pe picior pe sub masă, şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de mătuşa cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar altul mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec despre războiul rece, glumind cu aluzii şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, Lucian, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega Oana care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După ce au început probleme mai mari în viaţa mea, l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă, cum am povestit. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă, Laura). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, Lucian de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot Lucian fusese şi în vizită la Luiza la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu Irina, care apoi a ajuns la Constanţa, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era emoţionată, înfierbântată pozitiv.
Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari (chiar Z povestea de un film pe care l-a văzut la bulgari) sau poate şi alte ţări vecine. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Luiza părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea, zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că de părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii (doamna Slăvescu) şi care mi-a dat cartea despre Barbă Albastră avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi fata de la Constanţa, Irina.
Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor,care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstru. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei aşa zis tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. La începutul clasei a 9-a Adrian Untilă mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că el nu va mai vorbi cu mine deloc fiindcă eu sunt acum colegă de bancă cu Luiza. Acesta era doar pretextul, fiindcă în realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009 am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi miştocar dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea Andreea Oancea, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oaemeni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi în film, mai am şi acum filmul.
În 88 l-am cunoscut pe Z şi el a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Cred că în 89 a venit o colegă la mine acasă, Oana(doar o dată m-a vizitat, eu o mai vizitam pe ea) şi mi-a adus "Scrieri moral-politice" de Kant pe care nu am citit-o. Era o colegă căreia eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) Oana, care avea un bunic istoric (Dumitru Almaş) şi locuia unde făceam meditaţii cu Z într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.
În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia Stoicescu cu care am avut probleme legat de moştenire sau poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară. Acolo am avut acele probleme mari legat de ciclul menstrual, cam la 9 luni după ce Z a venit prima oară în trupul meu. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum , în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.
În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă Irina, fata de la Constanţa. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am deschis atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru de care voi scrie mai jos în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin o carte veche a mamei şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.
Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare (acolo găsisem pui afumaţi) era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea Irina. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.
În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poeze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că luase interviuri sataniştilor de la Constanţa şi soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren (tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineava ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă, mami m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm livertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume Cristina, pentru curaj).
Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.
Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu Irina, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că Zăgrean apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la Z după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluţie, adică nu înţeleg ce insinuează - că aveam halucinaţii, adică invenţii ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeţi că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau aşa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.
După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, probabil în mai 90. Am fost în vizită la Zăgrean la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui Zăgrean, împreună cu prietena aceluia. Zăgrean stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi cu Vanessa Paradis. Eu şi Zăgrean ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. Zăgrean m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. SPunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu Z singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu Zăgrean în partea cealaltă, dicnolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo Z s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn cu care Zăgrean părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe Z. Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi triostă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu, dl. Basarab. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grpmadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.
Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, Z şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie, cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu Irina şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? Mi s-a părut toamna trecută în 2008 că aşa ar crede unii, care sugerau ceva la televizor. Dar e absurd să fi sugerat ceva despre mine, nu sunt nebună. După încă un timp am aflat că Cristi, fostul coleg al Luizei ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.
A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Am scris în general cursiv, deoarece sunt amintiri grupate şi pe care le-am rememorat şi în trecut, dar tot mi-ar fi fost mai uşor să răspund la întrebări de exemplu. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în liceu de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit Oana la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe Luiza, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi Luiza eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu Luiza în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu Z şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic defel cu ei, în special cu tata, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.
Mi s-a mai întâmplat o coincidenţă legată de evenimente politice oarecum (dar nu de revoluţie) şi anume că la începutul lui 89, când am simţit că Z sau ceva misterios se apropie de apartamentul meu, de camera mea şi de trupul meu, fiind tânără şi copleşită de acea influenţă fizică în special şi neuropsihică, am deschis radioul pe unde scurte la posturi din străinătate (atunci nu erau bruiate sau existau) şi am nimerit foarte accentuat între celelalte posturi,postul radio Kuweit, care difuza în special melodii ce creau o atmosferă magică în încăpere (erau şi de dragoste, sentimentale), care m-a atras să înţeleg ce este, dar chiar i-am povestit aceasta naşului meu. După un timp am aflat că a izbucnit un război în acea zonă. Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată şi ulterior nu am mai ascultat. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").
Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive politice. Este posibil ca unii, care erau urmăriți telepatic, cum a părut să fie în cazul meu și am explicat cum profesorul Z repeta la meditații vorbe sau fapte petrecute acasă la mine, să fi crezut ei că erau urmăriți de Securitate și astfel s-a creat delirul cu microfoanele Securității, în timp ce oamenii ca mine, poate și alții, cred eu, erau închiși psihiatric din alte motive și urmăriți altfel, nu prin microfoanele Securității. Oricum Z spunea că lumea credea că și el era securist. Este posibil ca unii să creadă astfel că și eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...mi s-a părut că o persoană ar fi sugerat că unii mai proşti cred aşa ceva despre mine, când evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii de rând au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, cred că am spus că aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita?
Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru, nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na Arabagiu, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală, a fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.
În ce priveşte povestea legată de revoluţie vreau să explic că nu sunt nebună. Unii intră peste mintea mea şi spun că aşa se scrie istoria, cu sacrificii umane ca al meu. Adică vor să insinueze că se scriu minciuni şi oamenii care ştiu o parte din adevărul despre revoluţii de exemplu sunt sacrificaţi. Eu vă spun adevărul şi despre acest lucru: nu este aşa. Sacrificiul meu nu era în niciun fel necesar pentru a ascunde nu ştiu ce minciuni sau adevăruri incomplete despre revoluţie, era evident că eram un om normal şi nu eram nebună să îmi doresc cu tot dinadinsul să povestesc public aşa ceva, eram un om muncitor şi mereu mi-aş fi văzut de treaba mea şi de viaţa de familie. Chiar nu înţelegeţi că nu am fost niciodată nebună, deci nu aveau de ce să mă sacrifice legat de acea revoluţie? Totuşi am văzut ce e drept minciuni în wikipedia mai demult sau chiar în unele manuale de istorie, aşa că acum, fiindcă veni vorba, sunt obligată să scriu tot adevărul pe care îl ştiu şi despre asta, fiindcă tot voi muri. Dar nu înţeleg faţă de cine ar vrea unii să ascundă adevărul, din moment ce atât de mulţi oameni au fost martori la acea revoluţie, cum o voi povesti eu, şi ei au fost lăsaţi să trăiască, să aibă putere în societate şi drepturi depline, în timp ce eu am fost torturată zilnic, nu ştiu de ce. De ce nu m-au lăsat liberă cum au fost şi acei oameni (din fostul CC de exemplu pe 22 decembrie 1989), fiindcă oricum nici ei nu erau interesaţi de dezvăluirea adevărului, cum nu eram nici eu? În plus vreau să ştiţi că nu sunt nebună să îmi închipuiesc că aş avea talent literar, ştiu că nu pot scrie bine, nu am avut cititori decât puţini şi nici nu voi avea. În plus nu pot scrie despre ceea ce azi e considerată a fi adevărata revoluţie, respectiv ziua de 21 decembrie 1989, deoarece, aşa cum veţi vedea, eu am fost pe stradă prima oară pe 22, dată nefastă care odinioară era şi ea considerată revoluţionară. A existat din câte ştiu şi o organizaţie de revoluţionari 22 decembrie. Zăgrean a fost pe 21 şi colega mea Irina la fel, dar cât a fost ea nu a fost violenţă. Am citit zilele trecute într-un ziar actual din România că la revoluţie au murit oameni pentru ca ei să poată să se exprime liber. Pentru mine nu a fost aşa. Eram extrem de oprimată înainte de 89, nu aveam voie absolut nimic, dar am suferit în total 30 de ani de închisoare şi interdiciţii. Deci am fost degeaba la revoluţie. Şi totuşi nimeni nu mă respectă, deşi eu am fost dintre cei care au suferit cel ami mult, inclusiv în zilele acelea fierbinţi, pentru libertatea şi binele altora...Şi toţi îmi vor moartea deşi, repet, nu am fost nici nebună să vântur la colţ de stradă povestea revoluţiei de exemplu, repet, am fost mereu un om normal şi lucid, aşa ceva nu ar fi fost de niciun folos nici pentru mine nici pentru alţii. Mai jos voi posta povestea revoluţiei în viaţa mea aşa cum am scris-o în 2009, cu unele corecturi şi adăugiri corecte de azi.
Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluţie, pe ici pe colo în scrisorile mele, este legat de suferinţa pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată şi fiindcă nu mai ştiu în ce scrisori apare, şi fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au şters, deşi ştiu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viaţa mea. Am avut la începutul vieţii ideea vagă că o parte din suferinţele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalţi, s-au legat de aspecte politice, lucru care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.
Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.
O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, Arion, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez chinuită ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de acea iubire (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).
Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori aşa ceva şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ ) de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu rădeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat, eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă cred despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în sat) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui nu înţelege ce au ceilalţi cu el.
Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversare. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în oraş există am aflat mai târziu şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Nu la mult timp după 84 (doi ani poate?) am trăit păţania aceea cu puiul afumat, descrisă în altă scrisoare.Mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe Zăgrean dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus lui Z cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu, chiar în ziua când m-a călcat pe picior pe sub masă, şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de mătuşa cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar altul mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec despre războiul rece, glumind cu aluzii şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, Lucian, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega Oana care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După ce au început probleme mai mari în viaţa mea, l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă, cum am povestit. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă, Laura). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, Lucian de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot Lucian fusese şi în vizită la Luiza la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu Irina, care apoi a ajuns la Constanţa, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era emoţionată, înfierbântată pozitiv.
Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari (chiar Z povestea de un film pe care l-a văzut la bulgari) sau poate şi alte ţări vecine. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Luiza părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea, zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că de părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii (doamna Slăvescu) şi care mi-a dat cartea despre Barbă Albastră avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi fata de la Constanţa, Irina.
Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor,care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstru. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei aşa zis tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. La începutul clasei a 9-a Adrian Untilă mi-a spus că eu trebuie să înţeleg că el nu va mai vorbi cu mine deloc fiindcă eu sunt acum colegă de bancă cu Luiza. Acesta era doar pretextul, fiindcă în realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009 am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi miştocar dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea Andreea Oancea, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oaemeni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi în film, mai am şi acum filmul.
În 88 l-am cunoscut pe Z şi el a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Cred că în 89 a venit o colegă la mine acasă, Oana(doar o dată m-a vizitat, eu o mai vizitam pe ea) şi mi-a adus "Scrieri moral-politice" de Kant pe care nu am citit-o. Era o colegă căreia eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) Oana, care avea un bunic istoric (Dumitru Almaş) şi locuia unde făceam meditaţii cu Z într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.
În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia Stoicescu cu care am avut probleme legat de moştenire sau poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară. Acolo am avut acele probleme mari legat de ciclul menstrual, cam la 9 luni după ce Z a venit prima oară în trupul meu. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum , în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.
În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă Irina, fata de la Constanţa. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am deschis atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru de care voi scrie mai jos în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin o carte veche a mamei şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.
Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare (acolo găsisem pui afumaţi) era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea Irina. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.
În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poeze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că luase interviuri sataniştilor de la Constanţa şi soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren (tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineava ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă, mami m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm livertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume Cristina, pentru curaj).
Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.
Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu Irina, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că Zăgrean apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la Z după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluţie, adică nu înţeleg ce insinuează - că aveam halucinaţii, adică invenţii ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeţi că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau aşa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.
După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, probabil în mai 90. Am fost în vizită la Zăgrean la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui Zăgrean, împreună cu prietena aceluia. Zăgrean stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi cu Vanessa Paradis. Eu şi Zăgrean ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. Zăgrean m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. SPunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu Z singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu Zăgrean în partea cealaltă, dicnolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo Z s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn cu care Zăgrean părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe Z. Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi triostă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu, dl. Basarab. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grpmadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.
Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, Z şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie, cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu Irina şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? Mi s-a părut toamna trecută în 2008 că aşa ar crede unii, care sugerau ceva la televizor. Dar e absurd să fi sugerat ceva despre mine, nu sunt nebună. După încă un timp am aflat că Cristi, fostul coleg al Luizei ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.
A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Am scris în general cursiv, deoarece sunt amintiri grupate şi pe care le-am rememorat şi în trecut, dar tot mi-ar fi fost mai uşor să răspund la întrebări de exemplu. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în liceu de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit Oana la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe Luiza, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi Luiza eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu Luiza în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu Z şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic defel cu ei, în special cu tata, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.
Mi s-a mai întâmplat o coincidenţă legată de evenimente politice oarecum (dar nu de revoluţie) şi anume că la începutul lui 89, când am simţit că Z sau ceva misterios se apropie de apartamentul meu, de camera mea şi de trupul meu, fiind tânără şi copleşită de acea influenţă fizică în special şi neuropsihică, am deschis radioul pe unde scurte la posturi din străinătate (atunci nu erau bruiate sau existau) şi am nimerit foarte accentuat între celelalte posturi,postul radio Kuweit, care difuza în special melodii ce creau o atmosferă magică în încăpere (erau şi de dragoste, sentimentale), care m-a atras să înţeleg ce este, dar chiar i-am povestit aceasta naşului meu. După un timp am aflat că a izbucnit un război în acea zonă. Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată şi ulterior nu am mai ascultat. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").
Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive politice. Este posibil ca unii, care erau urmăriți telepatic, cum a părut să fie în cazul meu și am explicat cum profesorul Z repeta la meditații vorbe sau fapte petrecute acasă la mine, să fi crezut ei că erau urmăriți de Securitate și astfel s-a creat delirul cu microfoanele Securității, în timp ce oamenii ca mine, poate și alții, cred eu, erau închiși psihiatric din alte motive și urmăriți altfel, nu prin microfoanele Securității. Oricum Z spunea că lumea credea că și el era securist. Este posibil ca unii să creadă astfel că și eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...mi s-a părut că o persoană ar fi sugerat că unii mai proşti cred aşa ceva despre mine, când evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii de rând au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, cred că am spus că aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita?
Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru, nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na Arabagiu, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală, a fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.
miercuri, 11 decembrie 2013
Puiul afumat
Înainte de a trece la subiect, voi copia aici statutul meu de pe facebook, de ieri 10 decembrie 2013, fiindcă adesea am scris pe facebook despre necazurile mele, chiar dacă nu am primit răspuns. Aceste plângeri sunt statutul meu real şi sincer, cum să mă prefac că îmi merge bine sau că sunt altceva decât sunt?
..............................................
Dragii mei, Sunt atât de sfârşită de suferinţă în seara aceasta...
Am cheltuit bani să îmi repar calculatorul, fiindcă asta e tot ce am pe lume.
Acum am răcit destul de rău cu complicaţii se pare, că respir greu şi mă doare gâtul şi tuşesc mult şi când tuşesc fac pe mine. Sfincterul uretrei mi s-a stricat prin torturile sexuale groaznice de la distanţă de după 2007, în 2007 încă nu făceam pe mine. Mă trezesc transpirată şi umflată încă la picior şi cu ochii lăcrimând în fiecare dimineaţă.
Acum nu ştiu cum voi plăti întreţinerea, va trebui să amân din nou până în ianuarie şi atunci va fi şi mai greu... După ce am fost săracă de mică şi mi s-a refuzat dreptul de a munci din cauza diagnosticului nedrept psihiatric la 21 ani, eu nu am dreptul la pensie fiindcă nu am ani de muncă şi nu mă pot muta cu mama aceea groaznică pe care încă o am şi care mă mai ajută deşi nici ea nu are bani.
Nu am avut nicio distracţie toată viaţa şi câteodată e greu, chiar dacă tinereţea a trecut...Nu pot merge nici în parc, nu pot să mă întâlnesc cu nimeni, sunt sătulă de singurătate şi sărăcie. Nu se pune problema de vreun film sau operă. Sau de vreo carte.
Sunt obosită să tot port aceiaşi pantaloni mereu de 6 ani în sezonul rece, fiindcă nu am decât două perechi, deja reparaţi pentru găuri între picioare şi o pereche sunt chiar prea subţiri. A trebuit să ies în singura fustă mai groasă pe care o am, cumpărată de mama cu 15 ani în urmă. Fiindcă amândouă perechile erau ude, fiindcă atunci când tuşesc fac pipi pe mine. Iar noaptea dorm mereu în acealaşi aşternut aspru din anii 80, că nu se pune problema să am bani de cearceafuri. E tare greu...mama mai îmi cumpără când poate vreun chilot că şi ăia se mai strică şi mi-a mai luat haine de casă. Dar afară nu am cu ce ieşi.
În ultimul timp nu mai am bani nici de hârtie igienică...folosesc dacă am de la mama din aceea aspră care răneşte fundul cum era pe vremuri.
Foloseam acea hârtie igienică şi ziare în vechiul regim socialist în România, dar atunci era uşor pentru fundul meu că nu ustura, fiind tânără, acum e mai greu. Mama foloseşte şi ea la fel.
Am scris despre hârtie igienică şi cearceafuri pentru a exprima faptul că timpul a stat în loc pentru mine din 1984, prosperitate ioc.
Şi nu am greşit nimic faţă de nimeni întreaga viaţă şi nu am dăunat nimănui, e adevărat, absolut adevărat
.......................................
În ultimii ani nişte oameni răi au intrat, cum spuneam, peste gândurile mele. În 2007 am fost torturată monstruos şi, ca întotdeauna, am fost obligată să spun adevărul, numai adevărul şi tot adevărul. Dar mă torturau din ce în ce, ca şi cum ei credeau că eu ascund ceva, când niciodată nu am ascuns nimic, chiar îmi sugerau acest lucru, mă chinuiau sexual monstruos şi cerebral, mă ameninţau în permanenţă cu moartea. Nu eram nebună nici atunci şi nici acum, ceea ce am scris atunci pe mailul meu, deşi unii îmi ştergeau mereu mesajele, fără să le fac publice, este adevărul întreg. Iată acum fragmentul despre puiul afumat:
.......................................
Puiul afumat este un aliment care se înmulţise pe piaţă în ultimul timp. Într-o vreme în care nu am reuşit să ies să îmi cumpăr alimente, mama îmi aducea mult pui afumat, inclusiv în spitalul de psihiatrie...ceea ce îmi trezea amintiri triste şi mă chinuia...Oricum alimentele afumate nu sunt în general sănătoase, medicii spun aşa, anume că ar fi cancerigene. Nu ştiu asta precis. Ce am păţit eu e cu totul altă poveste.
Eram pe vremea vestitei economii subterane din vremea comunismului.(Eu nu ştiu sigur dacă nu era un fel de socialism cum zicea partidul, fiindcă nu mă pricep, din diverse motive, la politică. Partidul spunea atunci că ţara era într-o perioadă socialistă, nu comunistă, şi că se tindea spre comunism, aşa ne ziceau la şcoală. Dar acestea sunt mai degrabă aspecte istorice, nu politice). Exact cam din 84, când a început şi calvarul meu, oamenii au început să vorbească mai mult despre lipsuri de alimente sau alte numeroase mărfuri, din ce în ce mai mult, treptat. Îmi amintesc cu precizie că în copilărie erau acele mărfuri care ulterior au dispărut. Erau chiar în magazine! Totodată programele de televiziune au început şi ele să se diminueze cam tot din 84 ceea ce în jurul meu, în familie, stârnea alte valuri de nemulţumire. Simţeam şi eu că e ceva mai deosebit, dar nu puteam spune ce. Am început să cunosc, fără să înţeleg încă, ura ciudată a oamenilor faţă de "regim". Fiind tânără, nu am cunoscut oprimare deosebită în acea vreme, decât statul la cozi în care oamenii deveneau cam animalici, unii îşi amintesc poate, mereu era obsesia că unul se bagă în faţă; mersul pe stadion la manifestaţii, (dar asta a fost chiar drăguţ pentru mine că eram copil destul de vesel); faptul că o persoană din familie (mătuşa Lucica, tiza mamei) îmi aducea cărţi fiindcă aşa zis în librării nu erau decât "pe sub mână" şi alte fleacuri din acestea. Ce-i drept, la librăria Cartea Românească eu am mai găsit cărţi. Aşteptam ore în şir la mijloace de transport şi apoi mă înghesuiam cu ceilalţi...dar asta am mai păţit şi după 89 de multe ori. Ascultam fără să înţeleg multe bancuri pe seama dictatorilor, mai ales în familie. Suferinţa mea cea mai mare din punct de vedere al fostului regim era minciuna care învăluia familia mea şi situaţia mea în lume şi anume: lumea, inclusiv azi, bârfea că mama era securistă şi din cauza asta are mulţi bani, ceea ce nu era adevărat, oricum avea bani, dar nu mulţi şi nici un obiect de valoare (o maşină Dacia după 10 ani de la căsătorie). Câteva bijuterii lipsite de importanţă. Şi totuşi lumea se uita la mine minţind pe faţă că sunt foarte bogată, că voi moşteni imens.
Tot lumea spunea că oamenii nu au ce mânca şi, deşi unii recunoşteau că oamenii se mai "descurcă", îmi dădeau impresia că mă invidiază pentru faptul că eu am ce mânca şi ei nu (aş putea da exemple). Mă simţeam foarte prost, mai ales că eu nu prea aveam bani decât de faţadă şi haine numai câteva. Odată l-am întrebat chiar pe Zăgrean dacă nu ar avea nevoie să îl ajute mama cu alimente fiindcă mama îmi ceruse imperativ acest lucru şi mi-a spus că nu are, că se descurcă. El avea şi câteva perechi de blugi străine şi casetofon, a venit cu ele la meditaţii.
Altădată am plecat într-o doară spre Bucur Obor să văd ce mai găsesc de cumpărat la magazinul de la colţ. Şi spre stupoarea mea erau pui afumaţi în vitrină, într-un moment în care lumea părea că aleargă cu limba scoasă acolo unde "se bagă" ceva. Mai rău decât atât, pentru a-mi creşte uimirea, nu era nimeni în magazin şi vânzătoarea se uita lung după mine spunând alteia:"s-a prins?"!!
Ulterior, după Revoluţia din 89, am rumegat eu la rece evenimentele judecând că acea Revoluţie a fost pregătită treptat de acea evoluţie a mărfurilor pe piaţă, în special de faptul că unii aveau chipurile tot şi alţii nimic, crescând tensiunea psihosocială treptat. Vă daţi seama oare că eu am suferit poate mai mult decât alţii care poate nu aveau, fiindcă nu înţelegeam chestiunea de mai sus, fiindcă se minţea mult despre mine şi fiindcă părinţii mă chinuiau ca nişte brute şi nici un vecin nu intervenea, deşi probabil auzeau!?
Continui azi, 11 decembrie 2013: În realitate unii oameni nu au minte, sunt mai puţin dotaţi de la natură, nu puteţi nega acest lucru. Eu nu îi dispreţuiesc, dar am avut mult de suferit din cauza lor, degeaba eu aveam minte şi educaţie superioare, că mai bine nu le aveam. Unii îmi sugereauă faptul că eu am fost sacrificată fiindcă eram lucidă legat de acele evenimente. Eu spun că nu e niciun sacrificiu, că sunt doar asasini murdari. Ei inventează doar că eu ştiam prea multe despre politică sau revoluţie, că nu mi-am ţinut gura şi de aceea m-au distrus, fiindcă unii au interesul să ascundă adevărul despre istorie. Teoria lor nu corespunde adevărului despre mine. Eu am fost un om inteligent. Ei spun că nu vor să recunoască nimic fiindcă oamenii de rând nu trebuie să înţeleagă adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt la revoluţie. Dar eu eram, repet, un om inteligent. Ulterior ei zic de mine că sunt pacientă cu istoric, aşa este denumirea în psihiatrie. Şi eu ştiu şi ştiam şi atunci că istoria este scrisă prin minciuni. Nu vă alarmaţi, acesta e adevărul, fiindcă istoria e legată de alte domenii ale vieţii sociale. Acum se tot vorbeşte despre minciunile comuniştilor, înainte se vorbea despre cei dinaintea lor şi mai înainte la fel, vă spun sigur. Peste un timp se va vorbi desigur despre nedreptăţile şi minciunile epocii actuale, mereu a fost şi mereu va fi aşa. Toate cărţile scriu asta, inclusiv marii filozofi, inclusiv cei care scriu teorii despre adevărurile istoriei sau altor ştiinţe în lume. Aş putea da exemple, ştiam destule. Deci nu aveam cum să fiu idioată să spun adevăruri care nu interesează pe nimeni şi nu eram nici eu însămi istoric ca să pot scrie eu minciuni despre societate sau evenimente. Nici nu aveam cu cine vorbi, eram izolată, nu eram nebună şi nici nu aş fi devenit, nimeni oricum nu mă întreba nimic.
Deci, din acest punct de vedere nu aveau niciun motiv să mă distrugă (nu înţeleg ce vor să spună ei prin asta), fiindcă nu eram nebună. Mereu am avut coloană vertebrală cum se spune, am spus numai adevărul, chiar dacă nu am vorbit despre istorie sau politică fiindcă nu aveam niciun interes, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Tot ce am povestit mai sus e adevărul obiectiv, nu e delir sau vis, la fel cum tot ce am spus în rest despre viaţa mea e adevărat. Fiindcă am fost singură şi chinuită şi respinsă de societate de mică, a trebuit să învăţ să nu mai îmi fac probleme legat de lucrurile incerte, pe care nu le puteam înţelege.
Iată, vă jur pe tot ce e mai sfânt că nu am nicio legătură cu moartea lui Ceauşescu, chiar dacă am fost la revoluţie şi apoi am urmărit la ştiri. Nu am nici vină legat de zvonurile urâte legat de el înainte de revoluţie, fiindcă eu nu aveam legătură cu familia mea care vorbea aşa ceva şi nici nu credeam acele lucruri şi nici nu mă interesa. Eu m-am ghidat mereu în viaţă în funcţie de realitate, nu de minciunile sau ideile altora. Naşul meu spunea despre revoluţie că era necesară pentru schimbarea economiei în ţară, că sistemul economic anterior nu mai funcţiona. Nu vreau să discut acum ce e economia de piaţă sau economia în general. Repet, pentru a fi clar, că sunt un om perfect curat legat de revoluţie sau moartea lui Ceauşescu, un om total fără păcat.
Cât despre puiul afumat şi revoluţie, ce să mai explic? Că am suferit mai mult decât alţii e de la sine înţeles. Ce rost ar avea adevărul despre acele fapte istorice în contextul actual când, am văzut eu, unii tot insistă asupra crimelor comunismului? Eu sunt una dintre ele, dar am suferit încă şi mai mult în regimul actual. Dar adevărul curat, cum l-am spus şi eu, e privilegiul celor la putere în societate şi eu nu am avut niciodată drepturi măcar. Chiar dacă adevărul, fie şi doar parţial, despre acea revoluţie nu va fi făcut public (ceea ce nu mă interesează defel şi nu are utilitate), el va apărea poate drept singurul fapt logic pentru oamenii inteligenţi dintr-o epocă viitoare. Sau va fi chiar scris şi tipărit, frumos teoretizat pentru cei cu intelect superior. Şi cum între timp au crescut alte generaţii, el chiar nu interesează pe nimeni azi, în lume sau în România. E prezentă acum o generaţie tânără de privilegiaţi şi răsfăţaţi care au mai mult decât WC-ul în casă, spre deosebire de ce am avut eu în copilărie. Dar atunci de ce să nu fie adevărul despre toate celelalte din viaţa mea public, aşa cum public eu sunt considerată inaptă de muncă şi nebună de o viaţă întreagă? De ce să nu am dreptul să am bani şi să trăiesc în societate şi să am copilul meu, măcar unul, cum implor plângând din 1984? E o crimă monstruoasă oamenilor. Chiar nu contează deloc ceea ce este un om, ceea ce a devenit ca valoare morală, intelectuală sau altele? De ce nu mă lasă din 1984 să mă nasc şi să trăiesc de fapt? De ce până şi tata spunea că sunt un sacrificiu? De ce nu aveţi milă, în timp ce voi o duceţi bine? De ce, după atâtea păcate, nu vă pocăiţi? Între timp, de la revoluţie până acum s-au născut alţi călăi şi alţi martiri, alţi lupi şi alţi miei de sacrificiu, cum va fi şi în epocile ulterioare. Să ne mai gândim acum din nou la evenimantele din 89 şi anterioare, încă o dată doar. (Paranteză: şi alţi oameni au fost la acea revoluţie, cum a fost Irina Ioniţă, cu tată istoric,sau Zăgrean sau alţii şi pe ei oamenii i-au lăsat să aibă copii şi drepturi de muncă şi altele. Nu înţeleg ce au avut cu mine. Faptul că familia mea avusese legături cu foşti nazişti sau foşti legionari nu are nicio importanţă). Şi în definitiv de ce să nu fie tot adevărul, inclusiv partea aceasta, chiar dacă nu va fi scris la tipar (!)? Să fie aşa cum erau poveştile odinioară când omul încă nu inventase tiparul, darmite mecanismele de manipulare în masă, cum ar fi mass-media. Azi există sute de cărţi despre fenomenul propagandei şi manipulării prin mass-media sau alte simboluri culturale cu rezonanţă în spiritul colectiv. Şi vreau să mă bucur să trăiesc între oameni, cum cred că meritam din 1984 şi să am o fmailie adevărată şi să îmi pot creşte copilul în adevăr, nu în ideile absurde şi aberante ale unora că eu aş fi nebună sau ştiu eu ce altceva. Poate că unii cred că eu eram sau aş fi nebună fiindcă e cunoscut faptul că oamenii au idei absurde legate chiar de politică şi pasiuni politice diverse. Cei mai puţin inteligenţi desigur. Poate din cauza asta spun unii că eu eram un sacrificiu pentru puterea altora în societate. Dar vă spun adevărul crud: chiar dacă nu aş fi scris nimic în carcera mea în 2007 despre evenimente istorice, ei tot la fel m-ar fi torturat în continuare, cum au făcut din 1984 încontinuu... Asta mă doare şi mă intrigă.
Teorii posibile asupra puiului afumat: exista poate un grup de oameni care, deşi aveau mâncare şi altele voiau mai mult şi voiau schimbarea regimului politic. Ei, cum erau femeile acelea în magazin, îi fereau pe cei pe care urmau să îi sacrifice, cum eram eu, îi fereau de aflarea adevărului. În acelaşi timp, oameni simpli ca mine erau târâţi la cozile interminabile de la alimente, pentru a crede că aşa e mereu şi pentru a fi abrutizaţi aceia dintre victime care erau mai răi. Poate că între conspiratori erau lideri care manipulau grupurile de oameni fiindcă unii oameni puteau comunica telepatic eventual prin gânduri de la distanţă, lucru pe care eu l-am aflat abia după moartea tatei şi pe care nu aveam cum să îl ghicesc atunci. Mărfurile se împărţeau pe sub mână celor care cunoşteau această conspiraţie sau erau de-ai lor. Poate că în ziua aceea eu am aflat adevărul fără ca ei să fi dorit acest lucru, ori poate că au făcut aceasta pentru a mă folosi mai târziu la revoluţie pe post de sacrificiu. Oricum cert e că era un teatru imens, cum a fost pe scară mai redusă şi în decembrie 89, dacă vă amintiţi ce a fost la televizor atunci, cei care aţi fost martori obiectivi, ca mine. Eu am fost şi pe străzi...
Continuarea în curând.
..............................................
Dragii mei, Sunt atât de sfârşită de suferinţă în seara aceasta...
Am cheltuit bani să îmi repar calculatorul, fiindcă asta e tot ce am pe lume.
Acum am răcit destul de rău cu complicaţii se pare, că respir greu şi mă doare gâtul şi tuşesc mult şi când tuşesc fac pe mine. Sfincterul uretrei mi s-a stricat prin torturile sexuale groaznice de la distanţă de după 2007, în 2007 încă nu făceam pe mine. Mă trezesc transpirată şi umflată încă la picior şi cu ochii lăcrimând în fiecare dimineaţă.
Acum nu ştiu cum voi plăti întreţinerea, va trebui să amân din nou până în ianuarie şi atunci va fi şi mai greu... După ce am fost săracă de mică şi mi s-a refuzat dreptul de a munci din cauza diagnosticului nedrept psihiatric la 21 ani, eu nu am dreptul la pensie fiindcă nu am ani de muncă şi nu mă pot muta cu mama aceea groaznică pe care încă o am şi care mă mai ajută deşi nici ea nu are bani.
Nu am avut nicio distracţie toată viaţa şi câteodată e greu, chiar dacă tinereţea a trecut...Nu pot merge nici în parc, nu pot să mă întâlnesc cu nimeni, sunt sătulă de singurătate şi sărăcie. Nu se pune problema de vreun film sau operă. Sau de vreo carte.
Sunt obosită să tot port aceiaşi pantaloni mereu de 6 ani în sezonul rece, fiindcă nu am decât două perechi, deja reparaţi pentru găuri între picioare şi o pereche sunt chiar prea subţiri. A trebuit să ies în singura fustă mai groasă pe care o am, cumpărată de mama cu 15 ani în urmă. Fiindcă amândouă perechile erau ude, fiindcă atunci când tuşesc fac pipi pe mine. Iar noaptea dorm mereu în acealaşi aşternut aspru din anii 80, că nu se pune problema să am bani de cearceafuri. E tare greu...mama mai îmi cumpără când poate vreun chilot că şi ăia se mai strică şi mi-a mai luat haine de casă. Dar afară nu am cu ce ieşi.
În ultimul timp nu mai am bani nici de hârtie igienică...folosesc dacă am de la mama din aceea aspră care răneşte fundul cum era pe vremuri.
Foloseam acea hârtie igienică şi ziare în vechiul regim socialist în România, dar atunci era uşor pentru fundul meu că nu ustura, fiind tânără, acum e mai greu. Mama foloseşte şi ea la fel.
Am scris despre hârtie igienică şi cearceafuri pentru a exprima faptul că timpul a stat în loc pentru mine din 1984, prosperitate ioc.
Şi nu am greşit nimic faţă de nimeni întreaga viaţă şi nu am dăunat nimănui, e adevărat, absolut adevărat
.......................................
În ultimii ani nişte oameni răi au intrat, cum spuneam, peste gândurile mele. În 2007 am fost torturată monstruos şi, ca întotdeauna, am fost obligată să spun adevărul, numai adevărul şi tot adevărul. Dar mă torturau din ce în ce, ca şi cum ei credeau că eu ascund ceva, când niciodată nu am ascuns nimic, chiar îmi sugerau acest lucru, mă chinuiau sexual monstruos şi cerebral, mă ameninţau în permanenţă cu moartea. Nu eram nebună nici atunci şi nici acum, ceea ce am scris atunci pe mailul meu, deşi unii îmi ştergeau mereu mesajele, fără să le fac publice, este adevărul întreg. Iată acum fragmentul despre puiul afumat:
.......................................
Puiul afumat este un aliment care se înmulţise pe piaţă în ultimul timp. Într-o vreme în care nu am reuşit să ies să îmi cumpăr alimente, mama îmi aducea mult pui afumat, inclusiv în spitalul de psihiatrie...ceea ce îmi trezea amintiri triste şi mă chinuia...Oricum alimentele afumate nu sunt în general sănătoase, medicii spun aşa, anume că ar fi cancerigene. Nu ştiu asta precis. Ce am păţit eu e cu totul altă poveste.
Eram pe vremea vestitei economii subterane din vremea comunismului.(Eu nu ştiu sigur dacă nu era un fel de socialism cum zicea partidul, fiindcă nu mă pricep, din diverse motive, la politică. Partidul spunea atunci că ţara era într-o perioadă socialistă, nu comunistă, şi că se tindea spre comunism, aşa ne ziceau la şcoală. Dar acestea sunt mai degrabă aspecte istorice, nu politice). Exact cam din 84, când a început şi calvarul meu, oamenii au început să vorbească mai mult despre lipsuri de alimente sau alte numeroase mărfuri, din ce în ce mai mult, treptat. Îmi amintesc cu precizie că în copilărie erau acele mărfuri care ulterior au dispărut. Erau chiar în magazine! Totodată programele de televiziune au început şi ele să se diminueze cam tot din 84 ceea ce în jurul meu, în familie, stârnea alte valuri de nemulţumire. Simţeam şi eu că e ceva mai deosebit, dar nu puteam spune ce. Am început să cunosc, fără să înţeleg încă, ura ciudată a oamenilor faţă de "regim". Fiind tânără, nu am cunoscut oprimare deosebită în acea vreme, decât statul la cozi în care oamenii deveneau cam animalici, unii îşi amintesc poate, mereu era obsesia că unul se bagă în faţă; mersul pe stadion la manifestaţii, (dar asta a fost chiar drăguţ pentru mine că eram copil destul de vesel); faptul că o persoană din familie (mătuşa Lucica, tiza mamei) îmi aducea cărţi fiindcă aşa zis în librării nu erau decât "pe sub mână" şi alte fleacuri din acestea. Ce-i drept, la librăria Cartea Românească eu am mai găsit cărţi. Aşteptam ore în şir la mijloace de transport şi apoi mă înghesuiam cu ceilalţi...dar asta am mai păţit şi după 89 de multe ori. Ascultam fără să înţeleg multe bancuri pe seama dictatorilor, mai ales în familie. Suferinţa mea cea mai mare din punct de vedere al fostului regim era minciuna care învăluia familia mea şi situaţia mea în lume şi anume: lumea, inclusiv azi, bârfea că mama era securistă şi din cauza asta are mulţi bani, ceea ce nu era adevărat, oricum avea bani, dar nu mulţi şi nici un obiect de valoare (o maşină Dacia după 10 ani de la căsătorie). Câteva bijuterii lipsite de importanţă. Şi totuşi lumea se uita la mine minţind pe faţă că sunt foarte bogată, că voi moşteni imens.
Tot lumea spunea că oamenii nu au ce mânca şi, deşi unii recunoşteau că oamenii se mai "descurcă", îmi dădeau impresia că mă invidiază pentru faptul că eu am ce mânca şi ei nu (aş putea da exemple). Mă simţeam foarte prost, mai ales că eu nu prea aveam bani decât de faţadă şi haine numai câteva. Odată l-am întrebat chiar pe Zăgrean dacă nu ar avea nevoie să îl ajute mama cu alimente fiindcă mama îmi ceruse imperativ acest lucru şi mi-a spus că nu are, că se descurcă. El avea şi câteva perechi de blugi străine şi casetofon, a venit cu ele la meditaţii.
Altădată am plecat într-o doară spre Bucur Obor să văd ce mai găsesc de cumpărat la magazinul de la colţ. Şi spre stupoarea mea erau pui afumaţi în vitrină, într-un moment în care lumea părea că aleargă cu limba scoasă acolo unde "se bagă" ceva. Mai rău decât atât, pentru a-mi creşte uimirea, nu era nimeni în magazin şi vânzătoarea se uita lung după mine spunând alteia:"s-a prins?"!!
Ulterior, după Revoluţia din 89, am rumegat eu la rece evenimentele judecând că acea Revoluţie a fost pregătită treptat de acea evoluţie a mărfurilor pe piaţă, în special de faptul că unii aveau chipurile tot şi alţii nimic, crescând tensiunea psihosocială treptat. Vă daţi seama oare că eu am suferit poate mai mult decât alţii care poate nu aveau, fiindcă nu înţelegeam chestiunea de mai sus, fiindcă se minţea mult despre mine şi fiindcă părinţii mă chinuiau ca nişte brute şi nici un vecin nu intervenea, deşi probabil auzeau!?
Continui azi, 11 decembrie 2013: În realitate unii oameni nu au minte, sunt mai puţin dotaţi de la natură, nu puteţi nega acest lucru. Eu nu îi dispreţuiesc, dar am avut mult de suferit din cauza lor, degeaba eu aveam minte şi educaţie superioare, că mai bine nu le aveam. Unii îmi sugereauă faptul că eu am fost sacrificată fiindcă eram lucidă legat de acele evenimente. Eu spun că nu e niciun sacrificiu, că sunt doar asasini murdari. Ei inventează doar că eu ştiam prea multe despre politică sau revoluţie, că nu mi-am ţinut gura şi de aceea m-au distrus, fiindcă unii au interesul să ascundă adevărul despre istorie. Teoria lor nu corespunde adevărului despre mine. Eu am fost un om inteligent. Ei spun că nu vor să recunoască nimic fiindcă oamenii de rând nu trebuie să înţeleagă adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt la revoluţie. Dar eu eram, repet, un om inteligent. Ulterior ei zic de mine că sunt pacientă cu istoric, aşa este denumirea în psihiatrie. Şi eu ştiu şi ştiam şi atunci că istoria este scrisă prin minciuni. Nu vă alarmaţi, acesta e adevărul, fiindcă istoria e legată de alte domenii ale vieţii sociale. Acum se tot vorbeşte despre minciunile comuniştilor, înainte se vorbea despre cei dinaintea lor şi mai înainte la fel, vă spun sigur. Peste un timp se va vorbi desigur despre nedreptăţile şi minciunile epocii actuale, mereu a fost şi mereu va fi aşa. Toate cărţile scriu asta, inclusiv marii filozofi, inclusiv cei care scriu teorii despre adevărurile istoriei sau altor ştiinţe în lume. Aş putea da exemple, ştiam destule. Deci nu aveam cum să fiu idioată să spun adevăruri care nu interesează pe nimeni şi nu eram nici eu însămi istoric ca să pot scrie eu minciuni despre societate sau evenimente. Nici nu aveam cu cine vorbi, eram izolată, nu eram nebună şi nici nu aş fi devenit, nimeni oricum nu mă întreba nimic.
Deci, din acest punct de vedere nu aveau niciun motiv să mă distrugă (nu înţeleg ce vor să spună ei prin asta), fiindcă nu eram nebună. Mereu am avut coloană vertebrală cum se spune, am spus numai adevărul, chiar dacă nu am vorbit despre istorie sau politică fiindcă nu aveam niciun interes, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Tot ce am povestit mai sus e adevărul obiectiv, nu e delir sau vis, la fel cum tot ce am spus în rest despre viaţa mea e adevărat. Fiindcă am fost singură şi chinuită şi respinsă de societate de mică, a trebuit să învăţ să nu mai îmi fac probleme legat de lucrurile incerte, pe care nu le puteam înţelege.
Iată, vă jur pe tot ce e mai sfânt că nu am nicio legătură cu moartea lui Ceauşescu, chiar dacă am fost la revoluţie şi apoi am urmărit la ştiri. Nu am nici vină legat de zvonurile urâte legat de el înainte de revoluţie, fiindcă eu nu aveam legătură cu familia mea care vorbea aşa ceva şi nici nu credeam acele lucruri şi nici nu mă interesa. Eu m-am ghidat mereu în viaţă în funcţie de realitate, nu de minciunile sau ideile altora. Naşul meu spunea despre revoluţie că era necesară pentru schimbarea economiei în ţară, că sistemul economic anterior nu mai funcţiona. Nu vreau să discut acum ce e economia de piaţă sau economia în general. Repet, pentru a fi clar, că sunt un om perfect curat legat de revoluţie sau moartea lui Ceauşescu, un om total fără păcat.
Cât despre puiul afumat şi revoluţie, ce să mai explic? Că am suferit mai mult decât alţii e de la sine înţeles. Ce rost ar avea adevărul despre acele fapte istorice în contextul actual când, am văzut eu, unii tot insistă asupra crimelor comunismului? Eu sunt una dintre ele, dar am suferit încă şi mai mult în regimul actual. Dar adevărul curat, cum l-am spus şi eu, e privilegiul celor la putere în societate şi eu nu am avut niciodată drepturi măcar. Chiar dacă adevărul, fie şi doar parţial, despre acea revoluţie nu va fi făcut public (ceea ce nu mă interesează defel şi nu are utilitate), el va apărea poate drept singurul fapt logic pentru oamenii inteligenţi dintr-o epocă viitoare. Sau va fi chiar scris şi tipărit, frumos teoretizat pentru cei cu intelect superior. Şi cum între timp au crescut alte generaţii, el chiar nu interesează pe nimeni azi, în lume sau în România. E prezentă acum o generaţie tânără de privilegiaţi şi răsfăţaţi care au mai mult decât WC-ul în casă, spre deosebire de ce am avut eu în copilărie. Dar atunci de ce să nu fie adevărul despre toate celelalte din viaţa mea public, aşa cum public eu sunt considerată inaptă de muncă şi nebună de o viaţă întreagă? De ce să nu am dreptul să am bani şi să trăiesc în societate şi să am copilul meu, măcar unul, cum implor plângând din 1984? E o crimă monstruoasă oamenilor. Chiar nu contează deloc ceea ce este un om, ceea ce a devenit ca valoare morală, intelectuală sau altele? De ce nu mă lasă din 1984 să mă nasc şi să trăiesc de fapt? De ce până şi tata spunea că sunt un sacrificiu? De ce nu aveţi milă, în timp ce voi o duceţi bine? De ce, după atâtea păcate, nu vă pocăiţi? Între timp, de la revoluţie până acum s-au născut alţi călăi şi alţi martiri, alţi lupi şi alţi miei de sacrificiu, cum va fi şi în epocile ulterioare. Să ne mai gândim acum din nou la evenimantele din 89 şi anterioare, încă o dată doar. (Paranteză: şi alţi oameni au fost la acea revoluţie, cum a fost Irina Ioniţă, cu tată istoric,sau Zăgrean sau alţii şi pe ei oamenii i-au lăsat să aibă copii şi drepturi de muncă şi altele. Nu înţeleg ce au avut cu mine. Faptul că familia mea avusese legături cu foşti nazişti sau foşti legionari nu are nicio importanţă). Şi în definitiv de ce să nu fie tot adevărul, inclusiv partea aceasta, chiar dacă nu va fi scris la tipar (!)? Să fie aşa cum erau poveştile odinioară când omul încă nu inventase tiparul, darmite mecanismele de manipulare în masă, cum ar fi mass-media. Azi există sute de cărţi despre fenomenul propagandei şi manipulării prin mass-media sau alte simboluri culturale cu rezonanţă în spiritul colectiv. Şi vreau să mă bucur să trăiesc între oameni, cum cred că meritam din 1984 şi să am o fmailie adevărată şi să îmi pot creşte copilul în adevăr, nu în ideile absurde şi aberante ale unora că eu aş fi nebună sau ştiu eu ce altceva. Poate că unii cred că eu eram sau aş fi nebună fiindcă e cunoscut faptul că oamenii au idei absurde legate chiar de politică şi pasiuni politice diverse. Cei mai puţin inteligenţi desigur. Poate din cauza asta spun unii că eu eram un sacrificiu pentru puterea altora în societate. Dar vă spun adevărul crud: chiar dacă nu aş fi scris nimic în carcera mea în 2007 despre evenimente istorice, ei tot la fel m-ar fi torturat în continuare, cum au făcut din 1984 încontinuu... Asta mă doare şi mă intrigă.
Teorii posibile asupra puiului afumat: exista poate un grup de oameni care, deşi aveau mâncare şi altele voiau mai mult şi voiau schimbarea regimului politic. Ei, cum erau femeile acelea în magazin, îi fereau pe cei pe care urmau să îi sacrifice, cum eram eu, îi fereau de aflarea adevărului. În acelaşi timp, oameni simpli ca mine erau târâţi la cozile interminabile de la alimente, pentru a crede că aşa e mereu şi pentru a fi abrutizaţi aceia dintre victime care erau mai răi. Poate că între conspiratori erau lideri care manipulau grupurile de oameni fiindcă unii oameni puteau comunica telepatic eventual prin gânduri de la distanţă, lucru pe care eu l-am aflat abia după moartea tatei şi pe care nu aveam cum să îl ghicesc atunci. Mărfurile se împărţeau pe sub mână celor care cunoşteau această conspiraţie sau erau de-ai lor. Poate că în ziua aceea eu am aflat adevărul fără ca ei să fi dorit acest lucru, ori poate că au făcut aceasta pentru a mă folosi mai târziu la revoluţie pe post de sacrificiu. Oricum cert e că era un teatru imens, cum a fost pe scară mai redusă şi în decembrie 89, dacă vă amintiţi ce a fost la televizor atunci, cei care aţi fost martori obiectivi, ca mine. Eu am fost şi pe străzi...
Continuarea în curând.
marți, 30 iulie 2013
Intermezzo revoluţionar
Doresc acum să scriu câteva cuvinte despre revoluţia din decembrie 1989. Nu fiţi speriaţi, nu voi povesti ce s-a întâmplat atunci, fapte la care am fost martoră. Mă gândeam că dacă aş descrie acum toate cele de atunci poate aş deranja puţin pe cei care ţin la anumite minciuni sau poveşti incomplete, deteriorate. Şi nu sunt eu nici om politic, nici istoric pentru a inventa propriile mele minciuni. Trebuie să scriu despre acest lucru fiindcă s-a întâmplat cu puţin înainte de torturile sexuale groaznice asupra mea în 1990. De asemenea vreau să explic (poate în zadar) faptul că nu am avut nicio vină nici atunci. Am descoperit pe blogul unei persoane cu statut social superior faţă de mine care sunt un nimeni sau dacă preferaţi un căcat cum spunea tata sau un gunoi social, am găsit pe acel blog afirmaţia că atunci nu a fost chiar revoluţie sau faptele nu au fost cum se povestesc dar el va vorbi altădată (poate niciodată) despre acest lucru. Mi se pare normal să nu povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, între 16-26 decembrie sau cam aşa ceva. Vă pot spune doar că a fost ridicol şi foarte trist în acelaşi timp.
În anii de după revoluţie, până acum vreo şapte ani am căutat să rămân informată nu despre politică, pe care o detest, ci despre cum se scrie istoria, mi-am cumpărat cărţi de istorie şi manuale şcolare, am citit istoria Europei şi altele şi pot spune că am înţeles, la fel ca toată lumea "bună", respectiv cu capul pe umeri, că istoria se scrie din minciuni în orice epocă istorică. La fel, evenimentele din 1989 au devenit acum istorie, deşi încă mai există din câte îmi dau eu seama şi o dimensiune politică a lor. Aristotel spunea că omul este "zoon politikon", dar eu cum spuneam detest politica, am o explicaţie a acestui fapt undeva prin calculatorul meu dezordonat şi când o voi găsi poate o voi posta pe acest blog. În ultimul timp am căutat şi în wikipedia informaţii despre revoluţia din 1989 fiindcă eram puţin curioasă (ceea ce nu sunt de felul meu), ce fel de poveşti au inventat acolo sau ce fel de mistificări se fac. Vă spun cu mâna pe inimă că nu a fost aşa cum scrie acolo, dar acest lucru îl ştie oricum toată lumea. În orice caz eu nu am avut 42 de ani pe nimeni cu care să discut şi acele evenimente în care eu am suferit destul de mult le pot povesti doar unui om adevărat faţă în faţă...ceea ce mă tem că nu se va întâmpla şi voi muri în sărăcia şi izolarea mea forţată.
Numai cei în vârstă îşi amintesc acum că pe vremea lui Ceauşescu (cu a cărui moarte eu nu am nicio legătură, să îmi fie iertat, dar nu am niciun păcat) chiar până către 89 obsesia istorică, desigur şi aceea mistificată, era al doilea război modial. După 89 acest loc l-a luat revoluţia şi comparând cele două minciuni şi rele am reuşit să înţeleg cum funcţionează psihologia mulţimii în astfel de cazuri.
Eu am fost dintre copiii oarecum persecutaţi (dar absolut fără mare importanţă) în vechiul regim aşa-numit azi comunist (pe vremea aceea se spunea socialist) fiindcă aveam rude în S.U.A., cel puţin aşa ziceau părinţii. Mi s-a refuzat plecarea într-o tabără pentru copii în Franţa, am fost făcută pionier ca şi toţi ceilalţi, dar numai în seria a doua, eram un fel de avizer chiar în timpul orelor la şcoală, alergând din clasă în clasă cu anunţuri pioniereşti, etc. Dar, mai presus de toate, eram săracă, îmbrăcată ca vai de doamne-ajută în haine cusute de bunica, iar în adolescenţă aveam doar câteva şi mă îmbrăcam la vreo ocazie cu hainele mamei. Însă, deoarece citeam foarte mult, îmi dezvoltasem simţul critic destul de mult şi consideram cu sufletul curat că nu sunt de acord cu toate bârfele uneori porcoase ale familiei sau ale altora despre Ceauşescu şi doamna lui, fiindcă erau doar un fel de marionete politice în viziunea mea, oameni obligaţi să stea de fapt în lanţuri jucând un anumit rol în faţa mulţimii. Nu eram deloc nemulţumită de regim...eram chiar mai nemulţumită că ne intoxicau în liceu cu matematica în orele care ar fi trebuit să fie de pregătire social-politică. Oricum puţini le ţineau, nu erau verificări.
Eram conştientă că trăiam într-o perioadă de pace (războiul rece nu atingea viaţa unui copil ca mine) şi relativ liniştită, eram mulţumită (fiindcă citisem despre adevărate nenorociri) că am posibilitatea de a citi gratuit cărţi cu adevărată valoare literară şi că puteam spera cel puţin să ajung într-un cămin de nefamilişti undeva în ţară în caz că scăpam din gheara părinţilor. Între noi fie vorba, regimul actual reuşeşte să îi alunge dintru început pe cei săraci de la masa stăpânilor fiindcă bibliotecile nu mai sunt gratuite (acum câţiva ani am descoperit) şi poate că este mai omeneşte aşa, aţi văzut ce se întâmplă cu cei ca mine...aţi citit poate cartea Martin Eden sau altele pe această temă. Aşadar nu aveam niciun ghimpe împotriva regimului vechi. Vă puteţi întreba de ce m-am dus la revoluţie sau în următoarele zile pe străzi...ei bine din cauza chinurilor fizice şi psihologice asupra mea, multe bătăi, multe violuri de la distanţă, vecini îngrozitori şi durerea imensă a iubirii pierdute. Am ajuns întâmplător acolo numai pe 22 decembrie, apoi tata râdea de mine că am fost "revoluţionară" şi sunt de acord cu el, era ridicol. Dar am suferit mult. Am fost practic luată de mulţime, târâtă de val şi de clopote de biserici...
De ce nu povestesc mai mult? Uite mă bate un gând: unii oameni se luptă întreaga viaţă pentru adevăr, deşi nu au nicio vină totuşi nu au de ales, cum am fost eu, în timp ce alţii au puterea în dinţi în societate şi se luptă pentru întărirea minciunilor. Este ceva similar cu educaţia formală din şcoli, unde copiii sunt îndopaţi cu fapte precum "Pământul se învârte în jurul Soarelui" şi multe altele de acest gen şi dacă nu cred orbeşte sunt consideraţi nebuni. Câţi dintre dvs. au ÎNŢELES cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui? Sau orice alt lucru de aceste gen. Eu de exemplu am început să înţeleg cu adevărat, adică să mă apropii de înţelepciune, abia la 35 de ani...poate mai târziu ca alţii din cauza suferinţelor nenumărate. Dacă aş fi fost primită la masa stăpânilor aş fi scris şi eu istorie (ceea ce nu este un act deosebit de criminal) sau poate aş fi reuşit să fiu printre marii asasini din psihiatrie sau psihologie. (vă rog nu faceţi ochii mari, că exact asta sunt ei). Şi aş fi avut desigur bani şi tot ce îmi poftea inima...dar nu m-au vrut.
Există unii oameni care fac exces de gândire ilogică şi au un fel de paranoia legată de politică; în realitate mare parte din politica pentru mulţimi şi diferite grupuri se bazează pe acest gen de paranoia. Ei ar putea spune că eu am fost persecutată parţial fiindcă am fost la revoluţia aceea şi am văzut lucruri pe care o femeie nu ar trebui să le vadă. Acest gen de oameni greşesc, judecata lor nu e corectă. Revoluţia a fost doar un intermezzo în viaţa mea şi chiar dacă aş fi avut drepturi în societate nu aş fi fost nebună să scriu eu istoria în locul specialiştilor. În plus pot să vă mai spun că atunci am intrat şi în fostul CC, nu am stat doar afară cu "luptătorii" de rând şi am descoperit înăuntru o lume privilegiată, şi femei şi bărbaţi. Să nu spuneţi că eu am fost proastă -- adevărul e că ei nu m-au acceptat ca om normal şi cu drepturi în societate, cum sunt convinsă că acele femei au avut toate privilegiile viaţa toată.
Poate unii dintre dvs. au vizionat filmul "Contele de Monte Cristo", care paradoxal aminteşte de numele meu. Era acolo o scenă cu Napoleon cel exilat şi bietul Edmond Dantes, care căzuse în cursa unor complotişti, iar fostul împărat zâmbea cu înţelepciune cinică spunându-i tânărului din faţa lui: "Aşa e lumea asta construită...împăraţi şi nebuni." În concluzie pot spune că şi legat de revoluţie, ca şi de alte aspecte ale vieţii mele, am fost doar un pion de sacrificiu, în ciuda aptitudinilor mele intelectuale. Dar v-aţi gândit oare ce se poate întâmpla dacă persoana sacrificată este mai inteligentă decât călăii săi?
În plus, domul profesor Zăgrean a devenit erou la acea revoluţie, la care chipurile a fost prezent la datorie pe 21 nu pe 22, fapt meţionat pe prima pagină din primul număr liber al revistei "Pentru Patrie", am avut acea revistă în mână, de la mama mea grijulie.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)