Continuare 1

Azi, 18 martie 2014, continui să scriu ce a mai rămas nepovestit pe acest blog înainte de a muri. Moartea mi se apropie cu paşi repezi, toate cererile mele de libertate şi adevăr au fost respinse. Voi termina de scris totul, veţi vedea că nu am avut nicio vină, că am fost absolut un om integru şi normal absolut întreaga viaţă. Voi vă bucuraţi degeaba de atâta nedreptate şi ură şi minciună cu care mă îngropaţi, iar maică-mea moşteneşte şi banii mei...după toate că spunea că eu nu merit banii dinmoștenirea după tata, findcă sunt bani nemunciți. Ea mereu are talentul să spună ceva rău. Eu ma fost invers.

Oamenii ăştia care au intrat pe mintea mea cu gândurile lor, repet, numai după ce a murit tata, sunt de un sadism îngrozitor, ei spun că m-au terminat, că vor să mă aranjeze, că vor să îmi şteargă memoria şi să muşamalizeze totul, că în cazuri de oameni abuzaţi cum am fost eu, adevărul nu e recunoscut niciodată şi victima e omorâtă doar... că chipurile eu am fost sacrificată de satanişti şi nici în astfel de cazuri nu se facce dreptate şi adevăr şi că eu trebuie să mor pentru păcatele lor, deşi nu am greşit nimic şi voiam să trăiesc...

În primul rând continuarea la povestea despre sinuciderea mea.
Spuneam că mergeam la facultatea de medicină în cârje, fiindcă vreun an şi ceva nu am avut proteză. Medicul psihiatru spunea să renunţ şi eu nu am renunţat, fiindcă dacă aş fi renunţat examenul de admitere pentru care mă chinuisem ani la rând nu ar fi mai fost valabil. După ce am avut în sfârşit proteză bontul tot nu era vindecat sau nu ştiu ce se întâmplase încât aveam mereu răni, care nu se cicatrizau şi mi se şi umfla piciorul încât rămâneam adesea imobilizată la pat. M-am chinuit mulţi ani aşa.

Colegii de la facultate mă cam luau în derâdere. De pildă aveam o colegă din Muntenegru, am uitat cum o chema, care îmi spunea că trebuie să îmi crească alt picior în locul celui pierdut. Nu ştiu de ce unii oameni sunt aşa de răi, încât îşi bat joc de aceia care nu au făcut niciun rău. Pe culoarul facultăţii m-am întâlnit de câteva ori cu Zăgrean, care, spre marea mea mirare, m-a salutat, dar eu nu i-am răspuns fiindcă aşa fusese consemnul între noi, să nu îl mai caut deloc, să nu îi mai vorbesc nimic. Nu am înţeles de ce el uitase. Abia după mai mulţi ani, în 2007, am aflat că Zăgrean era proaspăt căsătorit şi din nou tată în zilele acelea. Ciudat a fost că la facultate au repetat un film la biologie celulară despre care îmi vorbise el la meditaţii în 89 şi a fost reproiectat şi filmul Călăuza de Tarkovski, pe care îl vizionasem eu în 88-89 la facultatea de medicină la îndemnul lui Zăgrean.

Spuneam că piciorul nu mi se vindeca defel, uneori rănile se infectau şi făceam febră de peste 40 de grade. Naşa mea dragă s-a îmbolnăvit de un fel de aşa numită demenţă la mai puţin de 60 de ani şi am povestit cum am suferit şi eu din cauza aceasta. A murit în 2002. După aceea am fost în vizită la naşu, el era singur şi părea tare amărât. Am observat paloarea, pierderea în greutate şi alte semne care arătau cancer hepatic, după cum învăţasem la facultate. Cred că i-am spus că e bolnav, că trebuie să meargă la medic, dar el a spus ceva atunci despre facultatea de arhitectură...mai spunea că poate eu mă voi întoarce acolo...la Andronache, paradisul copilăriei mele. Am fost cu naşu la un vechi prieten al lui, doctorul Zaharia de la spitalul Colentina, care a recunoscut că naşu era foarte bolnav. Nu s-a mai putut face nimic, naşu amurit după ce eu am abandonat facultatea de medicină. Doctorul Zaharia mi-a prescris o reţetă magistrală pentru o alifie la care se găsesc greu ingredientele în afară de farmacia veche de pe Calea Victoriei. Această alifie m-a vindecat şi bontul a fost în sfrâşit normal. Cum spuneam eu a trebuit să renunţ la facultatea de medicină, lucru de care îmi pare rău acum. Naşu şi tata au insistat mult să nu renunţ. Dar eu nu mai puteam fizic să continui. Mi-era tare rău în tot corpul, parcă duceam toate bolile în spinare. În colectivul de studenţi eram oricum izolată şi colegii îşi cam băteau joc de mine, ba chiar repetau cuvinte nu de ale mele, ci de ale părinţilor mei de acasă, ca şi cum urmăreau ceeea ce vorbeau rudele mele în prezenţa mea. Profesorii de asemenea vorbeau tot felul de porcării şi mai ales lucruri fără logică sau sens, cum ar fi faptul că "...atunci când eu am fost paraşutat aci..mergeam prin faţa casei lui şi strigam SĂ TRĂIŢI şi apoi prin faţa casei ei şi iarăşi SĂ TRĂIŢI, dar altfel..". Aşa se întâmpla mereu, profesorii vorbeau prostii pe culoare împreună cu colegii mei şi eu nu înţelegeam nimic şi colegii chiar şi ei vorbeau aberaţii politice uneori care mă îngrozeau şi mă scârbeau. Oricum nu înţelegeam nimic fiindcă nu puteam să le ghicesc gândurile. Nu mă puteam integra în grupul lor, eram una din ţintele batjocurii lor, ca întotdeauna din 1984 încoace. Mai mult decât atât, o profesoară chiar mi-a spus că eu nu am ce căuta la medicină, că am dat examen degeaba, deci cumva trebuie să mă sinucid fiindcă am acel diagnostic psihiatric.