Alba-Neagra

Sunt convinsă că unii oameni, în realitate ipocriţi sau cu puţină cunoaştere de sine, nu acceptă poveştile în alb-negru, aşa cum este viaţa adeseori. Ei preferă să spună cu falsă superioritate că faptele vieţii sunt gri, adică amestecă înţelesurile şi valoarea lor morală, fiindcă aşa este la modă. Să fii calm şi uneori tâmpit, sau să faci pe prostul, uitând că lucrurile sunt bine demarcate pe scara valorilor morale. Alţii greşesc fiindcă preferă să vadă totul în negru sau totul în alb, fiind mizantropi sau aşa zis "goodwill ambassadors", respectiv ambasadori sau avocaţi ai bunei credinţe. Ce-ar fi să priviţi viaţa câteodată aşa cum este ea de fapt, cu pete albe sau negre, adesea alăturate, dar care nu se amestecă între ele? Eu aşa am văzut binele şi răul întotdeauna.

În cele ce urmează voi povesti puţin despre necazurile mele legate de unii membri ai comunităţii ţiganilor sau romilor, cum preferaţi. S-a întâmplat în anii 1990-1991, într-o etapă istorică în care tulburările interetnice luaseră proporţii mari. Vă rog cu bună credinţă să aveţi mintea deschisă dacă e posibil, fiindcă în prezent, la fel ca altădată, la fel cum va fi mereu, oamenii sunt mai sensibili legat de astfel de subiecte, dar cu ipocrizie din nou. Adică ei mă acuză dacă spun ceva de rău despre ţigani (fiindcă e un subiect "periculos"), dar în sinea lor poartă tot timpul un fel de ură sau prejudecăţi absurde faţă de acest grup etnic. Eu nu am avut prejudecăţi nici atunci, fiind oricum prea tânără pentru a le avea şi nici acum, când consider cu sinceritate că oameni răi sau buni există indiferent de apartenenţa etnică. Oricum aşa am şi fost crescută în copilărie.

PIAŢA CENTRALĂ DIN CLUJ

NEGRU

Mă plimbam odată singură în Cluj apropiindu-mă de Piaţa din centru, unde vizitam uneori catedrala sau librăriile din jur, de unde mi-am cumpărat o Biblie odată. De la distanţă am observat un grup de ţigani de oraş, îmbrăcaţi cu haine din piele, care se certau sau discutau aprins la marginea trotuarului, aproape de colţul străzii. Cu toate că nu aveam concepţii greşite sau prejudecăţi legate de ţigani, privirea unuia dintre ei, aţintită ciudat asupra mea, m-a înfricoşat puţin, am simţit o oarecare teamă difuză, dar nu aveam cum să îi ocolesc. Ajungând în dreptul grupului gălăgios, unul dintre acei bărbaţi a întins pumnul strâns deasupra capului meu şi l-a scuturat, ca şi cum arunca ceva în părul meu, cu vorbele: "să se înmulţească!" Firesc, mi-a fost teamă să nu îmi fi aruncat păduchi, dar apoi mi-am spus că e o prostie, că nu poate fi adevărat, am uitat repede acea bănuială.
După câteva săptâmâni eram plină de păduchi mari şi pofticioşi. Locuiam la un cămin studenţesc de fete şi acolo igiena nu era precară, existau duşuri destule şi făceam baie adesea. A trebuit să scap de păduchi folosind acei piepteni speciali pe care chiar ţiganii îi vând şi şampon special de la farmacie.

Cu toate că îmi dădeam seama că această comunitate are problemele ei de adaptare în cadrul populaţiei româneşti, totuşi nu înţelegeam de ce m-au ales pe mine pentru faptele lor urâte. Desigur, mai este un aspect: să consideraţi că mint sau povestea e inventată, fiindcă eu sunt nebună...adică să vă prefaceţi că nu e adevărat...treaba dumneavoastră! eu doar am prezentat din nou faptele aşa cum au fost în realitate.
Desigur, nu pot spune cu certitudine că păduchii proveneau de la acel ţigan, dar probabilitatea să fie aşa e mare. În anul 2007 am discutat acest moment din viaţa mea cu altcineva şi el mi-a spus că mă crede, fiindcă ţiganii au obiceiul să arunce păduchi pe doamnele mai cochete, că lumea ştie lucrul acesta. Oricum eu nu eram cochetă, eram o studentă la psihologie cu multe necazuri asupra mea.

ALB

În altă zi mergeam spre centru pe acelaşi trotuar. Fusesem educată de mică să îmi placă enorm când pot să îi ajut pe alţii sau măcar să ofer o floare cuiva. Am văzut în faţa mea o femeie mai în vârstă care îşi căra cu mare dificultate sacoşa cu cumpărături, cu paşi mărunţi şi rari. Am întrebat-o politicos şi cu ginăşie dacă pot să o ajut. Ea m-a refuzat de câteva ori şi poate am greşit puţin când am insistat, ori poate nu. Unii oameni acceptă greu ajutorul altora. Dar ea era aşa fragilă şi obosită...am simţit nevoia să o ajut. În final a acceptat.
Am ajutat-o să ducă sacoşa, dar pentru puţin timp, fiindcă locuia imediat după colţul străzii şi am fost puţin dezamăgită. Poate de aceea refuzase iniţial ajutorul meu. Oricum m-am bucurat că am putut fi de folos, dar m-am gândit cu tristeţe că poate viitorul nu e prea bun pentru ea, că va trebui să meargă la cumpărături singură şi în zilele următoare.
Dacă mă întrebaţi care dintre aceste două evenimente a fost primul, vă pot spune că am uitat...din păcate am suferit multe torturi de atunci, dar ambele povestiri sunt adevărul.

Aceasta e viaţa, o combinaţie de negru şi alb, câteodată amară, ca o cafea neagră cu puţin zahăr.