Una dintre lamentaţiile, plângerile mele din ultimii ani

Au fost numeroase plângeri ca aceasta din partea mea, începând cu anul Domnului 2002, fără vreun rezultat...

Biografie

Aş vrea din toată inima să nu mă înţelegeţi greşit, să nu mă blamaţi pentru faptul că vreau să las aici o mărturie din existenţa mea pe acest pământ. Şi să nu interpretaţi greşit, speranţele de a primi vreun ajutor s-au dizolvat după 27 de ani de implorări zadarnice. Am fost obligată să cerşesc datorită împrejurărilor grele de viaţă şi firescului instinct de supravieţuire. Dar acum am 40 de ani şi am învăţat că milă nu prea există pe lume. Să nu credeţi că nu am avut demnitate, că nu am încercat să mă lupt cu greutăţile, singură şi fără apărare fiind, sau că nu am ştiut să tac ani de zile văzându-mi de munca mea, dar şi această atitudine a dus la necazuri şi mai mari şi lovituri din partea oamenilor haini, abjecţi chiar aş spune fără exagerare, care, spre deosebire de mine, au putere şi tot ce îşi doresc în viaţă, inclusiv prin sacrificarea oamenilor buni şi nevinovaţi cum am fost eu. Mai adaug ca introducere că nu sunt ţigancă, se zice că ţiganii cerşesc şi nu am avut nici o legătură cu cultura ţiganilor, pe care nu o cunosc. Motivul pentru care societatea m-a respins şi sacrificat rămâne uşor neclar pentru mine.

Voi povesti pe scurt amarul existenţei mele. Am fost copil unic la părinţi, dar am avut norocul de a fi crescută de bunica dinspre tată şi unchi şi bunicii dinspre mamă până la 13 ani şi jumătate. A fost singura perioadă bună din viaţa mea – copilăria – dar şi aceea cu anumite necazuri şi umbre, dintre care faptul că eram săracă nu a fost o problemă, au fost altele, pe care nu le mai menţionez. Eu nu semăn fizic nici cu mama nici cu tata, ceea ce am observat mult mai târziu în viaţă, întrebându-mă cine or fi fost cu adevărat părinţii mei – dar acum acest lucru nu mă interesează absolut deloc. Părinţii mei nu au fost părinţi adevăraţi mai ales prin faptul că m-au torturat, în special de când m-au luat să stau cu ei în Bucureşti, într-un apartament de bloc, în 1984, eu fiind născută în 1971. Până atunci fusesem premiantă la şcoala din Voluntari, numai cu note de 10 şi aveam plăcerea lecturii, dar nu eram un om orgolios, fiind educată să fiu calmă, generoasă şi mereu cu gândul bun faţă de ceilalţi. În timpul adolescenţei am citit foarte mult, într-o perioadă o carte pe zi şi am avut norocul să mă bucur de ceea ce am citit, având şi o memorie foarte bună. Dar am muncit pentru mine şi pentru şcoală în condiţii foarte grele, printre certuri aproape zilnice ale părinţilor şi bătăi asupra mea, fiindcă ei şi-au direcţionat violenţa asupra mea. Eu eram calmă, creşteam cu suflet frumos şi credinţa că la 18 ani voi reuşi să scap fugind de acasă în alt oraş la un cămin de studenţi şi la facultatea pe care mi-o doream, filologia. Aveam în special talent la limbi străine, la gramatică. Din cauza chinurilor am fugit de acasă de două ori, deşi aveam o răbdare imensă, dar nu aveam unde să mă duc, m-am dus tot la bunica şi am fost obligată să mă întorc. Părinţii îşi cereau iertare şi promiteau că mă vă vor lăsa în pace, dar după puţin timp începeau din nou. M-au obligat chiar să merg cu ei la un psihiatru şi este adevărat că ameninţările indirecte de a fi torturată psihiatric au existat în viaţa mea încă din copilărie, deşi pe vremea aceea lumea zicea că mama mea (şi chiar tata) sunt nebuni şi îmi căinau soarta. Totuşi oamenii păreau să mă înconjure cu respect şi încurajări, dându-mi iluzia că voi reuşi să mă afirm în viaţă. Vorbeau frumos cu mine şi mie îmi plăcea să îi ascult, să îi ajut dacă puteam. Tata însă mi-a spus de la 13 ani că toată viaţa toţi îşi vor bate joc de mine şi a avut dreptate – încă din primul an de şcoală din oraş (când am luat tot note mari, desigur, în ciuda stresului zilnic), colegii mi-au jucat nişte feste urâte, lucru care a continuat în timpul liceului, când bineînţeles nu eram cum se spune fată „de gaşcă”. Eu nu răspundeam atacurilor din partea celorlalţi fiindcă mi se părea o prostie, nu puteam juca teatru şi eram educată să cred că atitudinea calmă şi binevoitoare învinge peste gândurile celor răi. Dar pentru mine şcoala şi restul societăţii mi se păreau un paradis comparativ cu ce aveam de îndurat acasă. La liceu (Mihai Viteazul, fiindcă aşa m-a obligat tata şi nu am avut cum să mă împotrivesc, erau chinuri prea mari) am intrat iarăşi prima pe listă, cu note de 10, ceea ce mă stânjenea un pic, nu mi-a plăcut de felul meu să fac notă discordantă şi matematica şi fizica, profilul liceului, nu îmi plăceau deloc. Atunci am început să scriu un jurnal al suferinţei mele şi poezii, acum acele caiete nu mai există.

După patru ani de suferinţe şi bătăi şi scene oribile fiindcă eu vroiam să dau la facultatea de filologie şi părinţii nu mă lăsau, a trebuit să accept compromisul de a da la medicină şi aveam planul secret de a fugi înainte de examen în alt oraş să dau examenul acolo. Am fost obligată totdată să merg la meditaţii (dar să nu vă imaginaţi că părinţii mei aveau bani mulţi). Profesorul de biologie, ulterior devenit profesor universitar, şi-a bătut şi el joc de mine, hărţuindu-mă sexual şi eu nu aveam cum să scap de el, din multe motive (fiindcă a fost foarte abil să facă să cred că era vorba de altceva şi apoi a fost prea târziu, fiindcă renunţasem la mai mulţi meditatori şi nu mai vroiam necazuri cu părinţii din cauza aceasta, etc.). Totuşi în după trei luni am încercat să întrerup meditaţiile cu el, dar nu am reuşit. După 6 luni de suferinţe diverse din partea tuturor, eu am crezut că el mă iubea cu adevărat deşi era căsătorit şi oricum nu mai puteam învăţa pentru facultate din cauza presiunilor fizice datorită forţei lui de atracţie, şi eu nu aveam nici o vină sau păcat. Atunci a trebuit să renunţ la speranţa că voi intra în acel an la medicină şi mi-am dat seama că va mai trebui să îndur încă un an chinurile părinţilor până voi fugi în alt oraş. După bacalaureat şi eşecul meu la facultate părinţii au devenit mult mai agresivi, tata înjura, vorbea porcos aproape zilnic şi mă bătea des şi violent. Nu aveam pe nimeni şi nimeni nu vroia să mă ajute şi îmi dădeam seama perfect că aş fi închisă în spitalul de psihiatrie dacă aş spune adevărul, fiindcă cei care mă distrugeau erau oameni cu putere în societate. Am avut şi multe alte necazuri, mi se imputa că nu muncesc, dar singură nu mi-am găsit de lucru. În stresuri încă şi mai mari decât în trecut, am reuşit să fug printre bătăi violente, fardată violent ca să ascund vânătăile, la Cluj, unde am dat examen la psihologie (desigur nu mai făcusem meditaţii cu acel bărbat) şi am intrat la o concurenţă de 25 pe loc, a 12-a.

La Cluj a fost foarte greu, nici acolo nu găseam de lucru şi colegii mi-au făcut diverse probleme, plus viaţa grea de la cămin. Din lipsă de bani şi alte motive am fost obligată să mă întorc după un an la Bucureşti, unde iar am luat note mari la facultate, dar chinurile au reînceput şi în 1992, la 21 de ani m-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie, după ce nu am fost lăsată să dorm mai multe nopţi şi ajunsesem la epuizare. Nu aveam unde să mă refugiez şi vă asigur că suferinţele prin care am trecut au fost mult mai mari decât ceea ce am povestit pe scurt, inclusiv faptul că în timpul cât am stat la Cluj a murit bunica dragă care mă crescuse. În spitalul de psihiatrie tratamentul a fost cutremurător de violent, deşi nu greşisem nimic în viaţă şi pacienţii şi personalul desigur îşi băteau şi ei joc de mine, puneau sare pe rană cum se zice. Doar după câţiva ani mi-am revenit din medicamente şi am putut scrie din nou la cursurile de la facultate după ce medicul mi-a scos medicaţia. Atunci notele mele au devenit din nou maxime. Dar colegii erau oameni destul de răi şi bârfitori şi deşi ei îi vorbeau de rău pe prfesori şi pe alţii în timp ce eu aveam gânduri bune, ei au reuşit în viaţă şi profesorii le-au acordat suport, în timp ce pe mine m-au respins. Ceilalţi erau integraţi în diverse proiecte ştiinţifice, eu munceam mult şi în zadar, în condiţii grele acasă. La examenele de licenţă nu am luat decât note de 9. În ultimul an de facultate am lucrat simultan ca profesor suplinitor chiar la Liceul Mihai Viteazul unde am ajuns după mari dificultăţi. Întotdeauna am iubit copiii şi cea mai mare durere a vieţii mele este că nu am avut posibilitatea şi dreptul de a avea unul (am uitat să spun, medicii mi-au dat un diagnostic grav, de shizofrenie). Fiindcă eu nu am primit totul pe tavă – respectiv un loc de muncă cum au obţinut majoritatea colegilor mei – am fost obligată să dau la master examen, deci al 6-lea an de facultate. Dar a fost în zadar, am fost marginalizată, m-au lăsat să lucrez numai vreo patru ore pe săptămână ca preparator la Universitatea Titu Maiorescu şi nu erau perspective de viitor. Profesorii (mai mulţi) mi-au spus că eu nu am dreptul să îmi fac lucrarea practică, necesară la master fiindcă am acel diagnostic de schizofrenie şi probleme psihice! Astfel m-am trezit din nou singură şi fără serviciu şi speranţă şi mi-a murit în chinuri şi bunica dragă dinspre mamă, vorbind chiar despre mine, chemându-mă săraca...

A doua oară m-au închis în spitalul de psihiatrie din cauza durerii mele sufleteşti. Eu din nou am cerut milă şi libertate şi nu s-au îndurat şi mi-au dat drumul din spital numai după ce am luat hotărârea clară de a mă sinucide. Am încercat acest lucru mai mulţi ani, dar nu aveam mijloacele necesare şi fiindcă stăteam la etajul trei mi-era teamă că voi nu voi muri dacă voi sări pe fereastră. Sperând să îmi câştig libertatea am mai dat examen de trei ori la facultatea de medicină şi am intrat abia a treia oară. Lumea s-a purat urât cu mine şi acolo. Îl mai întâlneam pe acel meditator, dar nu îl mai salutam fiindcă aşa spusese el la ultimele întrevederi în care îi ceream ajutorul şi adevărul aproape în genunchi, iar el mă alunga cu bodyguarzii facultăţii. Am început să am migrene groaznice, a căror intensitate creştea de la o zi la alta. Atunci în ciuda protestelor tatei am fugit într-o staţiune de odihnă de Revelion pentru a scăpa din chinul acela groaznic. Oamenii au fost răi cu mine şi pe drum, îmi spuneau poveşti urâte şi ameninţătoare (de pildă să mă duc la Mânăstirea Cernica, etc) iar la Govora nu am găsit loc de cazare sau nu au vrut să mă cazeze. Muream de oboseală şi durere de cap şi i-am implorat să mă lase într-o cămăruţă oarecare şi m-au băgat în sala de mese unde au dănţuit roată în jurul meu şi m-au filmat. L-am chemat pe tata să mă ia de acolo şi a venit cu un taxi, după ce dispecerul hotelului spunea că singurul loc pentru mine e în arestul poliţiei. L-am implorat pe tata să mă ducă la spital că mă doare rău capul şi a spus că pentru mine numai Bălăceanca mai este. Ajuns acasă s-a culcat, iar eu, de teama de a nu înnebuni de durere am preferat să risc şi să mă arunc pe fereastră – mai bine moartea decât nebunia! Mai ales că nu avusesem nici o vină toată viaţa. Din cauza unei copertine de metal am aterizat în picioare şi după un timp m-au dus la urgenţă, mi-au amputat piciorul stâng şi m-au salvat.

Apoi m-au dus iar la psihiatrie, timp îndelungat, unde toţi iar şi-au bătut joc iar de mine, inclusiv pentru faptul că eram şchioapă. Doctorul spunea să renunţ la facultate, dar eu m-am încăpăţânat şi am mers la cursuri şi la disecţii în cârje, fiindcă proteză mi-au făcut după vreun an. Notele mele au fost din nou mari sau maxime. Îmi plăceau nu doar literatura ci şi tratatele ştiinţifice. De-a lungul anilor de facultate am avut desigur diverse probleme şi ceea ce a fost cel mai rău e că treptat, deşi nu mai aveam dureri de cap, au început probleme fizice insuportabile şi un fel de migrenă ca o presiune. Mă târam tot mai greu, parcă duceam toate bolile în spinare. În anul patru mă gândeam să sar din nou pe fereastră şi exact atunci am avut un atac digestiv puternic, m-am balonat imens şi am simţit că mor de adevăratelea şi parcă mi-au îngheţat procesele psihice şi mă agăţam doar de un fir de lumină. A fost cumplit, cea mai groaznică experienţă a vieţii mele, am luat o hârtie şi am scris pe ea cuvintele PACE, BINE, ARMONIE, NEVINOVATĂ, mi-am pus-o pe piept şi am aşteptat moartea. Dar am scăpat. Atunci am luat hotărârea să trăiesc şi să încerc să merg la diverse organizaţii şi instituţii cu jalba mea. Însă nu am mai putut da examene un timp, am avut restanţe şi apoi greul a reînceput. În anul cinci nu mai puteam şi cu mare durere în suflet am renunţat la medicină, în ciuda protestelor unchiului şi tatei, care urmau să moară pe rând după câţiva ani.

Apoi tata m-a lăsat în sfârşit să mă mut cu chirie aproape de Liceul I.L. Caragiale unde am lucrat ca profesor titular doi ani. Salariul era foarte mic, nu mi-ar fi ajuns nici să mă întreţin, tata îmi plătea chiria de 170 de euro, într-un apartament de două camere oribil şi fără facilităţi. Eram tare necăjită că lucram ilegal, că nu aveam dreptul cu acest diagnostic şi că nu mi se dădea libertatea sperată de zeci de ani. Iar am avut probleme cu colegii, dar mi-am făcut datoria ca profesor, cheltuind din puţinii mei bani pentru materiale didactice. Întâi a murit mătuşa care mă crescuse, şi ea a suferit mult. Apoi unchiul. Apoi tata exact după ce mi-a făcut o vizită şi mi-a cerut iertare şi i-am spus că îl iert. Eu am fost pe la toate organizaţiile nonguvernamentale şi la Ministerul Sănătăţii, cerându-mi libertatea cu date certe despre trecutul meu şi dovezi şi specificarea că aş fi fericită dacă se vor răzgândi în privinţa mea. Toţi m-au refuzat. Printr-o vicleană maşinaţie au reuşit să mă dea afară din învăţământ şi am suferit enorm. După moartea tatei am avut mari probleme cu moştenirea, proprietăreasa a dublat chiria (300 de euro) şi nu mă lăsa să plec de acolo prin diverse şantajuri. Eu nu îmi găseam un apartament de cumpărat, fiindcă din diverse motive vroiam două camere, nu garsonieră. În final am găsit dar oamenii m-au izolat complet. Banii din care trăiesc sunt puţini şi în unele perioade nu au fost deloc, fiindcă am avut probleme cu mama, singura mea relaţie pe care din păcate trebuie să o suport după tot ce mi-a făcut şi cu chiriaşii pe care îi avem. Singurul meu defect este că din cauza singurătăţii şi suferinţei am fumat, ceea ce mi-a consumat din puţinii bani. Mobilele sunt cele vechi din 1984 plus câteva amenajări şi mobile noi, cele mai ieftine şi acceptabile pe care le-am găsit. Stau în acest apartament de 5 ani dar vecinii nu mă salută, îmi ocolesc privirea de parcă aş fi ciumată şi o parte din cei în vârstă pe care îi salut eu nu îmi răspund, inclusiv o menajeră care la început îmi vorbea dulce. Şi eu nu am greşit nimic şi gândurile mele au fost mereu pure şi către Dumnezeu cu adevărat. Am cerut şi ajutorul bisericilor în zadar. Am fost şi la catolici, am vrut să mă retrag în mânăstire în zadar. Când m-am lăsat de fumat (vreo doi ani) problemele au fost mai dificile. Am avut iertare şi gând bun faţă de oameni. Prin Oficiul Forţelor de Muncă am găsit un post de bibliotecară dar şi-au bătut mult joc de mine deşi îmi îndeplineam datoria conştiincios, la o instituţie de prestigiu al cărei nume nu îl mai menţionez. M-au trimis întrun subsol cu cărţi vechi şi prăfuite pe care nimeni nu le citea vreodată şi acolo trebuia să fac muncă grea, să car găleţi, să mă urc pe scări la rafturile de sus, să spăl urmele de zugrăveală, să scutur cărţile acelea, deşi am doar un picior. Apoi nu m-au mai lăsat să fac nimic. Acest lucru era groaznic, fiindcă în condiţiile de acolo nu se putea nici citi, nu aveam decât să stau pe scaun uitându-mă la pereţi 8 ore şi colegii au fost mult mai răi şi vulgari decât cei dinainte. Şi mă cam atacau şi am fost obligată să îmi dau din nou demisia după ce am rezistat un an.

Apoi problemele au continuat, mama e la fel de rea şi vicleană şi mă doare până la sânge singurătatea totală. Sunt îmbrăcată cu bluze din 1985. M-am îngrăşat de supărare până la peste 100 de kg (în ultimele săptămâni am mai slăbit puţin), ceea ce e greu cu un singur picior. Scriu poezie din 2007 şi haiku din 2010 dar am observat că nu există interes pentru scrierile mele şi mi-am cam pierdut în ultimul timp interesul şi pofta. Am continuat să cer ajutorul în zadar. Am fost trimisă acum vreo doi ani la o organizaţie de caritate, m-au întrebat dacă aş vrea să fiu un fel de femeie de serviciu, am răspuns pozitiv, dar nici acest lucru nu e disponibil pentru mine şi oricum nu pot face uşor munci grele, deşi îmi fac singură curăţenie. Lipsa banilor (ceva ce nu am avut toată viaţa) este o problemă mereu, în timp ce aceia care mi-au făcut rău sau m-au batjocorit prosperă şi au copii. Acea organizaţie de caritate nu îmi găseşte de lucru, eu nu îmi pot găsi. Am 40 de ani, am muncit doar 5 ani şi nu am drept la pensie, doar la un ajutor care era acum câţiva ani de 2 milioane jumătate pentru schizofreni, care nu m-ar ajuta defel. Am refuzat banii fiindcă vroiam libertatea, drepturile şi mi-am cheltuit ultimii 600 de euro din moştenire într-un proces în care ceream doar reconsiderarea diagnosticului meu psihiatric. La sfârşit mi-au spus că nu aceasta era procedura, că demersul meu a fost inutil, deşi Institutul Medico-Legal m-a trimis în instanţă! Dacă m-aş muta cu mama ar fi o tragedie. Am început să am dureri organice în dreapta (ficatul?) după 2007, dar niciodată nu am avut bani sau ocazia să merg la medic sau m-au împiedicat alţii. Dar cel mai rău doare izolarea.

Îmi cer iertare că mi-am povestit viaţa aici. Nu cred că cineva poate să mă ajute, nu a fost posibil timp de 27 de ani. Dacă un om se plânge sau spune adevărul ceilalţi îl urăsc şi îl închid în spitalul de nebuni. Afară e la fel de rău. Vă mulţumesc dacă aţi citit, vă doresc să vă bucuraţi de viaţă, eu nu am avut ocazia, nu am avut nici un prieten adevărat, nici familie şi nici vreo relaţie sexuală propriuzisă, deşi acest lucru nu mă interesa. Dar copiii... Doamne, am visat o viaţă întreagă că voi avea, am plâns râuri de lacrimi.

Cristina-Monica Moldoveanu, 26 aprilie 2011