Blocul trei, partea 22

Aici continuarea povestirii de la punctul 21, care este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-21.html

Azi, 5 septembrie 2016 voi continua povestirea despre blocul trei aici. Am fost afară și mi-am cumpărat două dobrogene de la patiseria din apropiere. Le-am mâncat în spațiul verde al blocului, unde ședea un gardian foarte gras, care de multe ori stă pe aici, nu știu ce păzește. (între timp,gardianul l-am uitat, azi 28.01.22) Din păcate am dat 5 lei pe ele și banii mi se împuținează și de data asta mâncarea de la mama este foarte rea, cred că o voi arunca. Are gust rău și carnea pe care a pus-o în mâncare arată ca niște viermi și mi-e și scârbă. Din nefericire, dobrogenele erau precis otrăvite - nu știu exact de ce și cum, dar erau foarte amare și le-am mâncat. Poate brânza era veche, dar aia tot otravă înseamnă. De multe ori am nimerit mâncare încă și mai amară decât asta, mai ales la Mega Image și după ce mâncam îmi era rău și mi se umflau picioarele și mă ustura rău stomacul. Nu știu dacă și acum mi se vor umfla picioarele. Coșmarul cel mai monstruos e că ei mă otrăvesc nu doar ca să îmi distrugă ficatul, dar și pentru a îmi chinui creierul și a îmi distruge energia cerebrală și a putea să mă fu... mai tare și mai rău și eventual a mă stoarce de energie cu pretextul că eu sunt nebună, păcălindu-i pe porci și pe proști că îmi bagă nu știu ce medicamente, când de fapt e otravă și eu nu am fost niciodată nebună și trebuie să am copil și să fie adevărul tot. Dintre vecinii despre care am scris ieri m-am întâlnit azi cu acel așa-zis Ștefan (cine știe cum îl cheamă de fapt) și cu femeia mai în vârstă care pare de etnie țigănească. (în ce privește absurda mea aspirație de a avea un copil, nu voi explica acum de ce a fost așa, dar pur și simplu am fost nevinovată și monstruos chinuită din 84 și izolată chiar din 84, încât credeam că e normal să fiu eliberată și astfel să fie adevărul, chiar să am copil, lucru pe care îl doream din copilărie, dar în situația mea era imposibil și eu nu înțelesesem, credeam doar că adevărul ar fi însemnat tot ce e bun

În blocul meu, tot la etajele inferioare, locuia o doamnă mai în vârstă, dar nu tare, care apărea uneori în calea mea, dar a dispărut în ultimul timp, nu știu dacă mai stă sau mai vine pe aici. Părea genul de om serios și dintr-o bucată, care vorbea cu siguranță și cu intenție bună la prima vedere, un om fără fasoane și lipsit de mască, fără haine scumpe sau elegante, așa cum am fost și eu de fapt. M-a deranjat că îmi tot spunea puiuț sau puișor și i-am spus că și eu am albit și că nu mai sunt tânără și mi-a răspuns că pentru ea eu sunt ca un copil. Ea a fost singurul om care părea în întregime bun în bloc, dar totuși părea că crede ceva greșit despre mine, chiar dacă eu am fost om fără experiență de viață.

Un alt personaj interesant a fost tânărul adolescent blond și firav care apărea în jurul blocului și în general mă saluta. A trecut ceva vreme de atunci. Mă deranja puțin faptul că se giugiulea exagerat cu o fată în ochii mei, cu acea nonșalanță și indiscreție cu care unii tineri fac lucrul acesta. Părea ipocrit, vorbea cu un ton de voce alintat și parcă avea picioare de vată, părea moale și amețit. Odată l-am văzut intrând cu două fete în bloc. Una din ele e posibil să fie locatară aici, dar nu știu sigur dacă ea stă în bloc sau el stătea. Ultima oară l-am văzut mai demult în curtea blocului ieșind pe stradă și nu m-a mai salutat. În acel moment a intrat unul peste mintea mea cu ideea că ”el este încă în anii lui de rătăcire”. Cât despre fată - cred că ea era, nu pot spune sigur acum, are o proteză sau așa ceva la dinții din față - m-am întâlnit acum vreo două zile cu ea la lift și a fost nepoliticoasă, parcă nici nu m-a salutat. A intrat înaintea mea în lift, eu am închis ușile, că ea nu se sinchisea și exprima un fel de dispreț cu toată ființa ei și, culmea, aștepta să o întreb eu la ce etaj merge ea, deși se așezase de partea cu butoane a liftului și trebuia oricum să mă întrebe ea. I-am spus că eu merg la patru și abia atunci a apăsat pe butonul patru. Aici în bloc vin uneori grupulețe de adolescenți care șed pe trepte la parter sau chiar în bloc. M-a mirat faptul că odată s-au așezat chiar pe trepte la etajul meu, lângă apartamentul homosexualului și a trebuit să ocolesc pe lângă ei fiindcă nu mergea liftul.

Voi scrie acum despre familia care locuiește la patru camere, vecini de perete cu mine. Nici acum nu știu sigur dacă ei stau cu una, două sau chiar trei bătrânele în casă. Poate mai vin și în vizită la ele. Una dintre bătrăne este micuță de statură, ca și femeia de vreo 50 de ani care locuiește acolo căsătorită sau soră cu un bărbat mut, cu părul albit. M-am întâlnit adesea cu acea bătrână și este genul de persoană îmbrăcată în haine vechi la patru ace, și când o salut îmi răspunde cu o politețe exagerată și ridicolă de modă veche, parcă jucată, de parcă cine știe ce crede despre mine. Odată m-am întâlnit cu altă bătrână cu părul alb de tot și șleampătă ieșind din apartamentul lor să arunce gunoiul și punându-mi o întrebare aiurea. Pe bărbatul mut l-am salutat de fiecare dată și el mi-a răspuns dând din cap sau chiar articulând foarte greu ceva printr-un mârâit. El de obicei pleacă și vine cu mașina cu soția lui și numai de câteva ori i-am dat drumul înăuntru la ușa cu interfon de la intrarea în bloc. Alteori, destul de des, el stă și așteaptă la ușa apartamentului lor, la fel cum așteaptă jos adesea și eu mă întreb de ce nu are cheie sau de ce nu îi dă nimeni drumul înăuntru. De-a lungul anilor am observat cum crește fiul lor (?), care era încă un copil când m-am mutat aici. La început copilul era politicos dar în ultimul timp a dobândit un aer șmecher când îl întâlnesc și mă salută evaziv și cu un aer ciudat și pervertit în privire, asemănător cu mama lui, dar altceva. În ultimul timp a prins obiceiul să apară când ies din lift și aproape dau nas în nas cu el (ușa lor e aproape de lift) de parcă mă urmărește pe geam când intru în bloc. În primii ani după ce m-am mutat aici, ei aveau o menajeră care venea periodic să le facă curat. Femeia avea tenul mai închis la culoare, dar nu era țigancă, și era uscățivă și micuță. La început a fost deschisă și vorbăreață cu mine și politicoasă și s-a oferit să îmi facă și mie curățenie dacă vreau, contra cost. Eu am refuzat desigur, fiindcă mi-era drag să fac eu și puteam cu ușurință și oricum nu aveam bani de aruncat pe geam. În apartamentul meu, fiind multe flecuștețe, numai eu pot face curat. Odată când a trebuit să accept să mă ajute mama, mai rău mi-a făcut cu nervii ei și nu o puteam calma că îi sărea țandăra din nimic, chiar dacă eu nu spuneam nimic, așa cum face ea de obicei. După vreun an sau doi de ședere a mea aici, acea menajeră și-a schimbat brusc atitudinea față de mine și nu m-a mai salutat (nu știu de ce, eu precis nu am urlat în casă și nu am greșit nimic niciodată) și atunci am salutat-o eu, pentru că doar aparent are rang social inferior și pentru că era mai în vârstă ca mine, păruse un om de treabă și pentru că sufletul mi-era plin de lumină și drag de oameni și mai ales eram singură și când ești singur chiar numai două vorbe contează mult. Dar ea, de fiecare dată când o întâlneam (destul de des într-o vreme, după ce intram în bloc) nu îmi răspundea niciodată la salut și toată lumina și bunăvoința din ochii mei erau în zadar, mai mult decât atât, ea se uita urât de tot de parcă îi era frică și scârbă în același timp, de parcă îl vedea pe Necuratul și doar că nu scuipa în sân. Această chestiune m-a îndurerat mult. Apoi nu am mai văzut-o. După și mai mult timp, fiind lovită de foamete și lipsuri, am împrumutat de vreo două ori (maxim trei ori, dar cred că numai de 2 ori) 10-15 lei de la doamna mai tânără de alături. I-am cerut cu multă jenă și pe ocolite și am observat că ea avea lacrimi în ochi când i-am explicat că nu aveam de unde să am bani și mi-era foame. A spus că în vremurile astea și pentru ei, salariații, este dificil. În ambele dăți am dat banii înapoi, dar după aceea nu mai aveam cum să cer. Drept recunoștință, i-am dus mai apoi cărticica mea cu mici poeme haiku, cărticică care de fapt nu era carte, ci doar o tipăritură broșură fără ISBN, fiindcă nici haiku-urile mele nu au fost considerate bune sau de valoare și nicio editură nu le-a vrut desigur, deși am scris cu sufletul curat, în timp ce aproape toți ceilalți autori de haiku pe care îi știam de pe net sau de la cenaclu (și cei care au început după mine) au avut cărți publicate și apreciate de cârduri de prieteni sau cititori și comentate, după cum puteți vedea pe net. Eu oricum nu am fost acceptată în grupurile sau societățile lor. Doamna aceasta între două vârste de la apartamentul vecin este ca o ”fâșneață”, în ciuda vârstei. Se îmbracă des în haine tinerești, cam nepotrivite vârstei sale. Acum vreo două zile iar cobora scările în pantaloni scurți și apoi s-a întors, fiindcă uitase banii (spunea ea) și parcă a cerut la ușă, după ce a sunat (iar nu a deschis) telefonul ei. De fapt ei au la ușă două uși cum aveau și părinții mei și colonelul Djendov în blocul unu, fiindcă părinții mei s-au luat după colonel (e ușă dublă, nu ușă metalică) și poate le este greu să descuie și să încuie. Pe vremea când am cerșit bani cu împrumut de la vecini am mai mers și la prietenii italianului de la 6 și la bătrânul cu cămașă albă de la 2, dar niciunii dintre aceștia nu au răspuns. Oricum nu aș fi cerut mai mult de 10 lei și aș fi dat înapoi. Au fost unii care au intrat peste mintea mea cu ideea că vecina de alături are claustrofobie și de aceea urcă și coboară pe scări des, ba mai mult decât atât, mi-au spus că lumea crede că eu sunt claustrofobă fiindcă ea s-a substituit mie, sau cam așa ceva. În realitate eu nu știu cauza, dar poate ea merge pe scări ca să se mențină în formă fizică bună.

Am ieșit a doua oară afară azi după ce am reușit să mă spăl pe cap și m-am întâlnit iar cu vecini de bloc - a ieșit bărbatul cu părul alb și soție șchioapă și iar nu m-a salutat, a ieșit de două ori (și când am plecat și la întoarcere) ginerele electricianului de la familia de la patru din colțul opus despre care mai am de scris și a ieșit și femeia în vârstă de la scara trei despre care nu am scris deloc, dar care apare destul de des în calea mea cu sau fără câine (ea are o corcitură cu care a ieșit mai adineaori) și eu o salut mereu (azi a spus bună ziua odată cu mine, cum făcea femeia cealaltă despre care am scris că avea grijă de câinii vagabonzi înainte să fie omorâți sau alungați). Această doamnă în vârstă se plimbă ades cu soțul ei vârstnic și uneori șed amândoi pe o bancă în spațiul verde. Odată i-am întâlnit pe amândoi la farmacia mai ieftină din zonă, unde merg și eu să îmi iau medicamente. Repet, aceste două femei de la cealaltă scară a blocului au avut tendința să spună mereu cu voce tare bună ziua înaintea mea, mai ales cea cu câini vagabonzi.

Mai am de scris despre familia electricianului din colțul opus de la patru camere la etajul patru. După ce m-am mutat aici el mi-a făcut unele servicii contra cost. A lucrat de câteva ori la panoul meu electric vechi pe care nu am avut bani să îl înlocuiesc cu unul modern. Până la urmă mi-a cerut să cumpăr patroane simple de modă veche și să înlocuiesc cu acele patroane rudimentare 3 din siguranțele mele automate, care și ele erau model vechi, dar el a spus că nu pot merge nici alea la panoul meu și că s-ar arde mereu. A avut dreptate, de atunci nu am mai avut probleme cu panoul decât odată sau de două ori parcă, înainte se ardeau mereu. El este cel care a insistat să îmi facă împământare la priza de la bucătărie, atunci când am avut probleme cu prizele. Eu nu am cerut împământare, dar i-am plătit pentru servicii fiindcă a insistat, și mă gândeam că poate voi mai avea vreodată nevoie de el. Și priza de lângă ușa de la baie a fost lucrată de el. Când eram în anii aceia dinainte de a fi studentă la medicină după facultatea de psihologie, când părinții mă chinuiau ca de obicei și nu aveam serviciu și niciun drept în societate, eram disperată și am încercat să mă electrocutez o dată, cum am povestit deja. Am descoperit atunci că dacă priza NU are împământare nu te poți electrocuta, nu pățești nimic. El susținea că toate prizele trebuie să aibă împământare. Pe soția lui am întâlnit-o pe holul blocului așteptând pe trepte în fața ușii lor, că nu avea cheie. Mi-a fost milă și am chemat-o la mine în apartament și am poftit-o pe scaun în bucătărie, am servit-o cu apă și nu mai știu ce, și i-am povestit câte ceva despre viața mea. Îmi vorbea la pertu oarecum discordant, ca și cum credea că eu nu am educație, dar eu i-am povestit că am dat examen la Cluj la facultatea de psihologie, dar că nu aveam bani și m-am întors și i-am povestit că nu am dreptul să am pensie sau de lucru și că nu am bani și că mama era prea rea cu mine, deși o respectam, că m-a închis cu tata la psihiatrie fără vină, deci i-am povestit pe scurt viața mea. Pe vremea aceea părea că mă respectă. Ea îmi povestea că lucrase la gaze și mergea pe Moșilor din bloc în bloc să încaseze facturi și parcă a spus chiar că mă știa și pe mine, și m-a întrebat unde stătusem înainte și i-am spus. A zis că mergea și la noi, după ce tata s-a debranșat de la conducta comună de gaze. Ulterior, datorită comportamentului ei agresiv, m-am gândit că poate i-au spălat creierul și a uitat cum eram eu de fapt. Într-o zi când mi se stricase iar ceva și nu aveam lumină sau curent electric nu mai știu unde, am sunat din nou la ei la ușă și mi-a răspuns ea și a spus că soțul ei nu a venit încă acasă, dar că îl va trimite la mine pe seară când se întoarce. Pe seară el nu a venit și, cum mă rodea nevoia (ceva ce nu mai explic în detaliu), m-am dus din nou fiindcă ea îmi promisese că el va veni și am rugat din nou - poate că a fost greșeala mea că am insistat, dar eu niciodată nu am avut pe cine să mă bazez. Mi-a spus că face baie și va veni după aceea. În realitate nu mai știu sigur dacă am fost la ei din nou seara să întreb dacă mai vine, dar cred că da. L-am așteptat și m-a mirat puțin când a venit în pijama groasă la mine acasă, simțeam un fel de jenă să primesc un bărbat îmbrăcat în pijama cu dungi (sau fără) la mine acasă, nici măcar nu avea halat pe deasupra și semăna puțin cu taică-meu în pijamaua lui groasă, care într-adevăr avea dungi, după ce făcea baie. Sincer, mi s-a părut cel puțin un act de impolitețe grosieră. Eu am fost un om serios mereu, chiar dacă am fost săracă, cred că ar fi trebuit să pună un halat sau să nu vină deloc. S-a uitat la panoul meu și am impresia că în acea seară mi-a spus că nu are cum să mă ajute și cred că a plecat. Nu mai țin minte cum am rezolvat problema. Oricum de atunci nu am mai putut să îl chem vreodată adcă mi se strica ceva, și fiindcă a plecat ca și Marius undeva la țară, dar și fiindcă soția lui s-a purtat mizerabil cu mine. El a mai apărut în calea mea pe holul blocului dar nu mă mai saluta și chiar se uita urât la mine. Odată a deschis intenționat ușa de la intrare când am ieșit eu pe hol și a apărut cu nepoțica lui mai mare atunci în brațe și îmi arunca o privire foarte urâtă, apoi a închis ușa. (odată mi s-a ars un bec mic de la veioză, explodând în palmă)

Cei care intră peste mine în limba engleză ajung uneori la concluzia că eu sunt un om perfect normal într-o cușcă și că asta e dezgustător. Da, e adevărat, am fost închisă astfel din 1984, dar cred că am fost mai mult decât un om normal mereu, am fost și un om bun și de valoare intelectuală, dar ceilalți nu au vrut să îmi lase viața de fapt. Am fost absolut sigur mereu la fel, nu m-am schimbat aproape deloc. Când spun că am fost un om de valoare intelectuală nu sunt nebună să cred că eram geniu, dar mă refer la valoarea mea reală, fiindcă eram oricm tratată drept animal, chiar mai rău și torturată și izolată total - aceste câteva îtâțlniri cu vecini au cuprins doar câteva cuvinte schimbate)

Este adevărat că ulterior am cerut bani cu împrumut soției electricianului. Adesea ea se certa cu fiica ei, încât se auzea pe holul blocului. Ea este cea care nu m-a lăsat să îi dau banii înapoi (sumă de 15 sau 20 lei, nu mai mult), ca să nu vadă fiica ei (care îmi refuzase împrumutul și era gravidă din nou) și spunea să i-i dau între anumite ore când de fapt nu am găsit-o acasă sau când o întâlnesc în jur, ceea ce nu s-a mai întâmplat atunci o vreme. Când am reîntâlnit-o, deja nu mai aveam niciun leu din nou și răbdam din nou și i-am spus că peste numai câteva zile o să îi dau banii înapoi, ceea ce era adevărul. Probabil că datorită frustrărilor din certurile pe care le avea cu fiica ei, și-a exprimat firea de mahalagioaică față de mine în mod foarte urât în acele zile. A inventat, culmea, că fiica ei mă întreține și ea nu poate accepta așa ceva (deși banii erau de la ea, nu de la fiica ei) și vorbea cu mare respect despre fiica ei, avea mare admirație, inclusiv spunea că fiica ei voia neapărat să aibă doi copii (exact așa fusesem și eu odată), și mie îmi arunca insultă după insultă și chiar m-a înjurat. A doua zi a venit din nou și mai pornită ca în ajun și eu tot nu aveam niciun leu și mi-a spus că precis cheamă poliția că eu sunt o hoață ordinară și eu trebuie să îi dau banii imediat, că ea nu mai așteaptă nicio zi, că ea nu mă poate întreține (numai de două ori, maxim de trei, am împrumutat de la familia ei sume mici și prima oară și poate și a doua am reușit să îi dau înapoi). Notă - azi 28 ianuarie 2022 - îmi amintesc clar că am dat mereu banii înapoi vecinilor toți, doar atunci nu aveam deloc. Pare scris greșit mai sus, poate nu eu am notat așa. Apoi a inventat că eu iau pensie de handicap deși știa că nu am niciun venit și că nu există pensie nici de handicap nici pentru boală psihică, dar poate că uitase ce îi spusesem sau era dintre nebunii sau proștii angrenați de sistem (nu de cineva anume!) sau de cei care voiau ca să mușamalizeze adevărul despre mine, cum mi s-a spus când m-am mutat în blocul 3. M-a obligat să merg jos la chioșcul de la colț și să împrumut cu mare implorare 20 de lei de la vânzătoarea de acolo, ca să nu cheme ea poliția. Ar fi fost în stare, așa cum am pățit la Govora înainte de a sări pe fereastră. Atunci când i-am dat banii a inventat că sunt scorpie și rea și că am luat banii din contul meu de la o bancă din apropiere și de aia am venit așa repede cu banii, când în realitate ar fi fost imposibil, și ea știa că nu am niciun ban în bancă. În lunile care au urmat scandalului a continuat să mă scuipe urât cu vorbe urâte când mă întâlneam cu ea când plimba afară căruciorul cu prima nepoțică. Mai mult decât atât, i-a spus mamei mele că eu sunt hoață, care la rândul ei mi-a făcut o scenă că spunea că îi e rușine să mai intre la mine în bloc fiindcă am cerut bani de la femeia aia, deși îi dădusem de mult timp înapoi. Pe ginerele ei l-am văzut, ce e drept o singură dată, ieșind din sala cu jocuri de noroc. În prezent ei au bonă pentru copilași, o femeie înaltă și vopsită roșcat sau blond cu care mă întâlnesc pe Moșilor uneori, în timp ce ea plimbă căruciorul. Mai jos găsiți trei linkuri către povestea cu banii împrumutați de la ea, unde am explicat totul în detaliu mai demult. Încă un lucru foarte important în opinia mea despre fata electricianului este că a sunat la ușa mea la mult timp de la povestea cu împrumutul acela buclucaș, și mi-a cerut să semnez o hârtie oficială că anume sunt de acord ca ea sau soțul ei să înființeze o firmă în bloc la această adresă. Mi-a explicat că firma nu va avea nicio activitate de fapt și că nu are cum să mă deranjeze, dar că așa se procedează în mod legal, adică se cere acordul locatarilor vecini de palier și parcă și sus sau jos și mi-a arătat că ceilalți vecini semnaseră deja. O formalitate aberantă care în mod evident nu miroase a bine. Am semnat și eu, dar cu mare amărăciune, fiindcă ea venise cu aceeași hârtie și aceeași cerere în urmă cu câțiva ani și mi se părea ciudat, și mă durea capul chiar în acel moment, în timp ce îmi aminteam clar și îmi aminteam că acești vecini au obiceiul să repete diverse lucruri, uneori la câțiva ani interval (am mai povestit un exemplu nu demult, cu semnele pe asfalt în fața scării), ca și cum ei sunt ca niște comete cu perioadă fixă, care se rotesc în jurul meu. Sau ca și cum vor să mă ”aranjeze”, cum spuneau unii peste mintea mea, adică să mă transforme pe mine în cometă cu adevărat, fiind femeie singură și abuzată, să uit și să nu mai percep realitatea în mod lucid.
Azi, 28 ianuarie 2022, adaug că nu era o formalitate periculoasă, poate că eu am judecat greșit datorită necazurilor mele, sau nu eu am notat așa, fiind de fapt o formalitate inutilă - trebuia doar să semnez, dar mă mira că mai fusese mai demult, poate că au avut două firme etc.
(Acum iar au intrat unii peste mintea mea cu acuzații, culmea, despre povestea cu radioul Europa. Repet, în 2005 erau deja 21 de ani de tortură și abuzuri și închisoare încontinuu în viața mea nevinovată. Eu nu greșisem nimic și este firesc că am crezut că oamenilor le e milă și vor să îmi dea liberatea, așa cum promiteau ăia. Repet, am fost mereu un om perfect normal și cu gândire bună și de valoare și am făcut numai fapte bune și eram cu adevărat inteligentă, aveam o minte frumoasă, dar mai ales un caracter frumos și un suflet pe măsură - poate nu puteți înțelege dacă nu citiți tot ce am scris pe bloguri sau dacă nu vorbiți cu mine. Străluceam de zâmbet pur și bunătate caldă și blândă și nu greșisem nimic toată viața. Voi ziceți că eu trebuia să nu semnez. În mod normal ca om liber nu aș fi semnat așa un document absurd (eu eram vecină pe diagonală în plus, fără nicio legătură), dar mai ales nu aș fi semnat fiind și a doua oară de fapt, ca și cum desființau și reînființau firma pentru nu știu ce profituri sau alte lucruri ilicite. Pentru asta s-a întâmplat povestea cu radio Europa, fiidcă voiam să am dreptul la cuvânt - adică puțin respect din partea altora - și la viață. Să nu mai fiu în slavie, ci om liber, chiar dacă săracă și necăsătorită. Repet, am fost un om perfect normal și nu am mințit toată viața nimic. Eu a trebuit să semnez fiindcă nu aveam niciun cuvânt și niciun drept în fața altora și a trebuit să înghit astfel de găluște amare toată viața, în timp ce așteptam să am libertate și drepturi din 1984. Chiar nu înțelegeți că mă omoară și că nu am fost niciodată nebună? Am explicat de atunci. De exemplu când mi-au închis balconul nu a contat deloc cuvântul meu ca proprietară, în timp ce ăia care nu l-au vrut închis pe Moșilor au obținut ce au vrut. Eu am fost un om perfect, repet, toată viața, în zadar.) Repet azi 28 ian.2022, și acum cred că am fost perfectă, eu cred că există perfecțiunea pentru mulți, nu doar pentru mine, dar aceia nu au putut sau nu au vrut să îmi salveze viața.

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/08/gura-lumii-22-august-2014.html

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2014/10/gura-lumii-2.html

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/02/postare-stearsa-gura-lumii-3.html


Ultima persoană despre care mai am de povestit în acest context este femeia de serviciu a blocului.

Va urma în continuare în postarea de la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/09/blocul-trei-partea-23_10.html