În această ultimă parte despre relaţia mea cu Z, care a însemnat atât de mult în viaţa mea, voi scrie cum s-a terminat totul, până în ziua de azi. Voi combina trecutul cu durerea care a fost în prezentul din 2009 şi încă mai este şi azi, numai că azi într-adevăr iubirea aceea nu mai este ca atunci pentru mine, deşi el a fost singurul bărbat din viaţa mea. Povestirea este scrisă în 2009, azi doar am modificat pe ici pe colo pentru mai multă acurateţe. Pe alocuri mă adresez lui Z, ca într-o scrisoare faţă de el.
O creatură abjectă a şters mesajul acesta de pe internet şi încă unul. Nu ştiu de ce, dragul meu, am senzaţia penibilă că unii vor din nou să mă învăluie înainte de a muri cu minciună sau adevăr incomplet, fiindcă acest mesaj era ultimul de scris (şi mai era cel cu jurnalul ultimelor zile) şi absolut sigur era numai adevărul fără nici un fel de ascunziş! Mai am puţin şi mor iubitul meu acum sunt ca o Penelopă care reface pânza în faţa nu a peţitorilor, de care nu am avut parte, ci în faţa brutalităţii devoratoare a minciunii. Z, era numai adevărul, este absurd că au şters! Îl voi reface absolut întocmai cu mici modificări fiindcă scriu greu după copiere, fiindcă am plâns mult când l-am scris, dar lacrimile, fireşti datorită imensei iubiri ce ţi-o port, nu m-au împiedicat să scriu întocmai cum s-au petrecut lucrurile. Şi dacă tu ca un fel de Ulise rătăcit nu vei putea să te întorci la mine în câteva zile, fiindcă trupul femeii tale este ţărmul pe care l-ai găsit primitor, eu îţi spun cu drag şi tristeţe adio şi îţi doresc să fii fericit alături de aleasa inimii tale şi să uiţi de cea pe care ai îngropat-o...iubirea noastră a fost lipsită de sexualitate şi dăruită unui cer senin şi pur, dar în mine plâng copiii care nu ni s-au născut şi mor într-un fel ca soţie a ta. Ştergându-l nu au făcut decât să întârzie cu o zi două moartea mea inevitabilă. Te iubesc enorm dragul meu L, mereu te-am iubit şi mereu mi-am ţinut promisiunea de a îţi rămâne pură ca o mireasă, cu sufletul integru şi trupul la fel. Vei fi probabil fericit cu ea, poate uneori îţi vei aminti de mine, eu nu am avut pe nimeni în viaţă în afară de tine. Iată mesajul atât de conform realităţii pe care l-au şters (unii spun cu ură că îl vor şterge din nou, nu ştiu de ce, dar oricum eu voi muri) mesaj care cuprinde continuarea din vara lui 89 a unei iubiri de o frumuseţe şi puritate inegalabile pentru mine, dar şi tristă şi dureroasă până la sânge - şi eu dragul meu nu aveam tendinţă spre tragedie ci spre o viaţă simplă şi frumoasă alături de tine şi dragii noştri micuţi (ştii bine cât de mult ţineam la copiii tăi de parcă ar fi fost şi ai mei dar credeam că vrei şi copilul meu, nu al alteia): Aceste cuvinte de mai sus mi se par acum exagerate, dar aşa simţeam atunci în 2009.
Cu toate că mai am puţin şi mor şi trupul mi-l simt îngreunat şi am uşoare contracţii în muşchii fesieri deşi am luat calciu (presupunând că ar avea vreun efect) mă grăbesc să termin ce mi-a mai rămas de scris cu inima grea de suferinţă dar şi cu grija pentru cititorii eventuali ai poveştii triste despre viaţa mea aproape fără fir de noroc, nu cred că din vina mea. (Presupunând că ar exista vreun prieten care să mă înţeleagă puţin).
Unii spun că oamenii consideră că am fost sau sunt nebună (de fapt e evident pentru că nu vor să îmi dea drepturi în societate de atâţia ani) şi că aş trăi într-o invenţie despre viaţa mea, deşi eu am dovedit că eram mereu în realitate de-a lungul vieţii şi lucrurile s-au petrecut mereu exact cum le-am povestit mereu, obligată de alţii să îmi deschid inima, fiindcă nu aveam obsesia dezvăluirii vieţii mele. Acum se pare că ei vor ca şi moartea mea să fie "o moarte care nu dovedeşte nimic". A mai rămas doar puţin de povestit şi repetat despre povestea acelei iubiri. Nebună ziceţi voi? De ce aţi considera că voi sunteţi mai sănătoşi din acest punct de vedere? Chiar credeţi că aveţi dreptul să judecaţi să vă comparaţi cu mine care consider totuşi că nu sunt şi nu am fost nebună? Ce dovadă aţi avea oare? Tata spunea că "toţi suntem nebuni pentru că asta e", vorbind cu cineva la telefon. Şi dacă prin absurd consideraţi că voi sunteţi nebuni, nu văd de ce aţi gândi ilogic că moartea mea v-ar vindeca! Este total absurd. Şi Z avea nişte vorbe legate de nebunie referindu-se la o figură a vieţii politice din acea vreme, respectiv Ceauşescu, glumind, deşi se spunea că glumele sunt interzise, şi deşi mie nu îmi trezea vreun interes sau plăcere acel tip de glume...că unii spun de alţii că sunt nebuni şi aceia spun despre primii că sunt nebuni şi aşa se învârte lumea. Sigur, faptul că el se referea atunci la politică şi la nebunie în acelaşi timp mă îndurerează azi profund - puteţi înţelege, voi, cei privilegiaţi de soartă, viaţa unei orfane care a suferit 30 de ani de prejudicii şi singurătate fără ca vreunui om să îi pese, probabil ca în cartea din copilărie, cea care spuneam că nu avea sfârşit (era cartea Cele două orfeline şi lipseau câteva pagini la final)? Ce mai zicea Z despre nebunie? (Dar să nu uităm că şi el era într-un fel tânăr atunci, să nu îl condamnăm săracul pentru lipsă de perfecţiune în limbaj sau exprimarea ideilor). Spunea că odată, fiind tânăr, a uimit asistenţa din amfiteatrul de la facultate, strigând atunci când profesorul pronunţa cuvântul "nebuni" - "dar nebunii duc lumea înainte", fapt pentru care el a fost chemat de acel profesor în pauză la el, Z se speriase că va fi admonestat, dar în schimb profesorul a dat mâna cu el şi au rămas prieteni. Jur, oneşti cititori, pentru a glumi puţin, dar nu cu lipsă de respect faţă de dvs., eu voi fi curând ţărână şi nu voi mai zâmbi, jur că aşa spusese domnul acela interesant şi uneori amuzant, numit Z. Domnul inimii mele o viaţă întreagă.
Cât l-am iubit Doamne şi încă îl mai iubesc, vă daţi oare seama că nu am mai cunoscut alt bărbat şi că tot mugurele vieţii înflorise sub cer senin de tinereţe numai pentru el? Pentru prima şi singura dată în viaţă. El a fost singurul şi singura relaţie a vieţii mele chinuite de femeie singură şi din acest punct de vedere mor cu sufletul împăcat dragul meu, mor fericită fiindcă te-am iubit fidel şi constant o viaţă întreagă şi nu există fericire mai mare pentru o femeie...chiar dacă aş fi întâlnit vreun alt bărbat, oricâte calităţi ar fi avut, tot cu tine aş fi rămas, asta ştiu absolut sigur! Spuneţi că el a fost un porc- poate, dar a fost singurul din viaţă! Omul vieţii mele, dacă ziceţi că el a fost porc loviţi în tot ce sunt! Şi pentru mine a rămas aşa cum vroia, în apropierea inimii ca şi culorile toamnei în aburul dimineţii, paloare dizolvându-se târziu. Cu mai mulţi ani în urmă am mai scris odată povestea vieţii mele, mai detailat decât în aceste scrisori pe internet, dar numai până în vara lui 89 şi i-am dat-o unei tinere psiholog, Cezara Daşu, care ulterior nu a mai vrut sau nu a mai putut să le primească pe cele de după vara lui 89- atunci memoria mea era mai bogată şi dacă vreţi o descriere mai detailată a poveştii de iubire căutaţi-o la ea, tot ce am povestit este adevărul. Ea era o persoană norocoasă cu soţ şi copil şi pregătire ştiinţifică în străinătate, presupun cu anumiţi prieteni sau colegi, în timp ce pe mine m-au respins cum povesteam chiar şi profesorii, deşi i-am respectat cu adevărat în facultate, spre deosebire de alţii care au reuşit totuşi în viaţă. Dragi prieteni, presupunând că prietenia este cea care înţelege mai bine, poate există un miracol şi unii dintre cei care au citit viaţa mea m-au înţeles şi îmi sunt prieteni, nu mai am nimic de adăugat la povestea iubirii până în acea vară...decât un amănunt într-adevăr şocant atunci pentru mine. Eu îl iubeam mult de tot şi trupul îmi era greu încercat (acum iar simt astenie musculară, în special respiratorie) atunci şi viaţa al cărei viitor părea sfâşiat (a trebuit cum spuneam să mă dăruiesc lui de la distanţă, nu aveam de ales şi nu aveam cum să mă împotrivesc şi am crezut în el dar se pare că totuşi el a iubit altă femeie nu pe mine, ceea ce mă doare fiindcă am crezut în el şi aveam motive atunci). Într-o zi am descoperit printre casetele tatei una cu muzică populară ardelenească, ce îmi plăcea enorm şi pe care era un duet cu doi bărbaţi, dintre care unul, într-o doină de dragoste, avea câteva intervenţii cu o voce aproape identică cu a lui Z şi eu am rămas încremenită de emoţie, mai ales fiindcă el atunci venea puternic în trupul meu. Şi mai era o casetă cu o intervenţie printre melodiile country ale tatei în care cineva cu o voce aproape identică cu a lui Z spunea între melodii "uite al dracu casetofon(ul ăsta) cântă singur". Ceea ce e straniu şi poate să infirme ce am spus eu mai sus, este că aşa ca în portretul lui Dorian Gray, vocea de pe casetă s-a modificat, s-a îngroşat trecând anii, exact aşa cum şi vocea lui Z s-a modificat cu vârsta. Sigur asta nu înseamnă că sunt nebună, doar nu înţeleg acest mister şi poate nici voi ( poate s-a modificat banda magnetică), dar asta nu înseamnă că el a făcut vreun pact cu diavolul şi poate mie mi s-a părut doar iniţial că vocea era mai subţire, ce e drept ulterior au dispărut şi două trei vorbe din mesaj la începutul intervenţiei, dar poate caseta s-a mai şters. Acesta este singurul lucru mai straniu din povestea vieţii mele şi îmi amintesc că am făcut o greşeală înainte să fiu internată psihiatric şi am arătat caseta lui naşu şi tata care erau tare furioşi, iar eu eram sub efectul medicamentelor psihiatrice pe care mi le-au dat pe ascuns, iar ei spuneau că pe casetă era o rudă a noastră, deşi vocea nu semăna cu a rudei!
În ce priveşte ce am scris despre Z şi povestea iubirii, am încercat să mă concentrez să nu fac erori sau omisiuni. Într-adevăr el este cel care mi-a făcut reverenţa aceea, fiindcă atunci îmi aminteam doar că vrusesem eu să o fac, el mi-a prins gândul şi eu m-am enervat. Iar faptul că îşi muşca buzele destul de des m-a iritat, dar recunosc că totodată mă incita senzual, fără voie într-un fel. Restul e corect spus. Aş mai putea adăuga detaliul că într-o zi el, spre mirarea mea, îşi schimba la meditaţii pantofii, nu îmi amintesc dacă şi ciorapii, iar altă dată parcă vroia să mă facă geloasă fiindcă tot răsucea în mână ochelarii unei fete care îi iutase acolo. Acestea sunt lucruri pe care le-am mai povestit.
În curând mă voi omorî fiiindcă societatea mi-a refuzat dreptul de a avea copil şi asta visez de mică şi încă şi mai mult din 89 am aşteptat momentul cu înfrigurare şi dor mult. Nu pot accepta, am mai explicat în altă scrisoare, pe el de exemplu l-au lăsat să aibă trei copii, de parcă era material genetic privilegiat faţă de mine, eu nu mai pot suporta lipsa copilului şi a dreptului de a-l avea şi prefer moartea, e ca şi cum m-au lovit în miezul sufletului prin asta şi nu mai pot trăi, aş fi murit fericită dacă mi s-ar fi născut cel puţin. Nu pot să vă explic, datorită durerii vieţii întregi, când văd copii pe stradă simt că nu mai pot de suferinţă, fie că sunt mici, fie că sunt mari, iar în tineri văd copilul care eram odată şi mă doare la fel, iar în maturi văd bărbatul sau familia pe care nu am avut dreptul să îi am...Nu mai pot trăi pur şi simplu, chiar dacă mi s-ar da libertatea (ceea ce se pare că nu va fi, ei preferă oricum să mor),nu mai pot trăi între oameni care mi-au ucis cu sânge rece copiii în sângele meu, mă simt ca şi cum i-aş fi pierdut pe toţi trei copiii pe care îi doream, nu doar unul, nu mai pot să vă explic.
Acum aceasta este ultima scrisoare pe care o scriu, continuarea poveştii de iubire din 88-89, deşi mă doare enorm asta e, cum spunea şi Z adesea, în curând voi muri, unii sugerează că din cauză că propriul meu popor nu mă place, dar asta mi se pare monstruos - nu am greşit nimic nici faţă de oameni nici faţă de Z şi i-am iubit cu adevărat - de ce să creezi tragedie în jurul ueni femei şi să o omori fiindcă nu îţi place?
Oare Z e de vină? Chiar dacă ar fi aşa, dragul meu, eu te iert, vreau să înţelegi asta, din toată inima şi mă cunun cu moartea şi cu tine în curând. Regret enorm că nu ai mai vrut să te mai văd o dată, poate eu nu am însemnat nimic pentru tine iar tu ai fost şi eşti totul pentru mine.
......................................................................................
Rămăsesem la momentul de final al primei părţi a iubirii în iulie 89. Cât eram de îndrăgostită! De fapt mai precis spus îl iubeam, fiindcă sentimentul se maturizase în ultimele luni atunci....îmi vine să plâng când mă gândesc fiindcă nu ştiam că îmi lăsasem viaţa în mâinile unui bărbat care avea alte planuri... şi ce planuri avea legat de mine nu pot înţelege gândind la acele ultime zile...de ce a vrut să mă dezonoreze ca femeie, deşi eu nu am vrut defel să fiu soţia lui, adică nu am îndrăznit să gândesc la început aşa ceva, viaţa doar mi-a cerut să mă dăruiesc lui trup şi suflet. S-au petrecut nişte lucruri puţin ciudate atunci, nu înţeleg ce treabă avea el cu tata sau tata cu el şi de ce amândoi voiau să mă sacrifice ca şi cum eu nu contam defel pe lume! Mă doare mult să îmi amintesc dar voi mai rememora odată acel moment prin care parcă amândoi mă duceau pe drumul sinuciderii - bărbatul iubit şi tatăl care mă chinuise atâţia ani. Era 14 iulie şi eu a trebuit seara să le spun părinţilor că nu voi putea merge a doua zi la examenul de admitere, fiindcă nu eram pregătită. Atunci s-a dezlănţuit furia lor extremă, dar eu a trebuit să ţin la punctul meu de vedere cu calm şi onoare, fără să mă las pradă vreunei emoţii - oricum ştiam ce mă aşteaptă şi îi cunoşteam. Tata m-a obligat să vorbesc la telefon cu naşu şi cu mamaia ca să mă convingă ei să merg la examen şi atunci când mi se făceea legătura între cele două telefoane cuplate (mamaia şi naşu) a intrat pe fir vocea lui Z(!), fapt care m-a şocat şi spunea "să te duci, ai înţeles, să te duci!" pe un ton persuasiv şi categoric.
Îndurerată dublu, fiindcă pe de o parte el pătrundea în spaţiul meu intim în mod misterios (şi telefonul nostru era cuplat) după ce refuzase de fapt să fie mai aproape cum ar fi fost firesc şi îl aşteptam cu nerăbdare. Eram tristă că îmi cerea aşa ceva ce nu puteam accepta deşi îl iubeam enorm, mă simţeam pur şi simplu sfâşiată, distrusă aproape de durerea că nu îi puteam da ascultare, fiindcă el de fapt nu mă lăsase să învăţ şi fiindcă credeam încă în iluziile tinereţii că voi avea şi eu carieră profesională. Durerea imensă de a nu îi putea da ascultare bărbatului iubit care îmi cerea un lucru imposibil...eu eram cum am povestit chinuită de mică de părinţi şi am ştiut că trebuie să îmi iau viaţa în mâini singură şi să reuşesc să am bani şi o familie fiindcă ai mei mă împiedicau şi atunci Z, dragul meu drag, îmi cerea ceva împotriva instinctului de supravieţuire, fiindcă pentru mine supravieţuirea însemna să fiu în sfârşit eu însămi, liberă de ascunzişuri sau minciună, de parcă nu ar fi înţeles ce păţeam acasă! Ce puteam face? Cum ştiam că el îmi interceptează cuvintele, am căzut de durere în pat sau pe jos şi aproape am plâns implorându-l să înţeleagă şi să mă ierte, fiindcă eu nu înţelegeam cerinţa lui.
Dragă Z, dacă întâmplător citeşti ce scriu acum cu greu, vreau să ştii că acel moment a rămas cel mai dureros din viaţă şi mă voi gândi la el când voi muri în curând, dar mor cu seninătate, nu mai am ce face,...atunci nu ştiam că tu aveai altă femeie în gând şi nu pe mine pentru viitor, credeam că vom fi împreună, tu m-ai făcut să cred sincer acest lucru treptat. (Şi acum murind voi şopti ca şi atunci ..acum sunt sigură că vom fi împreună, aşa va fi prin moarte dacă nu se poate altfel).Te iubeam enorm dar nu îmi puteam permite să rămân fără mijloace de trai şi chiar dacă aş fi fost soţia ta într-o zi, eu tot ar fi trebuit să am o profesie şi să reuşesc la facultate sau să muncesc! Tu iubitul meu mi-ai luat totul în continuare în ce priveşte viaţa socială (nu am şi nu am avut pe nimeni niciodată aproape) şi totodată şi banii toţi în mod indirect iar altei femei i-ai dăruit întreaga ta iubire, care atunci credeam că era a mea; tu cu ea aveţi banii voştri şi alte bucurii în comun şi împărţiţi aceeaşi casă şi masă. Înţelegi poate că atunci trebuia să încerc să fiu calmă şi să lupt pentru supravieţuire?
Tata a început să spună că eram hipnotizată, dar nu era aşa.
Şi totuşi nu credeam că refuzul meu de a merge la examen va rupe iubirea ta şi mă vei părăsi! Şi apoi mă vei conduce pe ultimul drum. Credeam atât de mult că ţii şi tu la mine, avusesem motive dragul meu, îţi mai aminteşti acum când numai trupul altei femei şi sufletul ei eventual ţi-au cucerit iubirea şi ţi-au dăruit comfortul casnic pe care l-am visat de atâtea ori alături de tine? (*mai ales din vară, nu am fost gâscă să visez la cai verzi pe pereţi mai înainte, dar apoi eram cu totul a lui şi nu puteam schimba starea de fapt). Acum când ea se bucură să te privească şi să te audă, iar inima mea arde din ultimele zile ale unui dor imens, pe care tu l-ai creat, în timp ce eu am încercat să evit orice tragedie sau necaz al iubirii? Credeam că acel moment nu va conta şi vom ajunge să fim împreună (mai ştii când te uitai cu drag la mine şi spuneai că ai visat atât de frumos...(nu ştiam că o visai pe ea, fiindcă îmi promiseseşi totul) şi cât de dulce era accentul tău ardelenesc uneori şi acum mă topesc de durere, iată că ajung să mor acum deşi nu cred că meritam pentru acel lucru din tinereţe. Peste 20 de ani de temniţă grea şi moartea în final şi lipsa copilului drag... Vocea ta dar şi cuvintele tale promiteau atât de mult, de ce te-ai supărat atât atunci şi nu ai înţeles că nu aveam de ales? Tu nu ai avut o familie care să te chinuie atât, sunt convinsă, trebuia să te aşezi în locul meu puţin. Atunci când am renunţat să merg la examen nu m-am gândit defel că îmi eşti dator cu ceva, deşi îmi luaseşi totul de fapt, îţi jur că nu aşteptam să mă salvezi printr-o căsătorie şi credeam că lucrurile vor evolua normal între noi, Z, acum mor ; ăsta a fost adevărul jur!
Apoi a venit şi naşu şi împreună cu tata au început să mă bată să mă convingă să merg la examen şi m-au ţinut în bătaie toată noaptea, m-au strâns de gât şi m-au ridicat pe sus (aveam numai 58 de kg), dar spre dimineaţă au renunţat, fiind prea târziu pentru examen. La un moment dat tata m-a întrebat dacă nu am avut probleme sentimentale, iar eu, fidelă faptului că nu minţeam niciodată, i-am spus că nu, fiindcă nu consideram iubirea aceea o problemă, dimpotrivă era ceva frumos şi luminos şi plin de bucuria unui viitor care nu ştiam atunci că nu va exista. Atunci tata a amintit de meditatorul de biologie şi m-a întrebat dacă mi-a făcut cumva hipnoză, dacă avea metronom, etc. Desigur l-am apărat pe Z fără să mint şi nu am pomenit de iubirea noastră.
Privind retrospectiv de pe marginea mormântului îţi mai spun odată Z cu durere dar şi cu iubire, fiindcă în curând voi fi un corp gras în putrefacţie pe care l-ai iubit cândva, de ce ai vrut să faci asta, să fii cumva căţeluşul tatei care vroia să mă sacrifice de mică? Te implor să ai puterea să citeşti până la capăt şi să înţelegi ceea ce eu am înţeles demult. Z, familia vroia să mă sacrifice, mi se spusese de mică şi apoi chiar în 89 tata mă numea Ifigenie, mai ţii minte? Da, destinul nostru era legat de ei şi de acest plan, tu aveai dreptate la început în toamnă când mi-ai spus că aveam acelaşi destin, pe vremea în care încă nu ţineam la tine. În realitate nu am avut acelaşi destin defel, adaug eu azi, 2014.
Dar ar fi trebuit să te opui acestui sacrificiu, să încerci asta, voi încerca să îţi explic de ce. Eu devenisem totuşi o femeie tânără, bună, inteligentă şi destul de frumoasă şi aveam diverse calităţi, spun fără modestie falsă. Muncisem în condiţii dificile să îmi formez o cultură generală şi citisem în ciuda bătăilor şi aveam un suflet foarte frumos şi fericit dragul meu. Apoi ai apărut tu, singurul bărbat din viaţa mea, şi mi-ai luat totul şi ar fi trebuit să îmi spui - aminteşte-ţi cum a fost totul - că tu vroiai de fapt o altă femeie nu pe mine! Da, Z, trebuia să îmi spui, cu asta îmi erai dator, fiindcă în ciuda chinurilor îndurate acasă aveam un suflet pur şi frumos şi tu ştiai asta, chiar tu ai spus de câteva ori asta. Probabil ţi-e mai greu să înţelegi fiindcă eu îţi vorbesc din perspectiva a 25 de ani de singurătate, iar tu ai fost mereu înconjurat de femei şi de bărbaţi şi eu nu pot înţelege de ce altcineva îţi poartă numele atât de drag mie şi nu eu şi tu nu poţi pricepe asta. Îmi amintesc cu drag momentul în care tu vorbeai la meditaţii despre faptul că bărbatul nu e bine să trăiască singur, fiindcă bărbatul vede mai departe ca femeia dar femeia îl ajută să vadă mai de aproape şi eu atunci am glumit "că altfel se împiedică şi cade" şi tu ai râs subliinind vorbele mele. Şi cât de frumos râdeai Z, cât aş fi fost de fericită împreună cu tine! Eu am luptat de mică pentru viaţă în condiţii înfiorătoare până azi, dragul meu. Apoi tu ai fost cel care prin forţa gândului şi braţelor m-ai transformat cu totul în femeia ta din copilul care eram... dar asta numai pentru a mă sacrifica chinului şi morţii pentru altă femeie. Eu ţi-am dăruit totul, tu ai luat tot şi ai fugit la ea, lăsându-mă pradă unei uri ciudate a lumii, faţă de care iubirea mea curată nu greşise. Da acesta era alt motiv, era o iubire curată şi tandră şi meritam să mă salvezi din sacrificiu, eram cu totul a ta şi nimeni altcineva nu a ţinut la mine. Ţi-ai ucis propria soţie prin mine Z, nu o femeie oarecare, nu ştiu dacă poţi înţelege. Cum te-a convins tata să mă distrugi, Z? El a făcut-o sau altcineva? Eu nu aveam cum scăpa şi viaţa mea depindea de tine, înţelegi, şi cu toate speranţele mele nu am avut cum scăpa nici ulterior. Aveam nişte calităţi pentru care tu, bărbatul meu de fapt, trebuia să lupţi să nu devină doar moarte şi sacrificiu, oare mă înţelegi sau ţi-au distrus memoria? Şi mai era ceva pentru care nu trebuia să mergi de partea sacrificiului şi anume faptul că ai fi fost mai fericit şi mai împăcat cu tine însuţi (şi iubirea mea fusese într-adevăr foarte frumoasă), asta dacă ai conştiinţa celor ce se petrec în lume şi presupun că ai. Tu ai negat realitatea răpus fiind de atracţia fulgerătoare faţă de altă femeie şi uitând de tot ce am suferit ani împreună.
Pe de altă parte mă gândeam atunci că dacă nu merg la examen voi ieşi dintr-o plasă de minciuni sau oarecare ipocrizie pe care nu o doream nici pentru noi sau un posibil cămin al nostru. Fuseseră nişte meditaţii în care eu trebuia să duc banii părinţilor acelui bărbat drag şi în schimb mă alegeam cu mai multă suferinţă în care lumea juca teatru că eu aş fi mincinoasă şi m-au marginalizat complet deşi eu nu greşisem! Nu suportam viaţa pe ascuns, stranie, anormală, nefirească şi ulterior m-am ales cu ceva mai rău ca înainte. Cu toate acestea nu îi ceream lui Z să mă ia de soţie, deşi poate aşa ar fi fost normal dată fiind apropierea dintre noi şi tot ce îmi promisese sau făcuse şi cred că aş fi acceptat să fiu soţia lui, fiindcă nu credeam că există vreun rost al iubirii în afară de căsătorie şi acum cred la fel şi absolut sigur aş fi reuşit să îi dăruiesc linişte şi armonie conjugală şi să mă adaptez fericirii de a fi mamă şi soţie. Atunci credeam încă în viitorul nostru împreună şi aşa era firesc dată fiind situaţia. Dar jur, deşi eram ruptă de durere nu îndrăzneam să sper că mă va lua de soţie. Aveam sufletul prea curat ca să îmi doresc ceva pentru mine, îl iubeam cu devoţiune şi admiraţie, cu încredere.
Logic vorbind dar şi sentimental am dreptate, conform unui cod al onoarei el ar fi fost dator să mă ia de şoţie, dar din nefericire dreptatea nu există pentru oameni mărunţi. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai târziu, în necazurile ce au urmat, dar eu nu am pretins niciodată ca el să se căsătorească cu mine, îl iubeam şi îl respectam totodată.
.......................................
Dimineaţa pe 15 iulie 1989 (chiar pe 14 fusese aniversarea a 200 ani de la Căderea Bastiliei), tata m-a dus cu maşina lui spre Voluntari la mamaia şi naşi. S-a oprit la prima intersecţie şi m-a lăsat în maşină pe scaunul de lângă şofer. Intersecţia se numea (şi azi la fel) Eminescu (îmi amintea de prima noastră întâlnire, a mea cu Z) , după numele unei străzi apropiate şi chiar în blocul acela lângă care s-a oprit tata atunci locuiesc eu azi şi mi-am petrecut aici ultimii ani din viaţă. Traumatizată, dar nu de bătăi (căci trebuise să îmi păstrez calmul şi eram obişnuită cu bătaia), ci de faptul că îl iubeam enorm pe L Z şi mă dureau despărţirea şi reacţia lui, l-am văzut chiar pe Z apropiindu-se pe trotuarul din dreapta (jur că nu era iluzie, am privit cu atenţie şi în jur) cu chipul întunecat şi poate furios (eu credeam că fiindcă tata mă bătuse şi el ţinea la mine) şi fixându-l pe tata care era la fel de furios şi negru în privire şi se întorcea către maşină. Tata nu îl privea pe Z în ochi, ca şi cum nu ştia că el e acolo, iar Z se uita fix la tata, dar nici nu mă privea, nici măcar cu colţul ochilor. Să fi crezut greşit dragul meu drag că eu vroiam să îl fac să mărturisească povestea noastră de faţă cu tata, în timp ce eu îl iubeam blând şi fără pretenţii? Să se fi înşelat iubitul meu asupra caracterului meu? Dar îi explicasem atât de clar şi toată viaţa mea dovedea adevărul şi urma să dovedească acelaşi lucru. Mi-era tare greu atunci fiindcă nu înţelegeam de unde ştia Z că tata se va opri acolo, sau poate în mod telepatic şi-au fixat întâlnire...dar tata nu îl vedea...doar Z îl fixa. Şi de ce vroia dragul meu să mă rănească atunci, după tot ce îndurasem şi cât îl iubeam de mult? Tata adusese anul acela nişte meri de la Bistriţa (de unde Z spunea că provine şi unde lucrase tata ca inginer de drumuri în acel an) şi îi sădise în grădină. Ce se întâmplase brusc cu Z şi cu încrederea pe care credeam că o are în mine? După vreun an- doi Luiza mi-a spus că îl văzuse chiar pe Z în staţia de autobuz Eminescu şi că citea revista Zig zag, cea în care s-a scris după revoluţie despre tehnici sexuale de la distanţă! Poate atunci el locuia acolo sau un frate geamăn al lui? Dragul meu locuia lângă mine? Nu pot crede şi mă doare enorm. Nu ştiu care e adevărul despre acest mister.
Am ajuns la mamaia şi cu durere am constatat că acea femeie bătrână pe care o iubeam şi o respectam credea că sunt o fată depravată şi că aveam o întâlnire secretă, mă numea vagaboandă şi credea că de aceea nu fusesem la examen şi mi-a venit să plâng. Zicea că aveam vreo şustă când am implorat să plec de acolo, dar eu nici nu ştiam ce e aceea şustă. Am fost ţinută un timp acolo închisă. Am ascultat la radio chiar cântecul pe care şi mamaia îl ştia cu cele trei clopote, ea îl ştiuse în tinereţe în germană. (celebru în interpetarea lui Edith Piaf).I-am explicat mamaiei că nu are de ce să se îngrijoreze şi că lucrurile vor lua peste un timp o altă şi fericită întorsătură (credeam că voi fi împreună cu Z într-o zi şi mamaia săraca s-a bucurat înainte să moară degeaba). Naşu m-a rugat să îi explic ce s-a întâmplat şi eu i-am spus că nu pot să îi explic şi atunci el a devenit mai întunecat ca şi cum înţelesese ceva rău şi mi-a spus trist "Cristina, încearcă să ai un copil în viaţă fiindcă eu tare mult am vrut asta şi nu s-a putut" şi a plecat lăsându-mi gustul unei ameninţări sumbre şi acum după peste 20 de ani văd că avea dreptate...Şi că Z probabil m-a minţit deşi mă doare enorm să recunosc şi că a iubit-o doar pe soţia lui şi copilul lor şi deloc viaţa mea total devotată şi dăruită lui pe care o rupsese ca pe un fruct gratuit. Apoi naşu a început să taie cu foarfeca de grădină gardul viu de lângă poartă (ulterior a tăiat tot liliacul de lângă grădină) şi eu l-am ajutat atunci prinzându-mi şi degetele şi fredonând melodii de iubire şi speranţă (dacă înţelegeam atunci adevărul m-aş fi omorât de atunci, era poate mai bine).
Întoarsă acasă la părinţi am mai avut încă un şoc dureros pentru mine şi anume că într-o zi a început o discuţie în contradictoriu între vecinii de deasupra şi cineva care avea chiar vocea lui Z, îmi amintesc precis. Z striga aproape "nu-i adevărat! La valoarea ei" şi ceilalţi replicau mai puţin strident nu ştiu ce. Tata spunea că plătise bani vecinului de sus pentru ca eu să intru la medicină oricum, ceea ce m-a rănit de asemenea şi mi-a adus să văd şi subiectele care se dăduseră la examen, care erau chiar foarte uşor de tratat.
A trebuit să merg să ridic dosarul meu de la facultatea de medicină, depus împreună cu tata, îmi amintesc când stătea împreună cu mine la secretariat. Am fost singură acolo şi pe drumul spre facultate (era atunci o alee pe care au modificat-o ulterior, aşa cum au modificat aproape toate locurile unde mă întâlnisem cu Z), el se apropia către mine (vă imaginaţi cum îmi bătea inima după cât plânsesem după el), îmbrăcat într-un costum aproape alb de pânză topită (clipa aceea avea să îmi rămână prin suferinţe în amintire ca apropierea unui arhanghel protector). Atunci mai simţeam că pluteam uşoară, ocrotită de razele iubirii blânde şi gingaşe şi senine, şi trupul mi-era uşor şi păşeam delicat, dar cu emoţie puternică, aşteptam apropierea lui, speram poate ca el să rupă lanţurile ce ne despărţeau şi să îşi deschidă inima şi poate să mă ia cu el alături de el (acum îmi dau seama că el vroia de fapt pe alta, în timp ce eu eram cu totul a lui, atunci era imposibil de imaginat adevărul crud). Privirea lui era încărcată pentru ultima oară de iubire dar şi de un fel de tristeţe prelungă pe care nu o pot defini şi mă durea enorm. Era cald şi soare şi mi-aş fi dat viaţa ca el să respingă minciuna care ne despărţea şi să recunoască adevărul şi iubirea în care credeam...am stat puţin de vorbă şi el era trist şi duios şi la sfârşit m-a întrebat unde mă voi duce după aceea...cu inima suferind i-am spus că acasă deşi ştiam că nu este propriuzis o casă pentru mine şi că el era unica mea familie (asta a şi rămas) şi atunci el m-a privit şi mai trist şi a zis "da, ştiu că acasă dar eu te întreb unde te duci...Ei dacă ţi-ai găsit tu un drum..." şi apoi ne-am despărţit şi durerea imensă de atunci avea să mă însoţească şi să fie la fel în anii de suferinţă ruptă şi întrebări fără răspuns care au urmat, prinzându-ne pe amândoi într-un fel de teatru ciudat în care eu nu jucam decât rolul sincerităţii depline (îmi amintesc că Luiza mi-a spus odată că Z i-a spus că crede că eu aş fi o actriţă dar încă nu s-a lămurit şi atunci eu am plâns şi l-am implorat să înţeleagă că eu nu mă prefac niciodată). Şi a urmat o vreme în care eram departe şi totuşi aproape unul de celălalt într-un fel de ruptură de suflet şi joc comportamental aberant pe care nu îl înţelegeam şi pe care eu voiam să îl depăşesc atunci, să fiu alături de el cu picioarele pe pământ şi fără ascunziş! Dar s-a întâmplat exact inversul şi suferinţa iubirii a devenit treptat tot mai greu de suportat, fiindcă el îmi întreţinea speranţa că îşi va ţine promisiunea, am fost mereu singură şi cu multe alte necazuri mari în viaţă şi dorul de el îmi ardea inima, plângeam ore în şir şi aşteptam cu emoţie clipa regăsirii...Şi mai erau şi problemele acelea sexuale care au urmat mai ales în 90 şi mă întrebam dacă este tot el şi speram în miracolul fericirii împlnite. De fapt singurele minute sau ore de fericire adevărată în viaţă el mi le-a dăruit prin prezenţa lui alături de mine la meditaţii când m-am bucurat să îl văd şi să îl aud, plus câteva mici atingeri ale mâinii lui. Altceva nu am mai avut toată viaţa din 89 încoace pentru mine, absolut nimic oricât m-aş gândi... Înainte de Z am mai avut mici bucurii personale în mijlocul naturii sau legat de artă sau alte sentimente nobile, dar ulterior ele au devenit doar amintire, fiindcă totul a fost răvăşit de durerea iubirii şi lipsa lui. Sau au fost pur şi simplu imposibile. Atunci în vara lui 89 a fost momentul în care el m-a privit ultima oară cu dragoste ce părea imensă şi eu nu am înţeles că se despărţea de mine, credeam că vom fi împreună cum promisese şi că vom fi cu totul aproape, acum am înţeles ceea ce el trebuia să îmi spună atunci şi anume că alesese sau aştepta pe altcineva, marea lui iubire adevărată şi momentul acela îmi sângerează în suflet şi mai puternic ca atunci. De ce nu mi-a spus atunci adevărul ? Încă nu era prea târziu şi eu nu aş fi suferit tot restul vieţii din iubire şi poate nu aş fi ajuns să mor acum...era oricum mai bine dacă muream atunci. El m-a lăsat atunci cu speranţa că vom fi într-o zi împreună, chiar prin privire şi tonul vocii, deşi ştia că nu era speranţă şi că eu îl voi aştepta toată viaţa singură şi chinuită, păstrând puternică amintirea acelei iubiri, în timp ce el se grăbea să fie în braţele altei femei. Mă gândesc cu durere imensă că poate nu mă iubea, dar atunci era de neconceput aşa ceva, întreaga viaţă era legată de el şi de credinţa în acea iubire pe care el o crease- cu zâmbet şi cu lacrimă eram toată a lui, el o crease, nu eu, am povestit cum a fost. Da, atunci credeam din toată inima că va rupe cercul greu şi dureros al destinului crud ce mă distrugea dar nu a fost aşa şi a fost firesc apoi că am continuat să cred în el. Îmi promisese şi că într-o zi îmi va cere 10 minute din viaţă şi eu credeam că asta înseamnă că îmi cerea să îl aştept şi că într-o zi vom fi liberi alături şi cu totul fericiţi. Doamne îl iubeam atât de mult şi el a fost mereu totul pentru mine. Tot la acea frumoasă dar tristă întâlnire din iulie 89 îmi spunea fără convingere că "trebuie să pun osul " pentru a reuşi la facultate, dar eu nu prea am înţeles ce vroia să spună. Mai departe pe firul timpului voi încerca să scriu numai despre ce se leagă mai strâns de acea iubire şi nu voi mai menţiona şi restul multelor necazuri concomitente. Atunci eram într-un fel mireasa lui şi dacă ştiam şi înţelegeam mai mult decât faptul că îl iubeam, poate m-aş fi omorât atunci şi nu acum şi era mai bine fiindcă scăpam de o suferinţă imensă şi o viaţă searbădă şi de tot ceea ce mereu m-a respins din societate. Am suferit nevinovată atâţia ani pentru acea iubire şi cred că aici pot fi adăugaţi şi cei patru ani dinainte de a-l întâlni! Nici atunci şi nici acum nu îmi pot imagina oroarea de a fi cu alt bărbat şi nu cu el, dar nici singură nu pot sta, aşa că prefer moartea, deşi el a preferat altă femeie şi voi îl priviţi ca pe un seducător rece şi lipsit de inimă bună. Cât de frumos zâmbea şi cum îmi alunecau petalele florilor de suflet blând în palmă şi tot atât de mult îl iubesc şi acum fiindcă l-am aşteptat din 1989.
Eram sfâşiată, distrusă în vara aceea, dar încrederea în el şi în viitorul comun mă încuraja să trăiesc şi să sper. Nu îmi puteam imagina adevărul monstruos pentru mine că el are pe altcineva dragă. Am aflat după mulţi ani că el a fost căsătorit de două sau trei ori, dar nu ştiu dacă e adevărat şi că atunci în 89 divorţase de prima lui soţie. Îl iubesc prea mult ca să pot accepta deplin realitatea că el m-a minţit doar. Poate că pe el l-au minţit alţii şi el săracul a fost destul de slab ca să creadă în minciuni şi nu în ceea ce un om înţelept alege mai întâi - iubirea curată şi nevinovată dăruită cu întreaga fiinţă - eu am ştiut să mă ataşez înţelept şi să mă bizui ani de zile pe iubirea noastră în ciuda vorbelor rele, el poate că nu a înţeles această înţelepciune simplă şi a ales să creeze tragedii chiar laolaltă cu alţii. Vreau să spun că ştiu că banii şi puterea sunt lucrurile care contează mai mult, dar iubirea curată şi nevinovată este întotdeauna drumul sau cheia către adevăr şi dreptate. Poate că m-a iubit, dar alţii i-au sucit mintea. Era o iubire sfântă şi clară şi a rămas la fel şi fiindcă eu mi-am păstrat inima blândă faţă de oameni, nu pot înţelege cruzimea absurdă a unora de a mă fi persecutat pentru acel sentiment atâţia ani! În vara lui 89, după tot calvarul suferinţei din dragoste, a trebuit să îndur şi să merg într-o excursie cu părinţii în nordul ţării, până în satul lui Z, satul Coşbuc, unde el promisese că mă va duce. La Sângeorz părinţii m-au bătut din nou, în hotel. Apoi am mers în parcul din staţiune şi, cu sufletul încărcat de tristeţe, vedeam cum doi tineri, el şi ea, mergeau pe bordura circulară din centrul parcului pentru a se întâlni în sfârşit - aşa am crezut că va fi cu mine şi cu el în ciuda încercărilor vieţii, de ce oare a întârziat atât? Cred şi acum că voi muri de fericire când voi lua în sfârşit în palmă mânuţa copilului nostru şi voi merge cu el în parc sau la cumpărături sau la cofetărie şi voi simţi cum toată iubirea noastră are o continuare normală, cum am crezut întotdeauna. (*acum 2014, nu mai am acea visare absurdă de iubire, nu mai cred că vom fi împreună nici în vis). Am trecut şi prin Cimitirul vesel unde o femeie în vârstă (atunci mă gândeam la mama lui Z) s-a uitat trist la mine şi spunea către părinţii mei "ce fată frumoasă aveţi....dar e atât de tânără" ca şi cum doar soarta de a muri tânără îmi era scrisă! Tata a făcut special un ocol pentru a ajunge în satul Coşbuc al lui Z. La ducere am constatat cu mare emoţie că în sat era sărbătoare şi porţile erau deschise şi primeau oaspeţi veniţi parcă şi din alte sate cu căruţele, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi admirabil în port popular, bărbaţii purtau pene de sărbătoare la pălărie şi eu mă gândeam că poate nu departe este şi casa lui. Am vizitat casa memorială Coşbuc şi apoi tata a mai mers o bucată de drum spre nord, unde am admirat peisaje extraordinare, amintindu-mi cum Z lăuda munţii lui şi izvoarele lui. La întoarcere ne-am oprit din nou în acel sat pentru a bea apă de la o fântână din drum, unde am vorbit puţin cu un localnic, iar eu mă topeam de emoţie şi iubire faţă de dragul meu.
În vara lui 89 el a revenit în trupul meu, dar mai altfel decât înainte, mai carnal într-un fel, după ce anterior era total pur şi delicat, deşi eu şi sentimentele mele nu se schimbaseră. Totuşi îl iubeam la fel şi mă durea sfâşietor lipsa lui, la fel ca şi acum, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat cu el. În luna august m-am gândit că nu mai are nici un rost să îi mai vorbesc în singurătatea mea (el îmi răspundea înainte la cele spuse, am povestit că mă urmărea cu adevărat şi îmi spusese că are microfoane pentru acest lucru, dar îmi atrăsese şi încrederea, aşa nenorocită cum era viaţa mea acasă cu părinţii şi el repeta la meditaţii lucrurile spuse de mine), mi-am spus că este absurd să îi mai vorbesc aşa şi că dacă mă iubeşte cu adevărat mă va căuta, după ce eu oricum îi sacrificasem toată viaţa şi timpul meu de zi de zi iar el anterior mă căutase pe stradă unde stăteam dar nu îşi deschisese inima ; eu încă credeam din toată inima că vom fi împreună. După ce am încetat de a îi mai vorbi timp de una sau două săptămâni, el a venit în trupul meu foarte adânc şi puternic ca niciodată, de parcă mi se rupea trupul în mine însămi, până la uter sau aşa ceva în mod sălbatic, după care a dispărut brusc şi total. Dar îl iubeam şi aveam încredere în el la fel. Apoi au început să mă chinuie cu zgomote vecinii de deasupra, la scurt timp după acele momente. La început nu am crezut că e adevărat, dar apoi am văzut cum mă chinuiau - mă urmăreau cu adevărat în orice cameră mă duceam şi făceau zgomote (pocănituri, scârţâieli şi altele care nu fuseseră deloc înainte de acel august) prin care vroiau să îmi dovedească că ei ştiau, simţeau unde mă aflu şi chiar ce fac, fiindcă răspundeau uneori cu zgomote similare alor mele la bucătărie sau la baie în funcţie de ce făceam. Vă jur că fiind de felul meu destul de greu de convins, mi-a trebuit mult timp până am înţeles că ei chiar voiau să mă chinuie ziua, dar şi noaptea, imens de mult, până la insuportabil şi nu aveam unde să mă refugiez. După un timp, din cauza acelor zgomote obositoare, am început din nou să îi vorbesc lui Z, pe care îl iubeam la fel de mult şi care îmi dădea încă semne că m-ar mai iubi când l-am mai întâlnit de câteva ori. În acea toamnă - iarnă am fost la ţară şi am avut o dată nişte dureri aşa de mari de burtă de am crezut că mor, atunci nu eram încă obişnuită cu dureri mari până la transpiraţie şi ţipăt. Apoi a venit revoluţia aceea la care el a fost erou într-o revistă tipărită.
După ani am povestit ce simţeam atunci fiindcă atunci nici nu îndrăzneam să gândesc şi nici nu îmi puteam imagina că o altă doamnă i-a cucerit inima dragului meu...îmi amintesc când spunea la meditaţii " fetelor aveţi grijă cu inima mea" şi mă privea lung cum numai el ştia să privească. Îi spuneam de multe ori mai apoi că aş fi muncit oricât de greu ar fi fost să îi spăl şi să îi calc cămăşile pentru el şi restul treburilor pentru familia noastră şi poate am fi avut şi copilul nostru...nu puteam gândi că el avea să aleagă doar o femeie cu bani când eu îi dăruisem tot şi aş fi muncit fericită oricât pentru noi...Nu, n-aş fi putut gândi aşa ceva. Ştiind că este compromiţător pentru mine să merg să caut la serviciu unicul bărbat al vieţii mele care totuşi avea o reputaţie proastă şi se purtase ciudat cu mine, eu am mai continuat să îl caut oricum, fiindcă mereu apăreau motive, deşi cel mai puternic era chemarea inimii şi dorul şi suferinţa iubirii, care se adăugau celorlalte necazuri mari ale vieţii pe care le înduram stoic din cămăruţa mea mică...mergeam la el şi la început îmi deschidea larg uşa ca pe vremuri şi mă inundau iubirea şi emoţia puternică şi bucuria de a găsi acolo un pic de linişte şi poezie. Eu credeam în el şi conta mai puţin faptul că nu înţelegeam ce se întâmplase şi viaţa şi iubirea noastră erau învăluite în mistere dureroase, despre care aveam să îl întreb mult mai târziu. Toate întâlnirile care au urmat, până la ultima fatală când am înţeles că el a vrut să îmi sacrifice viaţa şi copiii pentru altă femeie (Doamne cât de mult trebuie să o fi iubit dacă a fost în stare de aşa ceva) am sperat mereu, cu inima strânsă dar mereu fidelă lui, fără să privesc vreodată spre alt bărbat, în afară de momentul cu englezul acela, moment care a durat doar câteva minute în vara lui 90, fiindcă acel bărbat venise în vizită în satul meu. Eu am sperat mereu ca el să mă ia în sfârşit în braţe şi să rupă cercul rău şi trist al tăcerii şi ascunderii, fiindcă eu îi dăruisem întreaga viaţă şi tot sufletul...vă implor nu mă condamnaţi, o fi fost el păcătos dar este singurul bărbat cunoscut de mine şi era firesc ca viaţa mea să fie complet legată de a lui, căci el mă luase aproape fără voie din fragedă tinereţe ca soţie de fapt a lui...da, altcineva îi poartă numele, dar ştiu că eu am fost de drept soţia lui în faţa lui Dzeu, fiindcă nu l-am trădat niciodată şi nici la început nu greşisem faţă de prima lui doamnă. Am fost mereu o femeie pură şi cuminte. Aşa că acum nu îmi rămâne decât să mor ca el să fie fericit cu cea pe care a ales-o peste numele meu, peste viaţa mea dăruită lui cu atâta suferinţă, peste toată copilăria şi tinereţea sacrificate lui cu inima pură. Trebuie să mor fiindcă simt că mi-a murit şi el nu doar copiii şi nu pot îndura această dublă durere...cât de mult credeam că voi ţine gingaş la piept copilul nostru şi i-l voi arăta lui cu drag numindu-l tată, cât de frumos am visat aşa cum el vrusese...21 de ani...nu, nu mai pot, aş vrea să mă înţeleagă cineva, dar înţelegerea nu mi-ar schimba gândul morţii, durerea e prea mare. Atâţia ani fără dragul meu şi copiii noştri....chiar dacă alt bărbat mi-ar dărui un copil şi puţină iubire nu aş putea să înlocuiesc cu asta fiinţa lui care a fost mereu totul pentru mine. Cu multă durere desfăşor mai departe firul amintirii ...pentru ultima oară. Pe vremea aceea el părea să împărtăşească iubirea mea faţă de copii şi să mă facă să sper. Atunci i-am spus că dacă copilul nostru va fi băiat aş vrea să îl cheme Leon, ca pe el. Dacă era fată aş fi vrut să o cheme Iulia. Numai acum câteva luni, în 2014, am descoperit cu durere că e posibil ca fiul lui cu actuala soţie să aibă chiar numele Leon, cum visam atunci şi îi spuneam lui. Vă imaginaţi oare cât de dureros este ? Tot ce am povestit e adevărul întreg şi curat.
Cu greu, cu inima sfâşiată de absenţa lui, am fost să mai îl caut de două sau de trei ori în toamna lui 89. Decorul începea să se schimbe la el la serviciu, prima oară ţin minte că îşi amplasase un telefon nou roşu pe perete, acolo unde şedea înainte. Într-una din dăţi mi-a sărutat mâna iar în altă dată mi-a strâns mâna cald şi blând totodată. Şi acum păstrez emoţia clipelor care mă strivea oarecum când mă apropiam de camera aceea, dar aveam multă nevoie şi viaţa mi-o cerea imperios cu toată forţa sentimentelor şi toată durerea şi suferinţa acumulate. Odată s-a aşezat pe un scaun mic şi mi-a oferit şi mie unul şi mi-a cerut să stau pe genunchii lui...nu am putut accepta fiindcă îl iubeam mult şi aşteptam altceva şi i-am spus să vină el la mine şi el a spus că el este prea greu să stea el în braţele mele şi atunci am gândit că încă nu venise vremea să fim împreună, dar această credinţă pe care el o punea la încercare a devenit singurul şi cel mai important lucru din viaţa mea, singurul care m-a menţinut în viaţă. Nu puteam să stau pe genunchii lui fiindcă îl iubeam prea mult, credeam în puritatea iubirii noastre şi în faptul că vom fi împreună şi aşteptam cu tot sufletul să vină el la mine, să îşi deschidă sufletul aşa cum şi eu o făcusem. Eram oricum cu totul a lui, dar trebuia să aştept şi era extrem de dureros. La acea despărţire sau poate la alta mi-a spus că mă va duce în parc sau la cofetărie dacă vreau şi eu am acceptat, dar nu a fost aşa . Într-un fel nu ştiu de ce nu şi-a ţinut cuvântul, eu nu am greşit. El a mai spus atunci că vom păstra legătura şi m-a privit în ochi şi eu l-am crezut şi am aşteptat în continuare. În toamna aceea când l-am văzut părea schimbat, nu mai era licărul vesel din ochii lui şi părea slăbit şi palid şi eu m-am gândit că era şi poate din cauză că suferea datorită despărţirii noastre, poate voită de alţii. Mi-a spus că în ultimul timp are multe probleme la serviciu şi mie mi-era o milă groaznică deşi aveam şi eu probleme mari în viaţă. Apropiindu-se de mine mi-a arătat o fotografie cu el (parcă o văd şi acum ) privind puţin speriat spre obiectiv şi alături un peşte mare întins pe masa din încăpere şi mi-a povestit că i-l aduseseră colegii în dar şi se uita cu ochii puţin trişti... şi mie îmi părea rău că dispăruse căldura aceea blândă dintre noi şi modul în care mă privea la meditaţii, fiindcă eu îl iubeam la fel şi aş fi făcut orice să îl pot ajuta şi să fim din nou la fel ca înainte împreună. Credeam atât de mult că şi el avea încredere în iubirea noastră şi în faptul că vom fi împreună. Nu mă deranja că lui îi plăcea să se uite la alte femei aşa cum spuneau alţii şi cum părea, atât timp cât am fi fost împreună asta nu ar fi contat, eu nu puteam fi geloasă, chiar dacă eu niciodată nu m-aş fi uitat la alţi bărbaţi. Mă gândesc cu durere că azi copilul nostru ar fi avut peste 20 de ani şi ar fi putut să îşi câştige banii lui, cât aş fi fost de ferictiă şi mândră de el dar nu ştiu de ce el l-a renegat cu toate promisiunile lui cu tot şi cu întreaga mea viaţă dăruită veşnic lui de la început...nu l-am părăsit decât acele câteva secunde de care am povestit! Totuşi atunci eram prea tânără să înţeleg că o femeie nu trebuie să fie niciodată tolerantă cu infidelităţile soţului fiindcă înseamnă că se pierde pe sine, însă atunci îl iubeam prea mult şi credeam în deciziile lui şi libertatea lui şi în forţa iubirii noastre dincolo de faptul că se uita la sau atingea alte femei. Nici nu mi-am imaginat că poate din cauza aceasta îmi va sacrifica întreaga viaţă alteia. Dar poate totuşi nu e adevărat că el m-a respins din cauză că eu nu puteam fi geloasă.
Atâţia ani şi atâta suferinţă. Doar pentru că în realitate el a vrut copilul ei şi nu al meu... De ce Doamne, unde am greşit în afară de ce am spus mai sus? Ce am greşit? Da, l-am mai întâlnit atunci cu emoţie de încă vreo câteva ori, acum nu mai ştiu numărul dăţilor în care m-am dus la el. Şi mereu speram un semn clar din partea lui, adică adevărul iubirii şi la început am avut motive şi încurajare din partea lui. Se purta într-adevăr deschis şi cald şi zicea că mereu el va fi aşa şi se părea că numai alţii sunt cei care ne despart. După revoluţie l-am găsit odată la masă, unde m-a invitat să şed şi eu emoţionată alături de el şi discuta glumeţ politică împreună cu nişte studenţi. Eu nu am intervenit şi am aşteptat cuminte să se termine discuţia. Apoi nu mai ţin minte ce am discutat împreună. Altădată când l-am căutat adusese cu el o geantă de umăr pe care a deşertat-o şi era plină de mere (m-a invitat să iau şi am refuzat) şi de pachete de ţigări Golf. Mi-a povestit atunci că pe strada Lipscani i s-au furat 20000 de lei din geantă, ceea ce pe vremea aceea însemnau mulţi bani şi eu l-am compătimit, mirându-mă puţin că el avea atâţia bani. Am observat în vremea aceea că el purta o brăţară la mână şi asta m-a făcut puţin geloasă fiindcă eu nu îi puteam dărui una şi nu ştiam de la cine o are. În luna mai a fost momentul pe care l-am mai povestit când m-a dus în Piaţa Universităţii şi când m-a durut mult faptul că la mine nu prea se uita, astfel încât deşi nu mă înduram să plec de lângă el (evenimentele mă interesau mai puţin), a trebuit să îl trag puţin de mânecă, singurul meu gest mai îndrăzneţ faţă de el, după care am plecat de-acolo cu sufletul împietrit. Şi nu mai ştiu când a fost acea plimbare fugară împreună, atât de dragă amintirii mele, dar şi dureroasă. Poate atunci a insistat să ciocnesc cu el puţină palincă şi eu am acceptat de dragul lui, deşi eu nu suport alcoolul tare. Sau poate la altă întâlnire. Apoi am ieşit în curtea facultăţii (eu îndurerată de iubire dar cu speranţe ca în toţi anii) şi m-a dus cu el spre o ieşire mai dosnică prin gard (ulterior desfiinţată) înspre cartierul Cotroceni. Am mers cu el pe trotuarul însorit un timp (eu am avut în viaţă parte doar de câteva plimbări cu el şi nimic altceva în viaţă cu altcineva) şi apoi el m-a dus cu el pe partea opusă a străzii, unde s-a oprit la farmacie, unde nu ştiu ce a cumpărat, la poştă unde avea cutie poştală şi a întrebat ceva şi la croitor unde a întrebat dacă era gata o rochie, ceea ce pe mine m-a mirat puţin fiindcă Luiza spunea că el era separat de soţie (de unde ştia?) şi atunci am crezut că poate nu era adevărat ce spunea Luiza, dar după mulţi ani nişte băieţi cu care făceam meditaţii au spus că el divorţase din 89 şi era singur (asta înainte să intru eu la facultatea de medicină în 98).Care era adevărul ?
Esenţial de amintit este un moment care m-a îndurerat, petrecut în vara lui 89 sau în vara lui 90, când eram la ţară la bunici. Bineînţeles că mi-era sufletul sfâşiat de acea iubire inocentă şi tragică. Şi acolo la Colun am fost monstruos posedată sexual de Z (eu firesc mă gndeam că el). Într-o zi m-am urcat sus pe Coastă, cu toată tristeţea din lume asupra mea, amintindu-mi desigur cum am urcat acolo în iarna 88-89 şi m-am gândit la el prima oară aşa cum am povestit. Sus pe Coastă erau atunci maci roşii aprinşi exact pe locul unde fusesem eu în iarnă şi m-am mirat cum au crescut acolo în fâneţe. Era puţin ciudat. Dar ceea ce m-a lovit mai tare şi absolut sigur nu a fost vis, a fost adevărat, e că tocmai când eram eu acolo sus, a venit un elicopter care survola zona şi a coborât periculos de aproape de sol şi de mine. Vă puteţi imagina durerea mea sufletească legat de astfel de lucru neobişnuit, fiindcă eram tânără şi nevinovată şi desigur nu îmi plăcea ca alţii să mă înconjure cu lucruri ciudate, cu secrete şi un fel de urmărire, ca şi cum voiau să mă închidă la nebuni, deci să mă condamne la moarte şi să mă oblige să spun tot adevărul iar ei să îşi bată joc ca porcii că eu mint sau delirez!! Repet, nu greşisem nimic.
Către vara lui 90, când se apropia examenul de admitere la facultate (atunci cred că a fost toamna) l-am sunat cu motivul de a-l ruga să mai facă meditaţii cu mine dacă poate, fiindcă pe lângă dorul imens de el aveam şi impresia că aş mai avea nevoie de nişte meditaţii la biologie (atunci la facultatea de psihologie s-a dat examen la biologie); în aceeaşi perioadă am fost şi la un profesor (domnul Biltz, cunoştinţă a părinţilor Irinei de la Constanţa) pentru o verificare a pregătirii mele individuale la filozofie. Îmi amintesc acum gândindu-mă la Z, cum Z povestea despre izvoarele din munţii lui cu mai bine de un an înainte şi visul pe care mi-l crease că vom merge odată împreună acolo. A acceptat să vină la meditaţii, dar apoi a refuzat să revină nu ştiu de ce - poate considera că nu aveam nevoie de meditaţii, ceea ce s-a dovedit adevărat fiindcă la examen am luat notă mare la biologie. Am urcat împreună scara blocului vechi şi cunoscut şi pe trepte el m-a întrebat "cum te simţi?", iar eu tremuram de suferinţă fiindcă mă gândeam că poate de data aceea el se referea la faptul că suferisem şi mă îndrăgostisem acolo de el şi speram că poate îşi va deschide în sfârşit sufletul care credeam că mă iubeşte. Am ajuns înăuntru şi în timp ce el s-a aşezat lungit pe pat (atunci decorul încă nu se modificasea acolo) mi-a cerut să îi povestesc din lecţiile de biologie şi eu vorbeam, vorbeam şi el parcă închisese ochii...privindu-l atât de drag şi la un moment dat mi-a cerut să mă aşez pe pat lângă el şi eu am refuzat din aceleaşi motive pentru care nu şezusem pe genunchii lui (oare soţia lui a acceptat astfel de gesturi şi de aceea l-a cucerit?)
După ce am intrat la Cluj la facultate ]n 1990, am fost la el cum am povestit în toamnă pentru că mă durea enorm despărţirea şi simţeam că trebuie să fac ceva să încerc să îl conving cumva că nu mai pot (trecuseră doi ani grei de tot) şi să îl implor să spună adevărul (credeam că mă iubise şi mă iubea încă) şi să îmi ofere cumva libertatea din închisoarea unei iubiri care ne ţinea deoparte. Am povestit de mai multe ori ce s-a petrecut atunci. Cu altă ocazie el îmi oferise odată cafea preparată de el acolo (avea chiuvetă şi flacără cu ibric). Atunci m-am apropiat cum spuneam de el şi m-am gândit că poate gesturile ar fi mai elocvente decât vorbele şi nu ştiam ce să fac şi el parcă a înţeles şi s-a ridicat în picioare lângă mine şi mi-a luat mâinile - eu mă topeam deja de emoţie - şi le-a pus pe gâtul lui şi mi-a poruncit să îl strâng de gât cât pot eu de tare...eu nu am putut să îl refuz, gândindu-mă că poate prin asta el vroia să mă facă să înţeleg că suferea din cauza suferinţei mele de care probabil ştia şi eram în plus foarte moale de emoţie şi de influenţa lui... şi apoi îl văd cum cade peste mine, doborându-mă pe podea...şi sub greutatea dulce a trupului iubit speram încă miracolul ca el să mă ia în braţe sau să spună ceva, dar el şi-a revenit şi apoi m-a ridicat şi braţele mele alunecau pe spatele lui şi el m-a sărutat pe frunte, parcă avea ochii închişi, dar asta nu mai ţin minte precis. Simţeam că îngheţ de durere, dar ce mai puteam face? El mă respingea şi îmi respingea întreaga iubire. Apoi ne-am aşezat şi am început să glumim despre juliturile de pe coate sau genunchi. Stilul lui colocvial şi amuzant de discuţie mă rănea şi mi se părea ipocrizie. A intrat înăuntru şi un bărbat care lucra acolo şi cu care fusesem împreună în piaţa Universităţii în mai şi a glumit puţin ca şi cum văzuse ceva suspect între noi, dar Z a vorbit ca şi cum nu fusese nimic. Şi nu fusese. Atunci eu am încercat să îl fac să înţeleagă şi am vorbit direct fără dumneavoastră, la persoana a doua singular cum simţeam cu inima şi toată iubirea şi i-am spus din nou tot adevărul...că îl iubeam, că crezusem că mă iubea (el m-a întrebat atunci de ce, fiindcă el nu îmi dăduse motive!), că am probleme sexuale de la distanţă şi crezusem că este el cel care vine peste mine dar că atunci nu mai eram sigură dacă nu sunt şi alţii (el a zis atunci "poate că erau şi alţii" şi era îngândurat şi eu m-am îngrozit că poate aşa era) şi a zis că dat fiind vârsta mea el crede că ar trebui să fac dragoste cu un bărbat, că poate problemele ar dispărea...pe mine mă dărâma pur şi simplu tonul rece al vocii lui după toate că viaţa mea fusese şi era în mâinile lui...i-am spus că nu cunosc nici un bărbat, de unde aş putea? Mi-a zis că pe stradă sunt destui doritori de aşa ceva! Atunci cu durere recunosc, fiindcă nu mai vedeam ce aş putea spune şi totuşi încă aveam speranţă, l-am întrebat dacă nu ar vrea el aşa ceva...el a zis da fiindcă i s-a mai întâmplat odată cu ani în urmă să vină la el o femeie care i-a spus "am venit la tine cu totul" şi apoi s-au iubit...era ceva fals în tonul lui, era acelaşi teatru de care nu putusem scăpa şi eu căutam pe acela care mă privea cu ochii umezi şi calzi de iubire sau cu un fel de mângâiere senină (şi jur că aşa fusese deşi pare incredibil!). Suferinţa mă inunda pur şi simplu. El nu mai era, devenise rece, nu mai era nici acela care îmi ceruse să îl strrâng de gât! Eram în picioare când el s-a apropiat şi mi-a ridicat brusc fusta şi eu mă simţeam stânjenită fiindcă aveam ciorapi negri şi eram neepilată (în realitate părul era scurt). El s-a apropiat de chiuvetă şi a gustat puţină apă şi apoi brusc m-a sărutat uşor pe buze...Trecuse încă o vară groaznică între timp cu părinţii şi bătăile lor şi restul de probleme...dar atunci îi vedeam prima oară chipul drag de aproape, el era ca şi acum totul pentru mine, şi munţii şi dealurile mele şi unirea dintre linia verdelui clar al grădinii şi ploi şi soare. Îl iubeam enorm şi de aceea rămăsesem statuie sub atingerea lui neaşteptată, buzele mele au rămas nemişcate deşi visasem uneori să îl ating...mă mulţumeam să îi privesc ochii şi riduleţele dragi şi privirea adâncită în ochii mei, şocată de acest fapt neaşteptat care nu era defel simţit sexual, aşa cum odinioară atingerea lui mă înfiora, ştiam şi simţeam că el nu era cu adevărat acolo cu mine, că era o minciună faptul că voia să facă dragoste cu mine şi acum după ani văd adevărul acelei clipe create de el - faptul că aştepta o altă femeie să doarmă cu adevărat împreună cu el. M-a mai sărutat la fel de încă două ori, la fel de neaşteptat ca prima oară şi mi-a spus că noi doi ne vom înţelege foarte bine, ca şi cum se referea la actul sexual, deşi îmi dădeam seama, îndurerată şi dezorientată că nu va veni, era total absurd! Şi nu exista loc pentru aşa ceva, el şi-a clădit ulterior casă şi familie cu altcineva. Eu mă simţeam ca o mireasă pentru el,Doamne cât îl iubesc şi acum, ochii îmi sunt plini de lacrimi! Apoi l-am aşteptat ore în şir la locul de întâlnire în timp ce lumea trecea pe lângă mine fixându-mă, eu aşteptam cu toată durerea tinereţii întregi deşi ştiam că nu mai vine, apoi m-am întors slăbită şi tristă spre casă. I-am dat telefon şi l-am întrebat de ce nu a venit şi mi-a spus că "gagigile astea..", nu ştiu ce vroia să spună, dar a insistat că el fusese, dar eu nu eram. Ce e drept fiindcă eram prea emoţionată să fiu acolo la oră fixă, îndurerată şi nesigură, am preferat să mă duc cu 5 minute mai târziu. Dar îmi spunea totuşi că eu îmi amintesc, nu-i aşa, că drumul lui trece prin Cluj, dovedind că ţine minte ce îmi povestise despre el la meditaţii, ca şi cum încă mă iubea. Îmi amintesc acum cântecul acela (multe cântece s-au împletit cu amintirile) - "o clipă de sinceritate...s-avem curaj să recunoaştem că încă ne iubim". Eu nu voiam desigur să facă dragoste cu mine pe fugă, eu aşteptam fiindcă avusesem motive să fiu cu adevărat împreună cu el, să avem un copil împreună, dar altă femeie a avut lumina din ochii lui, ţinând la piept copilul lui drag. Şi după atâţia ani îl iubesc la fel, nici nu am privit alt bărbat peste 20 de ani şi iată-mă aproape bătrână şi fără familie...unde am greşit? Îmi amintesc că la acea întâlnire Z mi-a spus că bărbatul se sperie şi fuge de femeia care îl iubeşte prea mult...lucrul acesta m-a durut mai ales după ani când se părea că din cauza aceasta el a ales în viaţă altă femeie.
Iubirea mea era atunci puţin mai înfierbântată de aşteptare şi dor; îl vedeam aşa de puţin iar el venea în trupul meu noapte de noapte şi totul era înfiorat de poezie. Îl iubeam totuşi frumos ca şi acum şi iubirea ar fi devenit poate calmă şi matură în anii de căsătorie cu el dacă el nu ar fi preferat pe alta. Asta era poate o iluzie, nu înseamnă că m-aş fi înţeles cu el, dar oricum consider şi acum că normal era să fim împreună măcar un timp. Nu înţelegeam de ce mă consideră nebună, de ce mă condamna la moarte şi la psihiatrie. Nici acum nu pot înţelege. Eu am fost şi am rămas o femeie calmă şi liniştită, dar l-am iubit mereu şi mi-e tare greu fără el, abia respir de suferinţă, fiindcă el mi-a rupt viaţa întreagă, nu a fost o despărţire propriu zisă. Eu într-adevăr m-aş fi mulţumit cu puţină afecţiune, nu aveam nevoie de multă iubire pentru a fi fericită, acesta e adevărul. Dar el a iubit-o atât de mult pe cealaltă, soţia lui legal, acum mă doare enorm, nu este gelozie efectiv, după ce mor, ceea ce va fi curând, îmi doresc ca el să fie fericit cu ea dacă se poate deşi cred că s-a înşelat şi a greşit alegând să mă ucidă...eu nu mai pot aştepta şi mă dor copiii noştri nenăscuţi cu adevărat. Şi atunci îl iubeam enorm, dar acum mor pentru el totodată. Aşteptam doar să fim împreună şi să avem un copil cel puţin, dacă doi nu se poate - viaţa sexuală nu m-a interesat niciodată ca scop în sine, nu voiam decât să fiu cu el, acesta e adevărul. Îmi amintesc din nou povestea cu verişoara mea micuţă cu care mă jucam şi reacţia lui la meditaţii când repeta cuvintele mele "să vă facă nenea doctorul o injecţie", cuvinte cu care mă jucasem cu verişoara mea!
După ce m-am întors de la Cluj l-am căutat din nou. Cred că atunci decorul se schimbase, nu mai era camera aceea cu vechituri dragi unde îl întâlnisem cu un an înainte. Eu eram chinuită acasă de părinţi şi de vecini şi în laboratorul lui stătea aşezată o tânără (care mi s-a părut urâtă şi rece, poate era parţial adevărat, parţial invidia mea, căci ea şedea liniştită şi citea acolo în timp ce eu nu puteam din cauza vecinilor şi familiei şi totodată îl putea vedea pe el). Acea tânără nu era actuala lui soţie, dacă ea, Ana-Maria Zăgrean era femeia pe care o văzusem cu el în 2007, urcându-se cu el în maşină. Dar de fapt nu pot şti sigur cum arată soţia lui sau cine era femeia de demult sau cine era femeia din 2007. Atunci acea fată era la adăpost şi m-a invitat să îl aştept acolo pe Z eu l-am aşteptat un timp apoi am plecat. L-am văzut precis în iarnă, ultima oară când avea să îmi vorbească deschis. Cât mă doare şi acum... Am ieşit împreună pe poarta facultăţii şi am observat că el era răcit şi îşi sufla nasul sau tuşea şi l-am întrebat grijulie dacă se tratează şi el mi-a spus că ştie el cu ce, eu am insistat şi el mi-a spus că cu votcă (nu e de condamnat, un pic de alcool tare poate să ajute, mai ştii?). Apoi am mers amândoi spre staţia de autobuz şi el mi-a mărturisit că tatăl lui este bolnav şi internat la un spital şi merge să îl viziteze..(după câţiva ani mi-a mărturisit la telefon că tatăl lui murise şi i-am spus că îmi părea rău) eu l-am întrebat dacă pot merge împreună cu el puţin (mă gândeam dacă acceptă să meargă cu autobuzul împreună cu mine) şi el a zis că nu va şti ce să îi spună tatălui lui "că tu eşti a treia mea nevastă" spunea puţin şocant pentru mine, aşa că l-am întrebat brusc dacă el a avut trei neveste şi el mi-a spus că numai una şi că soţia lui urmează tocmai să se întoarcă de la Viena. Apoi am luat autobuzul spre Universitate, unde îl întâlnisem prima oară, şi pe drum el privea îngândurat spre femeile aşezate pe scaunele din spate ale maşinii, iar eu l-am întrebat dacă îl cunoaşte sau are vreo legătură cu poetul cu acelaşi nume cu el care scrisese cartea "Prinţesa de fum", pe care eu o găsisem la Cluj la librăria Coşbuc din centrul oraşului - iar el mi-a spus că nu îl cunoaşte, destul de acru. M-am despărţit îndurerată de el încă o dată, şi-acum îmi amintesc durerea închisă atunci ca un pumnal într-un chist. Cred că atunci mi-a oferit informaţii despre mersul carierei sale profesionale, lăudându-se că a fost în Franţa la studii şi că îşi va da doctoratul, sau poate ultima chestiune mi-o mărturisise mai demult când spusese şi că va scrie o carte într-o zi şi că lumea va fi uimită de sau plăcut impresionată de ea. Da, cred că spunea că va fi o carte deosebită, interesantă.
Nu îmi amintesc exact momentul în care l-am sunat, fiindcă i-am mai dat şi câteva telefoane. Odată cred că l-am sunat în 1990-92, seara, fiindu-mi rău şi totodată tare dor, plus că eram probabil chinuită sexual (repet, eu am avut multă rezistenţă în castitate deplină la acele chinuri sexuale uneori monstruoase, se pare că nici asta oamenii nu pot crede,) şi mi-a răspuns soţia lui (deci nu era divorţat sau oricum trăia împreună cu ea, mă gândeam că altfel ea mai degrabă ar fi stat la părinţii ei sau poate locuinţa era alta şi telefonul acelaşi?), speriată şoptind "mama?" după care eu enervată puţin pe mine însămi am închis. Altădată l-am sunat şi el a răspuns şi parcă ştia că sunt eu sau cineva care ardea de suferinţa de a-i auzi glasul şi repeta încontinuu "alo", până la urmă eu am închis! Avea o voce uşor stranie şi nu mă mai săturam să îl ascult, prelungea cuvântul alo , avea un timbru ciudat.
Înainte de a fi închisă psihiatric prima oară , în 92, am ajuns pentru prima oară să povestesc familiei despre el, datorită suferinţei şi nopţilor nedormite din cauza vecinilor. I-am arătat lui naşu chiar şi jurnalul meu despre acea iubire şi el mi-a subliniat anumite cuvinte ca şi cum i se părea ceva straniu (era vorba doar de imagini poetice unele de exemplu despre cerul deschis ca un ochi infinit de albastru).
Înainte să mă închidă, naşu mi-a spus că a fost şi l-a căutat pe Z şi că nu înţelege ce dracu am găsit eu la un om aşa de mic şi slab...atunci eu, cu glasul înecat de suferinţă, l-am întrebat pe naşu cum adică slab şi nu ştiam precis dacă naşu se referea la el săracu legat de supleţe sau legat de slăbiciune morală sau fizică.
După spital m-am dus din nou la el, la puţin timp după externare. Ştiu că atunci sau în altă dată, când i-am spus despre medicamentele pe care le luam, mi-a zis că el nu se pricepe la psihiatrie dar are prieteni (eventual), şi ştie că aceste medicamente trebuie luate timp îndelungat, nu-i aşa? Eu eram distrusă de aceste cuvinte dar şi cu puţină speranţă fiindcă pe de o parte trebuia să iau timp îndelungat medicamente care mă chinuiau (şi gândiţi-vă doar la pretenţia aberantă şi dominatoare a psihiatrilor că pot "vindeca" cu medicamente sau controla gândurile oamenilor când ei de fapt doar împing la sinucidere omul nevinovat şi numesc oribil realitatea delir!) şi totodată mai aveam multe necazuri, dar mă gândeam atunci că el încă ţine la mine şi mă va aştepta să îmi termin tratamentul psihiatric peste un timp mai lung, dar nu infinit, după cum spunea. Când am ieşit cu el - fiindcă el mi-a spus să ieşim afară că nu vrea să discute înăuntru, mi-am zis că o să stăm pe o bancă în parcul facultăţii, i-am zis că probabil toate sunt ocupate iar el a zis că întotdeauna găseşte ceea ce caută şi probabil atunci când am ieşit (sau la altă ieşire împreună) eu m-am oprit pe loc în faţa unei uşi din vestibul fără intenţia de a ieşi pe acolo, dar el a zâmbit enigmatic ca şi cum înţelegea gândul meu şi m-a îndemnat să ies pe acolo şi eu nu am înţeles la început ce voia dar am înţeles cu durere că el nu mai comunica telepatic cu mine ca în trecut, că acum i se părea că gândesc altceva. Înainte îmi ghicea intenţiile, nu gândurile, fiindcă firesc eu nu gândeam verbal în propria mea minte. Am ieşit pe acea uşă ascunsă în curtea facultăţii. Ne-am aşezat pe o bancă din grădină , prima orientată spre grădină, cu spatele la facultate. El stătea în dreapta mea. Nu îmi amintesc tot ce am vorbit, dar ştiu că disperată am adus vorba despre trecut...lacrimile îmi şiroiau, deşi eram sub efectul medicamentului şi m-am gândit atunci că ăsta era un semn că mă iubea încă şi reuşea să îmi deschidă izvorul lacrimilor şi poate că credea încă sau prin asta vroia să îmi spună că mai crde în mine şi în povestea noastră. I-am vorbit şi despre faptul că mă călcase pe picior la meditaţii fiindcă el se purta ca şi cum nega tot trecutul şi spre durerea mea, nu ştiu de ce, el a preferat să spună că nu a fost adevărat, dar şi-a găsit o scuză slabă, evident cusută cu aţă albă şi anume că nu îmi dau eu seama că aşa ceva era imposibil, nu mai ţin eu minte cum era masa aceea, grea (cu postament), că nu se putea aşa ceva! Asta mă făcea să plâng mai mult şi atunci l-am întrebat dacă îşi aminteşte că mi-a promis că va face dragoste cu mine şi atunci el a recunoscut că asta a fost adevărat, dar nu îmi dau eu seama că aşa ceva e imposibil dacă mă gândesc mai bine, fiindcă el este căsătorit? (După ani am aflat că el era divorţat atunci).
Am plecat mai îndurerată ca oricând de acolo, poate m-am gândit chiar că nu voi mai reveni, dar după câţiva ani nu am mai putut rezista chemării inimii şi m-am dus din nou, încă de câteva ori fiindcă el era tot ce eram, întreaga mea viaţă şi de fiecare dată mergeam la el cu sufletul deschis şi viu, călduţ şi înmiresmat cu emoţie ca florile de primăvară, cu ochii dornici, însetaţi să îl vadă cu nevoia imensă de a îl auzi şi cu aceeaşi tandreţe dintotdeauna. El a rămas mereu pajiştea tinereţii mele şi tot visul frumos de la început. Eu nu am fost la el cu gând rău vreodată dar totuşi am păţit-o rău mai încolo.
Mergând singură la el, nu l-am mai găsit aşa uşor ca în prima tinereţe. Primul semn trist a fost când am găsit prima tăbliţă metalică cu numele lui aurit pe uşă....probabil era un semn că evoluează profesional, dar eu nici nu îmi imaginam atunci ce va fi. Numele era uşor modificat faţă de ce ştiam eu de la meditaţii când probaibl el m-a lăsat să ştiu greşit din neglijenţă sau nepăsare. Zăgrean în loc de Zegreanu. Pe el nu l-am găsit. L-am mai căutat de mai multe ori fără să îl găsesc, odată i-am dus flori, vă implor nu râdeţi, îl iubeam enorm şi, deşi ştiam că o femeie ar trebui să primească ea mai degrabă, simţeam nevoia să îi dau din preaplinul iubirii mele, dar el nu a venit. Altădată am găsit în lipsa lui un cartonaş scris de el de mână şi înfipt în uşă cu ora la care revine şi l-am şterpelit şi l-am păstrat cu grijă până azi. Odată l-am mai găsit jucând şah cu un student şi l-am întrebat stângace cine câştigă de obicei şi el mi-a spus că el de obicei. Altădată am găsit în locul lui în laborator un student care chinuia un cobai cu electricitate cred în cine ştie ce experiment. Eu eram mereu urmărită de amintirea iubirii noastre şi acasă şi la facultate. Până şi alţii îmi aminteau de el fără ca eu să întreb. Bunicu chiar, la ţară, vorbea odată despre un om dintr-un alt sat pe care îl chema ca pe el adică Leon, un nume destul de rar şi mie îmi tresărea inima. La facultatea de psihologie aveam un coleg care făcuse medicina şi care îmi povestea că el avea reputaţie mai ciudată acolo, că umbla cu o pălărie mare ca de popă şi haine mai ciudate şi că i se spunea "The..grean". Aveam şi o colegă Simona care mi-a adus vorba despre el şi spunea că ei îi era frică de el, nu ştie de ce îi inspira aşa ceva şi că în final, fiind studenta lui, a fost mândră că a luat nota 7, dar nu ştiu de ce i s-a părut că el îi făcea aluzii sexuale când o întreba cum de nu ştie să aşeze o aţă la o broască de experiment - mie nu mi s-a părut aşa ceva aluzie sexuală. Simona a ajuns să aibă o famile cu cel puţin patru fete ale ei şi era nu de mult psihiatru la secţia unde eram internată eu şi am întâlnit-o acolo şi ea mi-a vorbit pe tonul acela ipocrit ca spre un copil mic şi mă întreba dacă sunt "bine" ceea ce recunosc că îmi făcea greaţă. Era mereu bine îmbrăcată, chiar cu fuste scurte şi cizme în ciuda maternităţii îndelungate pentru care o invidiam şi părea să aibă bani. Tot de Z mă legau şi toate cântecele de dragoste pe care le ştiam şi ştiam destul de multe, unele integral fiindcă fusesem singură şi aveam memoria proaspătă şi influenţată de gândul iubirii. Erau multe şi cu tema aşteptării şi apoi a regăsirii în dragoste şi acestea îmi dădeau cel mai mult speranţe sau îmi alinau sufletul, de exemplu "te iubeam şi credeam în tine şi acum te întorci la mine" cu Oana Sârbu şi multe altele, inclusiv în alte limbi, şi desigur multe care jurau credinţă veşnică în iubire, aşa cum simţeam şi eu. Odată l-am mai sunat rugându-l cu teamă şi timiditate să accepte să îl mai sun din când în când, să zicem de trei ori pe an pentru a îmi face viaţa mai uşor de suportat - el a acceptat iniţial dar a doua oară când l-am sunat a refuzat, a insistat să nu îl mai sun, a avut o reacţie chiar brutală pe care nu prea am înţeles-o (sunam de la un telefon public) şi mi-a spus că el are oricum multe probleme şi nu are nevoie şi de problemele mele - de unde ştia el că eu aveam probleme?
Apoi a fost acel moment dificil pentru mine când mi-a fost teamă că rămăsesem gravidă după povestea aceea urâtă din nordul ţării, pe care am povestit-o şi care era datorată chinului medicamentos şi suferinţelor trecute sexuale. Am fost atunci la el fiindcă nu aveam pe nimeni altcineva să mă ajute şi l-am rugat să mă ajute dacă poate fiindcă mi-era frică să nu fiu însărcinată. Adevărul este că eu nu aş fi putut purta un copil atunci fiindcă medicamentele mă supărau şi părinţii şi vecinii şi restul societăţii mă chinuiau, ca să nu mai spun că nu aveam condiţii şi nici un ban - aşa că el a insistat să îi răspund dacă într-adevăr nu aş fi vrut un copil dacă eram însărcinată şi eu i-am spus că nu (acum îmi pare rău, dar realist vorbind situaţia mea era înfiorătoare, ar fi fost imposibil să port un copil) şi apoi m-am întors acasă şi brusc mi-a venit ciclul menstrual, imediat după întâlnirea cu el. Un timp nu l-am mai căutat, dar mai apoi da, şi după ce mi-am revenit din suferinţa indusă de medicamente. Astfel, în 1995, pe vremea când eu eram profesoară suplinitoare exact la liceul absolvit mai demult (Mihai Viteazul), am mai fost odată să îl caut şi am descoperit întâmplător că el avea cursuri de susţinut la Amfiteatrul din Spitalul de lângă facultate (i se tot schimba numele – spital universitar, de urgenţă). Atunci m-am hotărât să merg şi eu acolo puţin (oricum se configura oarecum chiar viitoarea mea admitere la medicină). Am fost acolo de trei ori cred, după care domnul conferenţiar probabil pe vremea aceea (mai avansase în grad didactic) şi-a camuflat cursurile de aşa natură încât eu nu l-am mai găsit. Am păstrat cu grijă cursurile lui de atunci despre sânge. Dragul meu îşi lăsase barbă pe vremea aceea, ceea ce m-a supărat puţin fiindcă tare mi-era dor să îi văd chipul descoperit, dar nu îi stătea rău. La unul dintre cursuri eu eram îmbrăcată cu un vechi costum roşu tricotat, din liceu, exact cel pe care îl purtasem la meditaţii când el îmi vorbea atunci odată trist despre fericire şi el părea să îmi facă anumite aluzii fiindcă în timpul crusului insista pe ideea devierii luminii spre roşu, ceea ce m-a înţepat puţin, amintindu-mi obiceiul lui de aluziile lui spumoase la meditaţii. Trecea pe culoarul dintre bănci şi avea în mână în pauză o pipă cu tutun şi îmi lua mie de pe bancă chibriturile. Tot atunci a bătut în lemnul băncii spunând că din fericire el nu are încă nimic rău în ce priveşte sănătatea. Am stat de câteva ori împreună cu el atunci pe hol la o ţigară şi am discutat despre tipul de creiere feminin sau masculin, întreba o studentă dacă există diferenţe şi el m-a întrebat dacă eu pot să înţeleg ceva din cursurile lui şi eu i-am spus că da, deşi mi se păreau puţin prea aluzive şi fără contact cu ştiinţa mai riguroasă. În sală studentele, unele, au sărit efectiv pe mine nu ştiu de ce, poate fiindcă eram străină, şi au început să îmi povestească despre farmecul pe care îl răspândeşte domnul profesor, una dintre ele era pur şi simplu exataziată şi zicea "şi te îndrăgosteşti de şeful tău direct" Cred că i-am spus că poate avea oarecum dreptate, de fapt nu mai ţin minte ce am zis. Oricum atunci am trăit un moment de gelozie pe care îl ţin minte fiindcă Z a fost acuzat de nişte studente pentru că avea greşeli pe o folie de retroproiector şi el a zis că nu înţelege de ce, fiindcă persoana care le-a făcut ar fi trebuit să cunoască subiectul şi atunci m-am gândit că el lucra în echipă cu o studentă care îl ajuta şi tare mult mi-ar fi plăcut să fi fost eu aceea şi m-a durut. După ani am descoperit că soţia lui ulterioară fusese studenta lui şi apoi colaborau la o carte tipărită în 96! Poate nu era vorba de aceeaşi persoană, dar mă îngrozesc când mă gândesc că poate atunci prin firul meu de gelozie sau invidie justificată (eu eram lipsită de drepturi şi statut în societate de atâţia ani şi fără vină), le-am unit poate pentru viitor vieţile, aşa cum se întâmplă în literatură.
După 1995 el s-a schimbat în ce priveşte modul în care se purta cu mine. Nu ştiu de ce. Poate un motiv este acela că o altă femeie se apropia de viaţa lui, în timp ce eu credeam încă în faptul că vom fi împreună şi eu eram cu totul a lui, întreaga mea viaţă era doar Z, cum aţi văzut. Peste imensa mea iubire au nins deci bucuriile , mirările, întrebările şi mângâierile altei doamne. Nici nu îmi vine acum să cred când mă gândesc. Am fost o dată la el după 95-96 şi el m-a alungat cu portarul de acolo fiindcă eu insistam să îmi explice adevărul, dar nu mă aşteptam la violenţă! L-am implorat să îmi explice adevărul fiindcă altfel va trebui să mă sinucid şi atunci el a replicat brutal " Da ce, mă şantajezi?" Şi eu m-am gândit că e absurd că pretinde că îl şantajez, fiindcă nu aveam nimic cu care să îl şantajez şi nici în ce scop! Cum adică, moartea mea îl şantaja? Eram pur şi simplu distrusă, nu înţelegeam ce s-a întâmplat cu el, săracul şi-o fi pierdut minţile gândeam, eu eram în perioada în care începusem să vreau să mor după 96, dar el cum putuse uita cât îl iubeam şi tot ce ne lega? Altădată m-am dus din nou şi aveam cu mine nişte prăjituri de la cofetărie pentru el şi voiam de asemenea să îl implor să îmi spună adevărul, fiindcă eram într-o perioadă când secretele celorlalţi dureau mult, laolaltă cu restul suferinţei. El nu era acolo, dar când eram gata să ies din sala de fiziologie, a apărut în capăt alături de o domnişoară brunetă al cărei chip nu puteam să îl privesc, fiindcă el mă fascina, aproape mă hipnotiza cu privirea aţintită asupra mea...eu nu am gândit nimic rău, dar el a ţipat brutal şi şocant pentru mine "Ce cauţi aici? Nu vezi că sunt cu fiică-mea?". Fata avea părul negru tuns scurt dar eu nu reuşeam să o văd...simţeam ura lui sau ceva rău aţintit asupra mea şi abia mă ţineam pe picioare...ei doi au intrat în laborator şi eu am rămas cu prăjiturile la uşă. Cu inima strânsă de durere şi emoţie am îndrăznit totuşi să intru înăuntru cerându-mi scuze, vrând să fie acceptate cel puţin prăjiturile, fără să înţeleg de ce el vrea să o ferească pe fiica lui de vederea mea, îi iubisem atât de frumos copiii... Fiica era întoarsă cu capul astfel încât i se vedea doar părul, nici de data aceea nu i-am putut vedea chipul, dar înăuntru era un spectacol care îmi amintea de vremurile bune cu Z de odinioară ...era o atmosferă în care oamenii păreau să se înţeleagă prieteneşte, dar eu eram de data aceasta exclusa. El nu mă mai invita să stau cu ei ca în trecut, deşi eu nu mă schimbasem. Una dintre persoanele de acolo (şi erau numai fete sau femei tinere) a strigat-o destul de dulce şi alintat (aşa mi se părea) pe fiica lui Z pe numele Ana, nume care aveam să aflu mult mai târziu că avea să fie al femeii pe care a ales-o ca soţie ulterior. Cu greu şi destul de violent faţă de mine, el a acceptat să iasă afară şi să ia prăjiturile. Am plecat chinuită de acolo mai rău decât după o bătaie din partea părinţilor.
Astfel atunci, în perioada aceea, chinuită de amintiri şi de multe suferinţe am început să cred că îl urăsc, asta după ce iubirea aceea s-a stins blând mai întâi în indiferenţă...dar nu îl uram de fapt, mă amăgeam doar, era vorba doar de reflexul necazurilor şi al faptului că nu înţelegeam comportamentul lui. Totuşi el se schimbase în ceva violent, nu îl mai recunoşteam şi deşi între noi era un zid de brutalitate şi răceală şi consemnul să nu mai trec pe acolo eu am început să dau la medicină pentru că îmi căutam libertatea, nu pentru a fi cu el. Odată eram vopsită blond, fiindcă durerile vieţii mă încercau greu şi căutam să mă apăr să mă protejez cumva, tot aşa cum uneori mă fardam...căutam o schimbare, un fel de camuflaj şi eram pe culoarul facultăţii, nu eram acolo pentru a îl căuta ci pentru a privi afişele şi deodată el m-a uimit apropiindu-se pe la spate şi salutându-mă fugar, nu cu ură sau violenţă, după care a intrat înăuntru. Ce putea însemna această atitudine de salut în fugă? În altă zi am ajuns sfâşiată acolo la el şi din cauza trecutului dureros şi chinului vieţii mele nu am îndrăznit să intru la el, m-am apropiat şi am intrat în WC-ul de lângă laboratorul lui, de fapt atunci l-am descoperit şi am mai descoperit că sprijinită de fereastră era o scăriţă. Am urcat şi m-am trezit pe o terasă din faţa geamului laboratorului...m-am apropiat încetişor de geamul lui şi am ascultat...da era înăuntru şi vorbea cu un student pe un ton destul de aspru, rece, nu era Z cel glumeţ sau uşuratic, părea să dea anumite ordine sau indicaţii. Am privit în jos şi m-am gândit cu luciditate că de acolo precis nu am şanse să mor dacă mă arunc, fiind doar la etajul unu înalt al unei clădiri vechi. După ani am observat că el şi-a pus pe terasa aceea mese cu scaune nu ştiu pentru ce şi la un moment dat era şi interfon chiar pentru terasă!
Apoi am intrat la medicină în 98. Anterior făcusem meditaţii la fizică cu o doamnă care mi-a vorbit de el la un moment dat, spunea că are o relaţie de colaborare cu el dar nu prea are încredere, i se pare că este o persoană care nu prea se ţine de cuvânt. Colegii de la meditaţiile de fizică erau doi tineri drăguţi, politicoşi, care mă duceau chiar cu maşina pe drumul spre casă şi, culmea coincidenţei, făceau meditaţii cu Z! De la ei am aflat cu stupoare că Z mă minţise, că era de fapt divorţat chiar din 89! Atunci m-am simţit datoare să îi avertizez să fie cu ochii în patru legat de Z, explicându-le succint că mie mi-a făcut mult rău, deşi îmi trezise încrederea cum poate s-a întâmplat şi cu ei (păreau fascinaţi puţin de el, mi-au spus chiar că e o persoană modestă şi are doar o maşină Dacia bleumarin; el se îmbrăca în 89 sau avea geantă de culoarea asta). Unul dintre băieţi mi-a răspuns că poate el nu este faţă de oricine acelaşi personaj "malefic". După ce am intrat la medicină, în toamna aceea au început treptat să crească dureri de cap asupra mea care aveau să ducă la pierderea piciorului stâng la sfârşitul lui decembrie. Odată, singură ca aproape mereu, eram la barul-bufet al facultăţii de la subsol şi probabil vânzătorul povestea ceva ce îmi amintea de modul în care mă închiseseră psihiatric, fiindcă vorbea despre o fată care "făcuse foarte urât", etc. Eram melancolică, tristă şi mi-era rău. Apoi brusc uşa s-a deschis ca lovită de furtună şi a intrat el - m-a privit concentrat, cu buzele uşor mişcând, ca şi cum gândea cu voce tare şi apoi a trântit uşa la loc ieşind!
Fără picior fiind, urcând în cârje scara mică de la intrarea în facultate, simţeam o privire arzând în spinare şi atunci m-am întors totuşi - era el, privindu-mă concentrat, apoi l-am lăsat temătoare să mă ocolească fără să îl salut, fidelă promisiunii din urmă cu câţiva ani de a nu mai vorbi cu el. Şi apoi am căutat să îl evit, treceam temătoare să nu îl văd cumva pe lângă sala lui de fiziologie. Cu inima bătând, credeam că îl urăsc sau mai bine zis ura se trasnsformase într-un fel de indiferenţă glacială, dar în realitate nu îmi dădeam seama că emoţia aceea puternică pe care o simţeam nu era una a răului ci tot a iubirii sfâşiate şi calde care pulsa dedesubt! De ce unii oamenii vor să dea interpretări negative ale emoţiilor? Eu atunci nu înţelesesem că iubirea nu moare aşa brusc, că ni se pare la un moment dat că s-a transformat în ură- bătaia de inimă e aceeaşi dar noi îi spunem ură, transpiraţia, tremurul sunt aceleaşi numai că le rebotezăm ură - problema este doar a definirii emoţiilor! Cum credeţi că e posibil ca un sentiment aşa frumos ca acela pentru el, cu toată poezia care fusese încă şi mai frumoasă la început faţă de ce am scris acum, putea să se transforme în ură josnică? Problema era că eu nu înţelegeam acest lucru şi mă simţeam lovită de efectul fiziologic al apropierii lui şi acolo în facultate. Poate fiindcă atunci îi spuneam ură mă simţeam mai tare şi neplăcut lovită de acele bătăi de inimă...când de fapt era locul rupt dureros de lângă inimă al iubirii. Odată a fost o întâlnire interesantă cu el - eram numai noi pe culoarul facultăţii de medicină şi cred că atunci aveam deja proteză, mă apropiam de el cu mare emoţie, nu îi mai spuneam ură, nu îi mai spuneam în nici un fel şi el avea atunci o sacoşă cu steagul S.U.A. Aproape de scări am trecut pe lângă el şi în mod ciudat m-a şocat salutându-mă uşor din cap, iar eu, fidelă promisiunilor din trecut, nu l-am salutat şi am trecut mai departe. Altădată eram în sala lui de fiziologie, intrasem acolo cu grupa de studenţi şi l-am văzut de departe exact în săliţa în care trebuia să intru, vorbind vesel cu doamna profesoară a mea de fiziologie, cred că aproape râdea şi atunci eu am încetinit paşii mult şi până am ajuns acolo el a plecat...acum mă pot gândi că el era atunci gata de noua lui căsătorie şi poate şi acela era un motiv de veselie.
După tortura din mass-media asupra mea în 2005 am regăsit iubirea aceea întreagă exact cuma m povestit şi am încercat să înţeleg încă o dată ce se întâmplase în viaţa mea...iubirea mi-a dat puteri noi şi credinţa că el nu putea să fie cu mine deşi vrusese, că lumea ne stătea împotriva (în 88 spunea că noi vrem să fim împreună, dar lumea nu ne lasă!). Priveam iubirea noastră în deplină puritate ca pe un fel de iubire celestă, alături de dragostea de Dzeu şi bine şi lumină în general. La începutul lui 2006 am reuşit cu greu să ajung la el la facultate dorind să îi dau lui planşe cu acuarele ale mele şi jurnalul meu de câteva luni şi o mostră din cârpa incriminată pentru că îmi fusese rău, dacă era cumva să mor să rămână lucrurile la el. L-am găsit, adică el a apărut, şi m-am speriat cât de mult se schimbase în rău săracul - era palid şi avea părul acum încărunţit ridicat în cap şi mi s-a făcut teamă că are diabet sau ştiu eu ce. Şocată de primul contact cu el, căci stăteam pe un scaun într-o săliţă şi el intrase apoi ieşise de acolo, am aşezat capul pe braţe şi am început să plâng. Totuşi el a revenit acolo înainte ca eu să plec, când l-am implorat să ia jurnalul el a întins o mână tremurând şi a zis, ca şi cum trăia pe altă lume sau nu mai avea creier ...nu, nu se poate şi atunci am simţit că mă sperii şi mai mult, gândindu-mă că poate i-au distrus cumva centrii nervoşi unii oameni răi ca să îl controleze şi apoi mi-a spus ceva care m-a cutremurat aporape şi anume mi-a cerut o scrisoare oficială! Eu l-am întrebat de ce, este fiindcă mă consideră el mai deosebită decât alte femei, cam aşa ceva l-am întrebat şi el a zis că da! Vă puteţi imagina durerea mea - vedeam un om sfârşit în faţa mea, un om la care ţinusem atât de mult, redus la câteva vorbe stereotipe şi anormale. Am plecat mai supărată ca oricând de acolo şi, fiindcă la uşă era o cutie poştală mare atunci, am înghesuit în ea planşele cu acuarele cu numele lui pe plic. Am mai fost din nou acolo şi am găsit pe uşă numele lui ca profesor şi totodată numele unei femei Ana-Maria Z., ca şi cum era soră sau fiică sau soţie. M-am gândit cu durere că poate datorită şi vieţii mai ciudate care ne-a legat, poate el a fost închis acolo (era o uşă cu interfon) împreună cu fiica Ana cu care mă întâlnisem mai demult acolo şi că poate amândoi sunt oameni distruşi de unii răi şi am plâns înecat în pumni. Nu am mai putut rezista suferinţei şi după un timp, în noiembrie 2006 am fost din nou acolo, rugându-mă lui Dzeu să aflu adevărul şi am întâlnit o femeie de serviciu în haine dungate verzi şi am implorat-o să îmi spună ceva şi mi-a povestit că el este căsătorit cu o fostă studentă şi are un copil de cinci ani, băiat. Am plecat cu o perdea de lacrimi pe ochi care se îngroşa mergând spre casă, astfel încât şoferul de taxi mi-a dat şervete să mă şterg şi eu nu înţelegeam de ce plâng atât de mult, care era adevărul despre el?
În 2007 am fost la el cu un dosar cu poezii ca odinioară, aşa cum el spusese mereu că va primi şi că primeşte de la studente. Voiam să i le las, dacă tot urma să dispar să rămână cuiva şi el era cel care le inspirase. Mergea spre poarta de la intrare înaintea mea împreună cu o femeie tânără, repede, dar l-am ajuns în poartă, trecând pe lângă acea femeie care am observat că se apropiase cu el de o maşină mai arătoasă ce părea a lui. L-am salutat când stătea la bancomatul de la intrare şi scotea bani şi am observat că arăta mai bine ca ultima oară când îl văzusem, era rumen la faţă de data aceasta şi părul era pieptănat. L-am rugat să primească poeziile fiindcă aşa spunea pe vremuri că niciodată nu refuză un cadou, dar el a refuzat. M-am despărţit de locuri şi de el cu tristeţe, poate pentru totdeauna. Dar am mai fost odată acolo în 2009 şi uşa era deschisă sau poate interfonul desfiinţat...mi s-a părut că îl văd pe el mişcând înăuntru dar apoi a dispărut şi a refuzat să apară pentru mine la "vorbitor". Asta a fost toată istoria acelei iubiri fantastice, mai ales în prima perioadă din 89. El a fost evident tot ce am avut vreodată în viaţă, tot ce a fost sufletul meu ca iubire a unei femei faţă de un acelaşi bărbat.
A fost o greşeală poate ideea de a mă vopsi blond (nici nu îmi stătea bine) între 96 şi 98 cum povesteam, din cauza disperării. Îmi tăiasem singură părul lung în oglindă din lipsă de speranţă. Probabil a fost după a doua internare sau puţin înainte. Atunci m-a salutat el în facultatea de medicină pe neaşteptate. Cartonul pe care l-am furat de pe uşa lui Z când nu l-am găsit odată acolo, încă îl mai am, comoară pentru mine de care mă despart greu acum fiindcă se pare că nu vor să îmi dea libertatea ....cine ştie, poate totuşi se vor răzgândi. E singurul obiect pe care l-am furat, în afară de o prună odată din piaţă în glumă când eram tânără. Sau poate era un bob de strugure, de fapt nu mai ţin bine minte. Dar vânzătorii oricum dădeau oamenilor să guste câteodată - eu recunosc că am greşit, eram tânără şi pusă pe şotii, jucăuşă, nu ştiu nici eu ce am avut pe moment. De asemenea fără voia mea am intrat în posesia unei cărţi neinventariate de la bibliotecă - este o poveste lungă - şi am vrut să o returnez dar era prea târziu! Era dintre cărţile care erau aruncate sau redirecţionate spre alte centre fiindcă acolo nu se citea sau nu mai ştiu ce alte motive erau...situaţia mea era aşa proastă acolo la bibliotecă încât nu am mai putut face efortul să mă complic cu şefii să le explic cum intrasem în posesia cărţii şi nu mai aveam unde să o returnez. Eu vrusesem doar să o citesc dar desigur astfel de cărţi nu se scot din bibliotecă. Fusesem complezentă faţă de doamna Maria de la subsol, una dintre puţinele persoane cu care am avut ocazia de a sta de vorbă întreaga viaţă. Ea insistase să iau cartea, eu voiam să o aduc înapoi. Şi eram şi obosită de tot ce mi se întâmpla înfiorător şi când am lucrat la bibliotecă, cum am mai povestit.
În ziua aceea tragică pentru mine din 2007 când el era cu o femeie tânără (ea s-a oprit la panourile cu anunţuri din dreapta porţii şi eu am ieşit întâlnindu-l pe el), am plâns mai mult ca niciodată, cum am povestit. Aflasem adevărul în sfârşit şi durea al naibii de tare. Mai era şi influenţa lui care mă făcea să plâng şi mai tare. Am ajuns acasă şi am plâns stând pe canapea, astfel încât am făcut baltă pe parchet. Atunci a intrat cineva peste mintea mea cu cuvintele “Şi-a refăcut viaţa”, ca un fel de răspuns la nedumerirea mea, ca şi cum oamenii ar fi crezut că el avea viaţa distrusă, eventual din cauza mea. Oare ei chiar nu văd adevărul şi anume că el şi ceilalţi pe mine mă distrugeau încontinuu? Oare de ce el, care era bărbat şi vinovat de fapt, era privit cu milă ca şi cum merita să îşi refacă viaţa, iar eu nu? Eu am implorat public din 2002 peste tot drepturi umane şi libertate. Aveam 31 de ani. Eram încă tânără şi fusesem viaţa întreagă un om normal, de ce joacă ei teatru că nu a fost aşa ? Trebuia să am şi eu copilul pe care îl aştept de 30 de ani şi să am dreptul de a munci, chiar dreptul la carieră intelecutală, fiindcă îmi place mult, chiar şi azi...Mi-au interzis totul şi prin vorbe directe şi indirect. Dar nu am greşit nimic toată viaţa, de ce mă omoară ?
Nici eu nu am fost un om antisocial, cum spunea Z despre sine în 88-89. Într-un fel el a fost...faţă de mine adică. Ştiu că eu nu reprezint societatea şi poate cu alţii s-a purtat bine, dar am fost totuşi un om bun, inteligentă aş zice, şi nu am avut nicio vină. Ce s-a întâmplat oare ?
Vreau să mai repet odată: am fost un om în lanţuri şi închisoare din 1984, cu multe chinuri asupra mea zi de zi. Nu puteam modifica nimic din starea de fapt şi consider că gândirea mea, singurul lucru care îmi rămăsese, a fost corectă şi bună şi normală. Dar nu puteam să îi înduplec pe călăii mei. Acum 5 ani, când am scris această scrisoare, încă mai puteam visa la Z, ca şi cum aveam un sprijin. Nu a fost nici nebunie nici păcat, absolut sigur. Acum mă apropii de final şi ştiu că el nu mă vrea şi nu m-a vrut niciodată. Dar eu nu am gândit ceva greşit, nu am influenţat mersul evenimentelor. Nu aveam cum. Cel mai important de spus e faptul că atâţia ani am fost batjocorită şi distrusă de alţii, deşi nu mă gândeam la el sau la iubirea aceea din tinereţe. Aţi văzut cum s-au comportat în facultatea de psihologie sau la locul de muncă cu mine, deşi nu am greşit nimic, ceilalţi de fapt insinuează că eu aş fi nebună din cauza acelei iubiri...M-au dat afară din postul de la liceul Caragiale după ce am povestit de Z Liviei Şchiopu şi d-nei Anghelescu. Am spus câteva cuvinte şi la bibliotecă şi mi-au distrus postul şi acolo. Oricum acolo mă chinuiau mult sexual şi mă persecutau în muncă, cum am povestit. Soţia poetului militar din blocul în care stau a murit de cancer după ce i-am povestit câte ceva. Colegii de facultate îmi aminteau de el chiar dacă nu mă gândeam la el...etc. Şi toţi au avansat pe scara socială, au avut copii şi tot ce au vrut, lovind în mine. Eu ce am greşit? Mie de ce nu mi-au lăsat viaţă chiar dacă mă puteam detaşa de acea iubire?
În final m-am detașat complet de acea dragoste - singura mea absurditate în viață, în afară de dorința de a avea copil, dar m-am detașat greu, fiindcă el nu mi-a dat această opțiune - am încercat de la început să aflu adevărul și el nu a vrut, fiindcă, dacă voia, m-aș fi detașat de mult de tot. El însă a făcut precum Conchis din Magicianul, cartea pe care o citea.(adaus azi, 6 ian 2021)
