Azi vecinii din bloc nu m-au salutat... și eu oricum sunt atât de singură. Nu știu ce s-a întâmplat. De ce ei s-au schimbat, când eu nu m-am schimbat niciodată? Era vorba de băiatul vecinei de alături, care întotdeauna era politicos și de un bărbat în vârstă din bloc care mereu era politicos și amabil. M-am uitat normal la ei și nu mă așteptam la așa ceva. Eu am fost mereu aceeași, nu am greșit nimic toată viața, țin minte precis totul, nu am uitat nimic. Nu pot înțelege. Mi s-a mai întâmplat așa Am fost mereu un om pur și bun, țin minte totul din copilărie, este exact așa cum am scris pe blogul meu. Ce s-a întâmplat cu ei?? E foarte trist, vedeți nu depinde deloc de gândul sau cuvintele victimei. Nici de sentimentele bune.
Au intrat unii cu gânduri urâte peste mintea mea. Ei spun că atunci când au înțeles totul li s-a făcut scârbă. Bine, dar nu este nimic scârbos în povestea vieții mele. Înseamnă că ei nu au educație primară, elementară. Mie scârbos , de fapt tragic, mi se pare faptul că ei mint de atâția ani, nu adevărul. Ceea ce este omenește frumos și adevărat nu este scârbos. Omul e o creatură bio-logică! Pentru numele lui Dumnezeu! Asta e viața, realitatea nu este scârboasă, minciuna e scârboasă. Voi continua în curând povestirea, azi voi termina capitolul început ieri și apoi voi trece la povestire mai concretă. Cât despre acest lucru monstruos numit futut, iată ce gândesc eu: eu cred că oamenii consideră acest cuvânt rușinos nu fiindcă ar fi ceva de râs (cum râd proștii când aud acest cuvânt), ci fiindcă este ceva tragic, foarte dureros și trist. Este vorba de viol de fapt, de violență foarte mare împotriva unor femei gingașe și nevinovate, uneori foarte de omenie și virtuoase cum am fost eu. Și am fost un om inteligent și destul de frumoasă fizic până când m-au îngrășat cu forța. Fututul de la distanță este un lucru care incapacitează, invalidează omul, femeia nu mai are cum să aibă copii, este închisă cu forța la nebuni, suferă și plânge singură și este izolată complet în sărăcie și boală. Degeaba se împotrivește, degeaba imploră, degeaba tace. Este un lucru foarte trist și de o violență extremă. Nu e rușinos. Unii mi-au spus că pentru ei este un lucru normal, că ei nu pot supraviețui fără să fută oamenii cum am fost eu, că e necesar pentru sănătatea lor să prade, să jefuiască astfel și să omoare de fapt, să îmbolnăvească fizic oamenii nevinovați...ca un fel de vânători. Dar, întreb eu, de ce nu omoară atunci oamenii răi sau păcătoși, cei inutili, leneși sau proști?? De ce li se pune pata (cum spun ei) exact pe oameni cum am fost eu? E foarte trist....fututul nu îți lasă nimic de trăit pe lumea asta. Dacă citiți cu atenție tot ce am scris, nu veți găsi nimic scârbos, am fost un om perfect respectabil și onorabil. Poate că tocmai ceea ce mai am de scris va aduce un plus de armonie și spiritualitate luminoasă, dar pentru cei inteligenți ea există deja prefigurată. Adevărul e frumos pentru numele lui Dumnezeu, nu minciuna.
Scuze, nu am mai putut scrie azi...adică ieri deja, voi continua mâine sper
....
2 fără un sfert noaptea....mi-au șters tot ce am continuat să scriu aici, vreo juma de oră...iarăși scriu totul din nou, cum îmi făceau după 2007 când am scris toată povestea vieții mele pe mailul meu, salvez din nouă în două rânduri
vin din pat....sunt sfâșiată...m-au futut și mătrășit cum spun ei și mă dor oasele rău....mă doare enorm fiecare zi...sunt 31 de ani și jumătate, nu înțeleg de ce întârzie adevărul, nu înțeleg de ce nu plac nimănui poveștile frumoase cu final frumos și drept...am fost un om modest, dar e adevărat că am fost bună și calmă mereu, cu caracter frumos și muncitoare și cu gândul curat, etc. chiar dacă provin dintr-o familie săracă....mă doare fiecare zi, nu am fost niciodată nebună, absolut niciodată din 84, dar nici în copilărie
tocmai am descoperit că în calculatorul meu există wordpad, un program care îmi permite să scriu pe el și eventual să salvez, nici el nu are autosave, dar cel puțin pot scrie mai mare decât direct pe blogger, formatul este rtf. dar asta nu contează, din moment ce eu voi da copy-paste pe blog
cineva a intrat peste mine cu ideea că adevărul nu va fi niciodată Cristina. Nu înțeleg de ce. Altul intrase cu ideea că ”dacă nu o băgau la balamuc ar fi fost mult mai rău, ar fi fost sfârșitul lumii sau așa ceva”. Nu înțeleg dacă voi tratați toate femeile așa, ca și cum ar fi niște obiecte și nu persoane, nu știu dacă tot așa vorbiți despre Irina de la Constanța sau despre soția lui Zăgrean pentru care le m-a omorât. Oricum mai ma doar câteva zile și mă voi sinucide. Eu am fost totuși un om perfect cu adevărat. Ele din câte știu eu au greșit, eu nu am greșit absolut nimic.
După tot ce au făcut timp de 31 de ani și jumătate, ei încă mai au nerușinarea să spună că eu mă frecam. Am scris totul despre acest lucru. Ei spun că pentru femei frecarea este egală cu masturbarea. Nu este adevărat, nu mă frecam și tocmai de aceea m-au masacrat. Când eram mică m-au îngrășat cu forța și duceam multe lipsuri, inclusiv de mișcare, gimnastică și jocuri în grup necesare oricărui copil. Am fost un copil normal. Copilul mic descoperă întâmplător frecarea și ea îi aduce o plăcere imensă, incomparabilă poate cu fututul lor cel mai puternic. Copilul e complet nevinovat. Așa mi s-a întâmplat și mie și nu aveam încă voință să controlez acel lucru. Copilul mic e complet sub influența sexualității adulților. La numai 12 ani am ajuns la pubertate, înaintea fetelor din clasa mea. Atunci am avut tăria să renunț complet la acel lucru, fiindcă îmi venise ciclul menstrual și aveam propria mea sexualitate. Timp de un an și jumătate, din 83 până în 84 sau poate chiar 85 nu mi s-a mai întâmplat. În 84 m-au luat monștrii de părinți la ei. Au început imediat să mă bată zilnic și mă tortureze monstruos. Eu nu am avut precis nicio tulburare psihică și nici o urmă de răutate. Mă masacrau atât de groaznic și vă rog să recitiți povestea dacă nu știți. După un timp, lipsită de orice mijloc de apărare, am recurs din nou la frecat pentru a evita lacrimile prea multe și inutile. Nu s-a întâmplat decât din când în când și desigur fără dorințe sexuale. Plăcerea pe care o simțeam era mai mică decât în copilărie. La numai 17 ani m-am maturizat atât de mult încât dacă părinții mă băteau amândoi ore în șir, eu rezistam fără să plâng deloc după aceea și de asemenea la orice scandaluri oricât de mari și îndelungate fără să mă afecteze deloc. (Aici am întrerupt scrisul fiindcă a început să mă doară capul; m-am culcat și am dormit numai câteva ore, cu durere de cap încontinuu, ei mi-au făcut de multe ori așa ceva). Cum spuneam, la numai 17 ani ororile din partea părinților nu mă mai afectau deloc, mă obișnuisem și mă întărisem, devenisem calmă în mod absolut, fericită și luminoasă. Bineînțeles că nu m-am mai frecat deloc, nu mai aveam niciun motiv. Și nu aș fi mai făcut niciodată acel lucru. La 17 ani și jumătate m-au trimis la călău, la Zăgrean. În deceniile care au urmat, repet, zeci de ani, nu m-am mai frecat decât de câteva ori (sub 10 sau chiar mai puțin), pentru timp scurt, din cauza suferințelor enorme și a torturilor sexuale cutremurătoare și singurătății. Dar după întâlnirea cu Zăgrean nu mai existau senzații sexuale aproape deloc când mă frecam. Ei au continuat să mă chinuiască sexual de-a lungul anilor , dar la început medicamentele psihiatrice inhibau acest lucru. Până în 2004. Din 2004 la sfârșitul anului au început să mă chinuiască sexual monstruos din nou, deși nu am avut nici cea mai mică greșeală, niciun fel de greșeală toată viața. A trebuit să mă frec din când în când din 2005 până în 2010 și puțin după, pentru a putea adormi, când torturile din partea lor deveneau prea oribile, adică mă rodeau, nu mai erau puternice, nici sexual simțite, dar mă chinuiaiu în mod sadic sexual, în timp ce pe stradă treceau pe lângă mine bărbați care spuneau cu glas tare ”Da ce? A futut-o în cur?” Singurul mod de a opri acele torturi sexuale cutremurătoare, care continuau ore în șir nopțile în timp ce eu trebuia să mă scol dimineața să merg la serviciu, era să mă frec uneori (ceea ce mereu în viața mea a durat numai mai puțin de un minut, fără plăceri sexuale după 1989), pentru a opri acele posesii sexuale de la distanță. Rezistasem din 1988 până în 2004 în chinuri cumplite, fără să fac așa ceva, deși mi-ar fi adus alinare, fiindcă fusesem educată că este un lucru rău și nu voiam să greșesc nimic. Oricum nu am făcut acest lucru decât când era strict necesar și am terminat demult în ultimii ani fiindcă acele torturi sexuale s-au terminat și ele acum câțiva ani. Practic nu am greșit nimic toată viața.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
marți, 19 ianuarie 2016
luni, 18 ianuarie 2016
ISC, partea a 28-a
Azi 18 ianuarie 2016, continui direct pe blog, fiindcă program word nu am, povestea vieții mele. Oricum, mai am puțin și mor. Pe 14 ianuarie acum câteva zile m-au chinuit monstruos sexual și în tot corpul și am luat medicamentele degeaba. Pe 15 m-au lăsat în pace și m-am simțit bine, am reușit să fac puțină treabă în casă, spre deosebire de alte zile. Pe 16 m-au violat din nou monstruos și și-au bătut joc de mine cu multe idei aberante și insulte. A trebuit să termin medicamentele psihiatrice (Seroquel) din cauza lor și acum trebuie să rabd fără medicamnte 2 săptămâni, fiindcă medicul - dna doctor Cârlig - nu vrea să îmi dea nici o pastilă în plus. Nu știu ce mă voi face, poate mă voi omorî, poate mă vor omorî ei, fiindcă eu nu mai am apărare prin medicamente împotriva fututului lor. Că ei așa numesc aceste oribile violuri de la distanță. Acum zilele acestea eram și la ciclu, fiindcă porcii aceștia mă violează oribil în ultimii ani cu dureri mari în tot corpul și în organele interne aproape numai când sunt la ciclul menstrual. Azi noapte nu m-au lăsat să dorm decât 3 ore și mi-au dat în somn mâncărimi sexuale înfiorătoare, încât mă trezeam de fiecare dată în timp ce mă scărpinam, așa cum văzusem în spital că se scarpină bietele femei bătrâne pe patul de moarte. Una dintre ele spunea într-un spital de ortopedie ”cine mă jefuiește?!” în timp ce se scărpina la sex și mie mi-era o milă să mor și nu aveam habar că voi ajunge și eu așa. Probabil că tot vreun medic vampir o ”jefuia” sau cineva de genul acesta.
Rămăsesem cu povestea prin facultatea de medicină. Cred că am povestit deja că acolo l-am mai întâlnit pe Zăgrean și cum. (Dacă nu, voi reveni la această postare când voi face revizia finală a blogului înainte de a mă sinucide). Într-o zi am fost în vizită la nașul meu, care muncea ceva în curte, probabil dezbrăcat de cămașă, așa cum făcea el de obicei vara. Eram cu taică-meu. Eram încă studentă la medicină. Am observat că nașul meu avea o paloare ciudată și că ficatul lui nu părea în regulă. În general dădea impresia de om bolnav. Atunci am simțit de datoria mea să îi spun că trebuie să aibă grijă de sănătate și să meargă la un control la medic, s-ar putea chiar să îi fi spus că ar avea ceva la ficat. Nu greșisem, nu era fantezia mea, era vizibil. Nașul meu nu a răspuns nimic și a adus vorba de facultatea de arhitectură, ceea ce mi-a reamintit povestea vieții lui de copil și tânăr persecutat, inclusiv dat afară din facultatea de arhitectură. Tata spunea demult să și el avusese de suferit din partea fostului regim, din cauza așa zisei ”origini nesănătoase”, la fel ca nașul meu. Tata a fost singurul membru de partid din familie, de voie, de nevoie. Făcuse armata târziu, la 28 de ani și avusese note mici în facultate. Mi-am mai amintit și povestea cutremurelor, inclusiv faptul că nașul meu zâmbea ironic spunând că eu nu știu ce e suferința ca el, că eu nu am avut un cutremur de ziua mea. Ziua lui era pe 4 martie și după cutremurul din 77 a mai fost și în 2004 tot pe 4 martie, dar bucureștenii nu au vrut să recunoască, colegii mei se prefăceau că nu a fost nimic, iar nașul meu era pe patul de moarte. Dar atunci, în ziua aceea de vară, nașul meu s-a uitat la mine și a spus cu subînțeles: ”De ce nu te întorci aici Cristina?” Eu nu am înțeles decât peste ani ce voia să spună.
După ce am fost atacată monstruos digestiv în 2002, chiar în timpul cursului de boli digestive la facultate (voi reveni aici cu explicații dacă e nevoie când voi verifica în final tot ce am scris), mi-am revenit foarte greu, duceam o povară tot mai mare în tot corpul. De fapt nu mi-am revenit. Nu am reușit să mai dau toate examenele și am luat note mici și în vară și în sesiunea de restanțe pentru anul patru. Am început anul 5 dar după primul semestru nu am mai putut. Eram, cum poate am mai spus la spitalul Cantacuzino, aproape de casa mea, mergeam pe jos pentru cursul de diabetologie. Acolo ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de diplomă dacă nu am început-o deja, cu o temă legată de diabet. Eu eram cu se zice ”în pom”. Abia îmi târam picioarele și chiar și efortul intelectual era dificil. În curtea spitalului era o reclamă pentru piesa ”Regele nebun”, ceea ce îmi amintea lucruri triste. Am renunțat la facultate, în ciuda împotrivirii nașului și tatălui meu. Apoi am stat și m-am odihnit iar în toamnă am dat examen pentru un post de profesor titular și, fiind prima admisă, am ales liceul I.L. Caragiale de pe Calea Dorobanților.
Dar vreau să scriu ce a mai fost între timp. După ce am completat diverse formalități pentru abandonarea studiilor (oricum și o profesoară de la cardiologie din spitalul Universtiar de lângă facultate spunea că oamenii cu diagnostic psihiatric ca mine nu au ce căuta acolo și oricum nu m-ar fi acceptat până la urmă ca medic, cum nu m-au acceptat ca psiholog nici colegii, nici profesorii), a trebuit să merg pentru o adeverință și la facultatea de farmacie, unde nu călcasem în viața mea. Facultatea de famracie din București este situată pe o stradă sau aproape de o stradă (adică are ieșire) din spatele bulevardului Magheru, exact strada pe unde mă plimbasem împreună cu Zăgrean în 1990, când el m-a introdus în spatele cordonului de polițiști, nu știu cum, le-a arătat o legitimație, fiindcă, spunea Zăgrean, voia ca eu să văd ce este acolo, după ce au desființat fenomenul ”golanilor” din piața Universității. Dacă vreți întregul adevăr, căutați la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/03/continuare-2-revolutie-si-miscari.html
Pe aceeași stradă dosnică sau tot foarte aproape (oricum puteți găsi eventual pe net) fusese și sediul facultății Titu Maiorescu (ulterior mutat într- clădire nouă), unde eu am fost angajată cu 6 ore pe săptămână ca preparator, dar de fapt nu mă acceptaseră și au devenit 2 ore practic și practic nimic de făcut, cred că mă înțelegeți. A fost oribil. Tot pe aceeași stradă sau aproape, era și sediul secretariatului pentru ministerul cultelor, unde lucra tatăl Irinei Ioniță, actual Irina Bitoleanu de la Constanța. În 2002 sau poate după, fusesem acolo la el la serviciu ca să îi las o scrisoare cu rezumatul vieții mele și nevoia mea de libertate și drepturi. Dlui era istoric, probabil nu avea cum să mă ajute, dar eu am fost peste tot cu jalba în proțap, inclusiv la persoane fizice, nu doar juridice. Nu știu dacă scrisoarea i-a fost înmânată. A trebuit să încerc să comunic cu alții, să las o dovadă. Îmi doream să trăiesc și să am copil și drepturi atât de mult...Chinuită în închisoare din 1984, cred că înțelegeți. Despre acel domn Ioniță nu știu prea multe lucruri...în ultimii ani, după 2006, am mai vizitat-o pe Irina la ea acasă, fiindcă ea a refuzat să vină la mine când venea în vizită la București. Mi-a povestit că părinții ei au fost călcați de hoți și de aceea și-au instalat un sistem antifurt complicat. Oricum, deși mai bogați decât părinții mei, erau oameni cu bani puțini, hoții au intrat probabil de ai dracu. Dar, ceea ce este cert, e că ei au avut bani să își renoveze apartamentul după ultima modă și poate acest lucru i-a atras pe hoți, nu știu. Postez mai jos o poză cu Irina și părinții ei când eram încă studentă la psihologie și i-am vizitat în jurul Anului Nou și, ca întotdeauna, s-au purtat frumos cu mine. Acum postez poza cu Irina și subsemnata, fiindcă am calculatorul defect și e greu să o scot pe cea cu părinții ei, dar voi reveni și cu aceea. În ziua aceea, din cauza diferitelor suferințe, mi-am dat cu prea mult ruj. Irina era vopsită cu șuvițe atunci, în ultimii ani am mai văzut-o cu șuvițe roșcate. Nu știu din ce motiv, ea aproape mereu se vopsea. Pe vremea aceea exista obiceiul să se crească grâu de Anul Nou, cum creșteam când eram la școală pentru orele de biologie ( nu știu dacă și acum mai e așa).
După cum povesteam, când am părăsit medicina fiindcă nu mai puteam fizic în primul rând, m-au trimis în mai multe locuri, inclusiv la facultatea de farmacie. Acest din urmă spațiu m-a nedumirit o vreme, dar încă de atunci am meditat asupra faptului în sine și am ajuns la anumite concluzii logice. Eu niciodată nu am exagerat și nu am avut gândire aberantă. În ziua aceea am intrat pe ușiță dosnică și am rătăcit pe coridoare și scări înguste sau în spirală, întrebând pe ici pe colo care este drumul către biroul cutare. A fost complicat și clădirea era veche și uzată și murdară. Era ca un adevărat labirint. Mă simțeam obosită și singură de tot, cum și eram de fapt. M-am gândit că e ca un fel de înscenare a unei ieșiri, a unei întoarceri, ca un fel de călătorie mai dificilă, un ritual prin care sistemul social medical încerca să îmi aranjeze creierul și memoria (să șteargă, să adauge, să planifice, etc), în vederea retragerii mele din facultate, în vederea acestei ”răspopiri” a mea după ce fusesem pe jumătate sau de fapt mai puțin de o zecime medic. Dar oricum fusesem în multe spitale, văzusem multe lucruri, citisem și auzisem multe chestiuni medicale, deci toate acele lucruri erau probabil necesare. Am să explic puțin mai clar: eu fusesem un auditor al științei medicale, nu un practicant. Fusesem doar un martor și recunosc că o vreme m-a cam nedimirit de ce trebuie să îndur acel ritual de ieșire din sistem, de parcă aș fi fost mumia unui faraon îmbălsămată pentru a aduce la lumină viitoarea putere regală. Bun, poate nu înțelegeți încă ce spun. În vremea aceea eu eram într-o perioadă de reașezare a cunoașterii pe care o acumulasem de-a lungul vieții. Cred că încă din copilărie avusesem o minte înzestrată pentru sinteză, nu doar pentru analiză, și mi-au plăcut mult filozofia și logica în tinerețe. Dar adevărata înțelegere a lucrurilor vine numai prin experiența trăită, este mai greu să intuiești adevărul doar din cărți în care cunoașterea sistemelor diverse este doar o umbră palidă a realității.
Încerc să dau un exemplu: de pildă farmacologia din facultatea de medicină (fiindcă tot vorbeam de faptul că m-au trimis la facultatea de farmacie atunci).Dar, înainte de a continua, mai fac odată încă o paranteză despre ce este gândirea unui om. În primul rând gândirea, subliniez, este un proces psihic intern sau interior, care se desfășoară extrem de rapid înăuntrul omului sau creierului dacă preferați. Nu este ceea ce spun oamenii de rând că ar fi, respectiv limbajul intern la unui om. Gândirea se desfășoară prin concentrarea diverselor simboluri, prin formele ei proprii, și numai după aceea se poate exterioriza în memoria de scurtă durată prin cuvinte-simbol sau forme ale simbolurilor matematice, etc, ale oricăror tipuri de simboluri. Abia după aceea există o formă de limbaj interior (faza a 2-a) și aceea nu poate fi percepută nici ea, fiindcă e subconștientă. Ea este percepută numai în stadiul 3, când omul exteriorizează gândirea în momentul în care prin absurd vorbește cu sine însuși sau scrie o scrisoare sau rezolvă o ecuație sau desenează, sau compune în minte o melodie etc, etc. Numai o mică parte poate trece în stadiul 3 în forma limbajului vorbit de exemplu sau a cântecului pe portativ sau cântat vocal sau a schiței unui avion, a unui proiect coregrafic, etc. Recapitulez: gândirea este numai interioară, e simplu. Este în general centrată pe sarcină și subordonată unui scop, fiindcă omul este un animal rațional. Faza doi este o întrepătrundere intimă între gândire și limbajul interior, este o gândire în acțiune, iar faza trei nu mai este gândire, ci acțiune coordonată de voință și gândire, etc. Eu de pildă am fost mirată după revoluția din 89 când am auzit la radio o femeie vorbind despre soțul ei plecat peste mări și țări și dorul de el pe care numai telepatia îl mai poate ușura. În definitiv ce ar fi ”telepatia”? M-am enervat și am închis radioul. (În definitiv telepatia este și o bază a transmisiilor undelor radio sau TV, dar nu mai explic că nu veți înțelege ce vreau să spun) Îmi aminteam de mamaia mea care spunea în copilărie că există telepatie și eu nu am înțeles nimic atunci. Sau vorbele ”gând la gând cu bucurie” sau ”a mai murit un drac” când aveam aceeași idee. Nici toată tinerețea nu am înțeles. Este posibil ca oamenii să înțeleagă prin fenomene telepatice lucruri precum fututul de la distanță, care în psihiatrie e numit schizofrenie. De asemenea prin telepatie ei mai înțeleg poate și acea formă de limbaj interior pe care alți o pot percepe, în special în cuvinte, deși nu știu sigur dacă alții pot percepe și o melodie de exemplu cântată fără cuvinte în minte. De ce nu? În definitiv au aceeași bază, se bazează pe aceleași procese microelectrice sau pe aceleași câmpuri electromagnetice care uneori intră în rezonanță. Poate și imaginea mentală a unei sărituri acrobatice la trambulină se poate transmite cumva în același mod, și acest lucru e poate binecunoscut de spectatorii din arena sporturilor olimpice. Ceea ce vreau să spun, ca să nu mai lungesc mult vorba, este că oamenii sunt animale sociale, nu doar raționale, și fiecare individ lasă amprenta engramelor sale mentale în mentalul colectiv, în lumea celor nevăzute cum spune biserica, etc. Eu până în 2005 după moartea tatei nu am perceput niciodată vorbe ale altora în mintea mea, dar după aceea alții au intrat peste mintea mea spunând că acesta e un fenomen normal. Însă au intrat doar cu violență, vulgaritate oribilă și amenințări de moarte. Dacă înainte nu le percepeam ”gândurile” nu înseamnă că eu nu eram deloc influențată de această lume interioară a lor, fiindcă nimeni, oricât de izolat ar fi, nu este absolut complet în afara influenței exercitate de alții. Gândurile oamenilor au puterea de a se țese, de a produce și de a crea. Ceea ce e trist e că tocmai oamenii puri, care nu au activitate sexuală, sunt dați deoparte, considerați idioți sau privați de drepturi, tocmai fiindcă ei nu percep gândurile altora. Înainte de moartea tatei a venit, cum poate am mai povestit, cineva la noi în vizită și tata vorbea cu el de față cu mine, dar oarecum cu aluzii și subînțelesuri care mie îmi scăpau. În afara faptului că se refereau la mine ca la o ”grindă antiseismică”, fapt care m-a rănit, omul acela a mai spus uitându-se la mine ”Și am ajuns la concluzia că nu gândește nimic”. Din punt de vedere a ceea ce înțeleg oamenii de rând prin ”gândire” sau ”gânduri”, adică vorbe pe ecranul mental pe care le transmit altora, eu nu am gândit într-adevăr nimic. Fiindcă nu eram nebună să vorbesc cu pereții sau cu mine însămi. Nici când citeam cărți multe nu vorbeam cuvintele din carte în mintea mea deloc. Eu întotdeauna când am vorbit cu alții am vorbit deschis și sincer (absolut mereu!) și întotdeauna când am gândit am gândit cu un scop, de pildă pentru o lucrare la un examen, pentru a compune o poezie, etc etc. Eu nu am delirat niciodată. Însă, spre marea mea durere, fiindcă începusem să pricep cum ”gândesc” ceilalți și mai ales cât sunt de imorali și răi și întunecați la minte și la suflet, când așteptam odată la doamna doctor Cârlig psihiatrul, pacienții din hol mi-au făcut multe probleme, m-au tratat agresiv prin gesturi și cuvinte răstite și păreau că au un dinte împotriva mea, deși eu toată viața am fost umilă și săracă, am așteptat la rând, etc. Eu nu le precepeam gândurile, dar era un bărbat tânăr și arătos de altfel care se uita urât cu adevărat la mine și insinua deschis că nu aștept la rând ca ei (!) și era o femeie în vârstă și cu educație sumară care spunea cu un fel de ură: ”Și trebuie să îndurăm și toate gândurile alea oribile” și se uita și ea urât la mine, ca și cum eu pentru ei eram vinovată, eu cea care nu ”gândea” lucruri oribile. Mi-a mai trebuit un timp încă până când m-am gândit că poate e adevărat că oamenii au ceva împotriva mea, un fel de ură irațională și poate că e adevărat că mă omoară justificând că eu aș fi gândit ceva rău care pe ei îi deranja. Dar din moment ce eu nu vorbeam în gândul meu absolut niciodată, nici acasă, nici între colegi, nici în spitalul de psihiatrie, m-am gândit abia în ultimii ani că poate oamenii ”proiectau” asupra mea răul, adică ei credeau că eu aș fi gândit și transmis gânduri urâte, așa cum numai alții sau altele făceau. Cu alte cuvinte ar fi fost posibil ca oamenii să mă fi condamnat fiindcă erau alții care se foloseau de mine ca de un țap ispășitor, etc. Gândurile mele propriuzise au fost mereu frumoase și bune, nu am avut niciun păcat de gândire nici de cuvânt nici de faptă. Dimpotrivă, am iubit și respectat și iertat oamenii cu adevărat încă din copilărie. Tot așa cum trupul mi-a rămas curat fiindcă de fapt nu am avut niciun act sexual și nici nu m-am masturbat niciodată, tot așa și sufletul și mintea mi-au rămas pure, fiindcă eu nu am gândit ceva rău sau urât sau anormal sau vulgar, darmite să cred răul despre un om necunoscut, cum au crezut alții despre mine. Am avut respect față de oameni mereu și iubire sinceră și expectanțe pozitive mereu. E adevărat. Nu înțeleg de ce m-ar fi condamnat oamenii din cauza acelor bărbați care s-au folosit de trupul meu fără ca eu să am cea mai mică senzație, fiind sub medicație psihiatrică puternică. Deci eu rămăsesem de fapt fecioară din punct de vedere fiziologic și curată sufletește, de ce m-a ostracizat societatea? Nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale (acestea din urmă doar foarte puțin, dar nu mai explic acum). Nu am fost niciodată vulgară și nu cunoșteam cuvintele vulgare pe care tatăl meu a început să le folosească în preajma mea numai din vara lui 1989. M-am mirat foarte tare când unii au intrat peste mintea mea cu idei că eu aș fi vulgară sau că am fost vreodată și mi-au trebuit câțiva ani până când am înțeles că poate, repet poate, se refereau la mine. Nu înțeleg de ce sau cum s-a putut întâmpla cest lucru, fiindcă, din punct de vedere neurofiziologic eu eram doar ca o pâlnie auditivă sau ca un fel de microfon care transformă undele mecanice în energie electrică, adică vreau să spun că eu nu memoram și nu gândeam în mintea mea proprie, nu repetam ceea ce spunea tata oribil și vulgar în acei ani din 1989 până când m-a închis în 1992 la psihiatrie mai ales. În fine, e cel puțin ciudat, parțial inexplicabil și trist când te gândești că omul nu contează defel prin ceea ce este și gândește cu adevărat, oricât de frumos și bun, și ceea ce contează este doar anturajul de care omul nu are cum fugi. Eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Cum e posibil să judeci un om după gândurile altora și să îl condamni, de ce să nu judeci omul drept adică după ceea ce e cu adevărat, după ceea ce spune, gândește, face și simte el însuși??!
Revin acum la povestea legată de farmacologie.
Rămăsesem cu povestea prin facultatea de medicină. Cred că am povestit deja că acolo l-am mai întâlnit pe Zăgrean și cum. (Dacă nu, voi reveni la această postare când voi face revizia finală a blogului înainte de a mă sinucide). Într-o zi am fost în vizită la nașul meu, care muncea ceva în curte, probabil dezbrăcat de cămașă, așa cum făcea el de obicei vara. Eram cu taică-meu. Eram încă studentă la medicină. Am observat că nașul meu avea o paloare ciudată și că ficatul lui nu părea în regulă. În general dădea impresia de om bolnav. Atunci am simțit de datoria mea să îi spun că trebuie să aibă grijă de sănătate și să meargă la un control la medic, s-ar putea chiar să îi fi spus că ar avea ceva la ficat. Nu greșisem, nu era fantezia mea, era vizibil. Nașul meu nu a răspuns nimic și a adus vorba de facultatea de arhitectură, ceea ce mi-a reamintit povestea vieții lui de copil și tânăr persecutat, inclusiv dat afară din facultatea de arhitectură. Tata spunea demult să și el avusese de suferit din partea fostului regim, din cauza așa zisei ”origini nesănătoase”, la fel ca nașul meu. Tata a fost singurul membru de partid din familie, de voie, de nevoie. Făcuse armata târziu, la 28 de ani și avusese note mici în facultate. Mi-am mai amintit și povestea cutremurelor, inclusiv faptul că nașul meu zâmbea ironic spunând că eu nu știu ce e suferința ca el, că eu nu am avut un cutremur de ziua mea. Ziua lui era pe 4 martie și după cutremurul din 77 a mai fost și în 2004 tot pe 4 martie, dar bucureștenii nu au vrut să recunoască, colegii mei se prefăceau că nu a fost nimic, iar nașul meu era pe patul de moarte. Dar atunci, în ziua aceea de vară, nașul meu s-a uitat la mine și a spus cu subînțeles: ”De ce nu te întorci aici Cristina?” Eu nu am înțeles decât peste ani ce voia să spună.
După ce am fost atacată monstruos digestiv în 2002, chiar în timpul cursului de boli digestive la facultate (voi reveni aici cu explicații dacă e nevoie când voi verifica în final tot ce am scris), mi-am revenit foarte greu, duceam o povară tot mai mare în tot corpul. De fapt nu mi-am revenit. Nu am reușit să mai dau toate examenele și am luat note mici și în vară și în sesiunea de restanțe pentru anul patru. Am început anul 5 dar după primul semestru nu am mai putut. Eram, cum poate am mai spus la spitalul Cantacuzino, aproape de casa mea, mergeam pe jos pentru cursul de diabetologie. Acolo ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de diplomă dacă nu am început-o deja, cu o temă legată de diabet. Eu eram cu se zice ”în pom”. Abia îmi târam picioarele și chiar și efortul intelectual era dificil. În curtea spitalului era o reclamă pentru piesa ”Regele nebun”, ceea ce îmi amintea lucruri triste. Am renunțat la facultate, în ciuda împotrivirii nașului și tatălui meu. Apoi am stat și m-am odihnit iar în toamnă am dat examen pentru un post de profesor titular și, fiind prima admisă, am ales liceul I.L. Caragiale de pe Calea Dorobanților.
Dar vreau să scriu ce a mai fost între timp. După ce am completat diverse formalități pentru abandonarea studiilor (oricum și o profesoară de la cardiologie din spitalul Universtiar de lângă facultate spunea că oamenii cu diagnostic psihiatric ca mine nu au ce căuta acolo și oricum nu m-ar fi acceptat până la urmă ca medic, cum nu m-au acceptat ca psiholog nici colegii, nici profesorii), a trebuit să merg pentru o adeverință și la facultatea de farmacie, unde nu călcasem în viața mea. Facultatea de famracie din București este situată pe o stradă sau aproape de o stradă (adică are ieșire) din spatele bulevardului Magheru, exact strada pe unde mă plimbasem împreună cu Zăgrean în 1990, când el m-a introdus în spatele cordonului de polițiști, nu știu cum, le-a arătat o legitimație, fiindcă, spunea Zăgrean, voia ca eu să văd ce este acolo, după ce au desființat fenomenul ”golanilor” din piața Universității. Dacă vreți întregul adevăr, căutați la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/03/continuare-2-revolutie-si-miscari.html
Pe aceeași stradă dosnică sau tot foarte aproape (oricum puteți găsi eventual pe net) fusese și sediul facultății Titu Maiorescu (ulterior mutat într- clădire nouă), unde eu am fost angajată cu 6 ore pe săptămână ca preparator, dar de fapt nu mă acceptaseră și au devenit 2 ore practic și practic nimic de făcut, cred că mă înțelegeți. A fost oribil. Tot pe aceeași stradă sau aproape, era și sediul secretariatului pentru ministerul cultelor, unde lucra tatăl Irinei Ioniță, actual Irina Bitoleanu de la Constanța. În 2002 sau poate după, fusesem acolo la el la serviciu ca să îi las o scrisoare cu rezumatul vieții mele și nevoia mea de libertate și drepturi. Dlui era istoric, probabil nu avea cum să mă ajute, dar eu am fost peste tot cu jalba în proțap, inclusiv la persoane fizice, nu doar juridice. Nu știu dacă scrisoarea i-a fost înmânată. A trebuit să încerc să comunic cu alții, să las o dovadă. Îmi doream să trăiesc și să am copil și drepturi atât de mult...Chinuită în închisoare din 1984, cred că înțelegeți. Despre acel domn Ioniță nu știu prea multe lucruri...în ultimii ani, după 2006, am mai vizitat-o pe Irina la ea acasă, fiindcă ea a refuzat să vină la mine când venea în vizită la București. Mi-a povestit că părinții ei au fost călcați de hoți și de aceea și-au instalat un sistem antifurt complicat. Oricum, deși mai bogați decât părinții mei, erau oameni cu bani puțini, hoții au intrat probabil de ai dracu. Dar, ceea ce este cert, e că ei au avut bani să își renoveze apartamentul după ultima modă și poate acest lucru i-a atras pe hoți, nu știu. Postez mai jos o poză cu Irina și părinții ei când eram încă studentă la psihologie și i-am vizitat în jurul Anului Nou și, ca întotdeauna, s-au purtat frumos cu mine. Acum postez poza cu Irina și subsemnata, fiindcă am calculatorul defect și e greu să o scot pe cea cu părinții ei, dar voi reveni și cu aceea. În ziua aceea, din cauza diferitelor suferințe, mi-am dat cu prea mult ruj. Irina era vopsită cu șuvițe atunci, în ultimii ani am mai văzut-o cu șuvițe roșcate. Nu știu din ce motiv, ea aproape mereu se vopsea. Pe vremea aceea exista obiceiul să se crească grâu de Anul Nou, cum creșteam când eram la școală pentru orele de biologie ( nu știu dacă și acum mai e așa).
După cum povesteam, când am părăsit medicina fiindcă nu mai puteam fizic în primul rând, m-au trimis în mai multe locuri, inclusiv la facultatea de farmacie. Acest din urmă spațiu m-a nedumirit o vreme, dar încă de atunci am meditat asupra faptului în sine și am ajuns la anumite concluzii logice. Eu niciodată nu am exagerat și nu am avut gândire aberantă. În ziua aceea am intrat pe ușiță dosnică și am rătăcit pe coridoare și scări înguste sau în spirală, întrebând pe ici pe colo care este drumul către biroul cutare. A fost complicat și clădirea era veche și uzată și murdară. Era ca un adevărat labirint. Mă simțeam obosită și singură de tot, cum și eram de fapt. M-am gândit că e ca un fel de înscenare a unei ieșiri, a unei întoarceri, ca un fel de călătorie mai dificilă, un ritual prin care sistemul social medical încerca să îmi aranjeze creierul și memoria (să șteargă, să adauge, să planifice, etc), în vederea retragerii mele din facultate, în vederea acestei ”răspopiri” a mea după ce fusesem pe jumătate sau de fapt mai puțin de o zecime medic. Dar oricum fusesem în multe spitale, văzusem multe lucruri, citisem și auzisem multe chestiuni medicale, deci toate acele lucruri erau probabil necesare. Am să explic puțin mai clar: eu fusesem un auditor al științei medicale, nu un practicant. Fusesem doar un martor și recunosc că o vreme m-a cam nedimirit de ce trebuie să îndur acel ritual de ieșire din sistem, de parcă aș fi fost mumia unui faraon îmbălsămată pentru a aduce la lumină viitoarea putere regală. Bun, poate nu înțelegeți încă ce spun. În vremea aceea eu eram într-o perioadă de reașezare a cunoașterii pe care o acumulasem de-a lungul vieții. Cred că încă din copilărie avusesem o minte înzestrată pentru sinteză, nu doar pentru analiză, și mi-au plăcut mult filozofia și logica în tinerețe. Dar adevărata înțelegere a lucrurilor vine numai prin experiența trăită, este mai greu să intuiești adevărul doar din cărți în care cunoașterea sistemelor diverse este doar o umbră palidă a realității.
Încerc să dau un exemplu: de pildă farmacologia din facultatea de medicină (fiindcă tot vorbeam de faptul că m-au trimis la facultatea de farmacie atunci).Dar, înainte de a continua, mai fac odată încă o paranteză despre ce este gândirea unui om. În primul rând gândirea, subliniez, este un proces psihic intern sau interior, care se desfășoară extrem de rapid înăuntrul omului sau creierului dacă preferați. Nu este ceea ce spun oamenii de rând că ar fi, respectiv limbajul intern la unui om. Gândirea se desfășoară prin concentrarea diverselor simboluri, prin formele ei proprii, și numai după aceea se poate exterioriza în memoria de scurtă durată prin cuvinte-simbol sau forme ale simbolurilor matematice, etc, ale oricăror tipuri de simboluri. Abia după aceea există o formă de limbaj interior (faza a 2-a) și aceea nu poate fi percepută nici ea, fiindcă e subconștientă. Ea este percepută numai în stadiul 3, când omul exteriorizează gândirea în momentul în care prin absurd vorbește cu sine însuși sau scrie o scrisoare sau rezolvă o ecuație sau desenează, sau compune în minte o melodie etc, etc. Numai o mică parte poate trece în stadiul 3 în forma limbajului vorbit de exemplu sau a cântecului pe portativ sau cântat vocal sau a schiței unui avion, a unui proiect coregrafic, etc. Recapitulez: gândirea este numai interioară, e simplu. Este în general centrată pe sarcină și subordonată unui scop, fiindcă omul este un animal rațional. Faza doi este o întrepătrundere intimă între gândire și limbajul interior, este o gândire în acțiune, iar faza trei nu mai este gândire, ci acțiune coordonată de voință și gândire, etc. Eu de pildă am fost mirată după revoluția din 89 când am auzit la radio o femeie vorbind despre soțul ei plecat peste mări și țări și dorul de el pe care numai telepatia îl mai poate ușura. În definitiv ce ar fi ”telepatia”? M-am enervat și am închis radioul. (În definitiv telepatia este și o bază a transmisiilor undelor radio sau TV, dar nu mai explic că nu veți înțelege ce vreau să spun) Îmi aminteam de mamaia mea care spunea în copilărie că există telepatie și eu nu am înțeles nimic atunci. Sau vorbele ”gând la gând cu bucurie” sau ”a mai murit un drac” când aveam aceeași idee. Nici toată tinerețea nu am înțeles. Este posibil ca oamenii să înțeleagă prin fenomene telepatice lucruri precum fututul de la distanță, care în psihiatrie e numit schizofrenie. De asemenea prin telepatie ei mai înțeleg poate și acea formă de limbaj interior pe care alți o pot percepe, în special în cuvinte, deși nu știu sigur dacă alții pot percepe și o melodie de exemplu cântată fără cuvinte în minte. De ce nu? În definitiv au aceeași bază, se bazează pe aceleași procese microelectrice sau pe aceleași câmpuri electromagnetice care uneori intră în rezonanță. Poate și imaginea mentală a unei sărituri acrobatice la trambulină se poate transmite cumva în același mod, și acest lucru e poate binecunoscut de spectatorii din arena sporturilor olimpice. Ceea ce vreau să spun, ca să nu mai lungesc mult vorba, este că oamenii sunt animale sociale, nu doar raționale, și fiecare individ lasă amprenta engramelor sale mentale în mentalul colectiv, în lumea celor nevăzute cum spune biserica, etc. Eu până în 2005 după moartea tatei nu am perceput niciodată vorbe ale altora în mintea mea, dar după aceea alții au intrat peste mintea mea spunând că acesta e un fenomen normal. Însă au intrat doar cu violență, vulgaritate oribilă și amenințări de moarte. Dacă înainte nu le percepeam ”gândurile” nu înseamnă că eu nu eram deloc influențată de această lume interioară a lor, fiindcă nimeni, oricât de izolat ar fi, nu este absolut complet în afara influenței exercitate de alții. Gândurile oamenilor au puterea de a se țese, de a produce și de a crea. Ceea ce e trist e că tocmai oamenii puri, care nu au activitate sexuală, sunt dați deoparte, considerați idioți sau privați de drepturi, tocmai fiindcă ei nu percep gândurile altora. Înainte de moartea tatei a venit, cum poate am mai povestit, cineva la noi în vizită și tata vorbea cu el de față cu mine, dar oarecum cu aluzii și subînțelesuri care mie îmi scăpau. În afara faptului că se refereau la mine ca la o ”grindă antiseismică”, fapt care m-a rănit, omul acela a mai spus uitându-se la mine ”Și am ajuns la concluzia că nu gândește nimic”. Din punt de vedere a ceea ce înțeleg oamenii de rând prin ”gândire” sau ”gânduri”, adică vorbe pe ecranul mental pe care le transmit altora, eu nu am gândit într-adevăr nimic. Fiindcă nu eram nebună să vorbesc cu pereții sau cu mine însămi. Nici când citeam cărți multe nu vorbeam cuvintele din carte în mintea mea deloc. Eu întotdeauna când am vorbit cu alții am vorbit deschis și sincer (absolut mereu!) și întotdeauna când am gândit am gândit cu un scop, de pildă pentru o lucrare la un examen, pentru a compune o poezie, etc etc. Eu nu am delirat niciodată. Însă, spre marea mea durere, fiindcă începusem să pricep cum ”gândesc” ceilalți și mai ales cât sunt de imorali și răi și întunecați la minte și la suflet, când așteptam odată la doamna doctor Cârlig psihiatrul, pacienții din hol mi-au făcut multe probleme, m-au tratat agresiv prin gesturi și cuvinte răstite și păreau că au un dinte împotriva mea, deși eu toată viața am fost umilă și săracă, am așteptat la rând, etc. Eu nu le precepeam gândurile, dar era un bărbat tânăr și arătos de altfel care se uita urât cu adevărat la mine și insinua deschis că nu aștept la rând ca ei (!) și era o femeie în vârstă și cu educație sumară care spunea cu un fel de ură: ”Și trebuie să îndurăm și toate gândurile alea oribile” și se uita și ea urât la mine, ca și cum eu pentru ei eram vinovată, eu cea care nu ”gândea” lucruri oribile. Mi-a mai trebuit un timp încă până când m-am gândit că poate e adevărat că oamenii au ceva împotriva mea, un fel de ură irațională și poate că e adevărat că mă omoară justificând că eu aș fi gândit ceva rău care pe ei îi deranja. Dar din moment ce eu nu vorbeam în gândul meu absolut niciodată, nici acasă, nici între colegi, nici în spitalul de psihiatrie, m-am gândit abia în ultimii ani că poate oamenii ”proiectau” asupra mea răul, adică ei credeau că eu aș fi gândit și transmis gânduri urâte, așa cum numai alții sau altele făceau. Cu alte cuvinte ar fi fost posibil ca oamenii să mă fi condamnat fiindcă erau alții care se foloseau de mine ca de un țap ispășitor, etc. Gândurile mele propriuzise au fost mereu frumoase și bune, nu am avut niciun păcat de gândire nici de cuvânt nici de faptă. Dimpotrivă, am iubit și respectat și iertat oamenii cu adevărat încă din copilărie. Tot așa cum trupul mi-a rămas curat fiindcă de fapt nu am avut niciun act sexual și nici nu m-am masturbat niciodată, tot așa și sufletul și mintea mi-au rămas pure, fiindcă eu nu am gândit ceva rău sau urât sau anormal sau vulgar, darmite să cred răul despre un om necunoscut, cum au crezut alții despre mine. Am avut respect față de oameni mereu și iubire sinceră și expectanțe pozitive mereu. E adevărat. Nu înțeleg de ce m-ar fi condamnat oamenii din cauza acelor bărbați care s-au folosit de trupul meu fără ca eu să am cea mai mică senzație, fiind sub medicație psihiatrică puternică. Deci eu rămăsesem de fapt fecioară din punct de vedere fiziologic și curată sufletește, de ce m-a ostracizat societatea? Nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale (acestea din urmă doar foarte puțin, dar nu mai explic acum). Nu am fost niciodată vulgară și nu cunoșteam cuvintele vulgare pe care tatăl meu a început să le folosească în preajma mea numai din vara lui 1989. M-am mirat foarte tare când unii au intrat peste mintea mea cu idei că eu aș fi vulgară sau că am fost vreodată și mi-au trebuit câțiva ani până când am înțeles că poate, repet poate, se refereau la mine. Nu înțeleg de ce sau cum s-a putut întâmpla cest lucru, fiindcă, din punct de vedere neurofiziologic eu eram doar ca o pâlnie auditivă sau ca un fel de microfon care transformă undele mecanice în energie electrică, adică vreau să spun că eu nu memoram și nu gândeam în mintea mea proprie, nu repetam ceea ce spunea tata oribil și vulgar în acei ani din 1989 până când m-a închis în 1992 la psihiatrie mai ales. În fine, e cel puțin ciudat, parțial inexplicabil și trist când te gândești că omul nu contează defel prin ceea ce este și gândește cu adevărat, oricât de frumos și bun, și ceea ce contează este doar anturajul de care omul nu are cum fugi. Eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Cum e posibil să judeci un om după gândurile altora și să îl condamni, de ce să nu judeci omul drept adică după ceea ce e cu adevărat, după ceea ce spune, gândește, face și simte el însuși??!
Revin acum la povestea legată de farmacologie.
miercuri, 6 ianuarie 2016
ISC, partea a 27-a
Voi scrie în continuare, dar, dat fiind faptul că nu am program word și trebuie să scriu direct pe blog, vor fi mai multe greșeli typo și va trebui să public din 10 în 10 minute și să continui apoi pe aceeași postare, fiindcă calculatorul meu are timp de funcționare continuu de 25 de minute. În același timp în fiecare zi am hackeri care mă împiedică să scriu sau orice altceva. Încontinuu îmi intră în calculator și strică tot ce scriu eu și pun mereu în textul meu &NBSP cu litere mici, care semne nu apar la lectura textului, dar poate că nu toți cititorii văd ce e cu adevărat scris de mine, și alte semne din acestea.
Spuneam că salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, medic ortoped la spitalul Colentina. Deoarece rănile recurente la bontul meu nu se vindecau , dumnealui mi-a scris o rețetă magistrală (așa se numește), respectiv, după ce s-a retras în prezența mea într-o cămăruță care avea ușă către cabinetul lui unde eu așteptam, s-a întors după mai multe minute cu o rețetă scrisă de mână cu ingrediente speciale (balsam de Peru, fenol, cortizon, etc.) pe care eu a trebuit să o prepar la farmacii cu laborator propriu. Absolut nimic altceva nu avusese efect. A fost greu să găsesc farmacii care să prepare rețeta și să aibă ingredientele necesare. Dar, chiar și fără unul sau două ingrediente, alifia aceea maron închis sau deschis, cu miros urât, avea în sfârșit efect, încât am putut umbla din nou în picioare fără probleme, chiar dacă mereu mai făceam câte o rană. Voi continua povestea despre domnul doctor Zaharia mai încolo. Cred că deja bănuiți, (unii dintre dvs.), că ultima mea speranță era farmacia Academiei de pe Calea Victoriei.
Înainte, nu știu dacă am mai scris, făceam febră mare peste 40 de grande din cauza infecțiilor și am ajuns de două ori la spitalul de urgență. Odată mi-au dat să fac injecții intravenoase cu antibiotoc mai mutle zile (avusesem febră 42) și părinții au chemat acasă o asistentă, dacă nu mă înșel o cunoștință a doamnei doctor Pan, medicul meu stomatolog (și al mamei). Până la urmă asistenta, deși era plătită, a spus că nu mai poate să vină, încât vreo două-trei zile mi-am făcut singură injecția într-o branulă pe care mi-a lăsat-o pe mână și apoi am scos branula. E singura dată în viața mea când mi-am făcut injecție singură.
Pe vremea aceea încă venea la mine acasă Ionica, o fată de la țară recomandată de nașii mei. Venea să aibă grijă de mine, cred că am mai povestit, fiindcă eu nu am avut proteză mai mult de un an. Ea spunea că a venit la oraș de la țară fiindcă era foarte mult de muncă acolo la ea acasă și tatăl ei o bătea rău și des. Ea mă ajuta să fac baie, îmi făcea cartofi prăjiți cu ochiuri și venea în fiecare zi cu mine cu taxiul la facultatea de medicină, unde mă ajuta să cobor și să urc scările în cârje și cu un singur picior, sprijinindu-mă de ea. Deși ea m-a ajutat într-adevăr contra cost și a mai venit un timp și după ce aveam proteză până m-am acomodat, s-a purtat și urât cu mine de câteva ori. De pildă, când am fost în parcul Circului împreună cu asistenta Mariana din spitalul de psihiatrie, a făcut o poză cu mine șezând în poala mea și eu nu puteam bănui că ea avea figură bășcălioasă și că își ținea o mână peste sex, ceea ce ar fi putut sugera masturbație, deci că își bătea joc de mine. Eu nu puteam ghici, fiindcă niciodată nu m-am gândit că femeile se pot masturba și nici cum și pentru că eu niciodată nu am făcut acest lucru pur și simplu inutil. Nu înțeleg de ce ar face unii așa ceva. Atunci în parcul Circului era primăvară și mi-au pus în poală crengi din arbust cu flori albe la fel cu cel care îmi plăcea foarte mult când eram mică, în grădina mamaiei, deci cred că vă puteți imagina cât de mult mă durea sufletul să descopăr acolo după atâția ani aceleași flori care mă fascinaseră ca o poveste frumoasă cu zâne. Mariana asistenta primise bacșișuri consistente de la mama și, la fel cu toți ceilalți, își bătea joc de mine și chiar ridica glasul la mine urât, ca și cum era oarbă și o îndobitocise maică-mea, încât ea mă acuza că eu eram rea și maică-mea martiră, după tot ce îmi făcuse scroafa de maică-mea !! Ionica începuse să își bată joc de mine încă din spitalul de psihiatrie, când râdea de mine din camera alăturată, împreună cu alți pacienți cu care se împrietenise. Era a dracu, îi plăcea bășcălia, fiindcă eu eram imobilizată la pat. După ce m-am întors acasă, într-o zi a venit la mine la pat și m-a întrebat insistent, dar pe un ton ciudat, de parcă iar își bătea joc de mine, ce trebuie să facă ea ca să nu rămână gravidă, fiindcă își începuse viața sexuală. Eu am încercat să mă eschivez, să nu îi răspund, findcă nu mă pricepeam deloc și nici acum nu mă pricep și fiindcă mi se părea că își bate joc de mine, Dar, fiindcă ea a insistat foarte mult, i-am spus ceea ce citisem și auzisem și eu: să folosească prezervativ, cu toate că eu nu am habar ce e aia. Ea a râs de mine spunând că nimeni cu folosește aia. Atunci poate că i-am spus că trebuie să aibă grijă după calendar, ceea ce este însă foarte dificil. În toate cărțile științifice și în manualul meu de liceu scrie că ovulația se petrece la 14 zile după ciclul menstrual deci ea trebuia să aibă grijă să se abțină de la act sexual poate vreo trei zile sau patru după 11 zile de la ciclul menstrual. Și mie tot riscant mi se părea. Oricum, repet, dacă încă nu am scris: În 1989, din 25 martie adică de la Bunăvestire, au venit peste mine sexual de la distanță zi de zi (credeam desigur că e numai Zăgrean) până în august 1989, când s-au oprit brusc, după ce eu nu i-am mai vorbit lui Zăgrean în camera mea. Abia atunci au început să mă chinuiască vecinii Arion de deasupra cu zgomote încontinuu. Dar, ceea ce a fost rău și ciudat e faptul că în acea perioadă ciclul menstrual îmi venea mereu exact, dar absolut exact la 3 săptămâni. Deci, dacă există asemenea variații, atunci cum poate fi o femeie sigură că evită ovulația ca să nu rămână gravidă? Iată 3 poze de atunci:
Abia în jurul vârstei de 40 de ani sau chiar după, m-am gândit că poate femeia este mai receptivă sexual și poate rămâne gravidă tocmai când are ciclul menstrual, numai că e tabu, e interzis să scrii adevărul despre acest lucru. Nu știu nici acum dacă e adevărat. Dar m-am gândit că există poate o asemănare cu celelalte mamifere care sunt duse la montă sau rămân gravide exact în perioada sângerării. De ce ar fi omul mai altfel din punct de vedere animalic? Tocmai în ultmiii mei ani de viață am găsit pe internet fapte care parcă ar confirma această ipoteză: am găsit pe un blog al unei tinere poete din România un text scabros despre o curvă imensă și grasă în călduri și am făcut conexiunea. Cărțile de obicei nu scriu așa ceva. Tot în ultimii ani am mers odată la gară singură (cred că în 2013 vara când am fost la Constanța pentru o zi) și șoferul de taxi a dat drumul la un post scabros de radio FM, cum au fost toate în ultimii ani, și DJul tot o ținea una și bună să glumească despre moldoveni (numele meu de familie e Moldoveanu) și Miorița și cățeaua Molda (citiți legenda dacă nu știți) care se cățelea, etc. Și râdeau și făceau bășcălie și cele mai multe cuvinte erau, ca întotdeauna la radio după 89, lucruri scârboase care parcă gravitau în jurul vieții mele. Desigur i-am spus să închidă radioul și de data asta cred că m-a ascultat; de obicei șoferii de taxi nu au avut respect față de mine și m-au chinuit cum au vrut ei cu muzică proastă și cuvinte porcoase la radio, spunând că dacă nu îmi convine trebuie să mă dau jos. Mai mulți ani au dat la radio un cântec, inclusiv în autobuze, cu versuri grețoase de genul ”cine-a dezlegat cațaua, cațaua, cațaua, etc.” Bărbații cu suflet îngust, cum era și Tony, bețivul din nordul țării despre care am povestit, spun mereu că femeia e de vină, fiindcă precum o cățea ea își ridică coada.
În ce privește întrebarea dacă e adevărat sau nu că femeia poate rămâne gravidă la ciclul menstrual, m-am întrebat ce motive pot jusitifica tabuul legat de acest adevăr. Există poate următoarele motive:
1. Oamenii care nu percep gândurile altora, cum am fost eu, sunt eliminați genetic, lumea nu vrea ca ei să aibă copii și ei nu pot bănui când se poate întâmpla acest lucru -- TRIST
2. Femeile fecioare nevinovate pot deveni astfel mai ușor victima perverșilor și profitorilor sau violatorilor, care, împreună cu restul societății rele și ipocrite, vor da vina tocmai pe ele, deși ele sunt absolut nevinovate -- FOARTE TRIST
3. Dacă oamenii sunt porci și în același timp nu știu acest lucru (presupunând că e adevărat) atunci din nefericire se pot naște prunci din incesturi. -- URÂT
Da, există și alte motive, care toate oferă beneficii porcilor și lovesc în oamenii curați și nevinovați. Dar, în definitiv, poate că nu este adevărat. Eu am scris și acest lucru aici (altfel nu m-aș fi atins de tabuul acesta, am fost mereu o persoană conformistă) fiindcă voiam să termin de scris absolut tot adevărul și era important să scriu și anumite lucruir pe care le-am gândit și în final va fi tot adevărul peste câteva săptămâni. Am scris că poate femeia e mai receptivă sexual la ciclu, fiindcă așa se exprimă unii în documentare despre viața animalelor sălbatice. Dar poate corect e să spun că bărbatul este mai violent atras în mod animalic de sexul feminin în astfel de momente. Tot numai în ultimii 10 ani am văzut un film destul de urât ”Beowulf” în care un bărbat pe jumătate sălbatic vine într-o noapte la o femeie care trăia în afara comunității (fiind considerată vrăjitoare sau așa ceva, deși nu era, deci probabil nevinovată) și o penetrează sexual, dar după ce adulmecă încă de la ușă, ca și cum simțea mirosul...etc. Femeia din film rămâne gravidă după acel unic contact. În 1989 când credeam că numai Zăgrean vine sexual peste mine, așa cum era logic am fost ”respectată”, fiindcă cel puțin nu venea peste mine absolut niciodată când eram la ciclu, nu îmi atingea niciodată sânii, etc. Din 1990, când au început să mă violeze sălbatic, nu au mai ținut cont de nimic și veneau în orice zi sau noapte și extrem de pervers. Eu plângeam degeaba. După aceea nașul meu mi-a spus doar atât: că unii bărbați peferă să penetreze sexual femeia când e la ciclu, fiindcă astfel este mai simplu, ca un fel de lubrifiere. Deci, oricum eu nu puteam bănui nimic, în caz că ipoteza cu graviditate la ciclu e adevărată. Mi-a fost greață când nașul meu mi-a spus acel lucru, eu fiind monstruos torturată sexual ani de zile. În ultimii 7 ani poate m-au violat sexual de la distanță în mare parte numai când eram ciclu, foarte urât și diabolic.
Desigur, această dilemă rămâne nerezolvată. Adică e doar o întrebare. Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare în trecut, deși nicăieri în cărțile științifice nu am găsit o explicație clară pentru faptul că femeile ar fi atât de deosebite față de alte mamifere. Nu e scris în ceea ce am citit eu, pare ciudat așa o minune, de aceea mă mir. Oricum eu nu am fost niciodată idioată sau o persoană proastă, dar, cum am mai spus de atâtea ori, toată viața mea, încă din copilărie, nu m-am gândit niciodată la sex, în nicio formă.
Spuneam că salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, medic ortoped la spitalul Colentina. Deoarece rănile recurente la bontul meu nu se vindecau , dumnealui mi-a scris o rețetă magistrală (așa se numește), respectiv, după ce s-a retras în prezența mea într-o cămăruță care avea ușă către cabinetul lui unde eu așteptam, s-a întors după mai multe minute cu o rețetă scrisă de mână cu ingrediente speciale (balsam de Peru, fenol, cortizon, etc.) pe care eu a trebuit să o prepar la farmacii cu laborator propriu. Absolut nimic altceva nu avusese efect. A fost greu să găsesc farmacii care să prepare rețeta și să aibă ingredientele necesare. Dar, chiar și fără unul sau două ingrediente, alifia aceea maron închis sau deschis, cu miros urât, avea în sfârșit efect, încât am putut umbla din nou în picioare fără probleme, chiar dacă mereu mai făceam câte o rană. Voi continua povestea despre domnul doctor Zaharia mai încolo. Cred că deja bănuiți, (unii dintre dvs.), că ultima mea speranță era farmacia Academiei de pe Calea Victoriei.
Înainte, nu știu dacă am mai scris, făceam febră mare peste 40 de grande din cauza infecțiilor și am ajuns de două ori la spitalul de urgență. Odată mi-au dat să fac injecții intravenoase cu antibiotoc mai mutle zile (avusesem febră 42) și părinții au chemat acasă o asistentă, dacă nu mă înșel o cunoștință a doamnei doctor Pan, medicul meu stomatolog (și al mamei). Până la urmă asistenta, deși era plătită, a spus că nu mai poate să vină, încât vreo două-trei zile mi-am făcut singură injecția într-o branulă pe care mi-a lăsat-o pe mână și apoi am scos branula. E singura dată în viața mea când mi-am făcut injecție singură.
Pe vremea aceea încă venea la mine acasă Ionica, o fată de la țară recomandată de nașii mei. Venea să aibă grijă de mine, cred că am mai povestit, fiindcă eu nu am avut proteză mai mult de un an. Ea spunea că a venit la oraș de la țară fiindcă era foarte mult de muncă acolo la ea acasă și tatăl ei o bătea rău și des. Ea mă ajuta să fac baie, îmi făcea cartofi prăjiți cu ochiuri și venea în fiecare zi cu mine cu taxiul la facultatea de medicină, unde mă ajuta să cobor și să urc scările în cârje și cu un singur picior, sprijinindu-mă de ea. Deși ea m-a ajutat într-adevăr contra cost și a mai venit un timp și după ce aveam proteză până m-am acomodat, s-a purtat și urât cu mine de câteva ori. De pildă, când am fost în parcul Circului împreună cu asistenta Mariana din spitalul de psihiatrie, a făcut o poză cu mine șezând în poala mea și eu nu puteam bănui că ea avea figură bășcălioasă și că își ținea o mână peste sex, ceea ce ar fi putut sugera masturbație, deci că își bătea joc de mine. Eu nu puteam ghici, fiindcă niciodată nu m-am gândit că femeile se pot masturba și nici cum și pentru că eu niciodată nu am făcut acest lucru pur și simplu inutil. Nu înțeleg de ce ar face unii așa ceva. Atunci în parcul Circului era primăvară și mi-au pus în poală crengi din arbust cu flori albe la fel cu cel care îmi plăcea foarte mult când eram mică, în grădina mamaiei, deci cred că vă puteți imagina cât de mult mă durea sufletul să descopăr acolo după atâția ani aceleași flori care mă fascinaseră ca o poveste frumoasă cu zâne. Mariana asistenta primise bacșișuri consistente de la mama și, la fel cu toți ceilalți, își bătea joc de mine și chiar ridica glasul la mine urât, ca și cum era oarbă și o îndobitocise maică-mea, încât ea mă acuza că eu eram rea și maică-mea martiră, după tot ce îmi făcuse scroafa de maică-mea !! Ionica începuse să își bată joc de mine încă din spitalul de psihiatrie, când râdea de mine din camera alăturată, împreună cu alți pacienți cu care se împrietenise. Era a dracu, îi plăcea bășcălia, fiindcă eu eram imobilizată la pat. După ce m-am întors acasă, într-o zi a venit la mine la pat și m-a întrebat insistent, dar pe un ton ciudat, de parcă iar își bătea joc de mine, ce trebuie să facă ea ca să nu rămână gravidă, fiindcă își începuse viața sexuală. Eu am încercat să mă eschivez, să nu îi răspund, findcă nu mă pricepeam deloc și nici acum nu mă pricep și fiindcă mi se părea că își bate joc de mine, Dar, fiindcă ea a insistat foarte mult, i-am spus ceea ce citisem și auzisem și eu: să folosească prezervativ, cu toate că eu nu am habar ce e aia. Ea a râs de mine spunând că nimeni cu folosește aia. Atunci poate că i-am spus că trebuie să aibă grijă după calendar, ceea ce este însă foarte dificil. În toate cărțile științifice și în manualul meu de liceu scrie că ovulația se petrece la 14 zile după ciclul menstrual deci ea trebuia să aibă grijă să se abțină de la act sexual poate vreo trei zile sau patru după 11 zile de la ciclul menstrual. Și mie tot riscant mi se părea. Oricum, repet, dacă încă nu am scris: În 1989, din 25 martie adică de la Bunăvestire, au venit peste mine sexual de la distanță zi de zi (credeam desigur că e numai Zăgrean) până în august 1989, când s-au oprit brusc, după ce eu nu i-am mai vorbit lui Zăgrean în camera mea. Abia atunci au început să mă chinuiască vecinii Arion de deasupra cu zgomote încontinuu. Dar, ceea ce a fost rău și ciudat e faptul că în acea perioadă ciclul menstrual îmi venea mereu exact, dar absolut exact la 3 săptămâni. Deci, dacă există asemenea variații, atunci cum poate fi o femeie sigură că evită ovulația ca să nu rămână gravidă? Iată 3 poze de atunci:
Abia în jurul vârstei de 40 de ani sau chiar după, m-am gândit că poate femeia este mai receptivă sexual și poate rămâne gravidă tocmai când are ciclul menstrual, numai că e tabu, e interzis să scrii adevărul despre acest lucru. Nu știu nici acum dacă e adevărat. Dar m-am gândit că există poate o asemănare cu celelalte mamifere care sunt duse la montă sau rămân gravide exact în perioada sângerării. De ce ar fi omul mai altfel din punct de vedere animalic? Tocmai în ultmiii mei ani de viață am găsit pe internet fapte care parcă ar confirma această ipoteză: am găsit pe un blog al unei tinere poete din România un text scabros despre o curvă imensă și grasă în călduri și am făcut conexiunea. Cărțile de obicei nu scriu așa ceva. Tot în ultimii ani am mers odată la gară singură (cred că în 2013 vara când am fost la Constanța pentru o zi) și șoferul de taxi a dat drumul la un post scabros de radio FM, cum au fost toate în ultimii ani, și DJul tot o ținea una și bună să glumească despre moldoveni (numele meu de familie e Moldoveanu) și Miorița și cățeaua Molda (citiți legenda dacă nu știți) care se cățelea, etc. Și râdeau și făceau bășcălie și cele mai multe cuvinte erau, ca întotdeauna la radio după 89, lucruri scârboase care parcă gravitau în jurul vieții mele. Desigur i-am spus să închidă radioul și de data asta cred că m-a ascultat; de obicei șoferii de taxi nu au avut respect față de mine și m-au chinuit cum au vrut ei cu muzică proastă și cuvinte porcoase la radio, spunând că dacă nu îmi convine trebuie să mă dau jos. Mai mulți ani au dat la radio un cântec, inclusiv în autobuze, cu versuri grețoase de genul ”cine-a dezlegat cațaua, cațaua, cațaua, etc.” Bărbații cu suflet îngust, cum era și Tony, bețivul din nordul țării despre care am povestit, spun mereu că femeia e de vină, fiindcă precum o cățea ea își ridică coada.
În ce privește întrebarea dacă e adevărat sau nu că femeia poate rămâne gravidă la ciclul menstrual, m-am întrebat ce motive pot jusitifica tabuul legat de acest adevăr. Există poate următoarele motive:
1. Oamenii care nu percep gândurile altora, cum am fost eu, sunt eliminați genetic, lumea nu vrea ca ei să aibă copii și ei nu pot bănui când se poate întâmpla acest lucru -- TRIST
2. Femeile fecioare nevinovate pot deveni astfel mai ușor victima perverșilor și profitorilor sau violatorilor, care, împreună cu restul societății rele și ipocrite, vor da vina tocmai pe ele, deși ele sunt absolut nevinovate -- FOARTE TRIST
3. Dacă oamenii sunt porci și în același timp nu știu acest lucru (presupunând că e adevărat) atunci din nefericire se pot naște prunci din incesturi. -- URÂT
Da, există și alte motive, care toate oferă beneficii porcilor și lovesc în oamenii curați și nevinovați. Dar, în definitiv, poate că nu este adevărat. Eu am scris și acest lucru aici (altfel nu m-aș fi atins de tabuul acesta, am fost mereu o persoană conformistă) fiindcă voiam să termin de scris absolut tot adevărul și era important să scriu și anumite lucruir pe care le-am gândit și în final va fi tot adevărul peste câteva săptămâni. Am scris că poate femeia e mai receptivă sexual la ciclu, fiindcă așa se exprimă unii în documentare despre viața animalelor sălbatice. Dar poate corect e să spun că bărbatul este mai violent atras în mod animalic de sexul feminin în astfel de momente. Tot numai în ultimii 10 ani am văzut un film destul de urât ”Beowulf” în care un bărbat pe jumătate sălbatic vine într-o noapte la o femeie care trăia în afara comunității (fiind considerată vrăjitoare sau așa ceva, deși nu era, deci probabil nevinovată) și o penetrează sexual, dar după ce adulmecă încă de la ușă, ca și cum simțea mirosul...etc. Femeia din film rămâne gravidă după acel unic contact. În 1989 când credeam că numai Zăgrean vine sexual peste mine, așa cum era logic am fost ”respectată”, fiindcă cel puțin nu venea peste mine absolut niciodată când eram la ciclu, nu îmi atingea niciodată sânii, etc. Din 1990, când au început să mă violeze sălbatic, nu au mai ținut cont de nimic și veneau în orice zi sau noapte și extrem de pervers. Eu plângeam degeaba. După aceea nașul meu mi-a spus doar atât: că unii bărbați peferă să penetreze sexual femeia când e la ciclu, fiindcă astfel este mai simplu, ca un fel de lubrifiere. Deci, oricum eu nu puteam bănui nimic, în caz că ipoteza cu graviditate la ciclu e adevărată. Mi-a fost greață când nașul meu mi-a spus acel lucru, eu fiind monstruos torturată sexual ani de zile. În ultimii 7 ani poate m-au violat sexual de la distanță în mare parte numai când eram ciclu, foarte urât și diabolic.
Desigur, această dilemă rămâne nerezolvată. Adică e doar o întrebare. Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare în trecut, deși nicăieri în cărțile științifice nu am găsit o explicație clară pentru faptul că femeile ar fi atât de deosebite față de alte mamifere. Nu e scris în ceea ce am citit eu, pare ciudat așa o minune, de aceea mă mir. Oricum eu nu am fost niciodată idioată sau o persoană proastă, dar, cum am mai spus de atâtea ori, toată viața mea, încă din copilărie, nu m-am gândit niciodată la sex, în nicio formă.
6 ianuarie 2016
M-au măcelărit monstruos și de Crăciun și de Anul Nou și acum de Bobotează. Eu nu am avut nici cel mai mic păcat, greșeală sau dorință sexuală toată viața, exact așa cum am povestit și nu am fost niciodată nebună sau rea sau proastă. Ieri m-au căsăpit în tot corpul și am vomat vomă amară. M-au durut rău toți mușchii, coloana și organele interne în dreapta, la mijoc și în stânga, de fapt peste tot. Apoi au intrat monstruos sexual peste mine, căsăpindu-mă în uretră sau clitoris, nu știu ce era, nu mă pricep. Oricum au zis în gândul meu ieri seară că ei l-au omorât pe acela care spunea că mi-a distrus uretra încât de câțiva ani fac mult pipi pe mine. Eu nu cred că l-au omorât, ei sunt oameni foarte răi. M-au torturat monstruos c aîntotdeauna cu scopul de a mă viola de la distanță. M-au folosit toată viața drept animal de povară, am așteptat destul 31 de ani și jumătate, acum voi muri în curând. Am sperat destul, am crezut în Dumnezeu și în ceea ce e bun, dar ei nu vor să recunoască adevărul. Am fost mereu la fel cum sunt azi, nu m-am schimbat niciodată. Au intrat ieri tei- patru ore peste calculatorul meu, așa cum fac în fiecare zi.
Jur pe tot ce mai sfânt că de acum încolo mă voi concentra să termin povestirea a tot adevărul ep acest blog, apoi voi sparge porțelanurile vechi și mă voi arunca pe fereastră în iarna aceasta sau la începutul primăverii. Am așteptat destul și adeăvrul întârzie, de fapt nu va fi, toți spun peste mintea mea că eu ”trebuie să înțeleg că trebuie să mor fiindcă pentru ei este o rușine să recunoască adevărul”. De acum îaninte continui cu povestirea ISC de unde rămăsesem și voi ami avea câteva lucruri de adăugat. Sper că ați citit ce era pe blogul meu în enlgeză despr eoriginea familiei care m-a crescut, deși nu erau rudele mele de sânge. Dacă nu mă vor lăsa să continui să scriu, oricum mă voi sinucide, vă jur pe tot ce e sfânt.
Jur pe tot ce mai sfânt că de acum încolo mă voi concentra să termin povestirea a tot adevărul ep acest blog, apoi voi sparge porțelanurile vechi și mă voi arunca pe fereastră în iarna aceasta sau la începutul primăverii. Am așteptat destul și adeăvrul întârzie, de fapt nu va fi, toți spun peste mintea mea că eu ”trebuie să înțeleg că trebuie să mor fiindcă pentru ei este o rușine să recunoască adevărul”. De acum îaninte continui cu povestirea ISC de unde rămăsesem și voi ami avea câteva lucruri de adăugat. Sper că ați citit ce era pe blogul meu în enlgeză despr eoriginea familiei care m-a crescut, deși nu erau rudele mele de sânge. Dacă nu mă vor lăsa să continui să scriu, oricum mă voi sinucide, vă jur pe tot ce e sfânt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)