Rămăsesem cu povestea prin facultatea de medicină. Cred că am povestit deja că acolo l-am mai întâlnit pe Zăgrean și cum. (Dacă nu, voi reveni la această postare când voi face revizia finală a blogului înainte de a mă sinucide). Într-o zi am fost în vizită la nașul meu, care muncea ceva în curte, probabil dezbrăcat de cămașă, așa cum făcea el de obicei vara. Eram cu taică-meu. Eram încă studentă la medicină. Am observat că nașul meu avea o paloare ciudată și că ficatul lui nu părea în regulă. În general dădea impresia de om bolnav. Atunci am simțit de datoria mea să îi spun că trebuie să aibă grijă de sănătate și să meargă la un control la medic, s-ar putea chiar să îi fi spus că ar avea ceva la ficat. Nu greșisem, nu era fantezia mea, era vizibil. Nașul meu nu a răspuns nimic și a adus vorba de facultatea de arhitectură, ceea ce mi-a reamintit povestea vieții lui de copil și tânăr persecutat, inclusiv dat afară din facultatea de arhitectură. Tata spunea demult să și el avusese de suferit din partea fostului regim, din cauza așa zisei ”origini nesănătoase”, la fel ca nașul meu. Tata a fost singurul membru de partid din familie, de voie, de nevoie. Făcuse armata târziu, la 28 de ani și avusese note mici în facultate. Mi-am mai amintit și povestea cutremurelor, inclusiv faptul că nașul meu zâmbea ironic spunând că eu nu știu ce e suferința ca el, că eu nu am avut un cutremur de ziua mea. Ziua lui era pe 4 martie și după cutremurul din 77 a mai fost și în 2004 tot pe 4 martie, dar bucureștenii nu au vrut să recunoască, colegii mei se prefăceau că nu a fost nimic, iar nașul meu era pe patul de moarte. Dar atunci, în ziua aceea de vară, nașul meu s-a uitat la mine și a spus cu subînțeles: ”De ce nu te întorci aici Cristina?” Eu nu am înțeles decât peste ani ce voia să spună.
După ce am fost atacată monstruos digestiv în 2002, chiar în timpul cursului de boli digestive la facultate (voi reveni aici cu explicații dacă e nevoie când voi verifica în final tot ce am scris), mi-am revenit foarte greu, duceam o povară tot mai mare în tot corpul. De fapt nu mi-am revenit. Nu am reușit să mai dau toate examenele și am luat note mici și în vară și în sesiunea de restanțe pentru anul patru. Am început anul 5 dar după primul semestru nu am mai putut. Eram, cum poate am mai spus la spitalul Cantacuzino, aproape de casa mea, mergeam pe jos pentru cursul de diabetologie. Acolo ni s-a cerut imperativ să începem lucrarea de diplomă dacă nu am început-o deja, cu o temă legată de diabet. Eu eram cu se zice ”în pom”. Abia îmi târam picioarele și chiar și efortul intelectual era dificil. În curtea spitalului era o reclamă pentru piesa ”Regele nebun”, ceea ce îmi amintea lucruri triste. Am renunțat la facultate, în ciuda împotrivirii nașului și tatălui meu. Apoi am stat și m-am odihnit iar în toamnă am dat examen pentru un post de profesor titular și, fiind prima admisă, am ales liceul I.L. Caragiale de pe Calea Dorobanților.
Dar vreau să scriu ce a mai fost între timp. După ce am completat diverse formalități pentru abandonarea studiilor (oricum și o profesoară de la cardiologie din spitalul Universtiar de lângă facultate spunea că oamenii cu diagnostic psihiatric ca mine nu au ce căuta acolo și oricum nu m-ar fi acceptat până la urmă ca medic, cum nu m-au acceptat ca psiholog nici colegii, nici profesorii), a trebuit să merg pentru o adeverință și la facultatea de farmacie, unde nu călcasem în viața mea. Facultatea de famracie din București este situată pe o stradă sau aproape de o stradă (adică are ieșire) din spatele bulevardului Magheru, exact strada pe unde mă plimbasem împreună cu Zăgrean în 1990, când el m-a introdus în spatele cordonului de polițiști, nu știu cum, le-a arătat o legitimație, fiindcă, spunea Zăgrean, voia ca eu să văd ce este acolo, după ce au desființat fenomenul ”golanilor” din piața Universității. Dacă vreți întregul adevăr, căutați la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/03/continuare-2-revolutie-si-miscari.html
Pe aceeași stradă dosnică sau tot foarte aproape (oricum puteți găsi eventual pe net) fusese și sediul facultății Titu Maiorescu (ulterior mutat într- clădire nouă), unde eu am fost angajată cu 6 ore pe săptămână ca preparator, dar de fapt nu mă acceptaseră și au devenit 2 ore practic și practic nimic de făcut, cred că mă înțelegeți. A fost oribil. Tot pe aceeași stradă sau aproape, era și sediul secretariatului pentru ministerul cultelor, unde lucra tatăl Irinei Ioniță, actual Irina Bitoleanu de la Constanța. În 2002 sau poate după, fusesem acolo la el la serviciu ca să îi las o scrisoare cu rezumatul vieții mele și nevoia mea de libertate și drepturi. Dlui era istoric, probabil nu avea cum să mă ajute, dar eu am fost peste tot cu jalba în proțap, inclusiv la persoane fizice, nu doar juridice. Nu știu dacă scrisoarea i-a fost înmânată. A trebuit să încerc să comunic cu alții, să las o dovadă. Îmi doream să trăiesc și să am copil și drepturi atât de mult...Chinuită în închisoare din 1984, cred că înțelegeți. Despre acel domn Ioniță nu știu prea multe lucruri...în ultimii ani, după 2006, am mai vizitat-o pe Irina la ea acasă, fiindcă ea a refuzat să vină la mine când venea în vizită la București. Mi-a povestit că părinții ei au fost călcați de hoți și de aceea și-au instalat un sistem antifurt complicat. Oricum, deși mai bogați decât părinții mei, erau oameni cu bani puțini, hoții au intrat probabil de ai dracu. Dar, ceea ce este cert, e că ei au avut bani să își renoveze apartamentul după ultima modă și poate acest lucru i-a atras pe hoți, nu știu. Postez mai jos o poză cu Irina și părinții ei când eram încă studentă la psihologie și i-am vizitat în jurul Anului Nou și, ca întotdeauna, s-au purtat frumos cu mine. Acum postez poza cu Irina și subsemnata, fiindcă am calculatorul defect și e greu să o scot pe cea cu părinții ei, dar voi reveni și cu aceea. În ziua aceea, din cauza diferitelor suferințe, mi-am dat cu prea mult ruj. Irina era vopsită cu șuvițe atunci, în ultimii ani am mai văzut-o cu șuvițe roșcate. Nu știu din ce motiv, ea aproape mereu se vopsea. Pe vremea aceea exista obiceiul să se crească grâu de Anul Nou, cum creșteam când eram la școală pentru orele de biologie ( nu știu dacă și acum mai e așa).
După cum povesteam, când am părăsit medicina fiindcă nu mai puteam fizic în primul rând, m-au trimis în mai multe locuri, inclusiv la facultatea de farmacie. Acest din urmă spațiu m-a nedumirit o vreme, dar încă de atunci am meditat asupra faptului în sine și am ajuns la anumite concluzii logice. Eu niciodată nu am exagerat și nu am avut gândire aberantă. În ziua aceea am intrat pe ușiță dosnică și am rătăcit pe coridoare și scări înguste sau în spirală, întrebând pe ici pe colo care este drumul către biroul cutare. A fost complicat și clădirea era veche și uzată și murdară. Era ca un adevărat labirint. Mă simțeam obosită și singură de tot, cum și eram de fapt. M-am gândit că e ca un fel de înscenare a unei ieșiri, a unei întoarceri, ca un fel de călătorie mai dificilă, un ritual prin care sistemul social medical încerca să îmi aranjeze creierul și memoria (să șteargă, să adauge, să planifice, etc), în vederea retragerii mele din facultate, în vederea acestei ”răspopiri” a mea după ce fusesem pe jumătate sau de fapt mai puțin de o zecime medic. Dar oricum fusesem în multe spitale, văzusem multe lucruri, citisem și auzisem multe chestiuni medicale, deci toate acele lucruri erau probabil necesare. Am să explic puțin mai clar: eu fusesem un auditor al științei medicale, nu un practicant. Fusesem doar un martor și recunosc că o vreme m-a cam nedimirit de ce trebuie să îndur acel ritual de ieșire din sistem, de parcă aș fi fost mumia unui faraon îmbălsămată pentru a aduce la lumină viitoarea putere regală. Bun, poate nu înțelegeți încă ce spun. În vremea aceea eu eram într-o perioadă de reașezare a cunoașterii pe care o acumulasem de-a lungul vieții. Cred că încă din copilărie avusesem o minte înzestrată pentru sinteză, nu doar pentru analiză, și mi-au plăcut mult filozofia și logica în tinerețe. Dar adevărata înțelegere a lucrurilor vine numai prin experiența trăită, este mai greu să intuiești adevărul doar din cărți în care cunoașterea sistemelor diverse este doar o umbră palidă a realității.
Încerc să dau un exemplu: de pildă farmacologia din facultatea de medicină (fiindcă tot vorbeam de faptul că m-au trimis la facultatea de farmacie atunci).Dar, înainte de a continua, mai fac odată încă o paranteză despre ce este gândirea unui om. În primul rând gândirea, subliniez, este un proces psihic intern sau interior, care se desfășoară extrem de rapid înăuntrul omului sau creierului dacă preferați. Nu este ceea ce spun oamenii de rând că ar fi, respectiv limbajul intern la unui om. Gândirea se desfășoară prin concentrarea diverselor simboluri, prin formele ei proprii, și numai după aceea se poate exterioriza în memoria de scurtă durată prin cuvinte-simbol sau forme ale simbolurilor matematice, etc, ale oricăror tipuri de simboluri. Abia după aceea există o formă de limbaj interior (faza a 2-a) și aceea nu poate fi percepută nici ea, fiindcă e subconștientă. Ea este percepută numai în stadiul 3, când omul exteriorizează gândirea în momentul în care prin absurd vorbește cu sine însuși sau scrie o scrisoare sau rezolvă o ecuație sau desenează, sau compune în minte o melodie etc, etc. Numai o mică parte poate trece în stadiul 3 în forma limbajului vorbit de exemplu sau a cântecului pe portativ sau cântat vocal sau a schiței unui avion, a unui proiect coregrafic, etc. Recapitulez: gândirea este numai interioară, e simplu. Este în general centrată pe sarcină și subordonată unui scop, fiindcă omul este un animal rațional. Faza doi este o întrepătrundere intimă între gândire și limbajul interior, este o gândire în acțiune, iar faza trei nu mai este gândire, ci acțiune coordonată de voință și gândire, etc. Eu de pildă am fost mirată după revoluția din 89 când am auzit la radio o femeie vorbind despre soțul ei plecat peste mări și țări și dorul de el pe care numai telepatia îl mai poate ușura. În definitiv ce ar fi ”telepatia”? M-am enervat și am închis radioul. (În definitiv telepatia este și o bază a transmisiilor undelor radio sau TV, dar nu mai explic că nu veți înțelege ce vreau să spun) Îmi aminteam de mamaia mea care spunea în copilărie că există telepatie și eu nu am înțeles nimic atunci. Sau vorbele ”gând la gând cu bucurie” sau ”a mai murit un drac” când aveam aceeași idee. Nici toată tinerețea nu am înțeles. Este posibil ca oamenii să înțeleagă prin fenomene telepatice lucruri precum fututul de la distanță, care în psihiatrie e numit schizofrenie. De asemenea prin telepatie ei mai înțeleg poate și acea formă de limbaj interior pe care alți o pot percepe, în special în cuvinte, deși nu știu sigur dacă alții pot percepe și o melodie de exemplu cântată fără cuvinte în minte. De ce nu? În definitiv au aceeași bază, se bazează pe aceleași procese microelectrice sau pe aceleași câmpuri electromagnetice care uneori intră în rezonanță. Poate și imaginea mentală a unei sărituri acrobatice la trambulină se poate transmite cumva în același mod, și acest lucru e poate binecunoscut de spectatorii din arena sporturilor olimpice. Ceea ce vreau să spun, ca să nu mai lungesc mult vorba, este că oamenii sunt animale sociale, nu doar raționale, și fiecare individ lasă amprenta engramelor sale mentale în mentalul colectiv, în lumea celor nevăzute cum spune biserica, etc. Eu până în 2005 după moartea tatei nu am perceput niciodată vorbe ale altora în mintea mea, dar după aceea alții au intrat peste mintea mea spunând că acesta e un fenomen normal. Însă au intrat doar cu violență, vulgaritate oribilă și amenințări de moarte. Dacă înainte nu le percepeam ”gândurile” nu înseamnă că eu nu eram deloc influențată de această lume interioară a lor, fiindcă nimeni, oricât de izolat ar fi, nu este absolut complet în afara influenței exercitate de alții. Gândurile oamenilor au puterea de a se țese, de a produce și de a crea. Ceea ce e trist e că tocmai oamenii puri, care nu au activitate sexuală, sunt dați deoparte, considerați idioți sau privați de drepturi, tocmai fiindcă ei nu percep gândurile altora. Înainte de moartea tatei a venit, cum poate am mai povestit, cineva la noi în vizită și tata vorbea cu el de față cu mine, dar oarecum cu aluzii și subînțelesuri care mie îmi scăpau. În afara faptului că se refereau la mine ca la o ”grindă antiseismică”, fapt care m-a rănit, omul acela a mai spus uitându-se la mine ”Și am ajuns la concluzia că nu gândește nimic”. Din punt de vedere a ceea ce înțeleg oamenii de rând prin ”gândire” sau ”gânduri”, adică vorbe pe ecranul mental pe care le transmit altora, eu nu am gândit într-adevăr nimic. Fiindcă nu eram nebună să vorbesc cu pereții sau cu mine însămi. Nici când citeam cărți multe nu vorbeam cuvintele din carte în mintea mea deloc. Eu întotdeauna când am vorbit cu alții am vorbit deschis și sincer (absolut mereu!) și întotdeauna când am gândit am gândit cu un scop, de pildă pentru o lucrare la un examen, pentru a compune o poezie, etc etc. Eu nu am delirat niciodată. Însă, spre marea mea durere, fiindcă începusem să pricep cum ”gândesc” ceilalți și mai ales cât sunt de imorali și răi și întunecați la minte și la suflet, când așteptam odată la doamna doctor Cârlig psihiatrul, pacienții din hol mi-au făcut multe probleme, m-au tratat agresiv prin gesturi și cuvinte răstite și păreau că au un dinte împotriva mea, deși eu toată viața am fost umilă și săracă, am așteptat la rând, etc. Eu nu le precepeam gândurile, dar era un bărbat tânăr și arătos de altfel care se uita urât cu adevărat la mine și insinua deschis că nu aștept la rând ca ei (!) și era o femeie în vârstă și cu educație sumară care spunea cu un fel de ură: ”Și trebuie să îndurăm și toate gândurile alea oribile” și se uita și ea urât la mine, ca și cum eu pentru ei eram vinovată, eu cea care nu ”gândea” lucruri oribile. Mi-a mai trebuit un timp încă până când m-am gândit că poate e adevărat că oamenii au ceva împotriva mea, un fel de ură irațională și poate că e adevărat că mă omoară justificând că eu aș fi gândit ceva rău care pe ei îi deranja. Dar din moment ce eu nu vorbeam în gândul meu absolut niciodată, nici acasă, nici între colegi, nici în spitalul de psihiatrie, m-am gândit abia în ultimii ani că poate oamenii ”proiectau” asupra mea răul, adică ei credeau că eu aș fi gândit și transmis gânduri urâte, așa cum numai alții sau altele făceau. Cu alte cuvinte ar fi fost posibil ca oamenii să mă fi condamnat fiindcă erau alții care se foloseau de mine ca de un țap ispășitor, etc. Gândurile mele propriuzise au fost mereu frumoase și bune, nu am avut niciun păcat de gândire nici de cuvânt nici de faptă. Dimpotrivă, am iubit și respectat și iertat oamenii cu adevărat încă din copilărie. Tot așa cum trupul mi-a rămas curat fiindcă de fapt nu am avut niciun act sexual și nici nu m-am masturbat niciodată, tot așa și sufletul și mintea mi-au rămas pure, fiindcă eu nu am gândit ceva rău sau urât sau anormal sau vulgar, darmite să cred răul despre un om necunoscut, cum au crezut alții despre mine. Am avut respect față de oameni mereu și iubire sinceră și expectanțe pozitive mereu. E adevărat. Nu înțeleg de ce m-ar fi condamnat oamenii din cauza acelor bărbați care s-au folosit de trupul meu fără ca eu să am cea mai mică senzație, fiind sub medicație psihiatrică puternică. Deci eu rămăsesem de fapt fecioară din punct de vedere fiziologic și curată sufletește, de ce m-a ostracizat societatea? Nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale (acestea din urmă doar foarte puțin, dar nu mai explic acum). Nu am fost niciodată vulgară și nu cunoșteam cuvintele vulgare pe care tatăl meu a început să le folosească în preajma mea numai din vara lui 1989. M-am mirat foarte tare când unii au intrat peste mintea mea cu idei că eu aș fi vulgară sau că am fost vreodată și mi-au trebuit câțiva ani până când am înțeles că poate, repet poate, se refereau la mine. Nu înțeleg de ce sau cum s-a putut întâmpla cest lucru, fiindcă, din punct de vedere neurofiziologic eu eram doar ca o pâlnie auditivă sau ca un fel de microfon care transformă undele mecanice în energie electrică, adică vreau să spun că eu nu memoram și nu gândeam în mintea mea proprie, nu repetam ceea ce spunea tata oribil și vulgar în acei ani din 1989 până când m-a închis în 1992 la psihiatrie mai ales. În fine, e cel puțin ciudat, parțial inexplicabil și trist când te gândești că omul nu contează defel prin ceea ce este și gândește cu adevărat, oricât de frumos și bun, și ceea ce contează este doar anturajul de care omul nu are cum fugi. Eu nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Cum e posibil să judeci un om după gândurile altora și să îl condamni, de ce să nu judeci omul drept adică după ceea ce e cu adevărat, după ceea ce spune, gândește, face și simte el însuși??!
Revin acum la povestea legată de farmacologie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...