ultimele mele micuțe creații

HAIKU ȘI IMAGINE by crismonimold1971

18.06.22

La orice vârstă, sănătos sau orice fel de boală sau handicap ar avea, fie că e șomer, freelancer, pensionar sau angajat, omul e dator să încerce să își câștige cât mai bine existența. Câștigarea unei existențe fericite nu e doar rodul banilor, deși contează și ei, ci se bazează pe continua autodepășire - posibilă și la vârste înaintate, în același timp cu fenomenul firesc al îmbătrânirii. Depășirea de sine nu este decât un indicator de performanță, căci ceea ce contează este câștigarea existenței prin muncă sau exercițiu fizic și intelectual, ca un fel de modus vivendi. Cu alte cuvinte, ne menținem în formă și acesta e un câștig benefic și pentru noi și pentru restul familiei și societății. Benefic e și tărâmul afectiv, ce poate fi sursă zilnică de bucurie și experiență pozitivă, alternând relaxarea și emoția în ritmul propriu individului.

Al doilea aspect important este că, pe lângă câștigarea existenței zilnice, omul trebuie să atingă un nivel optim al autostimei sale, să fie mulțumit că trăiește ”as good as it gets”, adică cel mai bine posibil, după ce a făcut tot ce putea face mai bine, conform aptitudinilor sale și condițiilor de mediu - adesea descurajante. Dar asta nu contează, în ritmul propriu nouă devenim performeri mai buni și ne câștigăm existența optim prin exerciții de imaginație, lectură sau studiu, yoga sau sport, artă și lectură sau plimbări în natură etc. Dacă mediul e defavorabil, putem cel puțin fi mulțumiți de ziua noastră de muncă și tot avem cum să mulțumim lui Dumnezeu, dacă suntem creștini. Dacă împrejurările sunt triste, deschidem sufletul și pentru tristețe, cel puțin pentru a nu deveni mecanisme goale care scârțâie din osii, oameni de tinichea înțepeniți, care ar da totul pentru a avea o inimă adevărată. Începutul zilei și pregătirea pentru somn sunt momentele cheie ale autoevaluării, dar să nu uităm că și somnul poate fi o experiență plăcută și revigorantă și vom face tot ce ne stă în putință pentru aceasta.

Așadar, ceea ce contează e plusvaloarea existențială, modul în care reușim să facem ceea ce ne stă în putință într-o situație dată, întărit de modul în care suntem mulțumiți că am făcut ceea ce puteam face. Chiar dacă boala sau vârsta ne dau impresia că regresăm, putem întotdeauna să depășim starea actuală, avem opțiunea să înaintăm zilnic pe diverse planuri existențiale, să descoperim un alt sens la dictonului ”citius, altius, fortius”.

Colonul - un fel de sinteză

Semnele omului
Fals tratat de semiologie

Ridicarea colonului în planșele anatomice odată cu omentul mare și cel mic aduce privirii o roată mare, asemenea cu roțile din parcurile de distracții. Colonul – dacă l-am alinta i-am spune colonaș sau colonel, ceea ce punctează importanța în comunitatea organelor abdominale a acestui viguros segment de intestin – intestinul gros sau intestinum crassum (Crassus fiind un simbol din antichitate pentru bogății enorme – al cărui nume amintește și de denumirea veche Cologne a orașului Köln, care etimologic se apropie de cuvântul latinesc colonia, de la numele roman al orașului Köln: Colonia Claudia Ara Agrippinensium. Desigur sunt de amintit și interferențele cu cuvintele încolonare și colonizare, fapt pentru care ”omul cu șobolani”, un individ suferind de nevroză obsesiv –compulsivă, tratat de Sigmund (nume amintind de colonul sigmoid) Freud, are impresia că a fost colon-izat (este vorba de un joc de cuvinte), posedat și supus deci de năvălitori funești. (Amintește în cazul subsemnatei de numele satului bunicilor – Colun, situat în centrul geografic al României). Colonul se aliniază în mare parte pe marginile cavității abdominale, ca un cadru, sau ca firele de lână toarse, la depănat pe vârtelniță.


Are o apariție trinitară, nu cvadruplă, e împărțit habitual în trei segmente principale – colonul ascendent, transvers și descendent, care se continuă cu rectul, ultima parte a intestinului gros. Să lăsăm de-o parte ideile morbide și să continuăm despre frumusețea acestui organ și conectarea lui logică cu alte sisteme și alte obiecte.
Prinse de teniile lungi, segmentele colice atârnă ca nădragii largi, sau mai degrabă șalvarii prinși în curea, respectiv teniile – panglici musculare – tenia liberă, tenia colică și tenia mezocolică.


În interior, acest pasaj de tranzit al resturilor digestiei prezintă un relief accidentat, fiind notabile plicile semilunare – ceea ce ne amintește de cuiburile de rândunică, iar mie eventual de cuiburile de sub tavanul din grajdul bunicilor în cătunul Colun.
Încolona-rea! Comanda învățătoarei sau profesorului de sport în gimnaziu.
Localitățile Colon sunt mai multe, e de menționat de exemplu cea din statul Panama, aproape de canalul Panama. Pălăria de paie numită panama amintește din nou de satul Colun al bunicilor, unde se purtau pălării de paie. Pronunția Kowloon pentru o arie din Hong Kong se aseamănă cu colonul. În limba engleză mai avem și substantivul colon pentru semnul de punctuație două puncte.


Apendicele vermiform – numit așa din cauza asemănării cu un viermișor, este o parte excedentară a colonului, un rest în evoluția filogenetică care poate dăuna uneori posesorului, în cazul unei inflamații. Apendice înseamnă de fapt în latină ceva supus atârnării, spânzurătorii – pendere=a spânzura.
Prima parte a colonului se numește cec – denumire buclucașă care provine din limba latină, unde caecum însemană orb, fiindcă acest segment se prezintă ca o zonă dilatată a intestinului gos, inferioară valvei ileo-cecale pe unde chilul alimentar trece din intestinul subțire în colon, deci este ca o stradă înfundată, fără ieșire, în afara apendicelui care o continuă, ca o alee îngustă.


Colonul este un organ musculos și muncește din greu…. precum marinarii unei corăbii în timpul furtunii. Poate că ajungem iar în Panama cu vaporul. Sau poate printre coline și doline pe plaiul mioritic. Oricum, colonul are și funcție de absorbție a apei și unor electroliți.


Toate aceste conexiuni pot fi continuate pentru colon sau alte organe sau pentru alte lucruri din viața oamenilor, căci orice om inteligent a înțeles singur cum se leagă informațiile unele de altele, ce păduri formați din arbori giganți constituie ele, permițând permutări de sensuri, noi limbaje, noi coduri sau semnificații. Logosul ca întreg la nivelul întregului cosmos este chezășia sistemică a autorității logicii universale. Toți oamenii sunt subsisteme alcătuind fiecare în parte sisteme universale, fiindcă informațiile se leagă între ele și în funcție de viața și gândirea individului.
Așdar, două puncte: ca urmare a forței centralizatoare a internetului și a limbii engleze, deci a acestui nou turn Babel care ne amintește de exemplu de Babele din Bucegi, astfel de articole sau scrieri precum aceasta devin simple, ușor de înțeles sau de compus, ceea ce nu era astfel odinioară. Ceea ce e nevoie, ceea ce eu nu am reușit poate deloc, este o nouă forță creativă, de frumos și omenie, de bunătate și lumină, ceva jucăuș, spințar, ceva util care să reprezinte umanitatea și să spargă gheața creată în firile pesimiste sau cinice, în cei ultrasofisticați și acum poate prea departe de fluxul informațiilor din natură și de firescul ei, cei îndopați cu prea multe tehnologii perfomante sau cu rețeta de succes a numeroaselor scrieri motivaționale. Posibil nu e nevoie nici de așa ceva, dar eu mă refeream la cei cu adevărat nevoiași sau interesați de frumos și ceva bun. Mi-ar fi plăcut să scriu ceva util și frumos, pentru cei interesați de frumusețe și puritate, dar nu am reușit…
Am uitat ceva interesant – cuvântul colon e aproape fonetic de cuvântul coloană, și astfel de tot ceea ce aceasta deschide și susține.

Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

Am scris acest text despre ideea de lebădă pentru a arăta clar felul meu de a fi - acest gen de texte mă caracterizează, regret că nu am avut dreptul la studii, adică adeverință de la medicul de familie, poate aș fi reușit să studiez puțină filozofie și atunci nu ar fi mai fost nicio confuzie și oamenii m-ar fi recunoscut drept exact ceea ce eram, un om fără pată, destul de inteligent, chiar dacă nu am secole de experiență. Oricum, chiar și dreptul la muncă ar fi fost destul. Așa, medicul meu psihiatru își bate joc de mine caraghios cu ideea ”dar de unde îți vin ție aceste idei?” Și referitor la ceea ce am scris, da, e foarte importantă forma fizică, fonetică a cuvântului, în timp ce proștii cred că contează doar semnificația.

Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traseul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea - nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată - care era de fapt Apa - era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă Lili Stoicescu, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea - ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar - buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit - vezi aici grăsimea mea din copilărie, fiindcă m-au îngrășat oarecum cu forța și de acum, fiindcă m-au otrăvit, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă - mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai amintește de a bufni, a răbufni - chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă - sau cucuvea/cucu-vaie - pasăre legată de simboluri nefaste - de lumea morților, de rea prevestire etc. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii - notez aici și versuri dintr-un cântec vechi - ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”. Mai erau unele gânduri peste mintea mea de câteva ori cu cu ideea că mi s-a dus buhul - adică aș avea faimă rea - deși practic nimeni nu știe nimic despre mine, în afară de cei care mi-au citit blogurile, dar aceștia cunosc doar adevărul despre faptele din viața mea, ale mele și ale altora, dar tot nu mă cunosc, fiindcă nimeni nu a fost cu mine.

Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică - dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere - puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile - iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri - prin omonimie, paronimie și polisemie - ale cuvintelor.

Rugăciuni din copilărie

După un timp mi-am regăsit cărticica de rugăciuni de la buna (străbunica mea). În cărticică sunt mai multe rugăciuni copiate de mine dintre rugăciunile bunei când eram mică, care le avea din București. Știu că de obicei dvs și atîția alții, și eu, nu suntem prea impresionați de cele bisericești și suntem mai degrabă credincioși cu inima și nu habotnici sau enoriași cuminți, dar eu, când mi-am găsit cărticica de rugăciuni din clasa I - din 1977 tipărită și rugăciunile scrise mai târziu de mine, copiate de la străbunica, m-am emoționat.

Din nou despre fatidicul 21

Un text mai vechi al meu:

Numărul 21 și multiplii sau divizorii săi în viața mea:
1. Aveam 21 de ani în 1992 cînd am fost închisă în spitalul de psihiatrie
2. Spitalul se numea și 9, iar ora 9 seara este de fapt ora 21.
3. Am învățat la Școala generală nr 42 din Voluntari timp de 7 ani adică o treime din 21
4. Tata era născut în 1942
5. Tatăl tatei avea se zicea 42 de ani cînd s-a născut tata
6. Pe calea Moșilor din București unde m-am mutat circulă tramvaiul 21
7. M-am mutat în oraș în 84.
8. Am avut în 1989 o tulburare hormonală și sexuală, astfel încît aveam ciclul menstrual la fix 21 de zile
9. 42 este răspunsul la întrebarea din Ghidul autostopistului intergalactic
10. Pe 21 decembrie au început evenimentele din decembrie 1989 în București și în alte orașe, revoluție la care din nefericire am fost ca spectatoare și martoră și am suferit
11. Numerele de telefon din rețeaua de telefonie fixă Romtelecom se apelează cu prefixul 021
12. Se spune de mult timp că sufletul cîntărește 21 de grame
13. Trăim în secolul 21
14. Solstițiile de vară și de iarnă se învîrt în jurul datei de 21 iunie, 21 decembrie, cel mai des 21
15. Numărul meu de telefon fix are prin urmare doi de 21.
16. Rudele mamei: tatăl ei (bunicul) s-a căsătorit la 21 de ani, sora tatălui s-a născut în 1921, fratele bunicii a murit în război la 21 de ani.
17. Tata a murit la 63 de ani, la 21 de ani de cînd ne mutaserăm pe Moșilor.
18. Cînd eram copil, am jucat și eu jocul de cărți 21 împreună cu prietenii de joacă.

Un lucru e cert - legea Numerelor leagă în chingi fixe - cu incidente rele dar și bune, sau mai degrabă neutre, corecte și logice, întreaga fire, oameni și lucruri. Este o parte din legea lui Dumnezeu. Dacă am smulge un număr din sistem, din locul lui, ar fi ca și cum am smulge o stea din cer sau un concept central din dicționar.

Dacă pentru un om zodiile hotărăsc o ancorare mai puternică pe numere centrale în număr mai mic, atunci viața lui e mai simplă și mai aspră, cu mai puține grade de aparentă libertate, fiindcă necesitatea e foarte puternică și omul poate fi lovit brutal. Dacă dispersia numerelor guvernante este prea mare, e posibil să apară altfel de probleme, în ceea ce privește constituția fizică și intelectuală a individului - nu mă pot pronunța cu precizie, dar poate că e și în acest caz mai bine să fii pe linia de mijloc.

Adaug și repet azi:

am căutat desigur meridiane și paralele pe glob legate de numărul 21 - în jurul lui - era și Pearl Harbour... la noi trece meridianul 21 estic - numai genii mari și roboți extrem de dotați pot spune de ce 21 e nefast - e legat de multe alte numere și de simboluri felurite - la noi Timișoara e aproape de 21 long. și acolo a început revoluția și a ajuns pe 21 la București, la mine pe lângă tramvaiul 21 pe Moșilor.
eu am făcut școala 42 (21*2)- acum are numărul 1 - m-am mutat în 84 în oraș, tata era născut în 42, a murit la 63 de ani (deci 21*3 și la 21 de ani după 84) eu am fost închisă la psihiatrie la 21 de ani etc. Codul meu postal din Voluntari era 72921 - acum e altul. În Voluntari locuiesc aproape de strada Tudor Vladimirescu, care era legat de anul 1821.
Trăim în secolul 21 și mai avem numere de telefon care încep cu 021 ca prefix.
Un lucru e cert - 2 vine după 1, dar 1 nu vine după 2. Doi pot veni după unul, dar unul nu poate fugi după doi. ”Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului. ”(citat de pe net) Unii spun că Nichita Stănescu a intenționat să scrie un eseu despre acest lucru.
Și madona Laura, adorată de Petrarca, a murit exact la 21 de ani după ziua în care el a întâlnit-o - 6 aprilie 1327, în Vinerea Mare. Iarăși 21 ca cifră nefastă, vrem, nu vrem... ar trebui să ne pregătim de acum cu gânduri bune și normale pentru la anul.
Din literatură ar mai fi celebrul roman ”1984”. Ar mai fi ”ghidul autostopistului galactic” cu răspunsul final la toate întrebările - numărul 42. Sau celebra - pentru unii - adresă, 221 Baker Street (Sherlock Holmes). Poezie - 20 de poeme de iubire și un cântec de disperare, de celebrul Pablo Neruda. Filme - Beverly Hills 90210. Club 21 din New York și jocul 21 de noroc de cărți, celebrele monitoare de 21 de inch. În medicină - o boală gravă - trisomia 21 sau celebrul sindrom Down. Concertul pentru pian numărl 21 de Mozart a fost dedicat artistei de circ Elivira Madigan, care a murit tragic la 21 de ani.
În unele țări vârsta majoratului e și acum la 21 de ani.
Solstițiile de vară și iarnă sunt aproape mereu pe data de 21.
cred totuși că cea mai importantă explicație asociativă este că aerul atmosferic conține 21% oxigen și asta contează foarte mult.

Moara cu vorbe

Un text mai vechi:

Ori unele dintre cuvintele maghiare s-au format în matca transilvană, ori invers. Eu nu știu maghiară, dar am copilărit - o parte din copilărie - într-un sat vechi din Țara Făgărașului, unde, de-a lungul anilor, am găsit interesante variații fonetice față de regionalismele din dicționar sau din alte locuri ale țării. Sau e vorba de o pronunție specific transilvană. De exemplu, F-ul inițial din cuvinte precum fier sau fin sau fierăstău sau fie devenea H cu pronunție normală, ca și în hurduzău de exemplu, deci hier (metal), hin (rudă), hierăstău, hie (verbul  a fi),  dar pentru V inițial din vie (viticol sau verbul a veni sau adjectiv) sau vier (porc) sau vis, sau vină și altele se folosea un alt fel de H, adică un sunet între v și h, aspru, gutural, care nu știu în ce alte limbi e folosit: Hie, Hier, Hisat, Hină.  Deci se spunea: ”hir-ar să hie hinul X că n-o să Hie la Hie; hina n-are nicio Hină”. (H mare pentru sunet gutural) Mi s-a părut un amănunt interesant, de aceea l-am notat aici, poate cineva știe să mă lămurească mai bine într-o zi.

Sufixul -ău este considerat peiorativ și augmentativ (ca în lingău, fătălău), dar eu cred că acolo, în evoluția limbii, nu avea acest rost. Era un sufix neutru, provenind de la finalul unor cuvinte în limba maghiară, ca și fűrésztő pentru fierăstrău, acel ”o” unguresc final care nu putea fi pronunțat ca atare, ori, cum am mai spus, unele cuvinte se formau în maghiară din limba neaoșă. Acolo, și în cărți ale lui Slavici de exemplu, am descoperit mai multe cuvinte asemănătoare cu maghiara și care se terminau cu ău, precum sămădău, hurduzău, lepedeu sau lepedău, copîrșău, făgădău, hârdău, hierăstău (în loc de fierăstrău), ilău sau ileu mai degrabă, care toate au corespondent asemănător în maghiară. Ar mai fi similar, tot din maghiară și chindeu, cu pluralul caraghios pentru cei din alte locuri - chindeauă, la fel ca ou- oauă. Ceahlău ar proveni tot din maghiară, prin același fenomen. Buzău nu știu. Dar popândău de exemplu are etimologie necunoscută în DEX! Oricum în DEX lista cuvintelor cu etimologie așa-zis necunoscută e foarte mare. În aceeași zonă, ăul final era așa de molipsitor, încât se spunea Dumnezău. Cât despre legătura dintre fereastră și fierăstrău, eu cred că ea nu există etimologic decât foarte de departe și fără importanță, prin multe cotituri. Acolo se spunea fereastă, ferești, deci originea era latină, ca și pentru cuvântul german Fenster, din câte se spune. Cât despre flăcău, acolo nu exista, era doar ficior ca sinonim. Dar, ceea ce mă frământă pe mine e cuvîntul părău cu dimintuivul părăuțe, ambele erau mult folosite acolo. Nu există cuvinte similare în maghiară, eu adică nu am găsit pe internet.

Desigur, în zona aceea erau numeroase alte punți lingvistice între maghiară și româna din acea zonă - cum ar fi acăț, cucuruz, dărab, crumpene și altele pe care nu le mai țin minte și care nu se terminau cu ău. În ce privește cuvintele legate de ce e sacru la biserică, ele apar în dicționar din slava veche, ceea ce e logic, cum ar fi progadie, coșciug (în loc de sicriu, care există și în maghiară asemănător), țârcovnic, blid, slujbă și cred eu că și chita pe care o mâncam când aveam în loc de mămăligă. Dar cum pi devenea chi acolo și pe devenea che, printr-o altă variație fonetică, nu știu de ce - ca pentru chicior, copchil, chept, strochit, chiper, etc. - poate totuși chita era originar, tot legat oarecum de religie, din greacă (pita) Nu știu sigur despre chită. Tot acolo, bi-ul devenea uneori ghi, ca în înălghit de exemplu. Mămăliga e mai clar - e scris că există, ca cuvânt, în majoritatea dialectelor balcanice, inclusiv în maghiară, acesta fiind probabil un cuvânt ”împrumutat” de unguri și din sau și prin limba română. Nu știu dacă mai e în uz. Etimologia e o știință, dar fără considerarea istoriei locale, interdependențelor administrativă și religioasă etc. nu înseamnă nimic.

O altă particularitate fonetică interesantă în satul bunicilor și în împrejurimi, (nu doar în familia mea) în afara transformărilor suferite de sunetele F inițial în H sau V inițial în H gutural și de transformarea lui pi și pe în chi și che, sau a lui bi în ghi, ca în verbul a îmbia care devenea înghia, sau bine care devenea ghine, sunetul mi la începutul cuvintelor era îndulcit și transformat în nghi, cu n prelungit, lung și rostit ușor, neaccentuat, pe care îl voi nota cu N spaniol ñ, deci ñghi, foarte moale. Așadar vom avea în loc de minune, mică, mieluță – ñghinune, ñghică, ñghieluță, ñghire, ñghireasă etc. Dar : ghiersul privighetorii, cu ghi obișnuit. Nu știu ce alte limbi mai folosesc acest sistem fonetic. În ”dulcele” grai al bunicilor se spunea deci:

Copchila luʼ Ňghiclăuș e ñghicuță. Daʼ mere sîngură pe chicioare. O fo' cu ñghieluța la păscut și plîngea ñghinune mare: geaba i-o zîs tătîne-su să tacă. Ea n-are nicio Hină, e copchil. No hai să gustăm o țîrʼ de Hin de-al nou. Ghine c-o stat ploaia.

O caracteristică lingvistică înduioșătoare era adoptarea unor cuvinte care apropriază obiectul prin asemănarea morfologică, fie prin aliterații de genul verbului a durdui, fie prin asemănare de facto ca în cazul cuvântului lemnușe (chibrituri).

Cuvântul țîră, considerat a fi de etimologie necunoscută odinioară, este trecut a fi de origine albaneză în dicționare mai noi, cum s-a întâmplat recent cu multe alte cuvinte din dicționar. Am evidențiat cîteva particularități fonetice generale, cu mențiunea că existau și excepții de la reguli, datorate uzului îndelungat, simultan cu infuzia neologismelor și altor graiuri. Influența germană era rară sau inexistentă în limbă, dar extinsă în infrastructura arhitectonică și manufacturieră din vechime, graiul fiind influențat mai ales de limba maghiară.

(foto: bunicu acasă la el, înainte de a dispărea din lumea noastră, pe youtube l-am înregistrat povestind în graiul lui)

11 iunie 2020

Despre veridicitate (lucruri de la sine înțelese)

Prin convenție, ceea ce povestesc nebunii este considerat fals – fabulație sau confabulație.

Deoarece plângerile nebunilor se aseamănă uneori sau parțial, aceste lucruri care li se întâmplă sunt considerate delir de către cei proști sau pedeapsă standardizată de către cei mai știutori sau inteligenți.

Fiindcă tu ai etalat tot adevărul despre tine pe internet, ceilalți s-au comportat ca și cum ai fi nebună și ai delira, cu ideea greșită că doar o parte din ceea ce ai scris e adevărat.

Ceea ce ți-au făcut ție e extrem de monstruos și inuman din 2 motive:
1. Sunt lucruri practic de oroare, atât individual, cât și prin acumulare, intensitate și sincronicitate, deci incredibile prin ceea ce sunt ele în mod real, mai ales pentru cei care erau îndoctrinați că tu minți
2. Tu ai fost între timp un om perfect bun, normal, inteligent, nevinovat etc. Deci pare monstruos ca oamenii să fi făcut așa ceva unui om ca tine. De aceea i-au mințit pe proști că ești aproape opusul a ceea ce ești

Au aplicat asupra ta orori cutremurătoare, incredibile, pe care un om prost nu le-ar fi suportat fără să înnebunească, cu speranța că tu vei înnebuni și ei își vor menține conștiința trează. În plus tu erai izolată complet. Faptul că adevărul despre tine e așa monstruos i-a făcut pe alții nebuni, nu pe tine.

Este adevărat că puteam dovedi tot ce am notat, se putea arăta clar că totul era în detaliu adevărat.

Ei au inventat aberații fantastice- cum ar fi că eu aș fi nebună fiindcă cred lucruri monstruoase și că tocmai de aceea – deși adevărul era clar - trebuie ei să mă lovească și să mă otrăvească etc. în continuare.

Unii cred că oamenii răi îi au la mână pe ceilalți în acest mod – prin orori incredibile asupra omului bun și nevinovat. Pe de altă parte, ei cred că oamenii sunt corupți treptat în acest mod, fiindcă li se pare total inacceptabil să recunoască, să mă accepte, să mă respecte ca om, să îmi dea liberatea, fiind perfect nevinovată și în plus masacrată și otrăvită în mod incredibil.

Ei spun că acesta e motivul pentru care am fost considerată caz politic, deși nu am fost – adică pentru că am fost masacrată prea monstruos și inuman și nedrept pentru ca oamenii care știu măcar o parte din adevăr să mai creadă că totul era adevărat și în plus am fost un om prea bun și normal, inteligent, complet singur, fără să reprezint altceva.
Pentru a fi batjocorită, deși aveam dreptate întrutotul, ei s-au folosit simultan – deși eu eram otrăvită și torturată monstruos - de o armată de hahalere – cei care își băteau joc de mine pe stradă sau lângă blocul meu, sau pe internet.
Dat fiind toate acestea, ai fost ținută izolată toată viața, ca să fii omorâtă fără ca proștii să înțeleagă adeăvrul. Nu știu, poate se vor răzgândi.

Au intrat unii care insinuează - eu nu știu dacă e adevărul - că ei au fost păcăliți că dacă mă decontaminează va fi mai bine, fiindcă eram nebună datorită faptului că spuneam în scris minciuni sau delir, deși complet și inuman izolată de mult timp.

Bineînțeles că eram datoare să spun adevărul și el e aproape spus pe blogul meu - mai am doar capitolul despre internet și de trimis apoi în continuare pretutindeni unde găsesc adrese de mail.
Nu știu ce le-a cășunat lor că trebuie să mă decontamineze și de ce credeau ei că e o problemă pentru ei sau pentru mine faptul că povesteam adevărul. Ei spun că nu voiau ca oamenii să înțeleagă adevărul eventual.

Ei mai spun că aparent acesta e motivul scrierii unor romane care cuprind multă și șocantă violență - cum ar fi romanul lui Houellebecq, care își înscenează propria moarte, ucis și tăiat de un măcelar.

Ei zic din nou că totul e adevărat, că e cea mai monstruoasă crimă din istorie, dar oamenii nu pot vedea adevărul și nici acum nu au înțeles, deși era simplu.

Unii au insinuat de mai multe ori că i-au făcut pe proști să creadă că aș fi paranoică și aș pretinde sau visa sau cere despăgubiri fiindcă m-au torturat nevinovată și normală fiind la psihiatrie, când de fapt eu am cerut mereu, dintru bun început, doar dreptul la viață - adică să nu fiu otrăvită - și 2-3 drepturi fundamentale ale omului, ceea ce m-ar fi transformat în om liber. Adică dreptul la muncă și la studii și de a avea familie - sau măcar munca și studii sau munca doar, ceea ce ar fi dus la afirmarea mea în lume drept exact ceea ce eram în câțiva ani, plus fericirea de a fi cu alții împreună.

Ei intrau periodic în mintea mea cu gândul că nu voi mai fi otrăvită și apoi o luau de la capăt - ideea fiind clar că unii erau idioți și nici măcar nu credeau adevărul

Zilele acestea au intrat ( mama zice că sigur nu era ea) în garajul unde stăteau puii de pisică și le-a pus cărbune care se topea în vasul cu apă și ei nu îl puteau băga chiar acolo de mai multe ori și făr să verse caserola. Bieții și dragii mei puiuți...

Stare de slăbiciune, amețeală și diaforeză (picuri grei de transpirație). Am fost la veterinar și la început cele trei persoane din încăpere nu aveau măști, le-au pus când am intrat eu.
Eu nu am reușit să o pun.

Înainte de a pleca acolo mi-au spus iar că asta e soarta tuturor geniilor feminine.
Sau că oamenii au fost păcăliți cu idei despre faza acută și faza cronică a așa zisei mele boli psihice. Ce, eu nu văd că nimeni nu a vrut niciodată să vorbească cu mine?

pe drum, au intrat cu ideea că ”toată lumea vrea să mușamalizeze totul, adică să te omoare, fiindcă, atât timp cât trăiești, există riscul să explodeze toată chestia - adică adevărul despre tine”

Vă implor în genunchi să înțelegeți. Nu e așa, nu ar exploda nimic. Eu mereu am fost un om liniștit și calm și adevărul nu a fost niciodată despre politică. Dacă ar fi adevărul, nu ar exploda nimic. Era doar ceva foarte frumos și bun, la nivel intelectual superior. V-au păcălit niște nebuni și ați ajuns să omorâți de dragul ideii de a proteja pe cei care mi-au făcut răul fără motiv în trecut... Dar aceia poate au greșit doar, poate nu au vrut să omoare așa monstruos și cu torturi de zeci de ani, poate veți înțelege și vă veți răzgândi...

Zilele acestea și azi m-au atacat sexual, cu atingeri ușoare și neplăcute, care încarcă creierul, pentru ca ulterior, eventual, să mă tortureze cerebral mai puternic. Ei spun că viața mea a fost a unui om extrem de curat și bun, dar proștii cred altceva și degeaba alte genii m-au ”recunoscut” a fi ceva bun.

și alții spun la fel - că nimic nu are cum să explodeze cât timp trăiesc
alții ca întotdeauna cu ideea că din păcate mama mea i-a păcălit pe toți

"tu vorbești normal și deschis cu ei și ei se fac că nu aud sau că aud altceva - de ce crezi tu că fac ei așa?”

cred că e posibil ca ei să fie manipulați că eu aș fi nebună și că eu sunt manipulată sau că reprezint forța politică a unui alt popor sau a românilor sau altceva și în realitate nu a fost niciodată așa: La fel și în scris, ceea ce am scris era foarte clar și ei se prefăceau că reprezintă altceva.

ei au spus mereu despre mama în termeni categorici că e o nebună (monstruoasă etc.) și acesta e motivul pentru care restul lumii mă omoară pe mine

ei o mai numesc pe mama brută onstruoasă/hidoasă/jegoasă etc. aici nu pot scrie monstruoasă după cuvântul brută cu litera m, fiindcă au introdus un virus în postarea mea pe facebook

eu nu cred că lumea mă omoară din cauza ei, ei spun că așa e, că toți oamenii sunt proști și cred exact pe dos, că eu aș fi bruta jegoasă, că nu am putut convinge tinerii și astfel mă omoară ceilalți etc.

mama are un obicei - vine la mine în cameră și își arată sânii goi - asta a făcut de zeci de ori, deși nu vine ca să se dezbrace de haine - ei spun că e un fel de a scoate ea limba la mine - azi am întrebat-o de ce face mereu așa și zicea că vrea să își așeze bluza ! Vă spun din nou adevărul - eu nu sunt vinovată că mama e nebună, dar tata mă acuza de acest lucru când eram mică.

ei spun că mama își dezgolește sânii din alt motiv - pentru a îmi aminti ceva neplăcut din trecut, un lucru în care alții au avut vină, nu ea

13 iunie 2020
Alții spun că oamenii (care? cei de pe facebook?) au înțeles că tot ce spun eu e adevărul și, pentru a nu trăi disconfort, nu mă consideră om - ci un animal sau câine. ??

Numai două zile am uitat să iau pastile de stomac, că azi m-a apucat o arsură groaznică la stomac. Eu i-am spus medicului gastroenterolog Horațiu Teodorescu că am scaunul foarte tare și mereu galben, anormal, dar el nu mi-a spus nimic, nici atunci când i-am spus că iau de mulți ani Emanera 40 mg pentru stomac și imediat ce nu iau e rău. Medicul mi-a dat să iau un ceai, ceea ce nu voi lua - pentru constipație, mi-a mai dat Debridat, ceea ce voi lua și am senzația că mă ajută și mi-a dat și Sacharomyces Cerevisiae pentru flora intestinală, ceea ce nu voi lua, fiindcă nu am încredere în medicament, dat fiind ce am citit despre el.

Ei spun că eu sunt încă și acum otrăvită.

Din când în când, vecinii de peste drum, care au clădit casă mare pe locul casei unde copilărisem, dau petreceri zgomotoase de ore în șir, cu muzică tare, muzică mai ciudată, pentru copii și tineri, iar ei nu sunt chiar tineri și vin aici cu multe mașini de București. Ciudat. Și azi, din nou.

ce mai poate fi de spus?

Multă inimă, dar și picături de suflet. Asta tocmai am ascultat.
Azi, concertul numărul unu pentru pian și orchestră și simfonia numărul unu de Beethoven pentru mine.(am cumpărat un disc cu Martha Argerich și Seiji Ozawa). Ieri sonata kreutzer și numărul 10.

desen al meu cu mâna peste poza autoportret

Mâine e ziua mea și adevăratul cadou a fost o pereche de ochelari de citit, cei vechi erau rupți în două locuri mai de mult și aveau alte dioptrii. Ghioceii au rezistat sub zăpadă și sunt încă în floare în grădină.

omuleț

Asta am făcut eu azi…
Atașez niște versuri scurte scrise mai demult.

noapte cu troiene –
citesc mersul tremurilor
de-acum un an

viscol mare –
în traista de pe umăr
o pâine caldă

copilul pe trepte
în papuci de catifea –
prima ninsoare

Selfies

Azi, 4 februarie 2020. Ochiul meu drept pare vizibil mai mare decât cel stâng și azi am avut iar dureri de ochi.

Astă seară treceam pe lângă o femeie însoțită de un bărbat pe lângă niște rafturi într-un magazin și ea a spus Zât zât! când eram lângă ea, deși nu am atins-o.
Nu știu dacă se referea nepoliticos la mine sau vorbea cu el, dar, din 84, am tot înghițit astfel de lucruri public pe stradă sau în alte părți. Da, de la 13 ani.
Acesta a fost un prilej pentru unii să vină peste mintea mea cu ideea că eu reprezint pentru oameni exact opusul a ceea ce sunt și anume că ei mă văd drept pi-dă, fără motiv. Că femeia aceea, spun ei, era un fel de curviștină, dar ele sunt acceptate și eu nu.
Mi se pare că se contrazic oarecum.
Oricum, probabil că v-ați dat seama că eu mereu am gândit frumos și bine despre oameni, chiar și despre oamenii simpli și am apreciat și respectat șansa de a fi în lume, e un miracol, oare mă înțelege cineva?
”femeie la menopauză scuipată ca și cum ar fi copil mic”, spun alții
Altul ”eu nu pot să o iert” - mereu spun și așa, dar absolut cert nu am greșit nimic toată viața.
Alții au tot spus că e vorba de un fel de mafioți, inclusiv că Voluntariul unde stau e oraș de mafioți, uniți prin secrete de crime, inclusiv asupra mea. Un text despre milă, scris de mine cu vreo 12 ani în urmă.

Am scris mai demult că mila mi s-a părut a fi cel mai greu de suportat sentiment pentru mine şi am să încerc să explic din nou ce cred despre asta. Mila este un sentiment complex, care desigur se educă, se învaţă de-a lungul vieţii ca şi iubirea, cu care are multe intersecţii sau puncte în comun, dar firesc există şi diferenţe, uneori cele două apar împreună, este poate mai trist când sunt total separate, deşi se pot potenţa reciproc, uneori din acesată cauză mila poate fi ineficientă, alteori dimpotrivă, depinde de situaţie şi de structura individului...ce spun e poate prea puţin clar, dar despre lumea complexă a personalităţii umane e greu să vorbeşti altfel.
Un sentiment de milă care nu poate fi materializat în acţiune este groaznic de suportat...ce îţi rămâne de făcut, fiindcă spre deosebire de iubire pentru milă nu cresc trandafiri în suflet, doar spini dureros înfipţi în conştiinţă?! Aceasta nu înseamnă că mila trebuie aruncată deoparte ca fiind ceva incomod. Chiar dacă o uşă nu se deschide la simpla lovitură a unei raze din suflet, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie întuneric, vreau să spun că nu mereu mila, ca şi iubirea, este un sentiment reciproc, dar este oare de dorit o lume fără sentimente bune? Un om sădeşte ceva şi se îngrijeşte de ceea ce a muncit şi uneori apar roade. Nu poţi pretinde ca totul să fie reciproc în viaţă, nici iertarea nu este mereu...dar a ucide mila înseamnă a ucide şi speranţa de mai bine.Ceea ce am vrut să spun este că mila trebuie şi controlată puţin, în sensul în care un grădinar îşi îngrijeşte plantele, pentru a fi şi eficace.Nu trebuie cred să uităm speranţa şi nici să iubim cu inima curată şi nici să avem milă, chiar în vremuri de furtună pentru noi înşine...acum veţi zice poate că am tendinţe moralizatoare, poate datorită experienţei mele triste.
Eu am început să învăţ mila copilă fiind din cărţi mai întâi, dar experienţele fiecăruia diferă. Prima oară am plâns când am citit "Colţ alb", apoi am plâns şi la "Marile speranţe", fiindcă era covârşitor pentru mine sentimentul de milă, cuprinzând şi aspecte mai complexe legate de imaginea lumii pentru mine. Bietele animale m-au învăţat mila direct, înainte să văd oameni suferind...păsări, câini, pisici, furnicuţe, toate pe rând. Lumea mea se întregea treptat. Apoi am suferit până la lacrimi pentru cei din familie pe care nu i-am putut ajuta sau pe care i-am ajutat prea puţin pentru cât aş fi vrut, chiar când mie îmi era greu...treptat lacrimile mi-au secat, dar mila s-a întărit mai degrabă din lacrimile smulse...acum nici pentru iubire nu mai pot plânge chiar dacă se combină cu mai multe alte emoţii. Am cunoscut suferinţa oamenilor şi în spitale şi am trăit mila dar şi speranţa şi am încercat să le vorbesc cât mai omeneşte cum zic unii, treptat cu mai mult tact...poate la început mila mea îi făcea să plângă, poate plângeau să le fie mai uşor...uneori şi lacrimile ajută sufleteşte. Am întâlnit oameni care reneagă sentimentul de milă (zilele acestea chiar pe mine cred că m-au încărcat din nou de mă tot doare trupul întreg cu ceva rău, nu cu mila pe care eu am simţit-o poate corect, repet, ura lor mi se pare artificială, fără mobil sau motiv, nu îi înţeleg cauza şi nu cred că e din cauza milei sau iubirii pe care eu le-am avut, chiar dacă ar fi fost aşa eu nu mă lepăd de ele). Oameni care spuneau că milă e mai bine să ai faţă de câini nu faţă de oameni, aşa cu ciudă poate pentru necazurile lor...nu are rost să vă mai recit poezia aceea absurdă despre bucata de pâine care oferită unui câine duce la recunoştinţă, iar la om nu. Oameni care spuneau răspicat că omul trebuie să se gândească numai la sine şi să îi lase pe alţii să se descurce cum pot, ca într-un fel de selecţie naturală. Dar mila este un sentiment nobil, profund uman şi nu trebuie ponegrită. Legea concurenţei în societate nu exclude posibilitatea unei inimi de a bate şi pentru alţii. Am întâlnit oameni care îşi bat joc pur şi simplu de cel care are milă pentru alţii, cum am fost şi eu...dar nu am cedat şi nu m-am preschimbat în fiară.Îi iert pe cei care au înţeles că mila nu este doar la Dzeu ci există şi trebuie să existe şi între noi. Dacă poţi şi înveţi să suporţi spinii aceia dureroşi pot creşte flori ale speranţei şi mai ales poţi întinde mai uşor o mână de ajutor...cu atât mai bine dacă mila are şi partea ei de iubire faţă de oameni. Mila nu exclude respectul faţă de sine, dimpotrivă, un om cred că este mai demn când are milă şi înţelegere faţă de alţii. Mila nu înseamnă doar grija faţă de lucruri mărunte, gingaşe ci şi capacitatea de a privi în faţă suferinţe mai mari, răni sângerânde sau purulente ale omenirii. Mila înseamnă şi să poţi privi adevărul în faţă cu dorinţa schimbării spre mai bine.

debut fulminant de gripa posibil :(
Durere musculara și astenie musculară gravă
durere în gât și tuse brusc, rinoree
durere de cap și amețeală, respiratie grea
Vă rog, dragii mei, să vă rugați pentru mine, mă voi ruga și eu. Poate se remite până dimineața. A inceput fenomenal de brusc la ora 1, deci poate sa treaca
eu am mai făcut gripă în 2013 și am stat vreo săptămână în spital și era aproape să nu mai pot respira
am mai făcut în 2018 și abia am ajuns o noapte în spital și m-au salvat că era așa rău și nu puteam respira deloc încât nu puteam merge nici la WC din pat. Mama s-a opus internării mele și atunci și medicii de pe salvare pur și simplu au mințit pe față, cum au făcut atâția alții de atâtea ori. Am avut norocul că tușeam așa rău încât m-au internat, o noapte.
Nu vreau să mor, dar problema e că toți vor să mor și poate și dvs. E o greșeală, jur.
Unii spun că au înțeles că eu am fost doar o femeie singură toată viața și nimeni nu m-a ajutat și nu a fost de partea mea și tocmai de aceea vor să mor.
Am luat un parasinus si un nurofen raceala si gripa plus vitamina C plus o simfonie de Mozart (Mozart e cel mai bun medic, Beethoven parca dupa el)

5 februarie 2020
Ieri seară, înainte să adorm am avut dureri mari de mușchi și articulații, tuse și durere în gât, dureri de ochi și cap (sinusuri frontale poate) și rinoree (am avut mai de mult timp) și amețeală. Respiram greu.
Azi m-am trezit la ora 2 și jumătate ziua, cu greu. Oboseala a persistat dar mai puțin rău și amețeala și ușoară durere de cap, dar starea mea e mult mai bună și nu mai îmi curge nasul. Mi-era teamă de gripă dar e posibil să treacă, mai ales că am luat medicamente cum am spus. Mulțumesc pentru urari de bine.

16 ianuarie 2020

S-ar putea să mai fi scris postarea de mai jos mai demult, nu mai țin minte.
Triumf

Atunci, cu un strigăt de triumf
floarea s-a deschis:
Așa o visam
mișcarea aceea
mișcarea
era totul
Petalele
Străbăteau spațiul
Se deschideau în culoare,
Se deschideau în zîmbet.
Am privit zîmbitoare
Acea floare
A înflorit privind-o
Un zîmbet
Și soarele a înflorit
deasupra unei flori deschise
Ce se deschisese.
_______________
Cu rădăcini adînc înfipte în mine
Și rădăcinile-au crescut,
A crescut

Nu mai știu ce vârstă aveam, dar e interesant că îmi amintesc, deși eram copil, mai mult ca sigur în gimnaziu, când de fapt scriam rar poezii, cum am gândit și ce am simțit când am scris poezia. Pe vremea aceea nici nu auzisem de procedeul prin care se face un film la viteză sporită pentru deschiderea unei flori și de fapt la asta mă gândeam mai mult în poezie.



scrisul meu ”cu picioarele” în grabă, pe ciornă, aveam 11-12 ani

Nesiguranță

În vălmășagul de munți și idei,
În mijlocul sufletului și al universului,
În veșnica, monotona, nesigura așteptare,
în muzica lentă a scurgerii timpului,
Între zbucium și vis
Se pune mereu întrebarea
ce și de ce sînt eu?

__________________________
Dacă n-ar fi existat apă
Ne-am fi găsit o altă apă
Dacă n-ar fi existat praf
Ne-am fi găsit un alt praf
Dacă n-ar fi existat lemn
Ne-am fi găsit un alt lemn
Dacă n-ar fi existat floare
Ne-am fi găsit o altă floare
Dacă n-ar fi existat oameni
Am fi fost alții

Din cercul în care trăim
nu pot fi scoase
Decît sufletele celor ce mor


__________ Am găsit aceste poezii într-o carte. Nu știu sigur cîți ani aveam cînd le-am scris, dar erau doar niște ciorne cu mîzgăleli. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni.

2 poezii ale mele din clasa a X-a (15-16 ani) - ciorne, scrise urît, poezia era doar un hobby, nu o măiestrie sau aptitudine specială, aveam un caiet de poezii unde erau scrise pe curat unele poezii, dar nu eram talentată, cum spun gurile rele. (să mă ierte cei care nu știu). Pe spatele hîrtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică. În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea.

Fierbintele miez

Îmi umplu cofa privirii
cu raza izvorînd senină
din fîntîna rotundă a soarelui
adîncindu-se în aur și lumină
M-ascund după umbra copacilor
ca după perdele grele de răcoare
temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe
Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare
încetul cu încetul mică
coborînd la demnitatea unui fir de iarbă
atît de verde încît se pierde-n ochii verii
Sub aurul topit ce-a început să fiarbă.

______________________
Sînt convinsă că fiecare gănd își are propria peșteră
În care se retrage să-și răcorească aripile obosite,
o peșteră cu multe și înguste coridoare
pe care rătăcește în neștire
lovindu-se de albi, lucioși pereți,
ecrane pentru fabuloasele proiecții.

Cu toate-acestea, cîteodată am senzația
că gîndul însuși e o peșteră
întunecată, misterioasă,
sălaș pentru o fiară-ngrozitoare,
veșnic născîndă de supuse stalactite
sau de impertinente stalagmite.

1 Decembrie 2019

România este o țară frumoasă, cu o limbă frumoasă, cu mulți oameni deștepți, iuți și învolburați, sau limpezi ca apele, apele noastre tare bune de băut, cum spuneau țăranii, care, ca în multe alte țări, se numeau țărani. Oamenii noștri sunt și deștepți și treji. Și apele țării îi țin puternici.

Numele țării era România de mai mult timp, avea oameni și tineri și bătrâni, apele săpau defileee să treacă Carpații, munți ca o coloană vertebrală pe hartă, unde se pare că privești un embrion, sau un făt în placenta continentului. Dar eram noi, nimeni nu putea spune că doar avem chip și asemănare cu ceilalți oameni din lume. Cu munții, câmpurile și dealurile, cu toate culorile lucrurilor care cresc din pământ.

Pruncul acesta se va naște mereu prin noi, românii din jurul munților, născuți, crescuți, vorbind în limba noastră și povestind în limba noastră, stând la povești pe prispă și pe țarină, printre păduri și codri, fie iarnă, fie vară. A fi om înseamnă a fi totuna cu pământul tău, cu tot ce e viu și cu toate pietrele și casele și a fi român înseamnă să fii totuna cu limba românească vorbită de oameni și cu pământul tău trăit de veacuri, pe care nu le mai știi măsura.

despre referendumuri

Duminică - sfînta zi de duminică 26 mai - ies și eu la plimbare, ca omul cuminte.
Listă mare pe ușa unui bloc din apropiere.
Știu ce este, dar mă apropii totuși, fiindcă mereu e ceva interesant.
Ceva de combătut ar zice cei răi, ceva de înțeles și iubit ar zice alții. Adică faptul de a fi încă om, de a avea văz și auz, nu chiar într-un cătun cu 20 de oameni, ci undeva cu asfalturi, lăcașe de cult și cultură, farmacii și mașini și altele.
Listă mare, eu fără ochelari. Toți bandiții la zid. Zi de duminică frumoasă, însorită.
Fenomenul politic la scară națională, scară de bloc.
Direct, în cîteva secunde - o zăresc, restul rîndurilor sînt ilizibile. Victorie! Am creierul funcțional, frumos și bine, dar ce ar zice domnii fără glagorie, care nu pricep că Mozart a cîntat excepțional de cînd era mic și că asta era la fel ca și fenomenele azi admirate al show-ul Got talent, adică toate erau lucruri bun și normale? Și eu la fel - sînt om bun și normal, slavă domnului - inteligentă. Ei, cei mulți, ar crede că sînt nebună, din moment ce spiritele au vrut să ochesc acel punct din listă dintr-odată, eu aș putea explica că e normalitatea, dar mi-ar lua exact 3 zile, ceea ce e normal, fiindcă eu nu am robot între creier și calculator ca să scriu sau să vorbesc deodată, așa cum au alții.
Ce credeți dvs. că am ochit deodată, din prima, pe sus numita listă? Scris mic și pierdută între alte străzi era...
da, strada Linotipului ! Dublă victorie! Ce faină e viața. Cu exact o săptămînă în urmă nu știam că acea stradă există și mă trezesc pe ea, din pedestră virtute și plăcere, mergînd desigur la Plumbuita - mînăstire durabilă și lăcaș sfînt.
Afiș electoral - am ales clar cu ochii mei slabi acum.
Sfînta duminică.

Eu nu sînt ca prietenii mei de facebook, care fac pe Gică contra dar sînt mereu Partidul Unic al fesbuchiștilor yes-mans. Yes-manii sacrificați, pe care eu îi plîng pentru misiunea lor istorică. Eu nu mă tem să îi combat, adică doar să spun adevărul, că practic nu combat și niic nu am visat să fiu cu cineva în dezacrod. E imposibil.
Zice astfel una dintre altețele d-lor, că, în ce privește referendumul pentru justiție cu 2 puncte să nu uităm că există cele 10 porunci și deci cei vinovați trebuie să plătească pentru ce au comis, că nu e normal să manifestăm toleranță și să ne creștem copiii acceptînd să fie grațiați indivizi corupți. Etc. Un adevărat display de intoleranță. Am încercat să înțeleg, fiindcă mi-era greu să înțeleg cum adică să votezi împotriva dreptului la grațiere/amnistie. Am găsit acest lucru pe internet ulterior. Din pură curiozitate pentru o asemenea aberație. Eu nu am mers la vot datorită condiției mele sociale de om incarcerat fără milă în tortură și izolare care mă rupe de procesul electoral de la 13 ani, din 1984, într-adevăr fără nicio greșeală întreaga viață, nici înainte și nici după 84. Oricum nu am avut nici bani de televizor în viață și sînt singură forțat. Bine că unii oameni au voce mai tare sau copii care se joacă. Mie chiar mi-ar fi prins bine o grațiere, sau sentimentul și rațiunea umanoidă a acesteia. Am văzut că doamna respectivă mai scria pe facebook, pentru a argumenta că e chipurile de acord cu acea aberație de referendum, și evident argumenta ca să pară în trend, fiindcă facebookul e pentru proști da mulți, nu pentru intelectuali, care cîteodată se mai sacrifică să facă munca de jos....după cum oricine știe. Poate de dragul binelui general al celor cu capul treaz, care au într-adevăr datoria să îi educe pe cei mai întunecați. Să îi stăpînească desigur pentru a cloci împreună lumina.
Îmi amintesc cu precizie că în copilărie mamaia care m-a crescut mi-a explicat despre referendum, deși atunci nu erau, dar știa din vremuri interbelice sau de război și tot ea, Dzeu să o ierte, îmi mai spunea că nu înțelege de ce oamenii aleg întotdeauna răul înaintea binelui, că ea asta nu a înțeles toată viața. Dzeu mi-e martor că ea era un om bun și vorbele acelea mi s-au împlîntat în inimă.
Nici eu nu prea știu cauza exactă.
În textul de susținere a referendumului al acelei doamne am mai găsit și referirea la cele 10 porunci și am priceput că aduce religia în discuție fiindcă creștinismul se bazează pe clemență și partea bună a umanității (în teorie), dar cînd e vorba de intoleranța pe care creștinii o tolerează, ne dăm bine cu rădăcinile din Vechiul Testament. Fiindcă sîntem oricum cu toții țestoase și avem teste psihologice și testamente și testicule. (De ziua psihologilor, spune dumneaei cu aparentă satisfacție)

Tocmai aici e țeasta mai tare - de fapt Dumnezeu poruncește să nu ucizi. Pricepeți domniile voastre aceste lucruri? El a dat porunci odinioară pentru a sprijini viața, nu moartea. Oamenii, în marea lor neștiință și ulterior marea mea iertare normală - adevărate - au încălcat față de mine frumușel toate acele 10 porunci, fiindcă dacă nu era așa - multe altele se povesteau. Eu nu aveam cum să îi împiedic să păcătuiască. Dumnezeu interzice a priori pedeapsa cu moartea, or, ce nevoie e să votezi pentru interzicerea grațierii unor nenorociți? Să te dovedești anticreștin, antidumnezeu? (menționez că de-a lungul vieții mele au mai fost de mult referendumuri și de fiecare dată unii intrau peste mintea mea cu ideea că oamenii votează de fapt să mă omoare și că sînt toți mințiți. Și că toți mint, că referendumul cu legea lustrației se referea la mine etc. așa ziceau gurile rele, mai ales cînd creștea mirosul de usturoi în casă la mine - pentru cine nu știe - arsenic pentru vii nu pentru strgoi, că părintele Arsenie Boca de aia avea nume jumătate italienesc, jumătate nu spun ce - ca să vă treziți la cele bune - și voi, tot pe dos mereu ați înțeles.)
Iar doamna de mai sus face propagandă antiumanitate, chiar dacă nu e vorba de un om anume.
Ca să nu mai spun că încă un lucru de aplaudat e faptul că s-a votat prin referendum o slăbire și mai mare a puterii guvernului - în probleme de justiție! Descentralizare care, laolaltă cu alte lucruri, întristează orice cetățean onest și rațional, dacă nu cumva o fi invers. Dacă nu cumva tot ce au ros cu colții pînă acum o fi fost altă măncare de pește.
Doamna respectivă chiar spune, în altă postare, că ea dezaprobă centralitatea și intelectul suveran sau stea deci feții cu stea în frunte sau în sfîărșit, ceva de genul acesta. De aici pînă la anarhie manifestă prin destabilizarea sau dărîmarea pilonilor de rezistență nu mai e mult și apoi vom cînta ”vom face altul pe rîu în jos”

Oricum, biata mea prietenă poate nu crede deloc ceea ce spune și e datoare, pentru calmarea spiritelor, să scrie așa. Nu o invidiez și știu că mila mea nu o poate ajuta. Mă gîndesc bine și știu că pamfletul meu nu o poate ajuta și nici lovi. Să mă ierte, o rog, dacă nu e așa.
Să nu uităm că nimeni nu e mai presus de lege - o vorbă care prinde bine la unii oameni răi. De ce? Fiindcă ei mereu se ascund în interpretarea greșită a bibliei, fiindcă ei mereu explică faptul că nu e posibil să avem stat de drept, dar caută cu dinadinsul să nu tindă măcar spre el, mai ales bazîndu-se pe interese partinice și nu pe principiile statului de drept cît de cît și cel mai adesea fiindcă ei ”scot” legi aberante din cutia scamatorului, într-un circ ciudat și trist. Există mai presus și celelalte legi morale cu adevărat, și din religie și alte coduri, pe care ei le încalcă și asta e rău, dar ei nu cunosc decît ideea pedepsei și nu îi pot înțelege pe cei ca mine. Nici moartă eu nu aș fi pedepsit pe cei care mi-au făcut rău și am dreptate și în această privință. Slavă să aducem domnului că oamenii au măcar nume și cod numeric personal.

(notă - pentru cei ce nu știu - statul de drept ar fi, utopic, un stat într-adevăr drept, și toată lumea știe ce înseamnă o lege dreaptă - un stat în care legile nu sînt alese democratic, adică de către adepții unor forțe partinice, este o noțiune dezvoltată și de Kant.)

omucidere

Un vecin al mamei, de pe strada ei din Voluntari, unde stau și eu de fapt și am copilărit pînă în 84, a fost omorît, din cîte spunea mama, anul acesta. El era sărac și spunea că a stat singur parcă peste 40 de ani.

Fleacuri din ultimele zile

Spicuiesc din ce spuneau unii în franceză - apropo de poezia lui Prévert L'effort humain (o găsiți ușor) spuneau că eu aș fi ”le grand moralisateur” - m-am găndit că poate fiindcă martirii sînt asociați des cu moralizatorii. În limba franceză m-au chinuit cel mai puțin - numai vreo 2 luni în cap, apoi sporadic mai intra vreunul. Mai ziceau că eu aș fi nebună, dar că modul în care m-au tratat este inuman, dezgustător etc. Apoi au zis că nu sînt nebună.
În engleză au intrat și m-au chinuit foarte mult. În 2016 spuneau cu un fel de milă că eu sînt un geniu cu origini joase (grassroots genius) sau alteori că asta e soarta oricărui geniu feminin.
În română azi iar (fiindcă absolut totul se repetă de mult) au zis că ”înseamnă că ea a avut o răbdare vecină cu nebunia”. Ce naiba voiau să fi făcut? Să înnebunesc cu adevărat?
Sau că proștii cred că tot răul mi se întîmplă (vezi Doamne de 34 de ani) fiindcă mama mea nu mă poate ierta. Absolut cert nu am greșit nimic, țin minte tot.

unii zic ca sînt un caz clasic de persecuție și că motivul distrugerii mele recurente e faptul că ar fi ”rușine” să recunoască ei adevărul - eu nu pot înțelege cum rușinea, ceva josnic, adică corupția, poate fi mai presus de viața unui om și de valori nobile - e vorba totuși de 34 de ani... de martiriu

Erau unii acum vreo cîteva luni care spuneau ”ce proști au fost, trebuiau doar să o accepte”, ca și cum foloseau timpul trecut despre mine. Eu încă mai cred că respectul pentru om trebuie și poate fi educat. Dacă omul fără pată nu e acceptat, cum s-a întîmplat cu mine, înseamnă că ceilalți nu erau oameni buni sau normali - și evident acceptarea omului trebuie să se întîmple natural, nu fiindcă au anumite interese, cum sugerau cei menționați de mine mai sus cu ideea lor că au fost unii proști. Nu, adevărul e că au fost răi și inumani.

iar au intrat cei din categoria că dacă recunosc adevărul despre mine va fi război. Sînt nebuni, nu are nicio logică, fiindcă adevărul e că am fost mereu un om normal și de valoare și am fost închisă și torturată și abuzată 34 de ani. Un război ar însemna moartea mea și sînt încă vie - deci dacă adevărul ar trezi revolta nu știu cui că am fost maltratată, atunci nu ar fi război, ci mi-ar da drepturile și m-ar lăsa în pace ! În plus, adevărul despre niciun om nu duce la război decît în mintea nebunilor. Nebuni belicoși de genul acesta pot influența alți nebuni-medici oare? Ca să nu mă ajute? Eu nici măcar nu știu dacă să mai iau furosemid sau nu - azi am urinat un pic mai bine, iar mîine (adică azi) voi urina în ploscă să măsor, că în borcan nu am cum - voi vărsa în borcan urina, iertare pentru intimități expuse.

sînt unii nebuni care spun că au vrut să mă facă urîtă, adică să nu arăt bine (prin exoftalmie dupa dureri mari de ochi). E ilogic, la ce le-ar folosi? Și eu nu am fost absolut cert niciodată vanitoasă.

iar au intrat unii cu iluzia că îi vor păcăli pe proști că eu am devenit un om foarte bun, ca să mă ajute chipurile. Au mai fost și în trecut și tot nu m-au ”ajutat”. Realitatea e că am fost mereu un om inteligent și foarte bun mereu, am fost așa mereu. În urma a 34 de ani de tortură și închisoare am pierdut lent doar o mică părticică din bunătatea mea imensă față de oameni, dar într-adevăr foarte puțin m-am schimbat.

ieri am fost la analize, apoi în grădi botanică, apoi în troleizbuz hop pe mine 2 hoți de buzunare - mi-au atins geanta, dar nu au luat nimic, m-am luat de ei, dar poate totuși nu erau hoți

atașez aici examenul intermediar de la Regina Maria - cu minciuni ciudate
tranzitul meu intestinal nu e bun - dar nici nu m-a întrebat clar
micțiuni am foarte rare și foarte puțină urină - dar ea își ”bătea joc” de mine de mai multe ori să urinez în borcan - deși nu am cum, i-am explicat - mi-a zis că pentru a vedea cantitatea exactă, ca și cum nu mă crede
la pilozitate nu s-a uitat - dar a scris că e normală - deși am avut din copilărie mult păr pe picioare (posibil și crescută în zonă de gușă endemică), iar părul de pe brațe mi-a căzut aproape tot - au rămas smocuri pe ici -colo
În rest posibil mai sînt și adevăruri
am avut cum spuneam vreo 5 ore de dureri groaznice de ochi luni - dar nu știam că așa brusc de la tortură ies ochii exoftalmic, e adevărat că dreptul m-a durut chiar mai rău decît stîngul
despre sindrom poliuric-polidipsic - am spus de mulți ani deja că am avut foarte mult timp și a fost greu - am ajuns la 12 litri pe zi odată - poate nu credeți
cei care au intrat peste mintea mea luni odată cu durerile de cap - veneau și cu multe idei delirante - exact aceleași de acum cîțiva ani (vreo 5-7 ani), dar vă asigur că ei nici nu își dau seama că sînt nebuni - mai mulți erau nebuni politici, dar nu numai
numai gînduri bune din partea mea - și eu încă sper să îmi mai revin


alte poze de ieri
azi, 17 august, zgomot mare, căldură și nebuni din ăia care cred că fiindcă m-au chinuit 34 de ani înseamnă că era și încă e războiul de independență a României :( Nu am cum să le explic adevărul, ei așa cred probabil (unii) Alții mereu ziceau că eu aș fi chiar România - se potrivesc cu ceilalți.

Arta conversației

Azi au intrat în mintea mea unii în franceză cu ideea că ”ea nu înțelegea nimic fiindcă nu auzea nimic”. Această idee a lor a fost exprimată de ei pe mintea mea în română mai ales, dar și franceză sau engleză de foarte multe ori.

E ca și cum ei insinuează că oamenii care nu ”aud”, adică nu percep gîndurile altora în mintea lor, în sine înseși, ar fi un fel de idioți care nu înțeleg lumea și viața și oamenii. Poate că această prejudecată există și în popor - unde ei sînt numiți mutălăi sau altfel - ceea ce îmi explică și atitudinea bunicii mele, care m-a iubit și respectat mereu, și care îmi spunea ”pe tine nu o să te placă ficiorii, fiindcă tu nu ești grăitoare”. Plus mitul micii sirene pe alt plan etc.

Ideea lor m-a revoltat de fiecare dată fiindcă de fapt am fost un om inteligent și toți cei ca mine așa sînt - prin urmare înțelegeam perfect atît manualele școlare, cît și lumea din jur și oameni de asemenea. Poate că astfel se explică de ce mă intriga puțin disonanța dintre dialog și sistemul de semne nonverbale utilizat de unii dintre oamenii pe care îi întîlneam - nu mă refer doar la cei care în mod ciudat își băteau joc de mine sau mă tratau complet rupt de context. Eu am fost mereu o persoană caldă emoțional și cu expresie perfect adecvată a intonației, mimicii etc.

Realitatea pe care o vedeam eu nu era distorsionată - era chiar realitatea și o înțelegeam bine. Nu aveam cum să ghicesc măcar că ceilalți comunică prin altfel de limbaj. Nu rosteam cuvintele în gîndul meu, deci nu îi deranjam pe ceilalți. Am fost oricum una dintre fetele cuminți și foarte tăcute după vîrsta pubertății, cînd lumea mea s-a schimbat mult, dar tot nu percepeam gîndul nimănui.

Unii au intrat peste mintea mea numai în jurul vîrstei de 35 de ani pentru prima oară. M-au abuzat monstruos și eu, șocată de evenimente și de oroarea celor scuipate în vorbe pe creierul meu, nici nu am avut ce să le răspund, nu știam că se referă la mine (era monstruos și fără legătură reală cu mine) și nu mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să le vorbesc și eu aiurea în gînd - orice, numai cuvinte să fie, fiindcă cuvintele mi-ar fi creat o oarecare protecție și ușurare a tensiunii, ca un fel de scut. Apoi, pe lîngă numeroase alte necazuri și abuzuri, inclusiv otravă, ce putea fi dovedită și de care eram conștientă, m-au scuipat cu multă agresivitate și violență verbală în gînd, dar nimeni nu a vorbit cu adevărat cu mine în gînd (în afară de o persoană în 2017) și - foarte rar - altcineva decît mama în realitate. Eu nu aveam cum să le răspund fiindcă nu era logic, și nu puteam înțelege așa ceva drept autoapărare fiind crescută în liniște. În plus, starea mea de spirit era pacea și respectul față de ceilalți - și nu am avut niciodată tendințe agresive. Cînd mă întîlneam cu cineva primau respectul și dragostea. Îi iubeam pe toți - fiind calmă și blîndă - și le găseam tuturor partea bună și frumoasă cu sufletul. În condiții grele pentru scris, pe blogurile mele am picurat din ceara amintirii numai puțin despre această iubire și portrete de rude sau alți oameni, dar există adevărul bun și iubirea mare care era încă acum 10 ani.

În plus, mi se reproșează sau pare ciudat că am scris aceste lucruri, uneori banale despre adevăr. Am fost martirizată și totodată un om foarte altruist. Mereu priveam rece, obiectiv, în sens bun situația mea - cu o unică grijă: să nu îi deranjeze sau să nu îi lovească pe alții. Am greșit puțin - oamenii care m-au chinuit au fost brutali extrem și jegoși moral. Eu am fost mereu binele. Toți cei victimizați astfel vor proceda la fel în explicarea clară și fără distorsiuni a adevărului (chiar dacă au sentimente), inițial numai din motive altruiste - speranța ca oamenii să înțeleagă și să nu mai lovească așa animalic omul bun sau cei nefericiți să se bucure mai mult de viață sau cei fragili să înțeleagă ce îi poate ajuta să fie mai tari. Poate că am greșit spunînd totul, dar nu foarte tare. Am fost și forțată de tortură și izolare.

Cît despre f_t, eu nu știu ce este, ce reprezintă acest cuvînt sau cine și cum f oamenii.

Am omis să notez că, șocată de ura asupra mea și fiindcă nu înțelgeam fiziologia și arta conversației, și din cauza torturii și izolării, am făcut greșeala de a vorbi cu voce tare în camera mea sau de a scrie adevărul, lucruri care m-au stors de energie datorită loviturilor celorlalți. Nu aveam cum să știu ce pățesc, fiindcă nu pățeam nimic vorbind cu voce tare odinioară, deoarece eu nu îi perecepeam deloc pe ei mai demult. Apoi intervine cealaltă poveste a lui Andersen despre Eliza și frații săi lebedele și rolul tăcerii salvatoare.

De asemenea, fiindcă am fost un om inteligent, miile de pagini învățate pe de rost le învățam în gîndul meu interior, nu le rosteam pe ecranul mental sau cu voce tare, fiindcă m-ar fi încurcat la memorare. Învățam greu sau deloc după dictare sau prelegeri și foarte ușor după texte. O femeie introvertă perfect normală.

15.06.2018

Mîine în sfîrșit voi reuși (sper) să merg la medici - din nou la cardiolog și din nou la ortopedie, de data asta înarmată cu RX coloana lombară. Durerile au început acum mai mulți ani cu coloana lombară - acum s-au extins toracal și chiar cînd merg pe jos, nu numai noaptea. Mai jos RX a mea din 24 aprilie 2018. În plus, cu puțin înainte de 1mai mi s-au umflat piciorul drept și nu se mai dezumflă decît parțial peste noapate - am totuși pantofi în care încap.

adevăr din nou despre mine, 20 ianuarie 2017

"oamenii nu sunt niciodată mulțumiți cu toții și mereu vor schimbări, proasto” mi se spune. Aceste schimbări sunt obținute prin ștergerea memoriei mele. Din acest punct de vedere ei toți sunt viermi care digeră conținuturile memoriei mele, fiind sprijiniți de tatăl viermilor, vecinul de deasupra care de fapt a avut rolul de a facilita digestia viermilor- care mi-a săpat tezaurul și citadela de cultură și civilizație prin multiple otrăvuri reale și zgomote pe gura de aerisire comună sau tropăieli ale copiilor, care au fost create exact pentru acest tip de mâncare a memoriei unui om. De 11 ani aproape de când sînt în acest bloc a trebuit să îndur și ignoranța lumii care se sperie când înțelege că vecinii meu de deasupra nu îmbătrânesc și faptul că copiii lor nu cresc deloc. Ororile reale sau imaginate de alții despre vecinul meu de deasupra au de asemenea rolul de a facilita viermilor diverși din lume acțiunea lor destrucitvă asupra creierului meu în felul următor: oamenii sînt șocați când înțeleg așa zis adevărul despre ăla de sus și în felul acesta uită ce înțeleseseră despre mine, sau mor, sau înnebunesc, sau nu reușesc să înțeleagă că faptul mai important cu adevărat nu e ce este ăla de sus sau faptul că el are nu știu ce putere sau viață prin mine sau bani ca să mă distrugă indirect, ci adevărul că ei toți (și implicit toate spiritele creatoare de genul ăsta ale lumii) nu sunt decât viermi care trăiesc digerînd creierul meu - din punct de vedre spiritual - pentru a crea ceea ce e nou plecând de la ceea ce e vechi. În același timp toți cei din afara blocului meu s-au luptat pentru același lucru - tot prin zgomote și otrăvuri și prin izolarea mea.

După cum vedeți, nu am fost lăsată să scriu restul adevărului mai departe - mi-ar fi mai trebuit 2 săptămâni sau chiar main puțin, dar cred că nu mă vor lăsa, sunt chinuită zi de zi.