Mama...unul dintre cele mai groaznice lucruri

Iată-mă din nou pe acest blog după o pauză destul de lungă şi promisiuni pe care nu am putut să le ţin, legat de completarea povestirilor începute mai demult. A fost imposibil, am fost chinuită încontinuu, iar chiar acum sunt răcită şi mă doare gâtul şi tuşesc, etc. Dar când nu am fost eu chinuită? Din 1984 e la fel, doar că torturile s-au agravat trecând anii... Mai jos voi adăuga un text al meu mai vechi despre suferinţa unui copil abuzat de mamă, cum am fost şi eu, după care, la finalul textului adaug din nou gândurile mele de zi cu zi despre oroarea pentru mine numită mamă.

Să presupunem că doar o dată în viaţa dvs. aţi trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu raţiunea omului precaut şi ipocrit, a arivistului normal care sunteţi dvs în cazul în care faceţi parte din grupul majoritar al oamenilor ce plutesc şi vor pluti poate şi la naufragiul oricărui Titanic al societăţii actuale. Adică să fiţi din nou acel copil care încă judecă cu inima şi vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulţii să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.

Vai, nu mă întrebaţi dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma şi Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conştientă de faptul că poate mă înşel, încorsetată fiind în concepţiile mele puritane de fată bătrână, las pe alţii să vorbească în acest sens. Eu vreau să ţintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.

Ştiu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocenţa şi puritatea mea, ori poate naivitatea mea veţi spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparenţelor care mă înconjurau. Aşadar gândirea mea, şi poate şi ce scriu acum aici, poate fi considerat patologic sau simptomatic sau morbid sau patognomonic, etc. În mod nedrept. Nu aveţi decât să mă închideţi cu forţa în cămaşă de forţă, cum aţi mai făcut de multe ori, deşi nu îmi doresc acest lucru. Nu aveţi decât să ridicaţi osanale oamenilor prin natura lor violenţi, care aplică barbaria şi abuzul de putere în cazurile de aceste gen.

Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal şi nu sunt respectate în societate.

Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinţilor mei asupra mea. Efectiv părinţii au aplicat torturi lente şi oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani şi m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reuşit să înţeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viaţă şi a urmat indicaţiile părinţilor mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinţii tăi şi dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveţi despre astfel de părinţi sau despre astfel de societate care loveşte copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitaţie perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Ştiu că aici e vorba despre mine şi sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia şi prejudecata societăţii legat de ceeea ce pot fi părinţii. Este tabu să vorbeşti de rău despre părinţi sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e considerat schizofren sau altfel de nebun. Amintiţi-vă totuşi povestea lui Alice în ţara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuşi o soacră şi primea un tratament extrem de crud şi poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă vitregă faţă de copil, vi se pare normal să consideraţi copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, insituţiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinţii mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Şi în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil şi nedrept care abuzează copilul neputincios şi care prin urmare e respectată şi lăsată să îşi crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzaţi de părinţi, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinereţe, după care sunt oarecum trataţi drept imaturi întreaga viaţă (fiindcă maturitatea înseamnă putere şi autonomie în societate), fiind legaţi de voinţa şi toanele părinţilor numiţi în mod absurd şi dureros „aparţinători”, ca să nu li se spună stăpâni.

Cu tristeţe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiţi conştienţi de aceste fapte altădată când veţi mai lovi în oamenii nevinovaţi, în cazul în care nu ştiaţi deja povestea lor...poate se mai poate totuşi face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificaţi (de fapt ucişi lent şi dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepţii uneori.

Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică şi niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.

-------------------------------------------------------------------------------------------- Punct şi de la capăt. Tot ce am scris mai sus e corect şi adevărat. Dar e inutil, nimeni nu e interesat de suferinţa unui copil nevinovat. Şi aşa am şi rămas sufleteşte, acelaşi copil din 1984, cu inima bună şi gânduri frumoase faţă de ceilalţi. De aceea mă plâng din nou, nu mai pot rezista cu atâta sufeirnţă asupra mea în singurătate. Încă o dată recapitulez. Am fost un om fără pată întreaga viaţă, dacă citiţi cu atenţie povestea vieţii mele veţi vedea că nu am avut nici dorinţe sexuale, nici păcate, nici vreun act sexual propriuzis. Nu am avut nici alte greşeli, nici de gând nici de cuvânt, vă spun sigur că acesta e adevărul, nu am uitat nimic. O doctoriţă tânără psihiatru îmi spunea că nu înţelege de ce după atâţia ani de tratament psihiatric încă nu am uitat cum m-au chinuit părinţii. De aceea mă întreb dacă ei, aceşti asasini cu diplome şi bani legali pentru crimele lor, numiţi psihiatri, chiar îşi închipuie că un om inteligent înnebuneşte sau îşi pierde memoria asupra faptelor esenţiale din viaţa sa dacă e tratat psihiatric. Acest lucru nu e adevărat. Încă o dată repet că nu înţeleg de ce ei omoară cu torturi atât de groaznice sau obligă la sinucidere oameni buni şi calmi şi inteligenţi cum am fost eu. Nu e orgoliu, e adevărul ca portret al meu. În ultimii 8 ani au tot intrat gândurile rele ale unor ticăloşi peste mine spunând că oamenii au inventat minciuni despre mine şi că eu sunt opusul a ceea ce cred ei despre mine. Chiar dacă mama mea citeşte ce e scris aici, chiar dacă mă va închide cu forţa la psihiatrie pe temeiul acestor cuvinte ale mele, considerate boală psihică, eu tot mă voi omorî şi vă jur că dacă mă vor închide voi tăcea definitiv în acelaşi timp oricâte pastile sau injecţii groaznice ar băga în mine şi orice alte torturi ar aplica asupra mea. Nu am greşit absolut nimic întreaga viaţă, nu am deranjat pe nimeni şi nu înţeleg de ce societatea, pe lângă alte mii de necazuri şi torturi, m-a obligat să o suport pe maică-mea, să mă viziteze şi să vorbesc cu ea la telefon, în condiţiile în care m-au şi izolat cu forţa, încât nimeni altcineva nu comunică cu mine. Am fost un atât de bun, nu înţeleg de ce sunt tratată mai rău ca un animal o viaţă întreagă. Am spus adevărul întreg din 1984 şi apoi de-a lungul a 30 de ani de grelşe, suferinţe, fără să inventez sau să omit ceva, fără să deformez realitatea sau să exagerez.

Iar apoi psihiatrii m-au obligat să povestesc în spital totul şi despre cum m-au chinuit părinţii de mică şi ei numesc aceste povestiri adevărate boală sau delir. Cred că vă daţi seama că nu poate fi aşa ceva, am fost un om bun, cu iubire şi respect inutile faţă de părinţi şi evident un om lucid în permanenţă, cu rezultate bune la şcoală şi lecturi imense pentru vârsta mea între 13-17 ani. Am citit cu atenţie aberantele teorii psihologice sau psihiatrice mai vechi sau mai noi, create pentru distrugerea celor fără apărare faţă de părinţi.Iar maică-mea triumfă acum fiindcă încă de atunci îmi spunea că îi plac romanele englezeşti cu nebune sau alte mistere, că ea este de zeci de ori superioară mie şi toată lumea o va crede pe ea şi pe mine nimeni. Dar eu nu văd niciun motiv pentru care oamenii să nu creadă o fată şi apoi femeie gingaşă, suavă, pură şi foarte serioasă şi calmă cum am fost mereu. Şi de ce să creadă oamenii o cotoroanţă rea cum ea? Maică-mea era o scorpie insuportabilă, nu doar că mă bătea aproape zilnic, dar făcea scene monstruoase de ore în şir, tocându-mi creierul până mă făcea să plâng când eram încă mică, îmi lua lucrurile, mă insulta zilnic, îmi scuipa ura ei şi invidia ei asupra mea. Ea a avut mereu şi haine şi pantofi şi relaţii cu alţii, anii aceştia din urmă chiar a dat meditaţii la franceză, în timp ce eu, fiind un om bun, am fost izolată şi fără bani întreaga viaţă, de fapt din 1984. Sărăcia în copilărie nu conta fiindcă înainte de 1984 o aveam pe mamaia care îmi tricota sau cosea haine până la 13 ani. Iar acum, printr-o ironie amară a sorţii, când m-am plâns medicului de familie că mă simt prea singură, că nu mai pot suporta, mi-a sugerat să mă mut cu maică-mea! Nu pot înţelege de ce toţi mă tratează cu ură, mai rău ca pe un animal şi nu am avut nicio apărare sau posibilitate de a evita răul asupra mea exact din 1984.

Chiar acum în timp ce scriu aceste rânduri, intră din nou unii peste mintea mea cu gândul că eu am pierdut totul şi din cauza aceasta nu se poate dreptatea şi adevărul şi trebuie să mor eu pentru cei vinovaţi şi păcătoşi. Dar aceasta înseamnă că pierdusem totul din 1984, fiindcă de atunci încoace totul a fost tortură groaznică, şi înseamnă că trebuia să mă sinucid de atunci...Dar aveam numai 13 ani şi eram crescută să cred în bine şi dreptate şi să am mari speranţe de viitor şi multă răbdare. Niciodată nu m-am gâdnit atunci la sinucidere.

Mă întreb dacă vă daţi seama cât de grea este pentru mine suferinţa psihologică, ruptura imensă de 30 ani, cu atât mai dureroasă după atâţia ani, de a fi tratată drept altceva decât om, nu spun nebună, fiindcă o astfel de nebunie nu există, când toţi mă ignoră de la 13 ani şi toţi urăsc adevărul, cu toate că am fost mereu om bun şi de încredere pentru ceilalţi. De la început a fost aşa, din 1984. E un fel de ură şi aproape că îi cred pe cei care intră peste mintea mea cu ideea că oamenii din ţara asta mă urăsc. Dar nu există nici cel mai mic motiv, absolut sigur nu am fost sursa niciunui rău şi nu cred că oamenii sunt chiar atât de răi să omoare cu atâta minciună un om curat. Nu pot crede. Şi cum adică oamenii? Ce ăştia mă cred nebună? Eu nu sunt paranoică, am trăit mereu conform realităţii şi nu pot crede că oamenii nu ştiu care, că oamenii aşa în general, pot să urască un om chinuit întreaga viaţă, fără bani întreaga viaţă, un om pe care nu îl cunosc în mod real, un om luminos cu atâta blândeţe şi milă faţă de alţii cum am fost eu. Efectiv mă omoară şi nu înţeleg de ce. Oricum dacă nu va fi tot adevărul din 1984 şi dacă nu voi avea un copil, ceea ce e foarte greu după 43 de ani, dar eu am spus totul de la început, mă voi omorî. Dar de fapt ceilalţi m-au ucis mişeleşte prin chinuri continue de 30 de ani şi negarea oricărui drept, şi nu înţeleg deloc de ce.