condamnare

azi am descoperit clar că mi s-a dat apă otrăvită de mult timp
mi se face mereu sete după ce beau numai dacă apa e cea luată de obicei de mama de la barul din apropiere sau de la Lidl și aproape deloc nu mi se face sete după ce beau altă apă. Mai am fost clar otrăvită cu alimente.
ei spun din nou că am fost condamnată la moarte
eu spun că nu are cum să fie condamnare la moarte, fiindcă nu am greșit nimic, darmite o crimă de moarte
ideea e că oamenii cred că orice om condamnat la moarte are tendința și interesul să mintă pentru a scăpa de pedeapsă
totuși, eu nu am mințit, fiindcă nici măcar nu bănuiam că sunt condamnată la moarte, fiind total nevinovată
eu nu aș fi mințit nici dacă aș fi știut că sunt condamnată la moarte, fiind de felul meu un om foarte scrupulos, în cele mai mici detalii
am scris deci fără să știu nimic
nimeni nu m-a întrebat nimic, cum m-au condamnat?
am prezentat adevărul și puteam să îl și dovedesc clar, dar nimeni nu a fost interesat
e adevărat că mi-au spus din copilărie că voi fi condamnată la moarte lentă, fiind nevinovată, dar eu nu am crezut
e adevărul că mama mi-a spus de la 13-14 ani că mă va omorî și toți o vor crede pe ea și pe mine nu, dar nici asta nu am crezut
ea a spus despre otravă de la îcneput
ei spun acum că mama e călăul și că ea i-a executat pe toți (??)

Alt rezumat al vieții mele contemporane partea 1

Din nou, rezumat despre viața mea
A nu știu cîta oară scriu din nou absolut tot adevărul succint despre mine, cum am făcut adesea în ultimii ani, din motive pe care le veți înțelege dinrîndurile de mai jos, deși știu că e logic că înțelegeți, fiindcă toți par să înțeleagă că tot ce am spus eu e adevărat și ei știu că toți oamenii maltratați, închiși, torturați fără nicio vină, mereu spun adevărul, cu speranța că ceilalți vor înțelege și nu îi vor omorî. Mai ales pacienții psihiatrici. Toți spun că e de la sine înțeles, fiindcă toți știu că psihiatria e un mecanism punitiv, și toți pacienții inteligenți torturați încontinuu exact asta fac, spun mereu adevărul, findcă sînt de fapt omorîți și ei nu pot înțelege asemenea barbarie fără sens. Repet, toți par să știe, și dvs. de asemenea, că singurul lucru normal pe care îl așteptau de la mine erau aceste plîngeri și exprimarea clară a adevărului. Este exact ceea ce era predictibil, de așteptat de toți. Acum dureruile de coloană lombară, genunchi drept și tibie dreaptă sînt tot mai oribile și au început imediat după ce m-am întors în oraș, vineri 22 februarie 2019, după o ședere de vreo 3 luni la Voluntari la mama, unde durerile s-au diminuat și aproape au dispărut și nu am avuit nici sete deloc. De atîtea zile în oraș, iar sete tot timpul. Mă doare rău și în piept. Ca întotdeauna, după ce vecinii de sus au bubuit și scîrțîit, s-au adunat huliganii sub fereastră. Rîzînd, aruncînd vorbe porcoase și bătînd din palme, așa cum fac ei de 10-11 ani mereu. Au intrat peste mintea mea iar cei care spun că ei nu înțeleg de ce eu nu mă întorc la Voluntari, unde nu e nimic rău, știind că aici în oraș am fos tsigur și otrăvită, cum puteam dovedi uneori, dar nu totdeauna. Aveam dovezi și era perfect clar. Am povestit o parte pe blogul despre viața mea, Papalașcă de lumină.

Nu pot dovedi că era otravă și în aerul din apartament, așa cum spun unii, dar e cert că vecinii m-au obligat să las în pereți guri de aerisire, deși alți vecini nu le aveau și e adevărat că au intrat în lipsa mea și au deschis ușițele de aerisire, creînd astfel cel puțin stres de otrăvire, în timp ce eu puteam dovedi doar otrava alimentară sau în lichide sau ce a fost în blocul 2 din viața mea, cu dantela acea croșetată. Mai puteam dovedi că mi-au sustras obiecte și poze, că mi-au pus murdărie, că mi-au pus păr pe fereastră – am postat și poza – și alte lucruri urîte clare. Ei intrau peste mintea mea cu ideea că eu am fost condamnată la moarte irevocabil, pentru a avea o justificare a conduitei lor față de mine. Deoarece probabil eu nu am fost considerată proprietar cu drepturi depline ca ei sau o femeie respectabilă. E posibil ca ei să creadă ceva rău despre mine sau să fie ei înșiși răi. Am fost obligată să accept închiderea balconului – dar nu toți vecinii de pe Moșilor au fost obligați. La semnarea recepției lucrării le-am arătat că geamul nu se închidea, dar muncitorii l-au forțat foarte tare și au refuzat să îl repare – și tot nu era bine închis. Desigur, fiind femeie singură total și foarte săracă, am fost refuzată mereu de oamenii de care aveam uneori nevoie – instalatori, lucrători la gaze – de exemplu cînd am început să am scurgeri de gaze, omul a refuzat să vină, deși îmi dăduse cu amabilitate numărul de telefon anterior – un lucru ce mi s-a întîmplat aproape întotdeauna : Inițial oamenii par să fie buni și normali și respectuoși, apoi, fără niciun motiv, își schimbă brusc comportamentul față de mine și refuză să se poarte normal sau să mă ajute. Ca și cum cineva le-a spus ceva rău despre mine, dșei nimeni nu mă cunoaște. Ca și cum credeau că eu aș fi nebună sau altceva rău. La fel, anul trecut 2018, un individ de la reparații electrocasnice de pe Moșilor, la care mai fusesem, repara o combină muzicală asemănătoare cu a mea, și inițial a acceptat să vină să o ia și pe a mea la reparat, că eu nu puteam să o duc și chiar aveam nevoie de ea, să fie reparată. Ulterior, cînd i-am telefonat să vină, a spus că el nu mai repară și să caut în altă parte. I-am propus chiar să merg eu cu aparatul acolo, dar a refuzat din nou. Au fost multe astfel de exemple în viața mea, ceea ce a prilejuit mamei mele motivul să se mîndrească din nou că ea e diplomat și știe să vorbească cu oamenii și pe mine toți mă refuză fiindcă sînt proastă. Că sînt neajutorată și incapabilă și numai ea poate să îmi aducă instalator etc. Vă dați seama deci ce gîndeam eu legat de izolarea mea forțată și viitorul meu după moartea mamei mele, dacă ar fi fost să fie moartea ei, cum e natural, după moartea mea. Mama mea a vorbit autoritar și urît despre mine, chiar de față cu mine, cu actualii mei vecini, ca și cum eu aș fi nebună, ceea ce dvs. vi se pare normal, că așa au judecat psihiatrii. De fapt, ea așa făcea din 1984, mereu vorbea, chiar de față cu mine, cu musafirii – rari oricum – ca și cum eu eram proastă și nebună și rea. Așa făcea și cu paznicii de la spitalul de psihiatrie sau personalul medical – infirmiere sau medici. La fel cu profesorii mei din școală, cînd ea aducea cadouri profesorilor de față cu colegii mei. În ultimi ani, unii au inventat că pe oameni i-au mințit că eu eram idioată și că notele mele de 10 erau nemeritate sau erau fiindcă toceam etc. De fapt numai eu învățam mai bine și încă vreo cîțiva așa și așa, eu dădeam lecții colegelor la ele acasă, sau îi ajutam pe copii în recreații sau la extemporale. Mă simțeam fericită și utilă.
De fapt mama mereu mi-a făcut așa față de musafiri, inclusiv la sfîrșitul anului trecut, cînd ne-a vizitat la Voluntari o fostă colegă a ei. Vorbea rău de mine de față cu ei și cu mine.
Am insistat acum pe aceste detalii cît se poate de evidente, pe care le-am mai povestit în trecut, fiindcă am vrut să subliniez că la fel am pățit în ultimii ani și pe internet, unde am avut cîteva relații distante cu alți oameni. Dar și acelea puține la număr, la fel cum am fost singură toată viața din 84. Oameni cu unele interese comune cu ale mele, oameni care păreau să fie buni și puri ca și mine în raport cu diferite lucruri, inițial mă recunoașteau ca om și mă acceptau ca suflet și ca intelect, după care, în mod brusc, își retrăgeau cuvintele sau sprijinul pentru poeziile mele sau pentru alte lucruri bune din viața mea, ca și cum aflaseră brusc ceva, nu știu ce secret despre mine, care îi obliga să mă lovească. S-au comportat în acest mod chiar dacă eu nu m-am plîns de tortura și nedreptatea zilnică din viața mea. Ca și cum oamenii inventau minciuni despre mine, cum au zis unii peste mintea mea mereu în ultimii ani. Ca și cum erau obligați să mă lovească. Ca și cum credeau că eram altceva decît eram, ca și cum credeau că eram nebună sau proastă etc. Cînd de fapt nu aveau nicio dovadă și eu de fapt nu îmi schimbam comportamentul față de nimeni și nici nu m-am schimbat ca persoană din 84. La fel mi s-a întîmplat pe toate siteurile de poezii sau socializare de pe internet. Am fost respinsă total de pe internet, ca și în viața reală, la fel ca și la Cenaclul de seară la care am participat. Respingerea totală pe internet este și ea un lucru dăunător, chiar dacă e vorba doar de internet, în timp ce eu nu eram acceptată să muncesc sau să am familie și familia de ”apartenență” mă respingea total. De fapt, să explic puțin, pe scurt :
· Am intrat pe internet în 2010. Am fost respinsă în viața reală și de către autorii de haiku și de cei de poezie. Mi-am șters toate conturile în 2012, inclusiv blogurile, din diferite motive, apoi am revenit în același an și am rătăcit de la un site la altul.

· Autorii de haiku din România erau împărțiți în 2 tabere – unii oficiali cu asociație și revistă tipărită și întîlniri de cenaclu la Casa Armatei, unde am mai fost și cu alți ”poeți” militari. Cei oficiali m-au respins de la început, nu am fost acceptată în nicio asociație, sau la întîlniri cu ei, dar mi-au publicat 1-2 haiku. Am vorbit frumos, nu am avut gînduri rele niciodată, toată viața. Aș fi putut munci ceva intelectual, aș fi putut scrie sau ajuta la ceva, chiar și fără bani, dar nu m-au acceptat. Ei între ei se întîlneau etc. Tot cu cei oficiali am fost și la Festivalul International de haiku-haiga, Ediţia a VII-a organizata în perioada 7 august 2013 -11 august 2013, împreună cu Societatea Română de Haiku din Bucureşti şi Universitatea “Ovidius.” Tema festivalului: Haiku–haiga contemporan, în România şi în străinătate.Oaspeţi din 7 ţări: Canada, Bulgaria, Franţa, Serbia, Rusia, Ungaria, Noua Zeelandă şi din România. Erau deja trei ani de cînd scriam haiku, și fusesem nominalizată 2 ani succesiv drept autoare în top 100 european și avusesem cîteva haikuuri publicate de Frogpond în SUA și de alte reviste online etc. și pînă atunci prietenii mei autori de haiku din alte țări de pe facebook nu mă respinseseră. Am fost respinsă desigur și la acel festival, ca întotdeauna toată viața și nimeni nu ar fi vrut ca eu să public vreo carte de haiku sau în revista lor Albatros dau alte lucruri create de ei. În mod foarte straniu, cum mi s-a întîmplat și pe alte planuri în viață, un autor cunoscut al lor mi-a dat numărul lui de telefon și trebuia să îl sun și a răspuns soția și m-a împroșcat destul de mult cu cuvinte porcoase și furie, la fel cu toți nebunii din viața mea. Naiba știe ce se întămplase, dar jur că toată viața nu am greșit nimic și nu am gîndit nimic rău și toți m-au tratat așa, ca și cum știau a priori ceva rău despre mine, exact opusul a ceea ce am fost, cum zic unii peste mintea mea. Ceilalți toți erau clar nebuni în modul în care se relaționau cu mine, aproape întotdeauna, eu nu le-am dar niciodată apă la moară sau vreun motiv real să mă trateze ca și cum eram idioată sau rea sau copil. Oricum nu aș fi putut merge la Constanța în 2013, dacă nu mi-ar fi plătit hotelul o noapte o fostă colegă, unul dintre puținii oameni care au existat în viața mea toată viața. Dar nu m-au lăsat, cu zgomote, să dorm, vreo trei nopți atunci, inclusiv la hotel și aveam scurgeri verzi albastre inghinal, cum am avut mulți ani, înăc de cînd eram studentă la medicină și medicii toți, mulți la care am fost, nu au vrut să îmi dea diagnostic sau tratament. Chiar și la subsuoară aveam pete albastre, ca și cum era ceva în limfă sau ganglioni – încă am poze ca dovadă cu ciorapii mei albaștri, pentru proteza de gambă. Chiar și unii ciorapi mai am, deși mama îi arunca. Unii zic că era tot otravă.

· Tabăra neoficială a aplicat tactica de a mă accepta inițial. Dar tot m-au respins. Eu citeam mult și puteam citi și scrie și mai mult, puteam să scriu și eu eseuri de haiku vreodată, îmi plăcea. Inițial ma primit un număr de telefon ca să am și eu prin donație o carte- două din fosta bibliotecă de haiku a maestrului dispărut, Florin Vasiliu. Inițial au zis că îmi vor trimite și mie, apoi au refuzat. Mi s-a spus că trebuie să insist cu telefoane, dar au refuzat. Știu, par să fie detalii neplăcute foarte mici, dar eu spun adevărul că am fost respinsă complet, de moarte de fapt, întreaga viață, în cele mai mici detalii, fără nicio greșeală, ca și cum toți mințeau despre mine, așa cum mi se spune mereu. Fără nicio tulburare psihică toată viața, ceea ce încă pot dovedi. Numai binele toată viața, în gînd cuvînt și faptă. Ceea ce scriu acum aici, a fost zilnic în viața mea, fără niciun motiv real. Ei spun că dvs. credeți că am fost respinsă fiindcă spuneam adevărul, că mă plîngeam, dar nu e așa, veți înțelege din ce urmează. Și ideea aceasta că am fost respinsă pe internet findcă spuneam ce mi-au făcut alții rău e o minciună. Ceea ce urmează să citiți mai jos e doar adevărul, deci e ceva curat, nu e niciun fel de ranchiună sau ceva rău din partea mea, e doar ADEVĂRUL curat, ca și adevărul despre lucruri mai grave din viața mea. Nu cred că adevărul poate jigni, veți înțelege poate de ce îl scriu, chiar și despre lucruri minore. Tabăra neoficială m-a respins din concursurile și grupurile lor online, fără niciun motiv. Mi s-a spus că eu nu am spirit de competiție, deși fusesem fair-play și nu greșisem niciodată. Unul-doi dintre membrii grupurilor intrau în dispute false cu mine, eu nu îi provocam, nu mă pălîngeam de nimic și nu cerșeam bani fiind săracă și nu povesteam adevărul despre mine, pur și simplu mă bucuram și mă gîndeam numai la haiku și ei erau cei care mă atacau, inventînd că eu eram impertinentă și dificilă. Jur că erau doar înscenări, naiba știe de ce. M-au dat de 2-3 ori afară, fără motiv. Eu reveneam, ei mă dădeau afară, fără niciun motiv. Apoi, trecînd anii, am constatat că mulți – aproape toți - au cărți de haiku publicate, dar haikuul meu a fost respins, deși era comparabil ca valoare cu al lor. Mie mi-au sponsorizat, fiindcă așa au vrut ei, intrarea la un concurs de publicare carte de haiku, la care nu voiam să particip. Am acceptat, eu mereu am fost om bun, cum am povestit. Era logic că nu aveam cum să cîștig și astfel mi-au tipărit cartea de haiku, dar nu în calitate de carte, deci fără ISBN și restul, cărți fiind doar la autorii pe care i-au acceptat. Aceeași tehnică agresivă au aplicat-o diverse poete care au comunicat pe mail cu mine. Încă de la începutul prezenței mele pe siteul www.poezie.ro, chiar dacă nu mă plîngeam de nimic. La început, Cristina Rus de exemplu, m-a acceptat într-una din lucrările ei de haiga în lanț, cu diverși autori de pe site. Încă o dată nu am greșit nimic. M-a invitat și a doua oară și a început să mă facă cu ou și cu oțet, a aplicat tactica scrierii unor alte și alte mesaje pe mail, cum mi-au făcut diverse persoane, fără să răspundă la mailul inițial, ca să dea impresia că eu greșesc, nu ea. Unii care intrau în cutia mea poștală electronică au modificat chiar și ordinea acelor mesaje trunchiate de Cristina sau de altă poetă, dar încă am dovezi că ea avea reavoință și că eu eram doar binele curat, ca întotdeauna. Un om politicos și blînd, niciun fel de ambivalență sau echivoc, era clar că îmi plăcea să fiu împreună cu alți oameni și că gîndeam numai binele. M-a dat afară din haigaua aceea, fără nicio greșeală sau gînd rău din partea mea. La fel s-a purtat pe mail și Carmen Tania Grigore, la care de asemenea m-am gîndit frumos, și dracu știe ce avea cu mine. Așa m-au respins toți, fie s-au purtat urît, fie au refuzat să vorbească cu mine.

· La fel mi s-a întîmplat pe toate siteurile, de poezie sau de haiku. Am încă dovezi că nu am avut nici cea mai mică greșeală și că ei erau ticăloși sau răi etc. Inițial am cîștigat locuri bune cu haiku la Shiki kukai, apoi Shiki kukai s-a desființat. La fel am pățit cu toate lucrurile mele în viață, nu doar pe internet. Nu mai detailez. Abia începusem să scriu în 2010 și Ion Codrescu, pe care l-am văzut la Constanța, mi-a acceptat un haiku pentru cartea lui. Am mai cîștigat un loc mai bun la Yamadera și atît. Inițial eram acceptată pe facebook, cum spuneam, apoi, brusc, prietenii mei de pe facebook din alte țări m-au respins cu toții, complet. Intrau unii peste mintea mea în engleză cu ideea că ei nu sînt un grup de terapie, ca să dea impresia că ei mă resping fiindcă ei consideră că eu aș fi nebună și că haikuul meu nu e bun, sau că aș fi avut defecte de comportament, ceea ce nu a fost adevărat. Este posibil, dar nu știu adevărul, ca ei să mă fi respins fiindcă am început în 2012 blogul despre viața mea personală, dar acel lucru era absolut necesar, era datoria mea oricum și nu aveam de ales. Deși o vreme am mai scris haiku relativ la fel de bun ca mai demult, haikuurile mele nu au mai cîștigat nici vreo mențiune și nu au mai fost publicate unde le trimiteam în engleză, iar în română eram respinsă clar, mereu. Toți prietenii de pe facebook au încetat brusc să îmi mai aprecieze postările, fie că erau despre haiku, fie din viața mea personală. Eu gîndeam că eram mai normal să fiu acceptată la mine în țară, dacă aș fi fost, fie în haiku, fie în poezie. O vreme, cum spuneam, am scris haiku la fel ca înainte, dar fiind apoi respinsă total, am scris apoi mai slab și apoi deloc. Haikuurile mele au fost apreciate de Radu Șerban în cartea lui Triptic româno-nipon, care există și la Haku Foundation. Apoi toți m-au respins. Nu aveau niciun motiv, valoarea mea ca om cu caracter și suflet foarte curate și bune a fost mult mai mare decît cea de haijin, dar, oricum, aș fi putut scrie în continuare la fel de luminos și cu sufletul întreg și limpede și sincer. Problemele mele personale, pe care le scriam uneori pe facebook erau evident adevărul, dar nimeni nu îmi vorbea, nu avea reacții etc., din România sau din altă țară. Aceleași probleme sau unele similare erau considerate normale dacă erau scrise de ceilalți, oricare de pe facebook, și nu de mine și ei primeau compasiune și comentarii. Autorii din alte țări i-au acceptat și pe cei din România, dar pe mine nu. Aș fi putut munci și scrie multe lucruri și eram numai bine și lumină, dar și ei ”nu m-au vrut”, cum zic toți ăștia peste mintea mea.

· Voi continua mîine, voi scrie lucruri mai importante, desigur.

Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 13-a

Aceasta este partea a 13-a, din povestirea despre blocul al doilea. Partea anterioară, a 12-a, o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html

Fiindcă am numit apartamentul în care stăteam cu chirie ”casa cu otrăvuri”, voi explica de ce și voi spune adevărul curat, cu toate că unii intră peste mintea mea cu idei aberante, inventând că eu am mințit, fiindcă așa trebuie să creadă lumea zic ei. Îmi amintesc și acum că una din poeziile preferate ale mamaiei, pe care mă ruga să o citesc când eram mică era Balada chiriașului grăbit de Topârceanu, aș cărui nume tata îl schilodea, zicându-i Potârceanu. Realitatea acolo a fost și mai sumbră decât tot ce am povestit până acum și nu intră nici măcar în categoria umor negru.

Înainte să se întâmple povestea cu cârpa, mi-a fost odată teamă de otrăvire, fiindcă aveam o sticlă cu clor sau alt produs de curățire și odată nu am mai fost întrutotul atentă din ce sticlă aflată lângă canapeaua mea am tras o dușcă - sticla cu apă sau cea cu clor. Pe moment, fiind singură și chinuită, am intrat în panică, deși nu înghițisem mult. Aceea a fost singura dată când m-am otrăvit neintenționat. Cum nu aveam cui să mă plâng, i-am telefonat nașului meu, încă în viață până în august 2004. El mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic, și să beau lapte să îmi treacă. Bineînțeles că nu am băut lapte, fiindcă știam din facultatea de medicină că oamenii în general greșesc crezând că laptele ajută în cazuri de otrăvire sau intoxicare, când în realitate laptele fixează mai mult unele produse și nu este indicat în cazuri de ulcer sau gastrită.

După povestea cu radio Europa, fiind eu amărâtă rău și singură, și fiindcă nu aveam de lucru altceva, am hotărât să fac singură curat în apartamentul acela mizerabil, fiindcă mă irita mult mizeria, ca întotdeauna, așa fusesem educată. Am făcut curat absolut oriunde am putut. Am curățat până și lustra veche de deasupra mesei din sufragerie, care era parcă spartă sau defectă, la fel cum un meseriaș mi-a spart lustra din dormitorul din apartamentul meu actual, chipurile din greșeală și apoi altul a lipit ciobul la loc. Am curățat și telefonul vechi și aragazul cât s-a putut și frigiderul. Am frecat și parchetul mizerabil curâțind zeci de generații de urme și pași. Am curățat tocuri de uși și am scuturat cârpe vechi care acopereau fotoliile, am șters praful din vitrine. Nenorocirea a fost că am avut ideea proastă să să spăl și cârpa/dantela din lână groasă de pe soclul acela de ciment, fiindcă așa făceam acasă când făceam curat cu mama, adică spălam și mileurile de pe mobile sau chiar din vitrine.

Eu nu observasem înainte să înmoi cârpa cu detergent că pe dos era cusut un buzunar dintr-o pânză destul de subțire maro închis, care nu era prins cu totul de cârpă. În momentul în care am băgat-o în lighean, înăuntrul căzii din baie, acea pungă s-a dizolvat aproape complet în fâșii de pânză care se topeau, și dinăuntru a ieșit o substanță roșiatic- gălbuie, care părea să aibă în ea resturi precum resturile de unghii. Știu că unghiile ard, dar acelea erau niște chestii mici și alb-cenușii, care doar semănau cu unghiile tăiate. M-am speriat pe moment și nu știam ce să fac. Până la urmă am clătit cârpa în mai multe ape și apoi am pus-o la uscat pe balconul acela împuțit. După aceea am început să mă simt mult mai rău și mâinile mi s-au înroșit și aveam roșeață pe pomeții obrajilor. M-am temut pe bună dreptate că acea cârpă conținea otravă sau/și resturi umane incinerate. În aceeași zi a venit la mine Ibi Nicolau și mi-a întărit sperietura spunându-mi că înaintea mea în acel apartament locuia o femeie foarte bună, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească oriunde s-ar afla ea acuma. Ibi avea lacrimi în ochi.

După aceea m-am gândit că poate adevărul va conta pentru alții, mai ales fiindcă eram torturată din 1984 și nu greșisem de fapt nimic, astfel încât am luat foarfeca și am tăiat o bucățică din cârpă după ce s-a uscat și am pus-o la păstrare în jurnalul meu, gândindu-mă că la microscop se pot detecta urme de substanță, chiar dacă a fost clătită în mai multe ape. Restul cârpei am pus-o în cămara din bucătărie, plină de vechituri.

Povestea cu cârpa îmi aduce acum aminte de joaca tatei legat de poveștile cu rușii, deși avusese multe altfel de reacții legat de alte aspecte politice (nu doar de ruși) și de multe alte aspecte din realitate, în aceeași manieră. El știa puțin rusește și își bătea joc de ruși, adresându-se mie, deși eu nu știam aproape deloc rusește. De pildă îmi repeta jocuri de cuvinte gen: Davai zdreanța Desdemona, zaiaț pagadi, kak pișăt na gazeta, Rușii -ne!, uite-așa cum ne vedeți îi băturăm și pe nemți/ și-uite acuși acuși acuși o să-i batem și pe ruși, etc. și se uita urât la mine deși eu nu mă gândeam niciodată la politica pentru proști.

Un alt necaz care s-a întâmplat după povestea cu cârpa a fost că mobilele care erau în încăpere au început să pocnească tare din mai multe locuri, astfel încât m-am temut că e un fenomen de gen poltergeist și, cu chiu cu vai, m-am dus singură și m-am internat la psihiatrie, la dna Căpraru din nou. În prima seară i-am spus că cred că sunt otrăvită și mi-e rău și probabil i-am explicat o parte din ce se întâmplase. Ea m-a lăsat singură în rezervă cu teama mea, după ce mi-a dat o singură pastilă mică, spunând că este antidot, ceea ce m-a întristat puțin. După ieșirea din spital, când îmi revenisem m-am întors la casa cu otrăvuri. În spital, dna Achim, sora șefă (pe care am văzut-o pe stradă întâmplător acum câteva săptămâni, adică parcă era ea, dar asta nu are importanță), repet, dna Achim îi spusese dnei Căpraru vai doamnă de ce i-ați dat și Seroquel? Aveam acum tratament din două neuroleptice, Abilify dimineața și Seroquel noaptea, iar peste un timp legea urma să interzică a se da două neuropletice simultan pacienților dispensarizați. Nu mai sunt sigură dacă atunci mi-a dat Seroquel, dar la o internare ulterioară probabil că da.

Încă de la povestea cu radio Europa mi-am pus în gând să merg la facultatea de medicină să văd dacă Zăgrean mai este în viață. Era un lucru pe care voiam să îl știu, mai ales fiindcă de fapt amintirea lui și a iubirii mele față de el m-a salvat din acea poveste și după aceea mi-a răspuns altă familie la numărul lui vechi de telefon, bătându-și joc de mine. Am reușit să merg la el numai după mai mult timp, cum spuneam, la început mă simțeam foarte slăbită și abia mă deplasam. Prima oară când m-am dus am intrat în sala de fiziologie și am găsit un panou cu numele lui și al Anei-Maria Zăgrean și al altor angajați acolo. În primul moment am fost dezorientată și nu mi-a venit să cred că era din nou căsătorit. Ba chiar m-am speriat și mi-am adus aminte de o poveste din copilărie despre o fetiță Bălăioara și sora ei rea Negruța. Nu stau să povestesc acum povestea integral (exista încă pe net parcă acum câțiva ani), era vorba de vrăji necurate și de o pădure de liliac, în timp ce eu când eram mică am fost crescută într-o grădină înconjurată de liliac, pe care nașu îl tăiase în vara lui 89. În poveste, fata rătăcită în pădure datorită unui sluijitor pofticios, după un somn de 7 ani crede într-un duh rău (precum se întâmplă adesea în povești) și face rău fără să vrea unei căprioare și unui iepure vrăjit, care erau regină și prinț și totodată prietenii ei. Apoi e supusă la multe încercări, poate inutile, și în final găsește pieile celor doi prieteni atârnând undeva și se îngrozește. Apoi totul se termină cu bine. Așa am pățit și eu atunci la facultate, nu știam că ea e soția lui și m-am gândit că ori este soție, ori este vorba de fiica lui sau de altă femeie și că amândoi sunt prizonieri în acel loc ce părea o închisoare. Reacția mea a fost normală, fiindcă eu trecusem prin încercări multe de asemenea.

Am rămas așadar cu o incertitudine supărătoare. Prima oară i-am lăsat în cutia poștală de pe ușa sălii de fiziologie câteva din acuarelele și desenele mele, inclusiv o madonă cu prunc. Ele aveau pe dosul hârtiei urme din mobila aceea urâtă din încăperea unde dormeam. A doua oară m-am dus după spital la el cu jurnalul meu aproape terminat atunci și bucățica de cârpă otrăvită înăuntru. Am stat într-unul din compartimentele pentru lucrări practice acolo să îmi trag sufletul și el a apărut și s-a uitat la mine. Atunci m-am speriat din nou, fiindcă el arăta tare obosit și parcă într-adevăr era nebun, avea părul grizonat ridicat în sus, avea o figură de stafie. Mi-era tare, tare milă. Credeam că e bolnav. Am spus că vreau să îi dau acel jurnal și am întins pachetul către el și atunci el a întins mâna ezitând ca și cum l-ar lua și apoi a tras-o înapoi repede spunând că ”nu se poate”. Eu i-am reamintit că el mi-a zis că niciodată nu refuză un dar, însă el a plecat. Am impresia că a apărut și a doua oară, în timp ce mie îmi venea să plâng, dar nu mai țin minte precis. Cred că a doua oară am vrut să îi înmânez jurnalul. Oricum cutia poștală era acum înlocuită cu una mică și abia i-am strecurat câteva hârtii în ea, îndoindu-le. Ulterior au pus interfonul la intrare (inițial era înăuntru) și au desființat cutia ”poștală” de tot. Jurnalul și cârpa aceea încă mai există în apartamentul meu actual, dacă nu le-au luat în ultimul timp.

Ulterior am mai fost odată la medicină la sfârșitul lui 2006, când am aflat de la o femeie de serviciu îmbrăcată în haine militare de camuflaj că de fapt Zăgrean era căsătorit cu o fostă studentă, Ana-Maria și avea un băiețel de 5 ani. Anterior mă rugasem în singurătate să aflu adevărul și aveam dreptate, era mai bine să știu. Am povestit deja această scenă - m-am agățat la plecare de un gard de plasă care înconjura facultatea și priveam o veveriță din curtea facultății (știam o poveste din copilărie cu o veveriță rea) și chiar atunci s-a oprit acolo o femeie cu un băiețel mic și i-a arătat veverița. Atunci m-au podidit lacrimile, de fapt împotriva voinței mele, de parcă veneau lacrimi șuvoi, trimise de altcineva. Pentru mine era trist că nu aflasem mai devreme că el era căsătorit, dar acele lacrimi veneau fără voia mea. Am plâns în continuare enorm în acea zi pe drumul spre casă (mi-am cumpărat șervețele de hârtie) și după acel eveniment am început să scriu poezii în decembrie 2006. Am făcut chiar o mică baltă de lacrimi pe parchet lângă pat. M-am mai dus odată la facultate, ultima oară, în 2007 în toamnă, când încă simțeam nevoia să îi dăruiesc lui Zăgrean, de data aceasta poeziile mele scrise în 2007, datorită a ceeea ce îmi spusese el despre poezii la meditații în 1988-1989. De data aceasta era împreună cu soția și s-a separat de ea și am stat puțin de vorbă în fața automatului pentru bani din fața facultății, unde el scotea bani - poate salariul. A refuzat poeziile mele, care oricum erau slabe și mi-a spus ceva urât, am notat undeva, acum nu mai țin minte - oricum era ceva paranoic, o minciună despre mine.

Continuarea povestirii o găsiți în partea a 14-a ultima parte a povestirii despre anii 2003-2006 în acel apartament cu chirie, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_1.html

30 iulie 2014

Azi 30 iulie 2014 este aniversarea morţii tatălui meu, Dumnezeu să îl odihnească. De vreo săptămână am reuşit să mai scriu din povestea vieţii mele, în final va fi absolut totul spus şi fără erori. Dar am fost torturată oribil de la distanţă (repet că textele scrise de mine sunt adevărul curat, chiar dacă unii mă torturează. Am fost şi chinuită sexual nu doar corpul şi creierul. A trebuit să iau câte 4-5 pastile de Seroquel, doză mare de 400 mg fiecare pastilă. Nu au efect. În acelaşi timp primesc încontinuu ameninţări de moarte şi idei că eu trebuie să mă sinucid că aşa vor toţi. Mă tem că aşa va fi, deşi îmi pare rău de viaţă. Ieri noapte am luat degeaba 5 pastile. Medicii nu mai vor să mă ajute, cum am povestit. Nu pot dormi.
Am fost un om de o virtute şi bunătate perfecte întreaga viaţă. De aceea nu pot înţelege ce au oamenii cu mine de atâta timp, 30 de ani acum. Nu este vorba de laudă este adevărul obiectiv. De aceea nu înţeleg de ce şi-au bătut joc de mine şi astăzi aşa de urât. Eu am bani foarte puţini şi îmi era foame. Totul e scump. La patiseriile stradale mâncarea e mai ieftină şi măcar te saturi cât de cât. De aceea m-am dus azi din nou la patiseria de peste drum, cea de lângă magazinul de haine second hand. Vânzătoarea şi-a bătut joc de mine. Eu eram încă chinuită de efectul medicamentelor în doză mare şi abia mă ţineam pe picioare. Am cerut două pateuri de un leu cinzeci, fiindcă erau în vitrină. Ea mi-a dat unele extrem de fierbinţi să mă ardă brânza la stomac. Poate nu erau altele veţi spune. Am mai cerut o pizza de trei lei. Deci în total trebuiau să fie 6 lei. Am întrebat cât costă (efectiv nu calculasem încă în acel moment) şi mi-a spus 9 lei. După 2-3 minute mi-am dat seama că trebuie să plătesc doar 6 lei şi i-am spus vânzătoarei că nu costă 9,ci 6. În clipa aceea a făcut o mutră oribilă, ca şi cum o enerva faptul că eram un om lucid sau faptul că ea greşise...A spus că ea credea că eu cerusem 2 pizza, când absolut cert eu cerusem doar una. Mi-e scârbă, e ca şi cum oamenii au ceva cu mine, deşi am rămas la fel din 84 încoace şi nu am provocat pe nimeni să mă chinuie sexual...Doamne, de ce mă omoară?
La câteva ore după ce am mâncat produsele de la patiserie a început să mă ardă stomacul. Aşa păţesc mereu, dar nu aveam ce mânca în afară de câţiva cartofi şi azi mi-a fost greu să fierb.

Apoi s-au băgat iar peste mine unii în limba engleză care spun că ţara mea, România adică, ar fi inventat multe minciuni despre mine. Eu nu pot crede, fiindcă am avut viaţă perfectă şi am spus mereu tot adevărul din 1984. De ce să inventeze minciuni despre mine, la ce le-ar folosi? Sau la ce le-ar folosi moartea mea? Am fost un om oarecare şi singură întreaga viaţă, este absurd ca ei să fi inventat minciuni despre mine. Este evident adevărul că am fost un om sărac şi nepăstuit din copilărie, dar cu foarte mult bun sţimţ şi drag de oameni şi ţară. Atâta tot. Nu am avut nicio legătură cu grupuri de oameni sau cu politica, deci e absurd să inventeze ei minciuni, doar nu sunt nebună. Ciţiţi tot ce am scris şi veţi vedea adevărul curat.