RIME DIVERSE
Boabe de mură
Colo sus, în țintirim,
sub trei brazi uscați găsim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Anul rău, secera grea –
grâul a albit deja,
Iară șipotul din vale
abia curge în ulcioare.
Curtea-i netedă și-uscată
precum lemnul din obadă,
Bunii dorm acum în tindă
unde-i loc să se întindă.
Doar copiii, arză-i focul,
iuți la pas, încing iar jocul,
Se pitesc pe sub portițe,
stau ascunși în grădinițe.
Sar și poarta-n țintirim,
unde printre cruci zărim
Salcie cu pleată sură,
aluniș, urzici și mură.
Ca și hoții din poveste,
până ce nu prinzi de veste,
Ei culeg mura degrabă,
fericiți de-așa ispravă.
Sfântă-i moartea, dar și viața,
sfântă-i munca, dimineața,
Sfânt e un copil și jocul,
bătu-ne-ar pe toți norocul!
Paingul
un paing mic, din file de scriptură,
pe înnoptat, în casa unei fete,
plecă la drum ca într-o aventură,
către tavanul alb și fără pete
domnița îl privi ușor speriată
și se-ntrebă apoi cum a putut,
cum a-nvățat să urce dintr-odată
cînd firu-i foarte lung și nevăzut
apoi își spuse sieși că prea bine
se poate, doar cînd soarele-a apus,
ca luna să îl cheme către sine
pe pletele-i de-argint subțire-n sus
și poate orice gămălie vie,
ca omul, are drumul scris pe hartă
iar în a Domnului împărăție
cuvîntul ne unește laolaltă
Această poezie are doar o imagine dintr-o poezie a lui Blaga, când am scris-o nu a fost intenționat acest lucru, în restul poeziilor mele probabil că nu apar alte conexiuni cu alți poeți sau cu Blaga.
Ninsoare
și ninge din preaplin pe-acoperiș
doar ceasul maculează iarăși liniști
cu-o inimă în tolbă, pe furiș,
se-ntoarce vânătorul dintre miriști
e cerul ca o bufniță pe creangă
nu mai e vânt, nici nechezat de cai,
pământul orb și surd noaptea întreagă
își caută feciorelnic un alt strai
parcă din lună ninge ca o ceață
ea e un pic cam grea pe-al lumii brâu
și se ascunde prinsă-n ciob de gheață
unde-s pești mari, sub pietrele de râu
înot din greu pe drumul vechi acum
căci podurile-au fost zidite-n maluri
iar gerul trage greu din hornuri fum
și-au amuțit pe ziduri albi balauri
doar șipotul metalic mă îngână
îngemănând cu moartea apă vie,
sunt logodită cu o stea păgână
și gândurile au intrat în vrie
tot ninge în tăcere ca pe-un rug
ori peste-un cal ce a murit în câmp
ca peste-o sperietoare lângă plug
ca peste-un clovn bătrân cu chipul tâmp
Hibernal
când iarna e mireasă, cresc iar muguri
sfârșitul se așază înainte
și ochii încropesc veșminte sfinte,
pe dos întoarse, lumii, peste ruguri
sub clopotele vii de luare-aminte,
logodna rupem, zălogind belșuguri
travaliul lumii ne aruncă-n cruguri
ori printre vechi icoane și cuvinte
fii sau părinți, dar fără vreun consemn,
cădem prin vreme, printre frați de lapte,
în bruma de pe crucile de lemn
prin scâncetul despărțitor de moarte
cad printre nimburi sfinți în mod solemn
și vin lumini și focuri a se naște
Schimnicie
Ai erei noastre prizonieri cu viața,
Luminii morții i-arătăm doar fața.
Și dacă pe pămînt nu-i loc de criptă
Un ochi de sus se rupe din orbită.
La treierișul stelelor plebee
Mi-azvîrle ceasul pleava din idee.
Și limbile adesea încurcate
Învie anticele postulate.
Desprinși din hău cu cheia unei taine
Vin înțelepții vechi în alte haine.
În neaua ce-a căzut din ieri pe azi,
Pe umeri le cresc puii unor brazi.
Cînd cumpăna de ape greu mă doare
Oare se nasc sub vatră noi izvoare?
Satiră
deci încă o rimă creață,
fără fard de dimineață,
despre cruda pandemie
ce-a cuprins întreaga glie.
glia noastră strămoșească,
zona preorășenească,
zona gri urbanizată,
satele și lumea toată.
nu-i de glumă, este trist
chiar și pentru optimist,
cu rapoarte și măsuri,
coduri și împunsături.
că-i vidat sau covidat,
cu virus încoronat,
omul stă ascuns sub mas(c)ă
și în țara românească.
emisiunea de-odinioară,
ce-o știa întreaga țară,
era plină de umor
cu actori și spectatori.
dar acuma nu-i de șagă,
căci o știe lumea-ntreagă:
toți declară azi în cor
situația dumnealor.
azi, fiind globalizare,
miza este mult mai mare,
doar vreo patru teritorii
nu fac rând ca muritorii
să expună ce-au văzut,
ce-au pățit, ce-au prevăzut.
restul, toți, sunt covidați
morți sau vii sau vaccinați.
spre victoria tuturor
contra nimănui, în cor,
spre confuzia generală
echipa ministerială
și armata implicată
într-o luptă ne-nfricată
ca-ntr-un fel de alt război
toți ca unul, între noi
zilnic dau public strigare
și ne dau asigurare –
un guvern de ”Sănătescu”
pe "scaunele" lui Ionescu.
primul val de vaccinare,
raportat cu mic cu mare
i-a luat pe cei mai mari,
pe bolnavi, pe sanitari,
iar acum dacă mă-nțeapă
oare nu iau și eu țeapă?
căci cu cine mă adun
cu cei slabi sau cu cei buni?
câți rămân în contra mea
cei nevaccinați sadea?
or mai fi ca mine, sper,
temători de ac și ser…
și ce mai poliloghie,
studii, virusologie!
Victor Babeș, bunăoară,
nu dădea sfoară prin țară.
oare n-o fi vorba iar
de acel dicton vulgar
care spune-n românește:
dezbină și stăpânește?!
Notă: eu m-am vaccinat și epidemia a fost înfrântă
Primăvară rece - satiră
Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.
Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.
Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.
Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.
Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.
Doar vreun "marș" strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.
Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.
Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.
Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro
Apocopă
Ca într-o gară, trenuri de cuvinte,
Mergând pe șinele gramaticale,
Ne trec prin spate sau pe dinainte,
Ori chiar dintr-un timpan în altul, goale.
Căci fără vorbe lumea e în haos,
Ca o biserică fără vreun sfânt,
În care intri doar până-n pronaos
Și nu poți să distingi cer de pământ.
Precum e focul ceea ce transformă
Gheața în apă, lemnele în scrum,
Cuvântul este a ideii formă
Ce sapă-n minte cărărui și drum.
Cuvântul poate crește-o avalanșă
Căzând dintr-un bogat vocabular,
Ori este-un fluviu care piere-n marșă
Și-a început fiind un șipot clar.
De-aceea înțelept este a tace,
Chiar dacă vorbele stau bine-n strofă,
Mai bine piatră, ramă pentru pace,
Decât nimicitoare catastrofă.
Lacrimi
Cerul ʼnalt și marea-amară
Îți sunt azi o grea povară,
Doar lumini de ceară-n casă
Te poftesc să stai la masă.
Bolta cerului susține
Ca un pește cu buline
Mii de stele ce-ntr-o clipă
I se prind de o aripă.
Și cu ochii plini de lacrimi
În a ta lume de patimi
Vezi cum prunci de stea înoată
Lângă mamă, noaptea toată.
Somnul s-a desprins de pleoape
Doar tăcerea ți-e aproape,
În înalt un pește mare,
În adânc o întrebare.
Unde sunt, aici, la mijloc,
În ce paradis și joc,
Cine-ntoarce susul jos
De văd stelele pe dos?
Flori
Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.
Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.
Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.
Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.
Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.
File și întrebări
Când răsfoind se face miezul nopții,
Când filele citite par troiene
Și ninge cu voroave și-alte semne,
Mergând pe firul vieții și al sorții,
O stea aprinsă ca un ciob în zare
Oglinda și-o întoarce către mine.
Mă-ntreb: sunt tânără, ori ce-i cu mine,
Astfel privind adâncul ca-ntr-o mare.
Răspunsuri la-ntrebări din necuprins
Cu sensul lor desprins dintr-o eclipsă
Rămân de fapt în noi aceeași lipsă,
Făclii de stea ce-n palmă ni s-au stins.
Departe și amețitoare-i luna
Cu mare tot tărâmu-i de lumină
Ce picură prin gene fum și smirnă
Cât Parcele torc soarta noastră-ntruna.
Și pier răspunsuri, pier și întrebări,
Căci vorbele-s ca morile de vânt
Și don Quijote are deci cuvânt
La fel ca noi, în țări din patru zări.
Și, solitari, ca stelele pierim,
Ne amăgim c-avem o contraparte
Un om ce ne răspunde de departe
Și înțelege ce adeverim.
Pretindem că am fi nemuritori,
Pretindem că am ști ce este viața
Și precum soarele ne-ntoarcem fața
Tot răsfoind aceleași file-n zori.
femeie
cerească e zidirea femeii preafrumoase
cu părul greu de ape, ebenic, moariu
cu bobi de soare viu în carne și în oase
de o-nfășoară parcă lințoliu auriu
femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri
pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt,
cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri
săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ
serafică și lină ca nourii spre seară,
când soarele și-ntoarce privirea către om,
femeia ce susține a pruncului povară,
prea blândă ca să guste fructul oprit din pom
ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi,
până ce lumânarea din candelabru piere,
sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi
ce își petrece viața în rugă și tăcere
astfel în lumea ei corolele nu pier,
chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste,
femeia se ridică pe vârfuri până-n cer –
amirosind a floare, ea vântul potolește
citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche –
în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar,
femeia-i pretutindeni cu soarele pereche
holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar
Amar
Unde vetrele sunt reci
Iar semințele sunt seci,
Tu, biet om pierdut pe drum,
Vraiște și praf și scrum,
Dor și amintiri duium,
Suflet, pustiu zi de zi,
Cu șuvițe argintii,
Plângând vremea care-a fost,
Fără căpătâi și rost,
Flămânzind din post în post,
Suflet, copt ca luna plină,
De stejar la rădăcină,
Noaptea – ochi de căprioară
Ziua – nucă verde-amară,
Iarnă fără primăvară,
O să-ți cos trei bumbi la spate
Din trei dinți mai vechi de lapte
Ca să nu uiți de alean
De pământ transilvănean,
De norodul pământean,
Să nu uiți crucea din deal,
Din împădurit Ardeal,
Clopotul de la răscruce,
Apa clară, vorba dulce,
Ce te duce și te-aduce…
Stare de fapt
copiii aplaudă și râd pe-nfundate
de bazaconii mult prea deocheate
vulturi de mare cu pește în ghiare,
colaje din seminud și ziare
cu damf dadaist sau psihedelic,
cu ștaif futurist și interbelic
iute și dulce, cu puțin prenandez,
bucătarul adaugă chili pe-orez,
parodii sau pamflete fără de preț,
pe-ogor bălegarul scos din coteț
poetul schimbat în crainic de circ,
sufleur și dublură la teatrul mic
poem garantat fără noeme,
ieftin ca braga vieții boeme
Floarea-soarelui
dimineți cu mure coapte
prea fierbinți sunt teii-n noapte
cresc ciuperci în cercuri albe
țes păianjeni între nalbe
chiar la sfânta Înălțare
de prin munți vine chemare
rochia ei de voal îmbie
fluturi mari și spini din vie
nici suflare, zi de-arșiță
din nori nicio fărâmiță
numai inima-i de fată
deocheată, răsfățată
de migdală și alună
fie-i noaptea cât mai bună
de-i mireasă, să danseze!
umbra să n-o întristeze
s-o moșească, să mai crească
vița ei împărătească
din strămoși cusută ie
din vii dulce razachie
și îmbătrânește-n vară
chipul ei de domnișoară
ochii - neastâmpărate stele
iar la tâmple albăstrele
Dor târziu
mă doare-n cer
mă doare pe pământ,
mă doare dealul in vestmânt de crâng
mă dor oglinzile cu-argintul sfărâmat
precum câmpiile cu giulgiul destrămat
și toamna, vaier de frunzare-n zori,
și iarna drumul greu pe tălpi de călători
mă doare pasul de om drept care-ntârzie
prin viituri și poduri rupte pe vecie
mă dori și tu, ce te-ai oprit în prag,
precum un mic mânz pag
ce-ți caută-n palmă zahăr candel și trifoi
când se deschide la fereastră caprifoi
mă doare și paingul mic și alb
singur în plasa lui de peste an
mă dor anii trecuți în calendar
filă cu filă aripi ca de fluturi mari
mă doare cerul,
cerul și pământul
tot doruri sunt și trupul și cuvântul
ca niște curcubeie aburcate-n spate
ca ploile cu margini cețoșate
RIME ÎN STIL POPULAR:
Oltule, lotrule
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Gheața de la mal s-a spart,
Podu-n plută s-a schimbat.
Nu-i nimeni să treacă vadul,
Făr’ de doi ficiori ca bradul,
Călare pe doi cai șargi,
Pentru mândre ce li-s dragi.
Muzicanții toți s-au dus
La Porumbacu de Sus.
Dar la noi, mai către vale,
Trec iar vacile agale.
Doar copilul de la stână
Are-un fluieraș în mână
Și le cere bani mărunți
Ca să cânte ca la nunți.
Nu le arde lor de șagă
Nici de vinul din desagă
Supărați, nevoie mare,
De așa o întâmplare.
Și-au plecat pe drum spre seară,
Și-or veni la primăvară.
Și-or juca mândrele fete,
Iute și pe îndelete.
Oltule, lotrule,
Ai furat lăutele.
Doiniță
Am chemat, am tot chemat
Pe sărac, pe împărat,
De la colbul cel de jos
Cu miros de chiparos,
Până sus la curcubeu
Și la bunul Dumnezeu.
Nimeni n-a răspuns deloc
Toți credeau că este-un joc
Toți erau ca piatra rece
Care stă când apa trece.
Și pădurile preasfinte,
Desfrunzite de cuvinte,
Au zburat, se spune-n vânt,
Căutând celălalt pământ,
Tot fugind de duh și iele
Și de dorurile mele…
La cel timp de primăvară,
Când e frunzulița rară,
Fără sfori și fără scară
Oastea cerului coboară:
Sub căruță – mămăruță,
Sub picioare numai floare,
Funigei printre fuștei
Pe sub stele mai mulți miei,
Iar vreun înger mai slăbuț
Muguri lasă în brăduț.
Flăcăruică de lemnușe
Flăcăruică de lemnușe,
Duce-m-aș și nu m-aș duce
La mândruța de la stână,
Unde iarba nu-i bătrână.
Să plec încă de cu zori
Când e rouă peste flori,
Să cosesc pologi vreo zece
Lângă pârâiașul rece.
Ș-oi bea apă de la munte
Un’ s-adapă sub o punte
Căprioara din pădure
Printre tufe mari de mure.
Colo-n deal sub curmătură
Vin oile-n bătătură
Cu cojoacele pe spate,
Iar mândruța-i mai departe.
Cu trup nalt și subțirel,
Încinsă pe mijlocel.
Cu altița ei aleasă
Parcă-ar fi împărăteasă.
Geaba cânii-mi stau în cale.
De-o coborî mândra-n vale,
Merg s-o văz mai de aproape
Peste râpă și hârtoape.
A trecut și prânzul mare,
Iarba-i caldă la picioare,
Amu lucrul l-am gătat,
Mândra nu s-o arătat.
Flăcăruică de lemnușe,
Plin îi câmpul de brândușe,
Dar mândruța stă acas’
Arză-l focul de năcaz!
Fântâniță de haiduc
fântâniță de haiduc
eu rămas-am sângur cuc:
mândra mea de astă vară
o fugit în altă țară
cu un domn de la oraș
la poprire simbriaș
iar eu trag din greu la coasă
să găsesc altă mireasă
frunză verde de mohor,
greu îi dorul călător,
ea acolo, eu aice,
zică lumea ce va zice
oi pleca și eu departe
să învăț mai multă carte
și să uit de dor și-amar
la popii din seminar
iar de-o fi să nu mă-nsor,
mă alătur fraților,
sus la mânăstire-n deal,
frunzuliță de podbeal
Cucul
cuculeană, știmă sură,
pe la noi pe după șură
fie-ți vîntul vad de șoapte
și luceferi frați de lapte
și pe buze de fecioară,
cînd se face primăvară,
muguraș de cîntec dulce
să te doară, să te culce
de din sus, de pe la stînă
vine apa în fîntînă
luna cade în șiștare,
un om vine pe cărare
singurel și plin de jele,
izgonit de iele rele,
tu să-i cînți într-un alt grai
fiindcă e ficior de crai
glasul vezi de ți-l ascunde
printre codrii de pe munte,
să te duci vreo trei dumineci
vorba ta să ți-o cumineci
Vorbe-n vânt
Și săracul vînt, măi frate,
Cu cît șuier mi se zbate!
Fuge de pe drum prin scai,
Prins de frunze în alai.
Ocolește, ca să fugă,
Verzi-uscate tot îndrugă…
Dară vezi prea bine, soră,
Nime’ nu îl ia la horă.
Noaptea toată, lîngă moară,
Praf și fum îl înconjoară.
Să-i dea chip, de-o fi nălucă,
Ars de dorul ce-l usucă.
Numa că-i strein la grai,
Fluieră doar dintr-un pai.
Mi se pune greu la spate,
N-o fi om pe jumătate?
Ale cui doruri le duce
Din răscruce în răscruce?
Dormi, pădure
dormi, pădure, somn de-arin,
dacă frunza-ți cade lin,
când e vântul într-o dungă,
ciripit să nu te-ajungă
și mai dormi vreo trei ierni grele -
sprâncenate cucuvele
luminișul să-ți urzească
ursul fraga n-o găsească
dormi somn moale pe sub cețuri
înainte de înghețuri,
veverițe-n alunișuri
focuri-focuri în tufișuri
iarba-raiului foșnească,
somnul să te amuțească,
chiar când inima ți-e frântă
sau când gheața iar se zvântă
dormi, câmpie, somn de iască,
de praf și de rostopască
la răscrucea spre pădure
unde vin țigănci cu mure
unde nu se-arată ciute
apa iute s-o sărute,
ci doar pașii mei agale
mergând tot pe lângă cale,
lângă buturăul mare,
chiar de-i zi de sărbătoare,
dormi tu, apă, somn de pește,
ce în sân de fată crește
Descântec
șapte corbi cu cioc de cioclu
să-ți arate drumul oblu
fără tină sau răscruce
până sus în deal la cruce
la biserica cea albă
unde cresc flori mari de nalbă
și-o țarcă cu ciocul mare
să-ți descânte de uitare
niciun dor să nu te-ajungă
cât o fi noaptea de lungă.
iar când soarele răsare
să aprinzi o lumânare
lângă locul plin de fragă
unde mândra ți-a fost dragă
să-ți iei coasa în spinare
să tai iarba din cărare
și pe câmpul cu căpițe
trece-vor trei porumbițe
una pentru tinerețe
alta pentru bătrânețe
a treia pentru-al tău dor
să-i dai apă din ulcior
să nu zboare obosită
altfel moartea ți-e ursită
POEZII CU RIMĂ PENTRU COPII:
Cartea cu povești
Într-o carte colorată,
O fetiță nu prea mare
Desenase într-o seară
Floricele, inimioare.
Și, cu vîrful forfecuței,
A deschis două ferestre
Într-o carte colorată
Chiar la nunta din poveste.
Adormind nepieptănată,
Obosită dintr-o dată,
Ea pătrunse pe de-a-ntregul
Într-o carte colorată.
Și, pierzându-se în ceață,
Casa și întreaga fire,
Se văzu cu cartea-n poală
Și-auzi un glas subțire.
Cartea vorbea ca bunica
Despre viața ei de-acasă,
Despre mama, despre școală,
Și grădina lor frumoasă.
Până când iar se deschise
Chiar la pagina pe care
O-nțepase ieri în joacă.
Cartea spuse cu mustrare:
Orice carte colorată,
Chiar dacă nu o citești,
Te-nțelege ea pe tine
Fiindcă-i carte cu povești.
Crăciunul Ioanei și Danielei
Ioana este supărată,
Fiindcă și anu-acesta, iar,
Crăciunu-i în aceeași dată
Cu ziua ei din calendar.
Ea patru ani azi împlinește
Și sora ei are doar șapte.
Dacă zâmbește ștrengărește,
Vezi că-i lipsesc doi dinți de lapte.
E seara sfântă de Ajun,
Fetițelor mama le-a spus
Că vor avea brad de Crăciun
Fiindcă s-a născut Isus.
Și vor aprinde luminițe
Să ardă până dimineață
Vor prinde câteva fundițe
Și globuri albe ca de gheață.
Daniela vrea să o împace
Pe sora ei, cu gândul bun,
Fiindcă nimănui nu-i place
S-o vadă tristă de Crăciun.
Vor fi și lumânări în tort,
Vor fi și beculețe-n pom,
Vor face-n dormitor un cort,
Se vor juca până adorm.
Când becul din tavan e stins,
Brăduțul parcă are viață,
Ca și cum stele s-au aprins
Ca printr-o vrajă, în verdeață.
Astfel se spune că Isus
Vestit a fost la Betleem
De-o stea aprinsă pe cer, sus,
Pe care azi n-o mai vedem.
”Ce importanță are oare,
Dacă mai mulți sunt fericiți?
Că te-ai născut de sărbătoare,
Când toți creștinii sunt uniți?
E ziua multora, știi bine,
Copii sărmani, copii orfani,
Dar noi cântăm doar pentru tine:
Mulți ani trăiască, la mulți ani!”
Mai am de adăugat celelalte 20 și ceva de poezii, blogul meu de poezii cu rimă l-am închis, l-am scos din publicare, căci oricum pe nimeni nu îi interesa, decât ca să mă batjocorească și să mă tortureze și intraseră în postările mele și le distruseseră, acum trebuie să le corectez rând cu rând. Nu am mai scris din același motiv, deși aș fi putut progesa ca poetă pentru copii și mi-era sufletul bun și drag de copii și de viață. Un om absolut normal întotdeauna, dar ei toți vor să mor, în mod greșit.
Împărăție
doi ștrengari și o fetiță au venit astăzi în sat
buna șade pe băncuță, bunul doarme în iatac
ei acum au chef de joacă, au fugit toți în grădină
prin săbii de iarbă-naltă, pe drumul către stupină
pom cu pom și strat cu strat între ei au împărțit
o prințesă și doi prinți - trei copii frumoși, cuminți
printre tufe, printre vrejuri, luându-se în piept cu vântul,
au pornit război în glumă, să câștige tot pământul
lângă ciupercuțe albe, lângă o fântână rece,
au găsit doi melci maro, urcând gardul ca să plece;
lor le dau viză de tranzit, iar broscuța o îmbarcă
într-o arcă provizorie dintr-o minge mică spartă
cuibul de sub streașină, cu pui mici de rândunici
îl ia Marius, și-atunci George va rămâne c-un arici
dar Ioana vrea broscuța, cum a fost ca niciodată
un prinț preschimbat în broască, salvat de-o fată frumoasă
la cartierul general, semnând încetare foc,
își împart împărăția cu dalii și busuioc
stratul înflorit de ceapă, leușteanul, usturoiul
părul, mărul, buturuga, dovleceii și trifoiul
în final, mândri de toate, se îndreaptă spre portiță
cu scaieții prinși în ciucuri de tricouri și rochiță
chiar și George-i decorat cu trei-patru epoleți -
frunze lipicioase mari, de fasole, castraveți
bine c-ați venit acuma, vă spălați, mergem la masă,
mâine ne-apucăm de treabă, în grădină, lângă casă.
acasă
acasă, în micul meu borcănaș cu dulceață,
am prieteni stele și soare și prieteni cu aripioare,
am prieteni din pampas, deșert și landă cu înflorită lavandă,
care mă țin de mână când merg prin ceață.
căci, pe ici pe colo, mă întâlnesc cu cărți cu poze, cu atlase, cu enciclopedii
și cu literatură în care se vorbește despre aici sau oriunde, despre bătrâni și copii.
dar și despre lucruri venind din alte meleaguri, legume, fructe, ierburi sau flori,
care se hrănesc cu iubirea mea și ochii mei strălucitori.
deci probabil că asta e pacea și înțelepciunea tibetană
și ce frumos cântă cocoșii în limba lor sudamericană.
sau vrăbiile ca în atâtea locuri, căci multe lucruri sunt la fel,
greierii sau cosașii sau micuții brotăcei.
și pentru ca totul să fie cu rimă, mai sonor,
am și o pisică pe care o cheamă pisi, ca pe calculator.
tot ceea ce contează în borcănașul meu cu dulceață
este să te trezești vesel de dimineață.
Înviere
Este sâmbăta cea Mare,
Luminată sărbătoare.
Cald, frumos, e pretutindeni;
Este ziua de Armindeni.
În curte la moș Papuc
A înmugurit un nuc,
Și păianjenii sunt treji,
Gândăceii toți viteji.
Moșul curăță luleaua.
Roș cu galben, ca laleaua,
Un cocoș cântă întruna,
Iar în tindă șade buna.
Cele două nepoțele,
Iuți ca două rândunele,
Vin cu ouăle în poală
Din cuibar le pun în oală.
Astăzi, pe la miezul nopții,
În biserică, cu toții
Vestesc cu adevărat
Că Hristos a înviat.
Mai apoi toată suflarea
Își aprinde lumânarea,
Strălucire albă, vie,
Dusă-n mâini ca pe-o solie.
Chiar dacă mergând spre casă
Vântul taie ca o coasă,
De la un alt om primită,
Flacăra e întreită,
Pare gingașă, micuță,
Ca o floare pe crenguță,
Cu lumină diafană,
Praf de zâne din icoană.
***
În curte la moș Papuc
Buna șade azi sub nuc,
Iar fetițele tot cheamă
Pe un miel mic fără mamă.
Peste tot adie-o boare,
Cu parfum de lăcrămioare.
Clopotul din deal răsună,
Oamenii din nou se-adună.
Lumea-ntreagă s-a sfințit,
Chiar și ceru-i limpezit.
Sfinte-s apa și pământul,
Dar și focul și cuvântul.
Sus pe cer norii-s ca mieii,
Jos se joacă prichindeii.
Ca-ntr-o carte colorată
Toate-acestea-au fost odată.
Povestea cărții (2)
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
lângă sobă sau cuptor
și mireasma de pe plită
să m-adoarmă-ncetișor.
copilaș din sat de munte
să mă scoată dintre blocuri
să mă ducă peste iarnă
prin împădurite locuri.
din grămada aruncată
într-un sac, printre gunoaie,
să ajung într-o colibă,
pe laviță, în copaie.
și în visul meu cel tainic,
când ies stelele, s-aștept
să fiu numai eu în stână
cărticica lui la piept.
îl voi învăța să râdă
singur, când mă răsfoiește,
și să plângă în tăcere
când e prea trist ce citește.
și apoi să se privească
ca într-o oglindă-n mine,
printre rânduri să priceapă
ce e rău și ce e bine.
sus pe deal, ca doi prieteni,
la oițe luăm aminte
iar pe file mieii negri
curg în șiruri de cuvinte.
dar acum sunt ostenită,
singură și ferfeniță.
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
să pot fi de trebuință.
nu aici, ci mai departe,
unde aeru-i curat
unde-s mai cuminți copiii
decât cel ce m-a-runcat.
Doi urieși
Cu cizmele voinicești
Prin livadă, doi urieși
Au venit ca să culeagă
Mure, mere, câte-o fragă.
Ei împart totul frățește
Pâine, sare sau vreun pește
Ce l-au prins în râul mare
Și l-au fript pe jar la vale.
Nu-i ușor să fii puternic
Fără ca să fii nemernic,
Cât e rouă încă-n iarbă,
Cât mai ai fir negru-n barbă.
În desagă un ulcior
Cu vin acru, albior,
Ceapă, brânză bună, grasă,
Păinea frământat-acasă.
Ziua toată, pe pârjol,
Au dat cu coasa ocol
Să-și adune bani de pâine
Și pe ziua cea de mâine.
Către seară urcă-n vie
Să culeagă razachie.
N-au cuțit și nici briceag,
Unul altuia i-e drag.
Doi urieși, printre ponoare,
Au găsit un măr mai mare
Și-n seara cu lună nouă
Ca pe-o pâine-l rup în două.
Jucării
Într-o bărcuță din Oceanul Indian doarme un american,
Iar în trenulețul din insulele Cayman călătorește un businessman.
Am ascuns bărcuța într-un măr stufos și trenulețul sub un chiparos.
Sunt prea mare să mă joc cu păpuși și mașinuțe,
Voi întinde pe iarbă pătura cu pisicuțe,
Voi deschide o carte mare, colorată,
Cu povești care încep cu a fost odată.
Voi călări pe cai albi la turnir, voi primi de la prințesă un trandafir,
Voi doborî dragonul rătăcitor și voi avea o sabie de la vrăjitor.
În cufărul din lemn de stejar îmi va dormi calul ce înghite jar.
Sau poate o mașinuță lucrată pe bandă, să meargă cu telecomandă.
Waterloo
copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,
ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.
cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam
pe unde nimeni nu călca și chiar fugeam pe geam
noroi sau praf sau vreun podeț distrus
să ne întoarcă nu erau de-ajuns
și nici urzicile, căutând de mură
vreun crâng sau după zidul de la șură
căluții lui din plastic alb cu șa
pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,
și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,
Bismarck al meu cu un frumos baston…
jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,
cu soldăței și monștri și hipopotami,
căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,
iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul
furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,
ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.
copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,
trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.
apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,
tribut pentru toți porumbeii inamici,
și mai furam un strop de lapte acru din ulcică
pentru motanul amiral și contesa pisică
cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,
nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,
cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:
vreo două-trei mere crețești, să i le ascundă-n fân.
poezia
ca un bob de rouă mare,
ea nu are vreo culoare.
dimineața pare aur,
seara: un solz de balaur.
te trezești când ea apare
peste flori, lucind în zare,
vrei s-o prinzi în palme toată
și dispare dintr-o dată.
poezia nu e cântec,
nici poveste, nici descântec,
ci puțin din fiecare
ca o taină la culcare.
delfinul
ascuns sub creasta unui val,
plutește-n zare un delfin
cu numele de Afalin,
căutându-și mama lângă mal.
e singur și e trist de ieri
și nu mai vrea să se întoarcă
în larg, căci foamea îl încearcă
și mama lui nu-i nicăieri.
pe mama lui cum nu e alta
printre delfini cu botul gros
au prins-o într-un golf pietros
din Marea Neagră, lângă Yalta.
și Afalin încă o cheamă
flămând și singur tot mereu,
micuțul nostru cetaceu,
în voia sorții, fără mamă.
Vreau
Vreau să fiu mică, nu mare,
să țopăi în parc la plimbare,
și-n rest să merg pe drum o săptămînă
cu pas mic și încet, ca o doamnă bătrînă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să pot să întreb orice întrebare,
și să mă uit la flori și copii de pe stradă,
fără rușine că oamenii pot să mă vadă.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi cumpăr beteală din galantare,
să vină Crăciunul cu brazi și cu sănii,
să citesc frații Grimm și alte pățănii.
Vreau să fiu mică, nu mare,
să-mi pun în spinare din voal aripioare,
și dacă vecina va coace plăcinte
să vină la noi cu-o bucată fierbinte.
Concert
Seara-n cartea mea s-așază
Un țânțar cu glas subțire,
Musafirul meu de vază
Dintr-un veac de amintire.
Ce-a fost colb acum e viață
Făr' să știe c-odinioară
Cîntărețul din piață
L-a suflat de pe-o vioară.
Să fi fost un Stradivarius,
Ori o scripcă oarecare?
Iată-n cer mai este Sirius,
Luna lunecă în mare.
Cînd CD-ul iarăși cântă
Las deschisă a mea carte –
Păstrând o tăcere sfântă,
Gâza zboară mai departe.
Livada
Mamă, oare când e soare,
Ca un gălbenuș fierbinte,
Pe copaci oare îi doare
Să recapete veșminte?
Zarzări, vișini, meri, gutui,
Toți pe rînd au înălbit,
Sîmburele amărui
Crește-n flori necontenit.
Oare-n miez de primăvară
Le e cald sub scoarța aspră?
Oare poate să îi doară
Ziua clară și albastră?
Și de ce, ca într-o taină,
Pomii toți de prin livezi
Își aruncă a lor haină
La ferestre, să îi vezi?
Cloșca cu pui
Către toamnă, în ogradă
Am o cloșcă înfuriată.
Ploaie, nor sau friguleț
Ea nu iese din coteț.
De m-apropii, se înfoaie,
Aripile nu dezdoaie,
Roșcovană, mare, grasă,
Ouăle nu și le lasă.
Trec așa trei săptămîni,
Bruma cade pe fîntîni
Vîntul șuieră-n portiță
Nu sînt flori în grădiniță.
Ouăle sparte deodată,
Zece pui au ochi să vadă.
Gheme mici mustind de viață,
Ies afar' de dimineață.
Patru roșii, unul negru,
Cinci sînt galbeni pe de-a-ntregul.
Cred că mama lor îi ține
Sub piept, să nu-i iau cu mine.
Cel negruț e cocoșel,
Creastă mică, plin de el.
Încă de acum el cată
Vitejește în poiată.
Fiindcă-i rece către seară,
Puiul meu, rămas afară,
Și-a găsit colțul de rai
În tindă, pe un vătrai.
Răsadul
Luminiță-n miez de ghindă,
Un luceafăr te colindă
Să-ți șoptească, pe-nserat,
Ce ești tu cu-adevărat.
Să visezi că crești mai mare,
Din sămînță către soare.
Iar în casa ta, în noapte,
Foc va arde mai departe.
Vine iarna peste moară,
Luna pe pămînt coboară
Și te vede copiliță,
Cu căpșor de luminiță.
Tu, răsad, ieși azi în lume,
Omul îți va da un nume.
Iar pe cer o stea clipește
Tulpinița cînd îți crește.
Ghiozdanul
Îți mai pune mama-n traistă
Praf din drum și fir de iască,
Și amnar și cremene,
Două scoici ce-s gemene.
Pîinea frămîntată mult,
Și ulcica de băut.
Un cărbune și hîrtie
Și o rîndunică vie.
Uniforma și ghiozdanul,
Pînă cînd va trece anul.
Cartea ca un fagure,
Și trei bobi de strugure.
Astă toamnă cu lumină
Traista ți-e de soare plină.
Să-ți ajungă pînă-n vară,
Măsurat, a ta povară.
Dinozaurul albastru
Ieri a fost, azi nu mai este,
Într-o casă ca-n poveste,
Fetiţa cu ochi căprui
Şi cu visele hai-hui.
La etaj, în odăiță,
Totu-i ca la grădiniță:
Perne roz, păpuşi cu funde,
Floricele pe oriunde.
Era frig şi zloată-afară,
Ea privea ca într-o doară,
Aşteptând pe Moş Crăciun,
Mâncând pâine cu magiun.
Şi atunci, dorind fierbinte,
Spuse două-trei cuvinte:
„Moş Crăciun, e-adevărat,
De păpuşi m-am săturat.
Vreau un dinozaur mare,
Auriu pe aripioare,
În albastru îmbrăcat,
Pielea de un alb curat.
Eu de roz sunt plictisită,
Camera mea e ticsită,
Iar când văd cerul curat,
Nu vreau nori, că e păcat.”
Dumnezeu cu-a sa putere
A-mplinit a fetei vrere:
Albă nea de sărbătoare,
Cerul bleu și galben soare.
Mâța cuminte
Pisi n-are nicio vină,
Fiindcă nici n-avea habar
Că în cursă-au pus slănină
Pentru şoareci, în hambar.
Şi s-a prins un şorecuţ,
Mama l-a dat la pisică,
Şi era foarte drăguţ
Dar cam tremura de frică.
Iar pisica cea zvârlugă,
După ce l-a mirosit,
A lăsat pe chiţ să fugă
Ca un vânător cinstit.
Culori de primăvară
Prin fereastra mea plină de culoare,
Lumea este astăzi ca un flutur mare.
Cerul tot e bleu, ca ochii păpușii
Care stă acuma în spatele ușii.
Două vrăbiuțe iarăși povestesc.
De cafea cu lapte, penele-și zburlesc.
Caramel sau bej, mie mi-e totuna,
Ciripesc de parcă s-ar certa într-una.
A-nflorit liliacul lângă poarta noastră
Forile-s lila și-am adus și-n glastră.
Nici verde, nici bleu, cred că e turcoaz
Perna mea micuță ce stă sub obraz.
Ce culoare-ți place ?, mama mă întreabă.
Eu îi spun că toate și mă-mbrac în grabă
Cu rochița verde ca iarba-n april.
Am greșit, iertare. Rochia e vernil.
În sat la noi
Mai din jos de Făgăraș,
Printre dealuri răsfirat,
Dar departe de oraș
Satul nostru-i așezat.
Dacă urci pe dealul mare,
Pe cărarea dintre vii,
Poți zări în depărtare
Curți și case și copii.
De acolo tot se vede:
Merele de vară-s coapte.
Și în luncă crește verde
Grâușorul nou de lapte.
La pășune o cireadă,
Bivoli, vaci și cățeluș,
Iar la buna în ogradă
Este-n grajd un vițeluș.
Azi mă duc trifoi să-i duc,
Poate că și lui îi place.
Stă acolo singur cuc,
Ar vrea și el să se joace.
Bucătărie
Dacă-i zi de sărbătoare,
Scrisă roșu-n calendar,
Tata-i șeful bucătar
Și toți spun că-i de mirare!
Șorțul mamei cînd și-l leagă,
Din in de culoare albă,
Umple cu făină-o halbă
Și cu lapte cana-ntreagă.
Brânza dulce de burduf
Cu puțin mărar o freci,
Spargi trei ouă nu prea reci
Și-ai să uiți de-al tău năduf.
Fiindcă știe orișicare
Că gătitul nu-i ușor:
Ai nevoie de umor
Și un giga de răbdare.
Trei clătite împărțim,
Ciuperci albe gratinate,
Șnițele, și-s bune toate!,
Hotărâm noi unanim.
Anunțăm acum în casă,
Cu tingiri și făcăleț,
Prin hrisov pe șorțuleț:
Vrem tată bucătăreasă!
Hoțomanul
Într-o zi, în lipsa mamei,
Prăfuit și plin de scame,
Intră iute pe sub gard
Un motan cu ochi muștar.
N-are cine să-l răsfețe,
Încasează numai bețe,
E flămând și e murdar
Și convins celibatar.
Se hrănește când și când
Ca un hoțoman de rând:
La piață fură pește,
Iar prin curți tot ce găsește.
Pe la noi nu a mai fost
Și, sătul de-atâta post,
Trece ca un nătăfleață
În grădina cu verdeață.
Iar aici, surpriză mare
Îl așteaptă pe răzoare:
Melci plecați cu casa-n spate
După ploaia de azi noapte.
Și motanul, cam speriat,
Zburlit tot și înfuriat,
Calcă pe unde-i loc gol,
Și îi dă de-a rostogol.
Mai încolo, pe cărare,
Vede o rădașcă mare
Și, crezând că e gustoasă,
Bucuros de așa masă,
Tot încearcă s-o răstoarne
Până când ea-l prinde-n coarne
Și de blană i se ține,
Ba mai vin vreo trei albine
Din florile de urzică;
El le-alungă fără frică
Și se șterge pe mustață
Cu frunză de izmă creață.
Fuge-apoi prin pătrunjel,
Prin petunii, troscoțel
Și așa pân’ la amiază
Prânzul iarăși îl ratează.
Dar acum e parfumat
Și miroase cam ciudat:
Leuștean, ienibahar
Cimbru, ceapă și mărar.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...