Totul despre viaţa mea

(postarea aceasta există şi pe blogul meu de poezii şi pe facebook şi agonia)

Vă scriu iar o scrisoare oameni buni, fiindcă acum trupul mă trădează încontinuu. Sunt bolnavă, mă dor toate cele, nu pot face nici baie, nici curăţenie în casă. Mă îndurerează până la os faptul că sunt considerată căcat, exact cum spunea tatăl meu de când ieşisem din copilărie şi în consecinţă, neavând statut de om în societate, mi se refuză tratamentul medical. Am fost cu ani în urmă la medic, încă de la primele simptome, şi nu mi-au prescris nimic. Am fost şi în ultimii ani tot degeaba.

Voi da roată vieţii mele din nou, ca să înţelegeţi adevărul, pe care eu l-am povestit încă din 1984. Deşi nu am greşit nimic, deşi am povestit şi dovedit totul încă din copilărie, ceilalţi tot mă omoară. Era o datorie morală şi faţă de mine şi faţă de lume să spun tot adevărul şi nu am indus pe nimeni în eroare niciodată.

Tatăl meu mă bătea ades, chiar până la sânge după ce am devenit femeie adultă. După 1989 era beţiv, înjura şi vorbea porcos şi pierdea toţi banii la jocuri de noroc. În acelaşi timp umbla zilnic cu biblia în buzunar şi declama citate sfinte. Mi-l amintesc pe Saddam Hussein cu Coranul în mână la proces înainte să îl spânzure şi ideea aceluia că dreptatea stă la Alah. Mama mea a fost un monstru de nervi şi răutate, m-a renegat de când eram mică şi m-a împroşcat cu ură şi multe scandaluri zi de zi, deşi nu o provocam. Mă şi bătea mult. Ba chiar avea izbucniri de gelozie faţă de mine, faţă de aspectul meu fizic sau cultura mea intelectuală. Când m-au mutat în 1984 să stau cu părinţii, părinţii au început să mă violenteze încă de la început, iar tata spunea să privesc pereţii camerei mele mici fiindcă aceea era închisoarea mea. Deşi părinţii m-au chinuit monstruos şi cu mult tam-tam, totuşi vecinii nu au avut milă să intervină, ba mai mult decât atât, din 1989 au început să mă tortureze, să nu mă lase să dorm, să citesc, să am stropul meu de intimitate, prin zgomote sistematice, care nu existau înainte, ca şi cum astfel voiau să mă închidă cu forţa la psihiatrie, nu ştiu în ce scop, nu ştiu la ce le folosea. Eu nu aveam unde să mă refugiez şi privarea de somn e una din cele mai groaznice torturi pentru un om, chiar şi în tinereţe.

Oamenii ceilalţi m-au batjocorit rău de când am intrat în adolescenţă, exact aşa cum făceau părinţii, deşi eram un om normal şi bun şi nu îi provocam să mă lovească. Mai rău decât batjocura, care era reală, colegii din şcoli sau facultăţi sau la locul de muncă m-au şi respins complet, dar şi profesorii. Ei aveau diverse activităţi împreună, în timp ce eu am fost marginalizată complet şi la fel de întreaga societate după terminarea studiilor. Nu am dreptul să muncesc şi nu am dreptul să am nici pensie. Mi-am pierdut un picior într-o tentativă de sinucidere în 1998, (când a fost întrutotul vina altora, nu a mea) şi pensie propriu-zis de handicap cu există. Se dă doar un ajutor social, care e mai consistent doar pentru diabetici, orbi şi nu mai ştiu ce. Aceia cu un picior amputat primesc doar o sumă infimă, care ar ajunge doar pentru două-trei zile. Aşa a fost toată viaţa mea. Am fost persecutată mereu şi m-au omorât de fapt cu cruzime. Acum rabd de foame de mai mulţi ani şi sunt izolată total din 2007. Oricum întreaga viaţă am avut doar câteva relaţii tranzitorii cu alţi oameni, fiindcă de fapt am fost izolată din 1984. Am fost mereu singură, dar, în ciuda durerii singurătăţii, am rămas un om normal. Ei spun că e normal că mă omoară fiindcă am avut un diagnostic psihiatric la 21 de ani. Dar adevărul e că am fost un om mereu normal şi fără greşeală, deşi unele rude mă ameninţau indirect cu torturi psihiatrice încă din copilărie. Dar am avut totuşi o copilărie foarte fericită fiindcă am fost crescută de restul familiei departe de părinţi. Una dintre mătuşi îmi spunea acum câţiva ani că trebuie să înţeleg şi să mă resemnez că asta e şi că nebunii rămân nebuni toată viaţa, exact aşa cum au făcut cu mine. O verişoară spunea la fel. Oricum toţi m-au părăsit încă din 1984. În copilărie familia mă iubea şi mă respecta. Dar adevărul e că un om nu poate să se resemneze, chiar dacă ar vrea, fiindcă abuzurile şi tortura cresc de la un an la altul şi foamea şi lipsurile rod chiar şi sufletul, nu doar trupul omului nevinovat.

Şi internarea psihiatrică şi batjocura şi torturile o viaţă întreagă se datorează evident unui singur lucru: sărăcia. Nu am fost nici regină, nici prinţesă, nici Cristos, aşa cum spun psihiatrii că îşi imaginează nebunii că sunt. Mai mult decât atât, nu am fost nici politician, nici altă figură publică, am fost doar un om raţional şi foarte realist întreaga viaţă şi nu prea înţeleg ce au ceilalţi cu mine şi de ce nu au respect deloc faţă de o viaţă de om bun şi inteligent. Dar în multe tratate ştiinţifice e scris că marginalizarea unor copii sau tineri şi abuzurile asupra lor din partea celorlalţi au drept cauză sărăcia. Iar eu am fost un copil dintr-un mediu foarte defavorizat, deşi nu sunt ţigancă şi despre ţigani în ansamblu ca minoritate se spune că sunt defavorizaţi. Familia mea a fost foarte săracă, atât bunicii dinspre mamă cât şi cei dinspre tată. În copilărie şi adolescenţă diferenţele de clasă erau mai puţin vizibile fiindcă atunci copiii se îmbrăcau cu uniforme şcolare la fel. În rest eu nu am avut haine, am şi acum pozele din copilărie unde se poate vedea că eram îmbrăcată cu haine cusute sau tricotate de bunica şi nici acelea nu erau multe. În rest nu aveam jucării sau muzică sau cărţi, nu aveam apă sau WC în casă şi nici măcar telefon, ceea ce dovedeşte că familia mea era foarte prăpădită. Nici părinţii nu aveau bani, nici înainte, nici după 1984, aveam doar ce mânca, şi acum nu am nici atât. De asemenea este recunoscut peste tot faptul că, în general, copiii care sunt abuzaţi de părinţi au risc mai mare de a fi marginalizaţi şi loviţi de colectivul şcolar şi mai departe în viaţă.

Dacă m-au futut? Da, se pare că ei înţeleg prin futut (cuvânt pe care eu nu l-am folosit decât de câteva ori fiindcă am avut o educaţie extrem de austeră moral şi puritană) se pare că ei înţeleg prin asta chinurile sexuale de la distanţă pentru care ei închid omul tânăr în spitalul de psihiatrie, chiar dacă omul nu are alte simptome de boală psihică. Aceste aspecte de futut omul nu le poate înţelege şi nu se poate apăra de ele. Psihiatrii le-au definit schizofrenie în cazul meu. Eu, fiindcă nu am greşit nimic o viaţă întreagă nu înţeleg totuşi de ce m-au măcelărit sexual. Nu am avut gânduri sau dorinţe sexuale niciodată şi nu eu i-am provocat. Însă ei au fost animalici, barbari, cutremurător de abjecţi când abia am ieşit din adolescenţă şi m-au futut în continuare toată viaţa, chiar dacă mă rugam lui Dumnezeu, chiar şi după pastilele psihiatrice, chiar dacă imploram milă în genunchi, ori chiar dacă tăceam cu gândul curat şi calm şi răbdam. Ei tot mă masacrau. La început, când aveam 17 ani şi jumătate, aceste orori sexuale încă nu existau. Totul a început prin dureri oribile de cap, atât de puternice încât nu cedau la niciun medicament pentru durere. Creierul meu a rezistat timp de 6 luni după care mi s-au rupt rezistenţele fizice şi au venit aceste orori sexuale peste mine. Nu am avut nicio vină şi aceste lucruri se pot defini în mod real drept omicid fiindcă iau dreptul la viaţă în societate victimei. Adică omul nu mai are dreptul să muncească, să aibă hrană să supravieţuiască, să aibă o familie sau copil. Nu am avut niciun păcat întreaga viaţă. Până acum câţiva ani nici nu îmi puteam imagina cum vin copiii pe lume. Eu nu am avut parte de niciun act sexual, exact aşa cum îmi preziceau ceilalţi că va fi când eram mică.

Poate mă veţi întreba dacă am greşit ceva în viaţă ori dacă am avut vreodată comportament exagerat sau anormal. Nu, nu mi s-a întâmplat aşa ceva în 43 de ani de viaţă. Deloc. Există doar o singură excepţie, dar şi aceea nu este din vina mea. Oamenii răuvoitori mi-au înscenat acea greşeală. Aparent am fost imorală şi am avut sex oral cu un bărbat divorţat (fiindcă desigur mi-a arătat ca dovadă o hârtie de divorţ când l-am întrebat). În realitate nici atunci nu am fost nebună sau imorală, nu mai explic totul în detaliu. Cel mai important este faptul că eram încă sub efectul unui trantament psihiatric foarte violent, cu multe mediamente dinozaur şi mamut. Dar tratamentul psihiatric nu poate să şeargă niciodată realitatea sau adevărul din mintea victimei şi jur în faţa lui Dumnezeu că nici atunci, nici acum nu am uitat nimic şi nu am inventat nimic, nici din cauză că am fost torturată groaznic. Ceea ce am povestit eu despre viaţa mea este numai adevărul şi este chiar adevărul în întregime. Dacă vă imaginaţi altceva înseamnă ori că sunteţi îndoctrinaţi şi credeţi minciunile unor oameni răi, ori că nu aveţi simţul realităţii sau destulă putere de judecată şi sunteţi paranoici în sensul propriu al cuvântului, şi faceţi jocul celor răi care vor să dea impresia că eu sunt nebună sau că aş fi uitat lucruri esenţiale din viaţa mea. Nu am uitat nimic. Legat de povestea aceea cu actul sexual oral, tot foarte important e şi faptul că fusesem violată cutremurător şi abject de la distanţă, ceea ce medicii numesc boală. Nu înţelegeam de ce, eram oarecum şocată fiindcă fusesem mereu un calm şi blând, dăruisem multă bunătate şi frumuseţe în gânduri şi cuvinte şi absolut niciodată nu fusesem altfel. Tot foarte important e faptul că trăiam o stare de perplexitate şi şoc că fusesem torturată atât de violent în spitalul de psihiatrie deşi eram un om perfect normal, deşi nu greşisem nimic şi nu făcusem niciun rău şi, mai mult decât atât, rezistasem perfect la închisoare şi torturi crâncene din partea părinţilor începând cu 1984, deci 8 ani de tortură continuă până la internarea psihiatrică. Au mai fost şi alte aspecte foarte importante care explică acel act sexual doar în aparenţă. Fără niciun orgoliu pot spune că am fost un om excepţional de bun, dar asta nu contează dacă ai buzunarele goale. Nimeni nu respectă puritatea sau bunătatea calmă şi constantă, pot spune acest lucru cu certitudine după 43 de ani de viaţă închisă şi mereu călcată în picioare. Vedeţi dvs., cititori curioşi, au trecut circa zece ani de tortură inumană fără nicio greşeală din partea mea până la acel act de sex oral, care era desigur doar un simplu contact tactil fără senzaţii sexuale, şi de atunci au mai trecut încă douăzeci de ani de tortură şi viaţă perfect luminoasă şi curată a mea şi totul a fost în zadar, oamenii tot vor să mă bage în mormânt după toate că m-au izolat şi brutalizat şi au minţit atâţia ani, în timp ce eu nu am minţit niciodată.

Să trag linie şi să mai explic o dată. Cine sunt eu? Un om nevinovat masacrat fără apărare o viaţă întreagă, un om sclav şi fără drepturi şi apărare de la 13 ani, un om dintr-o familie foarte săracă care a avut şi ghinionul să aibă o educaţie superioară. Un om singur o viaţă întreagă. Un om care a dăruit din suflet căruţe cu flori frumoase lumii întregi fiindcă nu ghicise că nimeni nu dă doi bani pe omul bun şi fără păcat. Un om sărac şi în lipsuri o viaţă întreagă.Un om extrem de altruist, cu drag de lume, care a ajutat pe alţii ori de câte ori a putut. Eu nu am avut halucinaţii, nu am auzit niciodată voci. Numai după moartea tatei acum 9 ani au venit peste creierul meu unele gânduri ale altora care mi-au revelat faptul că eram în ghearele unor oameni foarte răi şi vulgari, aşa cum eu nu aveam cum să ghicesc înainte fiindcă nu percepeam defel gândurile lor, ceea ce este un lucru absolut normal. Eu sunt domnişoara Perfecţiune, cum îmi şopteau unii acum vreo şapte ani. Intraseră peste gândurile mele şi spuneau: Noi am crezut că tu eşti aşa şi pe dincolo şi tu de fapt eşti domnişoara Perfecţiune. Nu am înţeles deloc de ce oamenii chipurile au crezut răul despre mine fiindcă nu m-am schimbat defel din 84 şi nu am dat prilej nimănui să creadă ceva rău despre mine. Este absurd. Nu pot crede că oamenii nu văd adevărul deloc şi că ei trăiesc în afara realităţii certe. Nu sunt paranoică sau idioată să cred că oamenii ar fi aşa de proşti. Nu sunt paranoică să cred că au ceva cu mine, este complet absurd. Cred că m-au torturat fiindcă am fost foarte săracă şi folosită de cei din clasele sociale favorizate pentru a avea ei mai multă putere în societate. Exact aşa cum păţesc toate eroinele sărace şi bune la suflet în multe cărţi.

Pentru că viaţa mea a fost foarte pură şi raţională m-am întrebat uneori dacă e adevărat că în ţara mea totul este guvernat de diavoli cu preţul distrugerii celor buni şi cuminţi, cum am fost şi eu. Şi m-am gândit, fără să fiu paranoică: poate că se foloseau de mine ca ţap ispăşitor şi camuflaj pentru crimele şi greşelile altora sau ale lor, pentru ca ei să domine în societate prin eutanasierea şi reducerea la tăcere a celor buni cu adevărat. Am văzut în grupurile de oameni în care am fost că şi alte persoane sunt marginalizate şi distruse şi că acele persoane erau cei buni şi curaţi, în timp ce aceia răi, care batjocoreau, bârfeau, minţeau erau lăsaţi să prospere. Nici eu nu am greşit absolut nimic şi, aşa cum era datoria mea de fapt, am spus tot adevărul din 1984. Mi-am cerut drepturile încă de atunci. Din 2002 am cerut în zadar dreptate, respectiv drepturi în cazul meu şi am fost în zadar cu plângerea mea la toate organizaţiile legate de astfel de abuzuri pe care le-am putut găsi în Bucureşti. Încă o dovadă e faptul că după 30 de ani de tortură continuă în viaţa mea ei tot nu respectă adevărul şi dreptatea şi vor să muşamalizeze totul, după cum chiar ei se exprimă.

Acum am ajuns să îmi privesc viaţa ca pe o istorie. Nu mă refer la aşa numitul istoric psihiatric, fiindcă nu am fost nebună deloc. Mă refer la golul şi detaşarea dureroasă a gândirii omului la maturitate, mai ales dacă a fost vorba de un om torturat şi abuzat o viaţă întreagă. Mă privesc ca pe o statuie. Acum văd adevărul clar de deasupra: am fost o fetiţă crescută în sărăcie cu multă milă şi dragoste faţă de oameni, şi o tânără cu sufletul luminos deschis către oameni, un om drept şi adevărat întrutotul. Mă privesc parcă de la o distanţă şi văd adevărata problemă: sărăcia şi cruzimea diabolică a celor privilegiaţi şi răsfăţaţi de soartă, inclusiv a tuturor colegilor mei, nu doar a profesorilor. Văd realitatea în sentinţe clare: femeie cu educaţie superioară, inteligentă, fără zestre. E clar că niciun bărbat nu m-ar fi dorit, nici dacă nu aş fi fost închisă ca nebună. E clar că nu aveam şanse să mă dezvolt ca intelectual, darmite să am studii superioare recunoscute. Pretutindeni am văzut că e la fel, exact cum scriu cărţile mai vechi sau mai noi. Căsătoriile se fac între oameni cu statute sociale apropiate. Profesiile intelectualilor sunt adevărate caste în care cei săraci nu sunt acceptaţi chiar dacă au talent sau inteligenţă, ba mai mult decât atât, sunt „sacrificaţi” pentru binele celoralţi. Vezi de exemplu opera lui Balzac şi multe altele, sau, mai recent, romanul Martin Eden şi multe altele. Am văzut în realitate cum pentru alţii a fost la fel, nu doar pentru mine. Repet, văd viaţa ca pe o istorie, ca pe o ordine clară şi totuşi pot să mă transpun în locul tinerei naive care fusesem şi să explic ce lipseşte: iubirea. Adică acei ochi ai mei ca de copil, deschişi şi limpezi pentru toţi ceilalţi. Acei ochi plini de iubire îi au toţi tinerii naivi. Pentru ei lumea curge prin forţa iubirii, viaţa nu este încă statuie sau istorie. Omul trăieşte şi priveşte numai spre viitor cu speranţe deşarte. Însă în lumea celorlalţi nu există iubire, există doar interese reci. Există doar medii sociale favorizate sau nu. În lumea lor lucrurile nu curg luminos, ci rămân doar ca nişte sentinţe irevocabile. În tinereţe, pe lângă toate chinurile, am trecut şi prin durerea imensă a sfâşierii unei iubiri curate şi frumoase faţă de un bărbat care a profitat doar de faptul că eram inocentă şi că el avea statut social superior, ca să mă seducă, să mă abuzeze şi să mă distrugă pe mai multe planuri, fiindcă el desigur voia copilul altei femei, nu al meu, eu fiind dintr-un mediu defavorizat. Dar în lumea lor nu există iubire de niciun fel. Pentru ei iubirea e o nebunie oarecare şi doar raţiunea egoistă are importanţă. Mă plimbam în anii 90 prin centrul oraşului şi simţeam cum mă sfâşie tot adevărul vieţii, mai ales citind afişul unei piese de teatru: „Au pus cătuşe florilor”. Vă imaginaţi cât mă durea, deoarece chiar acela era adevărul. Dar nimănui nu îi păsa, ca întotdeauna în astfel de cazuri.

Exact acum, după ce am postat din nou absolut tot adevărul despre viaţa mea în cele de mai sus, un om care nu merită numele de om şi nici nu ştiu cine este, a intrat peste mintea mea scuipându-mă cu neruşinare, exact la fel cum el sau alţii au făcut şi în trecut de nenumărate ori, cu vorbele "Cristina, povestea ta e cusută cu aţă albă." Cum poate un om să fie capabil de atâta murdărie şi să scuipe aşa ceva peste un om curat ca lacrima cum am fost eu mereu, fiindcă eu sunt un om care a avut mereu dreptate şi nu am greşit nimic?! Este un contrast înfiorător, exact ca în literatură. Până şi un om prost sau un copil şi-ar putea da seama că tot ce am scris este adevărul întreg şi că nu am inventat nimic fiindcă nu aveam nici un interes şi totodată fiindcă am fost crescută de mică în spiritul unui respect enorm faţă de adevăr. Iar acel om abject insinuează că eu aş fi spus o "poveste", ca şi cum vreau să îi induc pe alţii în eroare, când în realitate am fost chinuită de moarte o viaţă întreagă şi acum e evidentă sărăcia, dar aşa a fost de când m-am născut şi sunt evidente toate celelalte lucruri, dar aşa a fost din copilărie, tot foarte evident. Este evident că mă dor enorm organele interne, că mă umflu la picior, că fac pipi pe mine, că am secreţii albastre-verzi, că elimin sânge în scaun etc. etc. Este evident că am fost un om perfect toată viaţa din 84 încoace dar şi în copilăria mică. Am dovedit totul de-a lungul a treizeci de ani şi încă mai am dovezi clare. Am fost mereu lucidă, mereu în realitate în tot acest timp, chiar dacă eram batjocorită şi chinuită încontinuu. Dovadă că nu am deviat de la realitate e şi faptul că am fost un om cu rezultate foarte bune la învăţătură şi în şcoală şi la facultate. Am fost întodeauna un om pe care te poţi baza. Şi cu toate că toţi au înţeles că nu am greşit nimic şi că am fost un om prea bun, cum mi s-a spus de mai multe ori, această creatură infamă intrând pe mintea mea insinuează cu vulgaritate că eu aş fi "cusut cu aţă albă", ca şi cum aveam vreun interes să mint, după toate că am rămas la fel ca în 84 şi nu am minţit o viaţă întreagă! Cum de nu îi e ruşine în faţa unui om care a suferit fără nicio greşeală timp de 30 de ani? Iar între timp alţii de asemenea mă lovesc cu ideea că eu aş fi fost "mielul lui Dumnezeu"!!

Încă de când eram copil maică-mea îmi tot repeta că ea este diplomată şi eu nu şi că toată lumea o va crede pe ea şi pe mine nimeni. Acum intră alţii peste mintea mea şi îmi tot repetă că "oamenilor le-a intrat în cap faptul că tu eşti nebună Cristina şi noi nu putem să le scoatem ideea asta din cap". Sau că "oamenii nu trebuie să înţeleagă că ei sunt nebuni şi nu tu Cristina". Şi multe altele la fel.

Din nou despre maică-mea. Maică-mea e un monstru. M-a masacrat efectiv monstruos încă din copilărie, în timp ce eu am fost un om perfect normal, calm şi bun absolut tot timpul şi nu am avut niciun fel de crize sau delir. Toată iubirea şi respectul meu faţă de ea au fost în zadar. Am spus şi am dovedit adevărul despre ea încă de când eram mică. Nu am fost niciodată nebună, nu înţeleg de ce unii ar crede asta despre mine şi cred că trebuie să fie adevărul, altfel mă sinucid în curând, fiindcă voi mă obligaţi. Nu ştiu de ce îmi vreţi moartea, am fost totuşi un om de valoare şi am rămas acelaşi mugur frumos din 1984 până azi. Şi vă jur că vă bucuraţi degeaba de moartea mea şi de faptul că maică-mea îmi moşteneşte banii din vânzarea apartamentului, după toate că eu nu am avut bani întreaga viaţă pentru nevoile curente. Mi-e dor de viaţă, am spus tot adevărul şi numai adevărul o viaţă întreagă. Abia aştept să am şi eu drepturi depline, să fac o facultate în calitate de de om liber, să îmi dau doctoratul. Şi mai ales să am copil, implor din 1984. Citeam cărţi bune zi de zi şi maică-mea mă chinuia zilnic şi pot dovedi că nu aveam cum să fiu delirantă, eram mereu lucidă şi cu gând bun şi nu interpretam nimic în sens patologic aşa cum inventează oamenii răi despre cei chinuiţi de părinţi. Toate acelea sunt doar invenţii veninoase şi mincinoase. Numai oamenii mai săraci cu duhul şi încă naivi îşi pot imagina că eu am schizofrenie fiindcă spun adevărul despre maică-mea. Fiindcă în cărţi este scris în mod mincinos că schizofrenii au interpretativitate, inversiune afectivă faţă de părinţi, etc. Numai cei proşti nu văd pădurea din cauza copacilor şi nu îşi dau seama că acelea sunt doar cărţi cu teorii care se vor schimba în timp şi că aproape tot ce e scris în acele cărţi sunt doar minciuni ştiinţifice, la adăpostul cărora sunt omorâţi oamenii chinuiţi fără vină şi fără delir de către familiile lor. Eu am fost mereu binele absolut şi delicateţea faţă de oameni, am fost un suflet curat şi frumos şi totdată un om lucid, în timp ce maică-mea a fost numai venin şi ură şi mereu îi scuipa pe toţi, nu doar pe mine. A fost o adevărată mahalagioaică. Eu mai am încă şi o casetă unde am reuşit să o înregistrez pe maică-mea în timp ce ea îşi dădea arama pe faţă legat de vărul meu Cosmin. Faţă de mine ea a fost de mii de ori mai brutală şi abjectă, ţipând adesea foarte urât, etc. M-a chinuit enorm şi după moartea tatei, mi-a făcut scene foarte urâte din când în când. M-a scuipat şi m-a insultat încontinuu, inventând tot felul de minciuni, aşa cum făcea când eram mică. Ultima oară chiar acum câteva săptămâni când am fost la ea în vizită şi iar şi-a dat în petec. Maică-mea e un monstru de ură, viclenie şi ipocrizie, dar, spre deosebire de mine, ea a avut toată viaţa tot ce şi-a dorit şi oamenii au respectat-o mereu. Acest lucru pare a fi încă o dovadă că societatea e condusă doar de forţe malefice şi de oameni extrem de răi, care îi urăsc pe cei buni. Şi dacă totuşi nu e aşa, dacă totuşi mai e o speranţă de dreptate, atunci de ce nu vor să fie adevărul şi dreptatea în cazul meu ? De ce toţi se comportă ca şi cum au făcut un pact cu diavolul ? Şi după toate că am fost mereu un om nevinovat şi bun şi cuminte, mă obligaţi chiar şi acum, după 30 de ani de suferinţă, să o suport pe maică-mea şi să fiu total izolată în rest. De ce Doamne, din moment ce am fost un om perfect ? De ce nu aveţi milă ? E scris peste tot că omul face cancer dacă e torturat aşa de persoanele semnificative din viaţă sau dacă trece prin stres puternic şi îndelungat şi aceste lucruri mă tem că sunt adevărate, şi poate chiar am cancer... Cu ani în urmă am încercat să rup relaţia cu maică-mea aşa cum e drept, fiindcă merit şi eu puţină viaţă pe lumea asta şi fiindcă puteam să mă întreţin singură. Dar maică-mea nu a acceptat şi mi-a făcut iar scandal. Acum trebuie să suport ca ea să vină la mine în vizită şi să joace teatru că ea este victima şi că este o mamă grijulie şi bună. A mai făcut asta şi cu mult timp în urmă. Peste câteva zile însă iar îşi va arăta adevărata faţă monstruoasă. Fiindcă eu sunt încă torturată sexual şi cerebral şi mai e şi boala asta pe care medicii nu o tratează, nu mai pot să fac curat cum făceam cel puţin o dată pe săptămână în 2007, când şi găteam mâncare şi făceam baie în mod normal. Eu rabd efectiv de foame de atâţia ani şi nu am bani nici pentru tuns, pentru repararea WC-ului etc. M-am cam săturat de pâine cu apă. Maică-mea face scandal şi că nu am bani, chiar dacă rabd de foame şi nu îi spun. Este adevărat că am fumat, dar de fapt nu mi-ar fi ajuns banii chiar dacă nu fumam. Când nu am fumat în 2006-2007 sau în trecutul mai îndepărtat a fost mai rău, alţii m-au chinuit mai tare şi maică-mea făcea mereu scandal, deşi nu fumam şi nu aveam niciun defect. Acum vine cu caserole cu mâncare la mine o dată pe săptămână şi eu abia suport să o văd după tot ce a fost...Şi mă îngraş şi mai mult mâncând în salturi.

Oameni buni, am suferit 30 de ani, am aşteptat 43 de ani...v-am iubit cu adevărat, de ce mă omorâţi? Viaţa e atât de frumoasă, cum puteţi trăi cu conştiinţa grea de crime? De ce nu vreţi să vă pocăiţi? De ce, orice spun eu din 84, voi sunteţi reci şi răi ca şi cum nu se poate schimba faptul că sunt doar o sclavă fără niciun drept în societate? De ce nu puteţi face o excepţie în cazul meu? De ce nu vreţi să trăiesc şi eu în adevăr şi să recunoaşteţi faptul că nu am fost nebună niciodată? Vă daţi seama în ce disonanţă cognitivă (concept al psihologului Leon Festinger) a trebuit să trăiesc eu 30 de ani? Adică, mai simplu spus, totul e pe dos. De ce nu vă e milă? Abia aştept să trăiesc şi eu puţin pe lumea asta, am implorat din 1984, am sperat şi eu că va fi bine, abia aştept să am drepturi depline să fac o facultate ca om liber şi să fiu acceptată în societate, eventual să ajung să îmi dau doctoratul într-o zi. Abia aştept să am şi eu un copil să mă bucur puţin de viaţă, toate drepturile mi-au fost luate din 1984...acum abia aş mai putea avea un copil cu greu ca primul meu copil la 44 de ani, dar ştiţi foarte bine că altfel mor şi că am spus lucrul acesta din fragedă tinereţe... Şi am fost mereu la fel şi mi-am cerut mereu drepturile fiindcă nu voiam să mor şi fiindcă aveam dreptate absolută şi legal nu am avut nici dreptul de a avea, nici de a adopta copii...cum puteţi să fiţi aşa cruzi, nu am greşit nimic şi cei care m-au batjocorit (şi pot da exemple) au copii şi putere în societate şi sunt respectaţi mult... Vă mai dau totuşi un exemplu: când am intrat la liceu cu note maxime în 1985 o colegă mi-a spus că părinţii m-au îngrăşat aaş cum se îngraşă porcul înainte de sacrificiu. Vorbe de genul acesta au fost enorm de multe în viaţa mea, dar eu am rămas un om normal şi am fost mereu raţională şi cred că pot spune că am fost o persoană inteligentă. Nu înţeleg de ce întârzie adevărul şi dreptatea în cazul meu, fiindcă am fost mereu un om bun şi drept, chiar dacă toţi m-au respins şi mi-au vorbit mereu ca în exemplul de mai sus.

Nu am omis nimic din povestea vieţii mele (esenţialul) în cele de mai sus şi nu am adăugat nimic şi nu am prezentat faptele într-o lumină falsă. Pot jura drept şi curat în faţa lui Dumnezeu că nu am uitat nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea din 1984, chiar dacă unii mi-au spus că ei i-au păcălit pe oameni să creadă că fututul sau medicamentele sau altele m-au făcut să uit o parte din ceea ce a fost. Eu am oarecare dovezi că nu am uitat nimic, în timp ce ei nu pot dovedi în niciun fel că eu aş fi amnezică. Poate în această scrisoare mai trebuie menţionat faptul că am spus şi dovedit tot adevărul din 1984 şi mi-am cerut drepturile de la început, aşa cum era normal fiindcă eram fără vină şi cu sufletul bun şi totul era monstruos în viaţa mea. Dar în mod public am fost cu întreaga poveste a vieţii mele şi cu dovezi şi cererea de eliberare şi drepturi din 2002, deci de acum 12 ani şi jumătate la toate organizaţiile şi instituţiile legate de abuzuri pe care le-am putut găsi în Bucureşti, inclusiv Ministerul Sănătăţii, Biserica (ortodoxă şi catolică), Crucea Roşie şi multe altele, inclusiv ambasade sau oficii de emigrare (fiindcă multe cunoştinţe sau rude emigraaweră) sau la diverşi oameni, în total poate vreo 20 de locuri şi toţi m-au refuzat sau au spus că trebuie să încerc să trăiesc ca şi cum realitatea nu există, adică să fac pe nebuna, ceea ce era imposibil, fiindcă oamenii continuau să mă lovească cum începuseră în 1984, chiar dacă eu tăceam legat de trecut. Şi în plus nu aveam nici un drept, mă conduceau toţi de fapt spre moarte. Tot ceea ce am spus eu vreodată e adevărul curat.

Azi, 8 septembrie 2014, mai adaug un postscriptum la cele scrise mai sus. Mai mulţi oameni, şi rude şi alţii, mi-au spus de-a lungul vieţii, încă din primii ani de calvar, că în România există obiceiul ca oamenii cei mai buni să fie sacrificaţi, adică omorâţi şi că eu aş fi una dintre victime. Vă daţi seama că aşa ceva mi s-a părut complet anormal şi monstruos. Acei oameni mi-au spus acest lucru în mod direct, verde în faţă, nu în mod telepatic! Aseară au intrat peste mintea mea în gândurile mele cu aceeaşi idee. Dar eu, chiar dacă ceilalţi m-au chinuit încontinuu 30 de ani, am sperat şi am fost mereu un om normal. Niciodată nu am inventat ceva, tot ce am povestit e adevărul. Cu o ură de neînţeles, aseară mi-au spus iar, a mia oară poate, că ei vor să mor şi nu vor recunoaşte adevărul şi nu îmi vor da drepturile, fiindcă dacă ei ar recunoaşte adevărul în cazul meu ar însemna că distrug întregul popor. Nu înţeleg defel ce vor să spună şi acest lucru nu are niciun sens. Bineînţeles că mă voi sinucide fiindcă sunt obligată de ei şi nu mi-au lăsat viaţă deloc, deşi am fost perfect normală 30 de ani. Dar cred că pot afirma cu certitudine că dreptatea şi adevărul şi distrugerea a nu ştiu ce credinţe greşite ale unora în cazul meu nu înseamnă distrugerea poporului român. Dumnezeule, chiar nu vedeţi că aşa au fost lucrurile mereu 30 de ani şi eu am fost mereu acelaşi om normal şi bun? Eu nu am gândit nimic anormal toată viaţa. De ce să nu daţi şi lui Dumnezeu ceva înapoi, după ce aţi luat totul 30 de ani? Oare înţelegeţi ce vreau să spun? Eu nu sunt Dumnezeu, dar am fost totuşi un om absolut bun şi fără greşeală, maltratată 30 de ani...

Repet, fiindcă am fost mereu un om obişnuit şi inteligentă şi cuminte, nu înţeleg defel ce au unii oameni împotriva mea şi de ce m-au lovit o viaţă întreagă. Nu a existat nici o cauză şi nu văd în ce scop. Fiindcă ori de câte ori există o crimă, oamenii inteligenţi se întreabă în mod firesc cui prodest, cui bono sau cui foloseşte, care e mobilul crimei adică. Eu mă voi omorî dacă ei mă obligă şi nu va fi dreptate şi adevăr, dar veţi vedea că nu va folosi defel nimănui acest lucru...cineva îmi spunea mai demult că eu ameninţ pe alţii cu sinuciderea, ca şi cum moartea mea într-adevăr ar lovi pe alţii. Eu nu vreau să lovesc pe nimeni şi nu am vrut niciodată, dar dacă ei continuă să îmi dorească moartea mă voi omorî, fiindcă nu am de fapt de ales. Şi când am încercat să mor în 1998 m-am gândit de fapt la binele celorlalţi, fiindcă mă temeam că îmi voi pierde minţile fiindcă mă durea capul monstruos şi mi-era teamă ca după aceea oamenii răi să mă folosească ca pe o unealtă de distrugere a celor buni, la fel cum în viaţa mea existaseră mulţi oameni nebuni, care poate fiindcă erau manipulaţi de alţii mă loveau pe mine. În viitor, dacă chiar mă omorâţi şi nu vreţi să fie adevărul, veţi vedea că nu va folosi nimănui moartea mea...nici eu nu înţeleg de ce mă omorâţi de fapt şi consider că acelora răi le-a folosit doar faptul că m-au chinuit 30 de ani, nu faptul că mă obligă la moarte acum.

Voi mai adăuga un ultim lucru, fiindcă altfel nu aş termina această scrisoare niciodată. Vă rog să mă credeţi că am absolută dreptate şi nu am fost niciodată un om iraţional sau prost. Lucruri de genul acesta au fost încontinuu de 30 de ani, dar eu am rămas tot timpul un om perfect normal. Au intrat din nou unii peste mintea mea şi au spus în gând: "Cristina, tu chiar nu înţelegi de ce te-au torturat şi persecutat şi folosit o viaţă întreagă şi de ce în acelaşi timp îţi vor moartea? Ei te chinuie fiindcă poporul acesta nu trebuie să se trezească niciodată, că ar fi o mare nenorocire." Şi în timp ce eu mă revoltam şi spuneam că mă doare această concluzie a nu ştiu cui şi faptul că îmi spune cu nesimţire acest lucru şi nu mă respectă şi nu mă tratează drept om normal, aşa cum au făcut toţi o viaţă întreagă, deci când eu repetam acea explicaţie pe care o dau ei faptului că m-au "sacrificat" o viaţă întreagă, a intervenit altcineva spunând: "Nu are dreptate, cineva a ajuns la concluzia aceea numai fiindcă ea ajunsese la acea concluzie singură." Am să vă spun adevărul curat: acela care afirmă că eu am tras concluzia şi de aia vin unii cu ideea aceea peste mine nu are dreptate. Eu nici nu m-am gândit la aşa ceva, nici în vis, ceea ce spune el e minciună, probabil fiindcă e îndoctrinat de anumite teorii psihologice. Acum mai mulţi ani, nu am notat precis când, deşi eu nu mă gândeam la acest lucru, cineva a intrat pe mintea mea exact cu acea idee, întrutotul străină de mine şi de gândirea mea, şi a spus, atunci ca şi acum, că ei mă sacrifică şi trebuie să mă distrugă şi să mor fiindcă acest popor nu trebuie să se trezească niciodată.

Singura "teorie" coerentă cu toate faptele reale, cu toate ideile lor şi cu faptul că m-au tratat drept neom din 84, după ce mi-au dat o educaţie numai a binelui şi au dezvoltat în mine toate virtuţile (creştine) şi dragostea de ţară şi cultură şi speranţa, etc., singura explicaţie coerentă e că ei sacrfică mereu oameni puri şi buni ca martiri naţionali exact aşa cum au sacrificat mereu sfinţi sau pe Cristos sau pe Ana lui Manole în legendă, etc, etc., adică pentru construcţia societăţii, cu o cruzie anormală şi că după ce eu mor îşi vor baza gândirea colectivă şi construcţiile intelectuale în genere pe sacrificiul altei femei (sau poate bărbat) ca om nevinovat şi normal. Dar, ceea ce mă îngrozeşte, pe lângă faptul că am fost doar un om curat, cu dorinţa legitimă şi nobilă chiar de a trăi, ceea ce mă îngrozeşte e că oamenii care m-au ţinut în închisoare şi tortură exact de la 13 ani nu au cei 7 ani de-acasă, chiar dacă nu sunt educaţi după catehismul vreunei religii. Adică ei chiar nu au învăţat şi nu respectă un cod moral simplu de conduită: să nu furi, să nu omori, să nu fii ticălos să arunci vina pe un om bun, un om care nu ţi-a dat prilejul să îl urăşti, să nu bârfeşti, să nu fii infam să crezi mai degrabă în rău decât în bine, să nu fii ticălos să crezi că un oarecare e vinovat de ceva când nu ai nicio dovadă, să nu fii abject să crezi că omul e nebun şi să îl izolezi şi deci să îl omori fără ca acela să fie vreodată nebun în ceea ce spune, face sau gândeşte... Toate acestea şi altele sunt păcate de moarte şi crimă cu circumstanţe agravante.

Şi undeva, pe fundalul gândurilor mele a intrat din nou un monstru care întreabă cinic şi pragmatic: "Şi când scăpăm de ea? Când se omoară?" Deci, cu alte cuvinte, ei m-au abuzat 30 de ani fără vină din partea mea şi acum îmi vor şi moartea... Degeaba am fost mereu un om realist şi am gândit corect mereu. Degeaba unii spun (şi poate şi eu credeam, cu speranţă) că "câinii latră, caravana trece", se pare că binele nu poate învinge răul niciodată şi niciodată nu contează ce e un om cu adevărat, dar oamenii răi ca aceia care gândesc că îmi vor moartea ca să scape ei de nu ştiu ce, aceia contează.

În definitiv, încă o dată în concluzie, nu înţeleg de ce, după o viaţă de martiriu fără nicio greşeală din partea mea, după toate că am gândit numai de bine şi numai corect şi realist tot timpul, nu înţeleg de ce mă torturaţi tot mai rău şi în ultimii 10 ani când eram încă tânără şi puteam să mă dezvolt frumos în societate ca personalitate şi ca intelectual. Puteam recupera absolut sigur tot ce mi-au furat cei răi atâţia ani, nu este o iluzie, chiar puteam, dar voi mi-aţi distrus şi trupul din ce în ce. Şi, culmea ipocriziei, după ce că am fost săracă din copilărie, în ultimii ani nu mi-aţi lăsat nici bani de hrană şi minţiţi că nu este aşa fiindcă m-aţi văzut fumând! Şi m-aţi izolat complet cu forţa şi minţiţi că eu nu ştiu să mă port cu oamenii, când eu am fost mereu un om bun şi cei din jurul meu, cum ar fi câţiva vecini, fiindcă restul nu mă salută, deci cei puţini cu care puteam avea o relaţie mi-au aruncat în faţă insulte monstruoase sau invenţii că eu m-am şters la fund cu ei, că eu le arunc păr la fereastră, etc. etc., enorm de multe! Este adevărul. Gândiţi-vă bine: atâţia ani la rând, în timp ce preţurile creşteau, eu rămâneam, singură la oraş, nu în mediul rural unde e mai simplu şi omul mai are o legumă sau un ou, rămâneam cu 4-500 lei pe lună în mână după plata datoriilor şi facturilor. În timp ce vedeam mii de oameni pe stradă, toţi îmbrăcaţi şi împodobiţi bogat, toţi plini de bani în supermarket, toţi igienizaţi cu produse scumpe, plini de maşini una după alta şi bani de benzină, de iphonuri şi ipaduri, etc. Eu, întreaga viaţă din 84 până azi am putut cumpăra doar câteva obiecte, nu din cele scumpe. Iar în ce priveşte internetul pe care nu l-aş fi avut dacă tata nu îmi cumpăra o rablă de calculator înainte să moară, acum 10 ani, am fost mereu tot un om realist. Nu am avut dialog cu nimeni şi doar câteva persoane mi-au scris pe mail tranzitoriu. Mulţi din cei care mi-au scris puţin chiar m-au batjocorit, nu înţeleg de ce. Eu răspundeam frumos şi sincer şi ei mă batjocoreau ca şi cum gândeam altceva sau ca şi cum eram unom rău. Nu am avut relaţii de chat măcar. După internarea psihiatrică nimeni nu mi-a mai trimis vreo vedere sau scrisoare prin poştă, deşi eu nu m-am schimbat niciodată. Deci nici măcar bucuria unei hârtii... Eu am preţuit mereu oamenii. Prietenii virtuali nu sunt prieteni cu adevărat, nu am fost nebună niciodată să visez cai verzi pe pereţi, nu am interpretat niciodată realitatea greşit. Poeţii de pe net au totuşi relaţii între ei, îşi pun chiar comentarii mai multe între ei. Pe mine nu m-au invitat la cenacluri, nici virtuale, decât de câteva ori în 2010, apoi nu mai aveam unde să merg ca viţelul la poarta nouă. Ei au tabere de creaţie unde eu sunt exclusă, au lansări de carte unde pe mine nu mă doreşte nimeni, au activităţi şi proiecte culturale de poezie sau haiku la care eu nu sunt invitată. Nu am fost primită şi dorită nici în asociaţiile autorilor de haiku. Deşi poate că măcar haiku aş fi putut scrie mai bine în câţiva ani poate. Fusese tipărit anul trecut un calendar de fotohaiku unde aveam şi eu câteva mici poeme, una din rarele tipăriri a ceea ce am scris, dar acel calendar a fost retras cu scandal de pe piaţă şi s-a făcut altul la care eu nu am mai fost primită şi ceilalţi, toţi aproape, au fost acceptaţi. Poeziile oricum mi-au fost mereu respinse, dar le-am scris mereu cu gândul frumos şi bun, chiar dacă uneori tristă. Unii mi-au promis că mă vor publica apoi s-au răzgândit. Oricum nici în şcoală sau liceu nu eram acceptată în vreun grup de orice fel, chiar înainte de 17 ani când au început să mă atace sexual. În afară de maică-mea aproape nimeni nu a vorbit cu mine la telefon întreaga viaţă din 1984, fiindcă înainte nu aveam telefon. În 43 de ani de viaţă abia am avut câteva relaţii cu alţii, mai puţin de 10 poate, astfel încât se poate vedea clar că nu aveam cum să fiu nebună să cred că lumea are ceva cu mine şi că nu aveam cum să greşesc ceva fiindcă nici nu au existat oameni în viaţa mea faţă de care să greşesc ceva. Între timp vecinii mă acuză, citez, că sunt "izolaţionistă", când de fapt am încercat în zadar să am relaţii cu alţii toată viaţa şi am fost mereu un om normal, foştii profesori îmi spun că ei aşteaptă "hârtie oficială" de la mine, când eu mereu am fost o femeie săracă, dar bună şi perfect normală şi nu înţeleg de ce ei, plini de bani pe lângă mine, mă lovesc atât de murdar.

Ora 3 noaptea, 8 aspre 9 septembrie 2014. Am revenit să scriu din nou adevărul despre mine. În ultimele săptămâni crizele de stomac şi ceva din dreapta (medicii nu vor să spună ce şi nu mă tratează) s-au îndesit şi amplificat. Mă doare ore în şir. Nici în noaptea asta nu au cedat la medicamentele pe care le am. Am luat două Omez şi o pastilă de NoSpa. No Spa (antispastic)mai am doar o pastilă şi acum nu mai am bani să iau altele. Omez am luat cu economie doar la nevoie, dar, recunosc că la ultimul consult la medic mi-a dat din acelea sau similare gratuite, încă nu am încercat să le găsesc. Stau ca huhurezii nedormită nopţi la rând din cauza crizelor e stomac şi doare destul de rău, pe lângă faptul că ustură. În acelaşi timp au intrat din nou peste mintea mea cu aberaţii şi minciuni, ca şi cum aş fi nebună. Unul m-a scuipat că eu aş fi făcut ţara de răs. Nu are dreptate şi nu înţeleg la ce se referă, mereu am fost un om normal şi la fel tot timpul şi am spus tot adevărul din 84. Ei sugerează că tocmai asta i-a deranjat, adică faptul că am dreptate şi mi-am cerut de mult timp dreptul la viaţă, în loc să accept să mor fiindcă habar nu am cine voia asta. Ei nu au dreptate fiindcă este total imoral să întorci capul când vezi un rău şi să laşi asasinii să prospere. Nu am greşit absolut nimic, am făcut ceea ce trebuia mereu. Nu au dreptate nici cei care spun că e vorba de legea selecţiei naturale care e mai importantă decât morala sau legea dreptăţii. În astfel de cazuri, ca şi în cazul meu, a fost vorba de asasinat, nu de legea selecţiei naturale şi eu am avut mereu dreptate. Ei mai spun că "unde s-a mai văzut să se facă dreptate unei nebune?" sau că unde a mai existat adevărul în cazul unei nebune sau unui nebun. Acest lucru pot spune cu tristeţe că poate e adevărat. Eu am citit destul de mult şi nicăieri în literatură sau în cărţi ştiinţifice şi niciodată în massmedia sau în ce am auzit despre oameni, nicăieri nu am întâlnit vreun caz de dreptate în cazul unui nebun. Dar acel om care insinua că mi-am făcut ţara de râs nu are, repet, dreptate. Am fost mereu un om absolut normal, am făcut mereu numai binele şi ceea ce trebuia să fac, nu am făcut pe nimeni de râs, darmite o ţară întreagă. Şi nu e nimic de râs, este chiar tragic, dar adevărul despre mine e chiar frumos faţă de minciunile lor, am avut mereu sufletul şi gândurile normale şi caracterul bun. Este adevărul că puteam să mă dezvolt în societate să fac ceva bun pentru ţara mea în calitate de om liber sau intelectual eventual şi ei mi-au respins cererile din 1984 încoace. Nu veţi găsi niciun exemplu de greşeală de-a lungul întregii mele vieţi. Totuşi, mereu când am arătat adevărul curat despre mine şi ticăloşii care mă omoară de fapt, voi toţi nu aţi răspuns, aşa cum se zice că se procedează mereu cu "nebunii", ca proştii să spună că omul ăla omorât e cu adeăvrat nebun şi inventează sau delirează în monolog. Repet, absolut mereu am comunicat normal, nu doar acum şi am arătat pretutindeni adevărul, fără o singură minciună întreaga viaţă, din 1984. Am fost mereu cu picioarele pe pământ. Am înţeles că poeziile mele nu vă plac şi deci în sens pragmatic nu am talent absolut deloc de 8 ani de când scriu. Am mai înţeles totodată că sunteţi la fel cu toţi tâlharii care omoară la drumul mare, voi în mod indirect prin nepăsare, fiindcă eu nu am provocat pe nimeni să mă atace şi nu am greşit nimic, am avut doar ghinionul să fiu lovită la adăpostul legilor civilizaţiei sau instituţiilor sociale. Şi acum mi se spune din nou că eu nu înţeleg că trebuia să mă las omorâtă în tăcere, fiindcă aşa e un fel de omerta. Dar nu am greşit nimic şi totul a început exact acum 30 de ani, când aveam 13 ani, ce naiba voiaţi să înţeleg?

Da, mai e încă un lucru foarte important de menţionat. De exemplu luna trecută puteam spune aproape cert că mi-a dispărut 100 de lei din banii mei puţini şi apoi am răbdat de foame mai mult. Acum câteva minute m-am uitat din nou la banii mei pe luna asta, când maică-mea m-a ameninţat că nu mai poate să îmi dea niciun leu mşi deci trebuie să flămânzesc mai tare. Mai am exact 3 milioane şi jumătate. Pot spune că se pare, chiar dacă nu e sigur că aveam ieri 4 milioane şi jumătate, adică 450 de lei. Acum va trebui să trăiesc 3 săptămâni din numai 300 de lei, fiindcă mai am de plătit şi factura de mobil, ceea ce e imposibil aproape şi foarte stresant...şi mai am şi porumbelul acela care săracul are nevoie de pâine. Şi ar trebui totuşi să mă spăl pe cap şi să iau un şampon, fiindcă nu m-am spălat de o lună şi părul e ca o pâslă. De unde dracu bani de şampon? Sau de tampoane sau vată de ciclu? Sau de câteva pastile pentru durerile menstruale groaznice? Bun, poate nu mă credeţi, poate spuneţi că am fost nebună şi zăpăcită şi nu am numărat banii corect. Atunci să vă spun alte lucruri certe. Absolut sigur mi-au dispărut diverse obiecte din casă. Nu erau culmea, obiecte de valoare, dar aveau importanţă emoţională pentru mine şi m-a durut mult. Absolut sigur nu le-am aruncat. Am fost la un nivel intelectual net superior omului care ar putea uita aşa ceva şi nu am fost nebună. Pe urmă, explicaţi-mi prin ce fenomen, paranormal sau nu, se deschide mereu uşa de la şifonierul meu din dormitor. E adevărat că broasca a slabă şi uzată, dar totuşi eu l-am tot închis mereu cu atenţie învârtind de două ori şi absolut sigur nu l-am uitat deschis şi nu trăiesc pe altă lume. În acel şifonier se poate observa că am lucruri la care nu umblu, haine pe care nu le port (nici nu încap în ele, etc), absolut sigur nu umblu somnambulă la acel şifonier. Totuşi găsesc mereu uşa deschisă şi mereu o închid în zadar cu atenţie, fiindcă nu ştiu cum, ea se deschide din nou. Sau explicaţi-mi de ce uşa de la intrare s-a stricat la clanţă atât de rău? Poate acela e un lucru normal, dar eu nu am bani oricum să o repar...Etc. Jur că astfel de fenomene de hărţuială au fost de mult timp în viaţa mea, deşi nu am greşit nimic din 84.

Scuze pentru toate greşelile typo din acest text de aici sau de pe blogul meu, cred că puteţi bănui că am calculatorul foarte virusat şi de aceea am scris greu. Conţinutul e deocamdată exact ceea ce am scris.

Şi, pe parcursul a câteva zile în care am scris tot adevărul din nou în această scrisoare, au tot intrat unii peste gândurile mele cu răutate, repetând "Nu are dreptate", ca şi cum mint. Nu e adevărat, am avut dreptate absolută din 84 şi tot ce am spus e adevărul. Alţii mă scuipă cu ideea că eu am fost într-un program de reeducare, deşi nu am fost niciodată nebună şi am avut educaţie bună şi nicio greşeală. Şi încă o dată vă jur că nu înţeleg cum se deschide uşa şifonierului, precis nu am umblat la el şi uşa, cu cheia răsucită de două ori, nu ar putea să se deschidă singură. De ce vă prefaceţi toţi că eu sunt nebună şi inventez lucruri? De ce, cu alte cuvinte, îmi vreţi moartea? Chiar nu vă daţi seama că normal e să pleci de la premiza de nevinovăţie, nu de la ideea că omul a greşit ceva şi nu de la ideea că omul e nebun? Nu aveţi nici un motiv să credeţi că aş fi nebună, nici de-a lungul întregii mele vieţi, nici legat de adevărul scris în această scrisoare, nu este niciun fel de delir.

Alţii mă tot lovesc cu ideea că ei m-au "terminat" şi nu ştiu ce înţeleg ei prin asta şi nici de ce mă agresează, fiindcă am fost un om foarte bun mereu. Alţii îmi tot repetă că "nu pot să mă aranjeze". Eu nu ştiu ce înseamnă nici acest lucru dar ştiu că nu au niciun motiv fiindcă nu am făcut niciun rău o viaţă întreagă şi nu am fost niciodată nebună. Alţii pur şi simplu recunosc adevărul şi spun că ei au înţeles că eu nu sunt nebună şi că tot ce am povestit e adevărul, dar că vor să muşamalizeze totul şi să mă omoare. Alţii spun că lumea crede că eu "sunt proastă ca noaptea". Alţii spun că eu "am pierdut totul" şi că oamenii care au pierdut totul sunt izolaţi şi chinuiţi şi lăsaţi să moară de foame. Alţii spun că eu sunt "ultimul om". Alţii spun că ei nu pot să mă aranjeze tocmai fiindcă nu am inventat nimic şi nu am minţit niciodată şi că dacă m-ar aranja ar însemna "să se aranjeze pe ei". Alţii recunosc că au înţeles că de fapt "nu m-au prins niciodată cu minciuna" fiindcă nu am minţit niciodată. Alţii spun că "nu se poate face nimic" şi că indirect mă omoară fiindcă alţii m-au făcut pe mine "cartof". Eu tot nu înţeleg de ce "cartofii" trebuie omorâţi şi adevărul sau dreptatea nu trebuie să existe deloc. Alţii iar spun că unii au inventat că eu nu am luat medicamentele şi de aceea scriu prostii şi minciuni despre viaţa mea, iar alţii spun că unii au inventat că tratamentul nu e bun, ca şi cum proştii cred că medicamentele pot scoate adevărul din mintea unui om. Aţii spun că dacă ar recunoaşte ei adevărul s-ar duce dracului tot. Alţii spun că dacă ar recunoaşte adevărul ar distruge un popor întreg. Şi toţi laolaltă mă chinuie încontinuu, la fel cum m-au chinuit din 84 încontinuu deşi nu am greşit nimic şi până în 2005 nu percepeam deloc gândurile lor agresive.

Doamne, de ce nu aveţi milă şi de ce nu respectaţi defel omul bun care nu a spus decât adevărul? De ce urâţi dreptatea?

Azi, 9 septembrie 2014, vecinii iar au "scos copiii", aşa se exprimă unul pe mintea mea. Copiii aceştia, care se joacă extrem de agresiv, care urlă încontinuu şi înjuăr tare mereu "băga-mi-aş pula" etc. ies în curtea blocului să urle şi să se joace astfel periodic, cam o dată pe lună sau la două luni. În rest sunt mai normali. În rest sunt alţi copii sau tot unii dintre ei care bat mereu darabana, sau tineri care înjură şi râd încontinuu şi copios nopţile în curtea blocului. Sunt şi unii care fluieră mereu la fel ca un semnal la oră fixă din noapte, 11:30 sau 12:30 şi este destul de stresant.
Între timp au intrat iar unii peste mine cu ideea "stai liniştit că nimeni nu o să creadă (povestea ei, adevărul, etc.)". Jur încă o dată că nu am inventat nimic, am avut dovezi pentru toate de-a lungul timpului şi cred că e evident şi pentru cei naivi că tot ce am spus vreodată e numai adevărul.
Dacă nu e aşa, vă rog să îmi daţi un singur exemplu de delir sau minciună în tot ce am spus. Nu există nimic anormal în tot ce am spus şi am spus mereu acelaşi adevăr curat din 1984, şi am fost mereu un om lucid şi cu rezultate bune la învăţătură. Se poate dovedi încă şi acum că mai am o parte din cărţile citite sau tratatele ştiinţifice în memorie, se poate dovedi că am spus adevărul despre tot la fel din 1984 şi că nu există nicio nebunie de genul acesta încă din copilărie când omul trăieşte mereu în realitate, nu există aşa un instinct de a muri, când e evident că ei mă forţează să mă sinucid şi eu pot încă dovedi că am fost om bun şi cu gândul curat din copilărie şi tot timpul din 1984 până azi. Şi încă îmi doresc să trăiesc, mi-am dorit tot timpul, şi nu am încercat în mod patologic să dovedesc ceva şi nu mă interesează deloc ce vor crede alţii după ce mor eu, fiindcă am fost un om absolut normal şi fără greşeală. Oare chiar nu înţelegeţi? Ce veţi spune după moartea mea? Repet, nu mă interesează fiindcă cred că viaţa e mai importantă, dar acum voi fi obligată să mor, în timp ce aceia răi îmi râd în nas că toată lumea va crede numai minciunile lor, ca şi până acum, şi că oamenii nu vor să creadă adevărul. Jur, porcii ăia exact asta spun. Altul chiar acum spune: "Ea nu înţelege că în ţara asta nimeni nu are voie să spună adevărul?"

Alţii din nou cu aceeaşi idee de neînţeles: "Ea nu înţelege că ăia o omoară fiindcă poporul nu o vrea?" Nu, nu înţeleg. Nu am greşit nimic 30 de ani şi m-au torturat încontinuu cerebral şi sexual în închisoare cruntă de la 13 ani, fără niciun drept, distrusă pe toate planurile vieţii. Nu am avut nicio şansă de viaţă. Am fost un om perfect, bun şi cuminte, am stat în banca mea, nu am încălcat nicio lege. Am iubit oamenii cu adevărat şi nu am făcut niciun rău. Mi-am dorit viaţa atâţia ani. Am făcut bine în viaţă cât am putut, am pus mereu câte o vorbă pună, pot da mii de exemple. Am crezut în bine şi dreptate. Nu am minţit niciodată, nu m-am prefăcut niciodată. Am fost un om cu o cultură generală serioasă şi totodată am fost un om inteligent. Nu am bârfit niciodată, nu am păcătuit niciodată. Nu înţeleg ce spune ăla că poporul nu mă vrea şi nu sunt nebună şi nu fac pe proasta, cum sugerează unii răi. Am fost absolut mereu un om normal, nu am candidat la preşedinţie şi am fost de mică conştientă de sărăcia şi nevoile mele. Şi, în timp ce sunt din nou chinuită cu migrene precis din partea cuiva rău, cineva iar intră pe mintea mea cu ideea « ajunge ! ».

Iar alţii, şi mai idioţi, mi-aruncă o gogomănie imensă şi oribilă: că ei vor să mă omoare şi să împartă prada după aia, respectiv cele câteva vechituri (porţelanuri vechi vieneze, broşă cu ceas foarte veche, cristaluri şi serviciu de masă) care mi-au rămas ca moştenire de la bunica dinspre tată, parte infimă din vechiturile pe care le avea şi pe care eu, ca "end-consumer" nu pot să le valorific. Restul le-au furat nu ştiu cine după moartea rudelor. Nu am putut vinde nici maşina Singer veche de la bunica şi s-a stricat în garajul mamei. Nu am putut vinde pădurea de la Buzău şi am răbdat de foame atâţia ani. Când o întrebam pe bunica cum de are acele vechituri preţioase, ea îmi răspundea că, fiind proprietară de prăvălie de lenjerie pentru damă pe lângă biserica Armenească, unde şi bunicul avea prăvălia lui de pedichiurist, în timpul războiului achiziţionase ieftin acele vechituri de la evreii scăpătaţi. Bineînţeles că mi se pare total absurdă ideea că unii mă persecută şi mă torturează de 30 de ani pentru acele vechituri care sunt parte integrantă din amintirile mele din copilărie, fiindcă am fost crescută în casă cu ele. Profesiile bunicilor sunt lucruri certe, încă mai am poze care dovedesc acest lucru şi locaţia prăvăliilor.

Printre multe alte aberaţii asupra mea în ultimii ani, mai există încă un aspect de violenţă de neînţeles. Unii tot intră peste gândurile mele cu ideea "I-au dat 18 ani", de unde am tras concluzia că unii oameni au fost păcăliţi (eventual) cu ideea absurdă că cineva m-a condamnat la 18 ani de închisoare. Deoarece nu am greşit nimic o viaţă întreagă, acest lucru poate părea de neînţeles. Când i-am întrebat pentru ce vină nu au vrut să îmi răspundă. Atunci m-am gândit că aparent unii dintre cei răi vor să justifice faptul că sunt tratată atât de barbar zi de zi după moartea tatei acum 9 ani, când relele s-au accentuat şi mai mult în viaţa mea. Vor să justifice faptul că mă batjocoresc, că nu am nici un drept nici de muncă şi toţi m-au respins, că m-au izolat de tot şi rabd de foame şi nu mă tratează medical şi problemele fizice se agravează de la o zi la alta. Vor să justifice faptul că mă tratează drept nebună şi mă hărţuiesc mereu, că în ansamblu se poartă ca şi cum aş fi un obiect pe care ei îl distrug şi nu un om. Poate şi faptul că acel dulap se tot deschide aparent singur e justificat de ei tot prin acea minciună că eu sunt condamnată şi eventual paznicii închisorii au dreptul să mă terorizeze şi să intre în casa mea şi să îmi ia lucruri, când eu nici nu bănuiam că lumea proastă sau rea crede că eu am greşit ceva. Deoarece cu adevărat am fost mereu un om gingaş şi calm, nu înţeleg violenţa lor extremă de 30 de ani de fapt. Adevărul e, repet, că am fost în închisoare şi tortură exact de 30 ani fără nicio vină din partea mea şi mereu şi înainte de moartea tatei totul a fost la fel. Poate că atunci inventau alte minciuni ca să justifice modul în care mă tratau. Eu nu am fost niciodată paranoică şi nu puteam ghici ce gândeau ei, în seara asta e prima oară când mă gândesc la această posibilă explicaţie.

10 septembrie 2014. Închei această scrisoare aici fiindcă nu mai e nimic de spus. Am observat desigur că nici nu creşte numărul cititorilor, că pe nimeni nu interesează adevărul, exact aşa cum spunea taică-meu. Niciodată adevărul nu a fost altfel şi eu nici nu m-am schimbat din 1984. Am fost mereu trează şi mereu lucidă timp de 30 de ani. Deci toţi mă omorâţi, numai fiindcă am fost mereu un om absolut normal. Zilele din urmă, în timp ce eu am scris adevărul curat şi în întregime fără omisiuni sau lipsuri şi fără nicio adăugire sau invenţie, unii au intrat pe mintea mea spunând că chipurile am fost distrusă mereu, închisă şi în final omorâtă din motive politice. O dată sau de două ori unii mi-au spus acelaşi lucru în limba engleză. Eu nici nu am dat importanţă faptului şi chiar am uitat această idee absurdă. Deşi terminasem de spus tot adevărul unii m-au chinuit şi ieri şi alaltăieri cu aceeaşi idee absurdă că m-ar fi omorât din motive politice. Ceea ce este evident e că nu am avut absolut nicio legătură cu politica din 1984 (şi nici înainte de 13 ani), deci ceeea ce spun ei e absurd. Acum îmi amintesc că în spitalul de psihiatrie o pacientă internată odată cu mine mi-a spus că eu sunt proastă că nu înţeleg că tot răul care mi s-a întâmplat e din cauza politicii. Adevărul e că, dimpotrivă, am fost un om inteligent şi nu am avut paranoia să îmi imaginez aşa ceva şi nici nu am crezut aşa ceva în cele câteva dăţi când oamenii m-au insultat că eu sunt proastă că nu înţeleg că totul e din cauza politicii. Acum se poate vedea clar că, deşi am fost un om perfect întreaga viaţă, ei m-au folosit ca sclavă, eventual pentru a alimenta aberaţiile aşa zis politice ale unor oameni răi şi proşti. Între timp eu am fost un om absolut normal, am citit cu drag de cultură cărţi superioare intelectual, eseuri şi filozofie şi istoria artei, etc., şi am citit totul cu inteligenţă şi pace sufletească, nu am trecut prin ele ca gâsca prin apă, cum ar putea crede numai proştii. Am ascultat multă muzică clasică, cu aceeaşi bucurie luminoasă şi blândă a sufletului. În schimb iată ce mi s-a întâmplat timp de 7 ani: eu ascultam muzică clasică cu volumul normal iar vecina de dedesubt a venit să îmi facă scandal, mi-a spus că m-a pârât administratorului şi altor vecini că eu ascult muzica tare şi o deranjez. Mi-a spus că trebuie să ascult numai la căşti şi eu mi-am cumpărat căşti. În schimb ea, de ani de zile ascultă talk-show-uri la televizor cu volumul la maxim şi se aude tot la mine în apartament. Astfel de fenomene ciudate cu vecinii care oricum nu vorbesc cu mine şi diverse batjocuri s-au întâmplat multe în ultimii ani. Încontinuu.

Absolut toate preocupările mele intelectuale din 1984 încoace arată că nu am avut nicio legătură cu politica, fiindcă eram inteligentă şi un om normal, nu îmi umbla mintea aiurea niciodată. Cu toate acestea mă omorâţi, când chiar numai în câţiva ani aş fi putut încă citi mult, chiar o carte pe zi, şi aş fi putut memora mult fiindcă aveam doar puţin peste 30 de ani, în concluzie aş fi putut recupera ce mi-au furat cei răi cu brutalitate. În schimb m-aţi torturat greţos încontinuu zi şi noapte, sexual şi cerebral şi pe alte planuri şi nu m-aţi mai lăsat să fac nimic. Unii zic că ei nu vor să fie adevărul şi deci mă omoară şi că totodată m-au torturat încontinuu în ultimii 10 ani (dar absolut sigur şi înainte a fost la fel încontinuu, doar că tortura a crescut în timp), ei spun că mă vor să ascundă tot adevărul şi să mă omoare fiindcă eu "am pierdut totul". Am explicat de mii de opri că nu am pierdut nimic, că eventual doar ceilalţi mi-au furat totul iar ei sunt la fel de vinovaţi că nu mă lasă să recuperez, fiindcă eu eram încă tânără în ultimii 10 ani. Nu am lăsat nimic să mi se scurgă printre degete, nu am pierdut eu personal nimic. Eu nu am avut absolut nimic din 84, nu înţeleg la ce se referă ei că am pierdut. Oricând în aceşti 30 de ani de martiriu absolut niciodată nu am putut influenţa cursul evenimentelor şi nu m-am putut apăra cel puţin de torturi groaznice. Aşa a fost mereu din 84. Gândurile, speranţele mele, dorinţele mele, etc. nu aveau niciun efect asupra urii ciudate a celorlalţi. Mă distrugeau de moarte exact de la 13 ani, repet, încontinuu, eu nu am avut nicio putere să îi opresc, exact ca Isus pe cruce. Dar ei mă obligă la moarte prin faptul că spun că mă termină şi că mă torturează cerebral sau mă fut sau mă mătrăşesc încntinuu (astea sunt expressile lor) fiindcă eu aş fi pierdut totul. În modul acesta îmi periclitează drepturile şi dezvoltarea carierei mele intelectuale şi puterea deplină pe care trebuie să o am în societate în calitate de intelectual şi om liber, fiindcă am fost mereu om normal şi inteligent. Deci şi prin asta mă obligă clar că mă omor. Şi acum am 43 de ani şi jumătate şi nu am trăit deloc pe lumea asta...nu mai am 34 sau 31 de ani...şi nu am încă copil...tot răul s-a întâmplat numai din cauza celor răi, numai fiindcă eu am fost un om mereu normal şi inteligent.

Cu toate acestea, ei iar mă scuipă de parcă aş fi idioată că "nu i-a venit mintea la cap" sau insinuează că ei i-au păcălit pe alţii că nu mi-a venit mintea la cap. Eu am avut mereu mintea la cap şi am trăit viaţa în mod firesc, puteam să fac abstracţie de toate torturile sau necazurile, dar, vă jur, în mod incredibil ceilalţi tot mă loveau monstruos, deşi eu nu mă gândeam la toată povestea adevărată a vieţii mele. Pare incredibil, dar aşa a fost. Repet, fiindcă şi acum în acest moment adevărul mă şochează: după toate că m-au torturat încontinuu 30 de ani, eu am reuşit întrutotul să fiu un om normal. Nu am avut expectanţe negative deloc şi am avut încredere în oameni. Am avut puterea să mă detaşez de tot acest adevăr despre viaţa mea, de toate tragediile şi necazurile. Am avut puterea să privesc curat spre viitor şi să îmi trăiesc viaţa normal, chiar dacă nu înţelegeam de ce mă chinuie şi mă batjocoresc toţi. Deci, din punct de vedere psihologic am fost un om perfect. Însă, spre marea mea mirare, chiar dacă nu mă gândeam la tot trecutul, ei tot continuau să mă lovească de moarte şi totul a fost la fel mereu din 1984. Pentru ultima oară vă spun curat: nu am uitat nimic şi nu am omis nimic din toată povestea vieţii mele, chiar dacă de exemplu cei în limba engleză peste mintea mea mă ameninţă şi mă avertizează că mă vor lovi dacă explic clar adevărul. Am explicat absolut totul de mii de ori şi totul a fost mereu cum am spus eu. Mi-am mai adus aminte un lucru (în rest am notat totul pe scurt în această scrisoare), lucru pe care nu l-am menţionat până acum din diverse motive. În 2007, printre multe torturi din viaţa mea, vreme de 2-3 luni au intrat unii peste mintea mea şi mereu spuneau: mă închin, mă înclin până la pământ, mă înclin în faţa evidenţei, mă închin, mă cutremur şi plec. Apoi am fost torturată şi mai brutal ca înaninte. Nu înţeleg cui se închinau acei oameni sau cărui diavol mai precis şi de ce întârzie adevărul despre viaţa mea şi drepturile mele. Am fost chiar un om perfect, trebuia să vă închinaţi lui Dumnezeu şi să îmi lăsaţi viaţa şi copilul şi toate drepturile, nu să mă chinuiţi încontinuu, în timp ce spuneţi că trebuie să muşamalizaţi totul. Şi iar a intrat peste mine cel care îmi tot spune că sunt "ordinară". Şi iar a intrat peste mine cel care spune exact aşa: "i-au păcălit pe toţi, proasto", deşi nu am fost proastă niciodată. Şi iar a intrat ăla care spune:" Ţie nu îţi ajunge cât ai suferit, Cristina?" eu întreb ce? El zice că pe oameni îi deranjează faptul că eu spun adevărul de atâţia ani şi că oamenii ar aştepta chipurile ca eu să mă las omorâtă ca ciobanul mioritic, fericită că sunt asasinată şi fără să încerc să mă feresc măcar. Vă jur că porcul ăla nu are dreptate şi că normal era să spun adevărul tot, nu să tac. Mai mult decât atât, adevărul e că oricât am fost de calmă şi senină şi chiar am tăcut crezând în dreptate şi viitor, ei tot m-au torturat monstruos, m-au batjocorit şi au minţit, fără să îmi lase vreun drept.

Pe de altă parte nu vreau să credeţi că sunt proastă. Iar au intrat unii peste mine şi ei spun că « trebuiau să o acopere tot timpul ». Poate că vor să spună că ei vor să ascundă adevărul. Îmi dau seama perfect că până şi proştii îşi pot da seama de adevăr şi anume că nu am avut nicio legătură cu politica şi că nu am fost nebună. Se poate observa la prima vedere că mă torturează încontinuu şi că nu am niciun ban, nu doar în ultimii 7 ani, e evident că aşa a fost mereu din 1984 când m-au adus în Bucureşti şi aveam doar 13 ani. Până şi un idiot îşi poate da seama cine sunt actorii pe scena politică şi cine deţine putere politică. Până şi un idiot îşi poate da seama că eu nu am avut nicio influenţă sau putere politică şi că nu am putut să mă apăr de torturi atroce sau să scap din închisoarea în care m-au pus la 13 ani. Până şi un nebun poate vedea că nu am fost niciodată nebună şi nu am crezut măcar că am influenţă politică. Până şi un prost poate vedea că ceilalţi mă chinuie chiar dacă eu nu mă gândesc la trecut sau nu scriu nimic. Această scrisoare care conţine tot adevărul esenţial am început-o după ce ei au început să mă chinuie monstruos acum vreo două săptămâni. Ei mă chinuie oricum încontinuu, dar uneori au anumite pusee de violenţă asupra mea. Ei au început mereu, nu eu că am povestit tot adevărul. Date fiind acestea eu nu îneţeleg de ce întârzie adevărul şi dreptatea în cazul meu. Trebuie să am copil şi libertate, am spus din 84 şi am avut mereu dreptate. Până şi un prost poate înţelege asta şi faptul că am fost un om foarte bun, altruist şi generos şi mereu aceeaşi, fără să mă schimb din 84. Numai minciuna omoară, adevărul nu şi nu înţeleg de ce îmi vor moartea fiindcă nu am greşit nimic. Iar altul pe mintea mea cu ideea “I-au păcălit pe toţi proasto. Dacă ai şti ce cred despre tine…” Aşa ceva e complet absurd, oricine poate vedea că am fost complet singură toată viaţa şi se poate trasa acest lucru până în 84. De asemenea nu am ascultat mult radioul şi nu am urmărit televizorul, am fost complet singură, nu are nimeni cum să creadă ceva rău. Am fost mereu castă şi pură, am fost un om virtuos mereu şi am rezistat la torturi atroce cu sufletul curat.

“Oamenii cred că tu delirezi proasto, că aşa li s-a spus.” Bine, dar e complet absurd! Înseamnă clar că trebuie să fie adevărul, altfel mă omoară. De ce îmi vor moartea?

În concluzie, după ce am scris succint şi clar absolut tot adevărul despre viaţa mea în prima parte a acestei scrisori, unii m-au torturat enorm şi m-au scuipat cu tot felul de insulte şi aberaţii. Cineva zice sau poate aşa pare acum că ei au făcut acest lucru pentru ca eu să mă lamentez mult în a doua parte a scrisorii şi oamenii care citesc să creadă că eu delirez sau sunt proastă. Eu nu înţeleg defel de ce nu vă săturaţi să loviţi în mine în toate felurile din 1984 încontinuu. Chiar şi după ce trecuseră numai 10 ani de tortură groaznică asupra mea am plâns şi am spus exact la fel, că nu înţeleg de ce ei nu se satură de rău şi cruzime asupra unui om bun şi nevinovat. Şi acum sunt 30 de ani...Şi nu am fost niciodată nebună şi nici nu am greşit nimic. Este adevărul, nu am inventat nimic fiindcă am citit multe romane sau literatură ştiinţifică. Nu m-am inspirat din ele, am povestit adevărul curat. Nici din cântece, char dacă există cântecul “Blowing in the wind” sau “Un om pe nişte scări” sau “Omul bun şi pomul copt” şi multe altele din care eu ştiu poate o sută-două româneşti sau străine legate de adevărul vieţii mele.

Încă o dată un detalu minor (fiindcă am citit pe agonia o poezie a unui poet care afirmă că el se îndoieşte de valoarea umană a unei domnişoare care este frivolă şi scrie pe net o poveste despre toţi duşmanii ei şi în plus acea domnişoară face dezacorduri gramaticale): eu nu am crezut niciodată că am duşmani fiindcă nu am fost proastă sau nebună, am iubit oamenii şi i-am respectat mereu cu deplină sinceritate. Nu am fost niciodată frivolă sau vulgară ca domnişoara la care se referă acel poet. Nu am făcut niciodată dezacorduri gramaticale şi, la numai 13 ani, rezolvam cu uşurinţă probleme de gramatică pentru studenţi. Am iubit mult limba română şi am citit mult câte o carte pe zi mai mulţi ani în adolescenţă. Am muncit mult şi am fost absolut mereu un om foarte serios, ceea ce i-a făcut pe alţii să afirme că de aceea nu mă plac ei pe mine. Că lor nu le plac oamenii prea puritani şi fără păcate, că nu am ce căuta în lumea lor. Dar eu nu ştiam cine sunt aceia. În ultimele zile am scris din nou tot adevărul despre mine în această scrisoare, şi, fiindcă am fost torturată fizic şi cerebral am făcut câteva greşeli typo şi am câteva exprimări greşite, am uitat virgule multe, dar nu am făcut dezacorduri (poate a scăpat vreunul ca excepţie). Am fost toată viaţa foarte pedantă şi mi-am corectat mereu textele, acum nu am mai putut şi mi-am cerut scuze mai sus. Repet, am iubit oamenii atât de mult încât nu am crezut nicicând că aş avea duşmani. Am făcut mereu fapte bune cu adevărat, am vorbit numai de bine, am gândit numai binele. Nimeni nu avea cum să mă urască sau să îmi fie duşman. Absolut de fiecare dată când m-am gândit la alţii am scos în evidenţă calităţile lor ca fiind mai importante decât defectele; până şi legat de maică-mea am spus absolut tot ce putea fi considerat un lucru bun în viaţa ei. Mereu i-am apărat pe alţii când unii îi vorbeau de rău, pot da nenumărate exemple din viaţa mea. Am fost mereu împăciuitoare. Am fost crescută să iubesc oamenii şi să fiu mereu calmă, să nu mă agit, să nu am ambiţii şi nu am mai putut să mă schimb. Cu atât mai mult cu cât în adolescenţă eram bătută şi batjocorită fără vină din partea mea, ceea ce mi-a întărit concepţiile morale pacifiste şi gândurile de o bunătate limpede şi senină. Cred că vă puteţi imagina cum devenisem ca tânără fată la 17-18 ani când au început să mă lovească mai rău. Niciodată nu am privit viaţa ca pe o luptă, niciodată nu m-am gândit la alţii ca la nişte concurenţi sau duşmani. Când am povestit adevărul despre viaţa mea în condiţii de tortură inumană eu am fost mereu eu însămi, fără ură sau emoţii negative şi am spus numai adevărul, inclusiv despre absolut orice moment de aparentă slăbiciune a mea. Pentru mine viaţa a fost armonioasă şi pacifică, cum se poate observa şi în majoritatea poeziilor mele sau în cele câteva descrieri de natură; întotdeauna numai ceilalţi se agitau în jrul meu. Vă mai dau un exemplu: după ce am sărit pe fereastră datorită a ceea ce e definit drept "tentativă de sinucidere altruistă", m-au dus în spitalul de psihiatrie şi profesorul Ionescu, fie-i ţărâna uşoară, mi-a spus şezând pe patul unde eram imobilizată: "dar ce este cu ideea asta tatăl meu - duşmanul meu?" şi atunci medicul rezident (o femeie, ulterior transferată la Bălăceanca), a recunoscut: "nu ea spune aşa, ci familia ei". Nici acest lucru nu ştiu dacă a fost aşa, adică nu ştiu dacă tatăl meu ar fi spus medicilor că eu îl consider duşmanul meu, poate medicii au inventat. Repet, eu mi-am trăit viaţa firesc, ţin minte totul, precis am ajutat pe alţii mereu când am putut şi nu am greşit nimic, astfel încât niciodată nu am interpetat că alţii ar fi "duşmanii mei" şi nici nu am spus aşa ceva niciodată. Am avut mereu încredere în forţa binelui şi am crezut în oameni şi în morala adevărată, creştină sau nu.

De-a lungul ultimilor ani de tortură şi închisoare (repet, aceasta e o realitate din 1984 încoace în viaţa mea) au fost unii pe mintea mea care au tras concluzii "pozitive" despre mine. De exemplu unul (sau una, eu nu am cum să ştiu) care spunea: "Cristina, tu ai fost un om drept într-o lume strâmbă". Mă tem că acela avea dreptate. Lumea a fost într-adevăr strâmbă nu doar pentru mine şi am putut observa acest lucru, pe care mulţi poeţi sau prozatori sau oameni pur şi simplu îl afirmă, din ceea ce am văzut pe net. Au fost şi unii care scuipau în faţa mea pe stradă, ca şi cum credeau ceva rău despre mine. Au fost şi unii (Dumnezeu ştie cine erau) care îşi ridicau pălăria în faţa mea pe stradă. Au fost şi unii care spuneau mereu că "se spală pe mâini", alţii care spuneau că ei "au înţeles de ce toţi se spală pe mâini" şi alţii care spuneau că "noi nu ne mai spălăm pe mâini, noi o distrugem". Însă cei mai mulţi spuneau, invariabil, "nu putem să recunoaştem adevărul". Dar câte n-au fost...oricum eu am rămas aceeaşi. Nu am avut înclinaţia să fiu o eroină tragică, am iubit viaţa şi bucuriile simple mereu, am crezut în dictonul carpe diem. Totul a fost în zadar, mi-au luat absolut totul. Şi vă jur, parcă ieri a fost 1984 şi unii îmi promiteau atunci că dacă am răbdare, după mulţi ani va ieşi adevărul la lumină, chiar dacă voi avea mult de suferit. Parcă nu a trecut timpul deloc de atunci. Şi bărbatul pe care l-am iubit (naivă şi curată şi nevinovată) îmi promisese atâtea. Şi alţii. E groaznic de fapt.

Iar mă ustură stomacul şi în noaptea asta de 10 spre 11 septembrie, iar am luat pastile degeaba, iar a început durerea cu ore în urmă. M-au chinuit, inclusiv sexual, toată ziua şi abia mă ţin pe picioare. Am stat mult în pat. Voiam să mă pot spăla cel puţin pe cap stând aplecată peste cadă, fiindcă nu pot face baie în cadă că nu am energie deloc şi aş cădea în acolo, dar ei nu m-au lăsat nici să mă spăl pe cap. Mai am şampon doar pentru o spălare, după aia nu voi mai avea. Cancerul ăsta (sau ce e) mi-a modificat şi transpiraţia în ultimele zile şi părul e pâslă, cleios şi lipicios rău. Nu mai suport. Iar s-au băgat unii peste mine şi au râs de faptul că am scris undeva mai sus că eram conştientă de mică de sărăcia şi nevoile mele, ca şi cum aş fi fost inconştient influenţată de poezia lui Eminescu Scrisoarea a IIIa. Numai idioţii pot crede aşa ceva. Ce am scris e adevărul obiectiv, exact aşa a fost şi e doar o coincidenţă că am folosit cuvinte asemănătoare cu acele versuri. Alţii mă atacă cu ideea "şi nu pot să îi închidă gura?". Nu înţeleg de fapt ce vor şi la ce se referă. Cum adică, îi deranjează faptul că scriu vreo poezie sau text în proză sau că am fost obligată întreaga viaţă prin torturi atroce şi nedreptate cruntă să spun tot adevărul despre mine? Sincer, nu înţeleg asemenea barbarie. Încontinuu ei mă lovesc...

Da, voi încheia această scrisoare aici şi nu cred că voi mai scrie vreo poezie sau text în proză. Oricum e clar că nu sunt bune deloc, m-au respins 8 ani, înclusiv în ultimul timp, inclusiv în străinătate. La această postare nu mai sunt cititori deloc pe agonia, fiindcă pe nimeni nu interesează adevărul. A fost întotdeauna evident că am fost un om absolut normal şi fără vină viaţa toată şi că am fost închisă total şi chinuită încontinuu 30 de ani. În realitate toţi îmi spuneţi de 30 de ani că îmi vreţi moartea şi că vreţi să muşamalizaţi totul, pur şi simplu din interese de asasini murdari. Acesta este tot adevărul, nu exagerez deloc şi niciodată nu a fost altfel.