Blocul trei, partea 19

Continui povestirea despre blocul trei, urmarea părții 18 de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html

Azi m-am întâlnit din nou cu femeia bătrână, înaltă și uscățivă care merge ca pe picioroange, locuiește în blocul vecin și iese mereu în calea mea de când m-am mutat aici. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ”aia este una dintre morțile noastre”, ca și cum ea ar personifica moartea și ar fi ațâțată împotriva mea. Ea are varice și are multe haine și încălțăminte felurită pe care le etalează pe stradă și în supermarketuri. Fiindcă inima mi-a fost mereu caldă și bună și cum nu am greșit nimic toată viața, am salutat-o deschis și prietenos și cu respect, cum am fost eu mereu. Nu a răspuns și s-a uitat și mai urât la mine, în timp ce cu alți vecini - parcă am văzut-o stând de vorbă și cu Ioana - stă de vorbă în mod normal. Am încercat degeaba, ca întotdeauna, și cred că am încercat din nou. Eu îmi port singurătatea în zdrențe sau aceleași haine din anii 2000 pe stradă în jurul blocului. Ea este palidă de tot, legată la cap și mereu rujată strident peste obrazul ca de ceară, cum face și Ioana adesea. Odată, când eram în supermarket, a intrat și ea și am aruncat brusc o privire peste umăr. Am observat că mă fixa tocmai pe mine cu ochi răi, de parcă vedea ceva rău în mine, după toate că mereu am fost gingașă și pură și lumină lină, cum e vorba aceea. Îmi amintesc că acum câțiva ani, exact când mă plângeam (din nou) de faptul că au schimbat troparul Învierii (melodia știută de mine din copilărie și care îmi dăruia bucurie în suflet), au venit unii porci sub geamul meu (trecuse Paștele de mult) și au început să cânte în derâdere și fals ”Hrisots a înviat din morți..” Eu am fost un om cu drag mare de colinde și ritualuri religioase. Când m-am mutat aici în primii ani încă mai era obiceiul să vină iarna de sărbători prin blocuri grupuri de studenți de la teologie care cântau frumos pe holul blocului. Deschideam ușa și mă bucuram și le dădeam uneori câte ceva când am mai avut sau ascultam cu inima ca un purice din spatele ușii când nu am mai avut bani. În ultimii ani nu au mai venit. Repet ceea ce am mai scris - mulți ani după 2006, laolaltă cu toate necazurile prin care am trecut și fiind și izolată și săracă, mereu ieșeau pe Moșilor în mod miraculos în calea mea foști vecini din blocul unu unde am locuit, împreună cu o groază de lume adunată și agresivă la intersecția mea. Ieșea mereu și Djendov, bătrânul colonel în baston, soția lui, cred că și fiul lui cu ochi răi odată, și Ana cea cu trei băieți și dna Kis și alte femei sau bărbați din blocul unu, dintre care unii nu voiau să îmi răspundă la salut. Apăreau mereu și foști colegi de la serviciul pe care l-am avut la ASE în 2007, unde m-au chinuit monstruos, de pildă Claudia la colțul cu Pizza Hut - era precis ea dar a refuzat să mă salute, sau colega mai tânără de la sală care era născută sau serba ziua ei la o zi după mine sau cam așa ceva (despre care voi povesti, acum numele ei l-am uitat, dar m-a batjocorit destul de mult ca și ceilalți și numele bibliotecarilor nu le mai găsesc pe net, le-au scos, că altfel mi-aș fi amintit care ce a făcut, dar unele lucruri le voi putea spune clar mai încolo) ea a ieșit de mai multe ori (ea avea drum pe aici, așa îmi spusese atunci și chiar a venit cu mine cu troleibuzul spre intersecția Eminescu) sau chiar Iovanov o singură dată, dacă nu mă înșel. Printre ei și tatăl Luizei care vorbea cu mine și Luiza de mai multe ori, care și ea a refuzat cu îndârjire să îmi răspundă la salut, deși eu nu am greșit de fapt nimic față de ea. Între timp eu eram monstruos chinuită sexual de la distanță, mai rău ca în 1990 chiar, mai ales în 2007-2008 și eram scuipată cu gânduri atât de oribile, mai ales în 2007, încât între timp le-am și uitat, fiindcă nu le-am scris atunci și nici nu m-au lăsat să le scriu, veți vedea când voi ajunge la punctul respectiv. Explic încă de acum - cei care intrau atunci peste gândul meu, în română, engleză sau franceză (mai puțin timp în franceză și mai puțin agresiv) erau monștri. Nici în cele mai groaznice filme horror sau cărți de groază și SF nu există așa ceva, absolut cert - nu știu cine erau, dar eu eram întruchiparea binelui blând și pur și nu înțelegeam de ce scuipau peste mintea mea astfel de orori care pe cei mai slabi de înger i-ar fi făcut să se omoare, dar nu pe mine.

La scurt timp după ce m-am mutat în blocul trei, m-au luat în primire Ioana și George, despre care am scris tot ce e esențial. Apoi m-a invitat la ea acasă Ioana Nica de la etajul 8. Soțul ei era un poetaș militar flamboaiant care scria versuri ca niște bombarde și era mândru de urechea lui muzicală care i-a permis astfel de creații. Voi mai scrie despre el mai încolo. Am fost invitată la o demonstrație din partea firmei Zepter, care trimitea agenți de vânzare prin blocurile de locuințe, de obicei femei, insistente ca niște misionare religioase.

În ziua aceea în casa Ioanei de la 8 au fost mai multe persoane, printre care și un cuplu de tineri, încă fără copii. Mă simțeam foarte rău în casa Ioanei atunci, aveam o migrenă presională, în timp ce ceilalți descântau despre avantajele unui mixer prost, oferit gratuit pe lângă produsele Zepter dacă deveneai client. Făceau icre de probă. Aici în blocul trei, de când m-am mutat eu, s-au tot născut copii unde se puteau naște sau au fost adoptați, fiindcă uneori au apărut efectiv fără ca femeia să fi părut gravidă în calea mea. Eu nu am fost acceptată de comunitate, în ciuda gândului meu frumos și pur și atitudinii de iubire și respect, astfel încât nu știu numele celorlalți. Tinerii aceia atunci cred că s-au prezentat, dar am uitat numele poate. El era respectuos la început și părea genul de student la teologie sau preot tânăr răspopit. Era un tânăr moale și subțire ca o lumânare ortodoxă. Cu restul vorbea, dar mai mult fără vlagă. După câțiva ani și el, ca și alții, și-a schimbat atitudinea și nu m-a mai salutat, deși eu eram la fel, în timp ce soția lui, tânără mămică, mă saluta mereu cu un zâmbet distant și creștinesc în același timp. Ei s-au mutat din bloc probabil, dar nu știu sigur, fiindcă în acest bloc mulți au venit și mulți au plecat de când stau eu aici. În ziua în care au plecat și scoteau boarfele cu liftul (printre care și saltele noi, dar pătate rău), s-a instalat probabil în apartamentul lor o tânără ( nu știu dacă e singură) care când a coborât de la 8 să ducă sus lucruri și eu așteptam de multă vreme la parter, a ținut liftul imediat ce a ieșit, să nu mă urc eu cum era normal și politicos, și să urce sau să coboare din nou cei care duceau sus-jos diverse obiecte. Ea acum apare și ea periodic în calea mea. Numai de fata electricianului de la același etaj cu mine știu sigur că a fost gravidă de două ori, apărea în calea mea așa și parcă o chema Diana ca pe soția lui Cosmin, dar asta s-ar putea să fie o iluzie, numele ei l-am uitat, deși mi s-a prezentat, fiindcă părinții ei m-au chinuit și batjocorit destul. În bloc a mai venit și un bărbat mai în vârstă pe care tocmai l-am întâlnit azi și care seamănă mult cu un bărbat care striga la mine în stația de tramvai că eu sunt ”Grăsime afumată!”, după ce m-am îngrășat și am reînceput să fumez, de parcă știa de mine. Lumea de pe stradă a fost adesea agresivă în mod direct cu mine, ca și cum eram altceva decât am fost mereu, ca și cum eram un simbol rău pentru ei, când am fost binele absolut sigur, la fel ca în melodia aceea americană despre femeia tratată ca rahat când valorează mai mult ca aurul. Pentru toți aurul conta desigur și eu nu aveam bani și statut social. Tot pe nesimțite a apărut și copilul grasului blond care tot apărea în calea mea, el având o femeie slabă și micuță, de care cred că s-a despărțit, cum am povestit într-o postare precedentă. Copilul era privit cu drag de vecina Sofița, cea cu religia. Ei nu mă salutau niciodată, de la început. Cât despre cel care semăna foarte bine cu bărbatul care îmi urla pe stradă (poate chiar el era, nu știu), el a venit împreună cu o femeie mai trecută și odată a adus în bloc în fața mea un bebeluș pe care îl ținea ostentativ în brațe în față cu picioarele când ieșeam eu din lift. Nu știu dacă le este nepot. Femeia lui a apărut în calea mea cu o carte de duzină probabil cu poze pe copertă, și în altă zi m-a șocat fiindcă a apărut în calea mea de trei ori, de fiecare dată când ieșeam afară, în mod misterios. I-am spus că mă miră că o întâlnesc atât de des în mod straniu, și de atunci nu am mai văzut-o. Mai există încă un cuplu care a apărut mai târziu în calea mea și care, spre deosebire de ceilalți, a fost politicos cu mine, și ea și el. Tot blonzi-șaten. El pare genul bărbatului sincer și drept și bun, dar parcă nu are destulă forță să se impună ca atare. Bebelușul lor a apărut tot pe nesimțite, eu nu țin minte să fi văzut burtă la ea. Ea e suplă și destul de frumoasă, și bine îmbrăcată și apare destul de des în calea mea. Odată au intrat unii peste mintea mea când am văzut-o cu ideea că și ea este tot dintre ”asasini” cum le zic eu, fiindcă a înțeles că ăștia ca mine nu au nicio șansă. Cam aceleași cuvinte mi le-au spus odată când l-am întâlnit pe George, că el a trecut de partea celor răi când a înțeles ce pățesc ăștia ca mine. Repet, poate aceste două femei au fost gravide, sau măcar una dintre ele, dar eu nu am văzut. George la rândul lui a mai făcut încă un băiat.

Revin acum la povestea despre oala Zepter. După reprezentația de la etajul 8 s-a agățat de mine o femeie pe nume Marilena, care mi-a dat și numărul ei de telefon, dar după un timp a refuzat să mai vorbească cu mine. Și Marilena a apărut în calea mea după ani și nu mă mai cunoștea. La început a insistat atât de mult și de multe ori că dacă nu cumpăr oala Zepter (cea mai mică măcar) ea rămâne fără serviciu și nu are ce mânca, încât am cumpărat-o cu o parte din ultimii mei bani, 125 de euro. Marilena stătea pe jos în genunchi în fața mea și spunea că eu am suferit ca Cristos și de aceea eu voi avea viață frumoasă după moarte. A insistat enorm în toate felurile cu putință, până la lacrimi. Mama a răs pe bună dreptate că m-au înduioșat lacrimile ei. Citiți povestirea despre femeia Zepter la linkul următor:
http://crismonimold.blogspot.ro/2015/03/femeia-zepter.html

Nu am folosit oala decât de vreo două ori și mai este și cu defect, capacul nu se închide etanș cum ar fi trebuit.

Unii își bat joc de mine că este în joc onoarea armatei române (cum au făcut și mai demult) fiindcă am pomenit de militarul acela mărunt de la etajul 8. Nu este în joc nimic și voi povesti acum pe scurt adevărul despre cuplul de la 8 în viața mea.

Nu știu dacă toate blocurile de pe Moșilor au câte un militar în rezervă ca el. Djendov nu știu din ce nație se origina, cu numele lui ciudat, poate bulgăresc. Acest Marius C. Nica era un bărbat micuț de statură cu un aer pe care eu prefer să îl numesc italienesc (dar era altceva, nu pot defini ce), poate fiindcă am cumpărat apartamentul de la un italian. El îmi povestea că fiind odată în Italia și prezentându-și poeziile împreună cu alții, italienii l-au ”adoptat” spunând că ”poetul acesta ne place” și de atunci el a fost foarte onorat să primească diverse premii sau onoruri din partea italienilor. Își ținea micile lui succese din Italia sau România sau altă parte la vedere ca într-o vitrină cu trofee. A fost în Italia ca turist și împreună cu fosta lui soție Ioana în ultimii ei ani și mi-a arătat poze. În țară a devenit cetățean de onoare al satului lui Florica din Buzău, unde s-a retras singur cât timp soția lui a început să bolească de cancer, acum câțiva ani. Îmi povestea că unii prieteni îi spuneau mareșalul în glumă și apoi au intrat unii peste mine cu idei care cuprindeau cuvântul ”mareșal”, ca și cum se refereau la el.

Câteva vorbe despre italian. Italianul acela avea și o firmă aparent fără activitate, ceva legat de studii despre Europa de sud-est, cu sediul la această adresă a mea. După ce mi-a vândut apartamentul, el a mai venit și era gâzduit de o familie de la etajul 6, cu care era prieten, compusă dintr-o tânără fată pe vremea aceea, care se pare că și ea știa italienește și vorbea cu el la pertu, deși el era bătrân. Îl alinta de față cu mine cu o poreclă pe care am uitat-o. Erau prieteni. Fata, posibil Bianca la care se referă ei ca să aibă și ea nume italienesc, nu s-a schimbat mult de atunci, a rămas cu trăsături de copil de peste 10 ani. Am mers de multe ori cu ea în lift. Avea o voce mai ciudată și era volubilă, zâmbea chiar de multe ori. Odată un alt Mefisto s-a băgat peste mine cu ideea că ”Să-ți dea Dzeu sănătate Cristina că de la tine am învățat să îți mănânci vecinul, nu să îți iubești vecinul”. Voiau să mă facă să cred că era gândul ei.

Italianul care s-a retras de aici a venit odată la mine în apartament și m-a felicitat de față cu mama pentru lampa mea de doi bani din dormitor. Altădată el a venit la mine la ușă într-una din vizitele lui și, în timp ce îmi vorbea, mi-a reținut cu putere mâna în mâna lui, probabil în 2007 și probabil că voia să dea de înțeles de ochii lumii că voia ceva de la mine. Cum eu nu am avut niciodată relații cu un bărbat și atunci eram ca vai de lume cu toți dracii peste mine, nu am avut puterea să îmi retrag mâna cu forța și nu știu cert ce voia.

Bianca aceea sau cum o chema locuia împreună cu bunica ei în patru camere- o așchimodie de bătrână care are și vocea ascuțită și probabil mănâncă din an în paște. Mi s-a spus că părinții fetei au murit amândoi într-un accident și de atunci bătrâna a avut grijă de copil, devenind și mamă și tată, foarte protectoare față de fată ca o harpie în grădina Hesperidelor. Bătrâna are în opinia mea un accent cu adevărat italienesc (dar poate mă înșel fiindcă e peltică, vorbește și ea împleticit) și îmi vorbește mereu de Dumnezeu când o întâlnesc și mă mângăie efectiv cu mâna uneori și spune de fiecare dată, ca și cum aș fi copil prost, că eu sunt fată bună și de aceea mă va ajuta Dumnezeu. Uneori vorbește tare în fața blocului la telefon mult timp. Am descoperit în ultimul timp că bătrâna merge uneori la aprozarul de la colț unde sunt etalate fructe și legume sortate după calitate și după țara de proveniență și le pipăie și se uită la ele în palmă și alege vreo două-trei de parcă moare de poftă și ia pe datorie de la vânzător după ce aruccă restul la loc. Vânzătorul îi aduce aminte ce a mai luat ea, după ce mie mi-a refuzat orice împrumut când mi-era foame și nu mai aveam bani. Voi povesti mai încolo. Nepoata a apărut în calea mea foarte gătită, strălucitoare, cu bluză lungă (tunică) scumpă exact după ce eu mi-am cumpărat bluza aceea-tunică ieftină de la podul de la capătul orașului. Era împreună cu un tânăr și venea spre casă. Totuși a catadicsit să mă salute, pe un ton doar ușor modificat față de obicei. Altădată, tot în lift cu ea a intrat unul peste mintea mea cu ideea ”Când am înțeles ce i-au făcut lui asta”, ca și cum ea era scârbită sau altceva legat de ceeea ce unii mi-au făcut mie.

Va urma în postarea următoare din serie la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/bloc-trei-partea-20.html