Blocul trei, partea 18

Continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html

Am povestit deja despre dna doctor Cârlig psihiatrul de la policlinica Vitan, pe care mereu eu o încurc cu Titan, probabil din cauza psihologului Cezara, nici acum nu mai sunt sigură. Ea a stabilit cu mama o relație similară cu profesorii mei din școala generală sau ceilalți psihiatri ai mei, sau secretare de la medicină sau de la inspectoratul pentru profesori când lucram ca profesoară, respectiv mama îi duce bani sau cadouri pentru medicamentele pe care mi le ia și se fandosește ca o matroană și stăpână peste viața mea pe care o ridiculizează sau o înjosește, ca și cum eu sunt idioata sau nebuna pe care ea o protejează și o susține într-o lume în care funcționează doar lanțul slăbiciunilor lui Caragiale și valorile și mai ales adevărul sunt înăbușite. Ca și cum eu sunt doar o sclavă chinuită, cum am și fost mereu. Când am fost eu acolo, pacienții care așteptau în sală (și eu cu chiu cu vai printre ei cu un singur picior) erau exact ca la cozile la care am stat pe vremea lui Ceaușescu sau și mult după aceea, sau ca oamenii nesimțiți și violenți până nu demult în nenumăratele mijloace de transport aglomerate în care m-am aflat de-a lungul anilor. În ultimii ani au devenit tot mai obraznici pe stradă cu mine, și, când am fost în ultimele dăți în troleibuz, deși am cerut normal să cobor cu o stație mai înainte că era tare aglomerat, au râs de mine toată stația și când a oprit nu m-au lăsat deloc și a trebuit să mă împing și ei au țipat la mine că trebuia să cobor mai devreme când de fapt tot ei nu mă lăsau, etc. Pacienții de la Cârlig insinuau așa cum am pățit mereu că eu nu vreau să stau la rând ca ei și apoi doi dintre ei m-au agresat verbal (un tânăr care nu părea nebun și era viguros, nu plăpând, și o femeie în vârstă cu educație sumară) - ea spunea că după toate câte sunt ei mai trebuie și să suporte gândurile astea urâte și se uita urât la mine - abia atunci am început să înțeleg ura lor și faptul că mă aveau pe mine ca țintă, poate credeau că eu le transmit porcării în gând, când de fapt eu nu aveam gânduri rele sau vulgare niciodată și abia în ultimii ani am înțeles cât de murdare și întunecate și drăcești sunt gândurile celorlalți, nu ale mele. Eu am dăruit flori și lumină blândă cum spuneam, în zadar atâția ani. Doctorița Cârlig a spus că mama mea e foarte autoritară și dominatoare, ceea ce spun toți psihiatrii, când în realitate răul nu e doar acesta. Asta e o chestiune minoră. Doctorița Căpraru (numele ei îmi amintește de nașul meu care avea expresia să le așezăm pe ”căprării”, când vorbea despre ordonarea unor obiecte în categorii diferite, dar și de vorba aceea cu capra calcă piatra cu care mă chinuiam în copilărie) ea spunea când eu spuneam adevărul despre mama că mă chinuie prea mult că ”mama ta este totuși o familie, (că nu ai alta)”, ca și cum...etc.

Oricum, acum câțiva ani, poate în 2012-2013 am fost la Estuar fiindcă nu am mai putut îndura chinul singurătății și faptul că toate încercările mele de a avea cu cine să vorbesc sau chiar serviciu mai demult au eșuat. E inuman să fii omorât așa. Întreaga viață nu am închis ușa nimănui și am fost o fire deschisă, dar toți m-au respins și această izolare totală e condamnare la moarte, gândiți-vă logic. Oare puteți înțelege? Am fost mereu un om normal, m-au închis practic din 1984, dar după moartea tatei m-au izolat complet (pe mama nu), ceea ce înseamnă condamnare clară la moarte. Aveam numai 34 de ani. Fusesem un om foarte bun mereu, etc. Eram încă un om capabil de a face chiar o facultate și de a avea copil și familie. Ei mi-au refuzat orice contact verbal cu ceilalți. În primii 4-5 ani reziști, dar după aceea e înfiorător. Aceeași respingere până la zero aproape am întâlnit-o și pe internet, unde toți comunică între ei prin diverse mijloace, iar cu mine au schimbat doar câteva vorbe în toți anii, și atunci parcă tremuram de emoție de parcă era sărbătoare în viața mea - nici comentarii, nici aprecieri aproape deloc și nici poeziile mele nu au plăcut nimănui în atâția ani. Am intat pe internet în 2010. M-au respins complet din grupurile și cenaclurile și asociațiile de poezii sau de haiku, la întrunirile din oraș, deși eram în stare să scriu sau să fac traduceri și studii. Toți ceilalți au fost apreciați și acceptați în grupuri și asociații cu statut de membri și au cărți publicate. Poeziile lor și haikuurile lor au primit premii și au fost publicate mereu. M-am îndreptat cu drag către toți, m-au respins mereu cu gheață și dispreț. Nu m-au acceptat în numeroasele lor proiecte de colaborări, etc. , mi-au făcut promisiuni deșarte că mă vor publica de mai multe ori, m-au dat afară din mai multe grupuri de haiku sau poezie chiar și de pe internet deși nu greșisem nimic absolut, nici măcar nu cerșeam bani și nu mă plângeam de viața mea, până când inima mea plină de dărnicie a înțeles că sădește flori în zadar și oferă iubire unor munți de gheață, cum spunea nașu, și nu am mai scris aproape nimic. Mi-au promis fals că îmi vor telefona sau că ne vom întâlni, etc. Și-au și bătut joc de mine toți, cum voi povesti. După multe tentative eșuate, am renunțat și la a scrie mailuri la care nimeni nu îmi răspunde și la telefoanele în zadar și la a mă înscrie pe zeci de siteuri de socializare unde nimeni nu mă vrea. În fiecare zi când ies pe stradă verific cutia poștală (uneori și de două ori pe zi) în care nimeni nu îmi scrie niciun cuvânt, deși am dat adresa mea pe internet, cerșind câte un leu-doi (ceea ce nu e rușinos cum voi explica, am fost constrânsă într-o perioadă) sau două-trei cuvinte care ar însemna mai mult pentru mine decât un ”like” pe facebook.

În final m-am dus din nou la Fundația Estuar, destul de departe de casă. Acolo era în aparență o armată de psihologi și nu foarte mulți pacienți. Am stat de vorbă cu o altă tânără psiholog, în camera fără geam unde stătusem de vorbă cu un psihiatru cu ani în urmă. Aceasta, al cărei nume l-am uitat, a spus că ei mă acceptă acolo printre alți schizofreni, să particip la ”activități” comune, dar că îmi trebuie dosar în care să aduc adeverință de la medicul psihiatru că sunt în evidența ei și copie după fișa mea clinică cu internările din spital. Dna Cârlig a fost din nou duplicitară: mi-a promis că îmi dă cele două acte, dar la sfârșitul vizitei mele acolo, treaba s-a încârligat, adică ea m-a grăbit să plec cu multe vorbe și chemând pacientul următor înăuntru, și eu nu am avut timp să verific ce a scris în adeverință și asistenta mi-a dat copie după foaia clinică dar eu nu am verificat. Ambele erau de la alte paciente, așa mi-a zis tânăra psiholog, căci eu, de bună credință, i le-am dat ei și ea a ieșit repede cu ele din bârlogul psihologilor și mi-a spus că sunt ale altei paciente. Da, erau ale alteia. Dar eu nu puteam fi sigură că ea minte sau Cârlig mințea, de data asta am impresia aproape certă că Cârlig mințea. Îi dusesem și acelei psiholog o carte (nu ceva cu adevărat ”literar”) cu poezii în care erau și câteva ale mele, în dar. Am simțit că mă strivește toată greutatea lumii: mă condamnau din nou evident la moarte și unii și ceilalți. Oare înțelegeți?! Și nu greșisem nimic și toți mințeau cu ură de atâția ani... Cârlig avea ceva de ascuns și ăilalți la fel. M-am resemnat (de obicei în restul vieții nu am reacționat așa și am insistat mult în fața nedreptăților ce mi se făceau) și deși psihologul a zis să aduc acele acte corecte în viitor eu am rămas cu ei la unele activități comune, cu ghimpele în fund, ca o intrusă și ca un om pe eșafod.

Ieri, 28 august 2016 a fost ziua Irinei de la Sibiu. Nu i-am mai trimis mesaj, nu am mai sunat-o. Ea oricum vrea să mor și eu oricum în curând mă voi sinucide. Ieri nu am putut să scriu, dar azi voi continua această povestire. Deși totul e adevărat, toți joacă teatru că i-au păcălit pe proști că eu delirez și mint, când în realitate tot ce am povestit e adevărul absolut și nu am avut nicio greșeală sau anormalitate toată viața, deci în curând voi muri. Am povestit despre cum m-au masacrat vecinii absolut sigur intenționat cu zgomote, puternice și timp îndelungat, mai am de scris lucruri și mai groaznice, tot adevărate și ele. Volența și agresivitatea pe stradă a fost de asemenea adevărate și direcționate clar asupra mea, cum veți vedea, la fel ca violența din spitalul de psihiatrie când îmi strigau ”moarte” și tot ce mai am de spus. Mă îngrozesc întârzierea adevărului și dreptății în cazul meu din 1984.

După ce am rămas acolo cu acei psihologi, am fost îndrumată să vin o dată sau de două ori pe săptămână la un așa-zis curs de engleză pentru avansați. În final mi-au dat de înțeles că nu mai aveam ce căuta nici acolo și a trebuit să renunț. Ceea ce m-a făcut să renunț, spre tristețea mea, la singurul lucru de viață ce îmi rămăsese de fapt, a fost în primul rând faptul că actele mele oficiale nu erau în regulă, că încă o dată mi se refuza libertatea, deși fusesem un om perfect normal toată viața și capabil și întârzia adevărul din 84 despre aceste lucruri și despre modul în care eram monstruos asasinată. Pe lângă asta, banii mei erau tot mai puțini și abia aveam ce mânca. Un drum dus-întors acolo m-ar fi costat patru bilete a 1,3 lei fiecare, deci dacă mergeam de două ori pe săptămână ar fi fost o avere pentru venitul meu lunar, în timp ce alții își pot permite să circule cu mașină proprie. Pentru cei cu un picior lipsă nu există nici măcar reducere pe trasnportul în comun. Și atunci aveam încă tragere de inimă de viață. Așa-zis pacienții din grupul meu erau ciudați, foarte posibil erau psihologi deghizați în pacienți. Una dintre femei a rămas uitându-se lung la cele două exemplare ale mele din revista americană Off the Coast, singura publicație mai serioasă care mi-a acceptat de-a lungul vieții două poezii ale mele în versiune bilingvă, traduse de mine în engleză. I-am explicat că nu pot să i le dau ei și ea insista că ar vrea să le aibă. Era o femeie care o imita oarecum pe dna Iolanda Mitrofan. Alta m-a șocat când spunea fericită că a obținut sau urma să obțină eventual un loc de muncă la Romfilatelia, magazin de timbre și efecte poștale cu sediul chiar la parterul blocului meu. Așadar nu am mai mers acolo...o tânără psiholog m-a urmărit în stația de autobuz ...și până azi totul a mers din rău în mai rău, fiindcă singurătatea ucide, nimeni nu mă caută deloc nici la telefon, nici pe mail, nici în cutia poștală, etc., nimeni nu are nevoie de mine și poeziile mele sunt căcat, deci voi muri, am îndurat destul și am avut mereu brațele deschise spre ceilalți în zadar. Eforturile mele au fost în zadar, rugămințile mele către Irina de la Constanța să îmi telefoneze măcar o dată la două luni și promisiunile ei tot în zadar și ce mai am de povestit în continuare...Am scris desigur și foștilor colegi de la psihologie și foștilor profesori în zadar, explicând că sunt forțată să mă sinucid și că nu vreau, că sunt complet singură și nu mai pot răbda singurătatea absolută și lipsa banilor până la ultima coajă de pâine. Niciunul nu mi-a răspuns. În drumurile mele prin oraș am văzut lângă fosta piață Galați o cantină socială și deoarece mă săturasem de pâine cu apă și altele, mă hotărâsem într-o vreme să merg acolo că poate îmi vor da o farfurie de supă, și că voi fi alături de alții, dar am renunțat, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi, fiindcă nu am actele în regulă de fapt, deși nu am venit bănesc. Mie mi-au distrus organismul și mai ales tubul digestiv și organele digestive și prin foamete. M-am îngrășat tot din această cauză nu doar din otravă, deși și otrava a fost reală, cum voi povesti. Răbdam de foame și apoi mâncam mult, în hapuri, sau îmi aducea mama după mai mulți ani. Nu mai aveam bani demult să îmi gătesc. Mâncam adesea pâine cu apă, dacă aveam pâine desigur la un leu sau uscată la reducere la 50 de bani, mai mâncam des pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr (cum era desertul meu în copilărie la țară), mâncam orez fiert gol cu zahăr mult și sare sau paste cu sare sau cu zahăr. Odată am mâncat chiar pâine înmuiată cu ulei, fiindcă mai aveam puțin ulei și mă gândeam că e mai hrănitor așa, dar era tare grețos. Adesea am avut accese înfiorătoare de foame, la fel cum am băut des 8-9 litri de apă pe zi și chiar și 16 litri odată, deși știu că nu mă credeți. Am băut 16 litri într-o zi și noaptea care a urmat când nu am putut adormi de sete. Mergeam încontinuu la WC să fac pipi. Aveam o stare de rău general și mi-era teamă că mor de atâta apă, dar mi-era prea sete ca să mă abțin. Norocul meu că aveam rinichii buni. Mă temeam că am diabet. Haine nu am mai avut nici de vară, nici de iarnă și am purtat 2-3 ani aceeași pereche de pantofi găuriți și rupți. Nu mai aveam ce căuta printre pacienții aceia cu bani și ei de la Estuar. Am cerșit peste tot pe internet și pe stradă de câteva ori. De două ori am avut norocul să îmi dea cineva 10 lei și am avut de tăiței la plic și pâine cu salam și eram tare fericită. De două ori am pus chiloți vechi la ciclu în loc de tampoane sau vată care sunt scumpe, amintindu-mi de mamaia care îmi povestea de vremea tinereții ei. Cristina Oprea, un suflet caritabil de la Iași, care începuse să scrie haiku și care se aciuise pe lângă o misiune evanghelică, mi-a trimis și pantofi și ceva boarfe, (cârpe cum spunea mama) care mi-au fost tare de folos, fiindcă nu aveam deloc și le mai port și acum. După aceea nu mi-a mai scris nici ea. Mi-a trimis și cărți religioase cu dedicație și eu am vrut să le dau mai departe, că am destule, dar Sofița, o vecină bisericoasă despre care voi mai scrie, mi-a spus că ea nu primește așa ceva, fiindcă nu sunt de la patriarhul nostru, ci de la eretici.

Pe facebook am avut eșec total, tot datorită condiției mele sociale de om condamnat la moarte. I-am cerut prietenia chiar și lui Zăgrean în 2013 și el a acceptat după vreo două săptămâni. Mi-a chiar scris două vorbe într-un mesaj ”Dragă Cristina” și atât. Și la meditații îmi spunea ”dragă”. Am renunțat mai apoi la prietenia lui și la toți cei pe care nici nu îi interesa persoana mea, sau puneau postări care mă deranjau. Îmi doream atât de mult puțină comunicare cu alții și toți mă respingeau. Uitându-mă puțin pe pagina lui Zăgrean, am descoperit că pe fata lui o cheamă Georgiana și posibil fiul lui era numit tot Leon. Adevărul crud și dureros e că în 1989, când trăiam acea mare iubire a vieții mele, vorbeam uneori cu el despre copii și el vorbea cu drag despre fetițele lui - atunci eu îi spusesem în camera mea în singurătate că pe copilul nostru aș vrea să îl cheme Leon dacă va fi băiat și el îmi răspundea la meditații prin cuvinte care arătau clar că mă ascultase, sau acasă prin atingeri și vă dați seama cât m-a durut când am descoperit realitatea. În anul 2000 țineam un jurnal, îl mai am și acum, în care am notat câteva reveniri ale mele la poezie, inclusiv poezioare despre viitorul meu prunc. Habar nu aveam că el se căsătorește și tocmai urma să aibă un copil atunci. Și astăzi, și de mai multe ori în trecut, unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei nu înțeleg cum am putut eu, fiind un om atât de fin, să mă îndrăgostesc de un om grosier ca Zăgrean. El a insistat enorm, atât pot spune, și eu eram tânără. Chiar el spunea că eu sunt un om prea subtil pentru cei care sunt în preajma mea și se referea la familia mea. Parcă ieri mergeam cu sufletul meu de răsură dulce și boabele de mură sălbatică pe buze pe lângă biserica Sfinți cu preotul acela libidinos la Zăgrean la meditații. Nu, efectiv nu a trecut timpul deloc. Parcă și acum simt vântul înfoindu-mi fustele și jucându-mi-se în păr. Mi-au luat și mi-au oprit viața complet. Unii în limba engleză îmi tot spun mereu că se presupunea că eu trebuia să mă sinucid și să fiu moartă demult, fiindcă societatea aranjase în viața mea acea imensă sfâșiere a vieții din iubirea mea mare pentru Zăgrean și faptul că el m-a părăsit. Dar eu eram un om prea bun și inteligent pentru a mă sinucide că vor alții, chiar dacă iubirea aceea fusese mare și frumoasă. Puternică și delicată, la fel ca sufletul meu.

Tot atunci mai spuneam că dacă va fi fată, copilul nostru ar trebui să se cheme Iulia. Iulia era un nume care îmi plăcea mult datorită bunicii mele Iuliana, dar aș fi preferat Iulia. Pe facebook am încercat să contactez și familia Kauer, așa-zis verii mei din SUA. Eu am primit de la ei mici cadouri și haine când eram în liceu și haine și în 1990, când a venit tanti Ana din nou în vizită. Și apoi și în facultatea de psihologie, când am poze cu ea și cu tanti Piri. Nu le-am scris pentru a cerși, ci din nevoia simplă și foarte dureroasă de comunicare, și dacă mi-ar fi răspuns măcar o dată nu aș fi mai insistat. Le-am trimis o poză veche cu mama lor tanti Elsa din anii de după război când fugea cu tatăl ei prin Europa. Și o poză cu Susan când era tânără. Nu avea importanță povestea veche și misterioasă despre al doilea război mondial sau faptul că nu eram rude cu adevărat, dar ei nu s-au aplecat la nivelul meu de verișoară săracă, ei fiind familie înstărită și desigur cu problemele lor. Susan îmi scria când eram mici și îmi trimitea desenele ei chiar. Tanti Piri îmi povestea că, atunci când ea fusese la nunta unei fete în SUA (toate trei s-au căsătorit dar numai despre cea mare, Julia, am aflat că a avut doi băieți), atunci Fred, fratele mai mic, a întrebat cu un interes ciudat despre mine, ca și cum știa ceva despre mine, când bătrânele au adus vorba de mine acolo. Ulterior Freddy a murit otrăvit cu Litiu, care știu că se dădea uneori în boală depresiv-maniacală în psihiatrie. Celălalt băiat, Jim, fusese și el pacient psihiatric și îi scrisese odată o scrisoare lungă tatei de care tata povestea mereu. În prezent avea un fel de ocupație fără rost. Julia, pe lângă succesul familial, a avansat mult în carieră și a studiat la fel cu Zăgrean, neuroștiințe, ceea ce m-a șocat puțin. Zăgrean nu cred că a avut vreun fel de comunicare cu ea, dar oricum încă demult a contactat oameni din diferite câmpuri de cercetare științifică și a fost coautor pentru diverse cărți împreună cu foști profesori de ai mei la psihologie și cu alți psihologi și alte categorii de intelectuali.

Vorbeam în postarea mea precedentă despre destinul faustic al Cristinei Grabovschi și al altora ca ea cu succes și onoruri profesionale. Pe mine m-au respins deși aveam capacitate intelectuală cel puțin la fel cu ei și echilibru afectiv motivațional perfect. Dar după cum spunea Păunescu ”lumea-i plină de răni și de doctori docenți/ și de măști și de vămi și de mari inocenți”. Eram un om cu suflet frumos și calm și senin, efectiv eram mereu în stare de mult echilibru și muncă intelectuală zilnică de 10 ore, fără să obosesc. Aveam nevoie, voiam să trăiesc. Până în ziua de azi am păstrat în debara și în dulap toate cursurile și cărțile mele de psihologie și medicină, care însemnau speranță și fericire și rostul vieții pentru mine, în ciuda faptului că mama îmi tot spunea să le arunc. Eu am tot sperat că vor revoca sentința la moarte pe care mi-au dat-o și eram capabilă de multă muncă și fericire deplină. Tot timpul intră unii în românește peste mine cu ideea că eu am avut o singură greșeală și asta m-a costat moartea. Nu e adevărat. Nu am avut nicio greșeală. Nici înainte de 92 când m-au închis la psihiatrie, nici după. De fapt în 92 m-au condamnat la moarte în mod oficial. De multe ori mi-au spus că ei nu pot recunoaște adevărul despre mine, fiindcă oamenii nu trebuie să înțeleagă că dacă un om e închis la psihiatrie trebuie efectiv să se omoare. În realitate, eu am cerut o excepție în cazul meu, din diverse motive și cred că se putea face o excepție în cazul meu. Unul a intrat prin 2007 peste mine cu ideea că el e Zăgrean și că el la început când m-a întâlnit la 17 ani, credea că sunt de-a lor și când a înțeles că sunt doar un sacrificiu, i-a fost tare milă. După un diagnosticul psihiatric mi-au spus că nu am dreptul să am nicio pensie, fiindcă nu am ani de muncă. Când după 2002, am fost la dna psihiatru Vișoiu (la care m-a trimis Iolanda Mitrofan), aceea s-a purtat infect cu mine, cum am povestit. Tata m-a speriat că parcă îmi ghicise gândurile (și eu tot nu am crezut nici atunci) și o ridiculiza drept Pișoiu și spunea că eu nu trebuie să ascult de Pișoiu sau Căpraru, ci să îmi văd de treaba mea. Vișoiu (același nume cu al Irinei, fosta colegă care și ea m-a batjocorit) mi-a spus că eu nu am dreptul legal să muncesc nimic între oameni, și în niciun caz cu copiii în învățământ, că directorul care m-a angajat riscă închisoare, etc. Am întrebat-o atunci - bine, deci trebuie să mă omor? Aveam 31-32 de ani. Ea mi-a răspuns cu același ton extrem de agresiv că nu mă împiedică nimeni să fiu arhivară sau bibliotecară, să nu am contact cu oamenii și că altceva nu am voie în mod legal și nici pensie. Ceea ce oferă statul pacienților psihiatrici este doar suma de cam 70 de euro pe lună (vreo 2 milioane și jumătate acum câțiva ani și poate puțin mai mult acum), din care nu se poate trăi, darmite să plătești întreținerea. Eu i-am refuzat din motive pe care le-am explicat și pentru picior amputat se dau doar 39 de lei pe lună, mâncarea pe o zi- două. După diagnosticul psihiatric nu ai absolut niciun drept social, nici dreptul la adeverință medicală de la medicul de familie pentru studii sau angajare în muncă, sau pentru a emigra eventual în altă țară sau de a te căsători și a avea copii. Deci te obligă să te omori de foame și izolare completă. Dna doctor de familie mi-a spus că după intrarea în Uniunea Europeană reglementările în acest sens sunt foarte scrise și în consecință trebuie să mor. Nașu, Dzeu să îl ierte, îmi spunea că trebuie să am răbdare că după intrarea în Uniunea Europeană îmi va fi mai bine. În plus, toți te torturează și te resping oricum, chiar dacă ești un om perfect, chiar dacă ei nu cunosc faptul că legea nu îți permite nimic, numai fiindcă ei au auzit ceva sau bănuiesc ceva, deși victima nu dă nimic rău de bănuit. Eu eram condamnată la moarte din 84, dar oficial din 1992, și de atunci am tot sperat. Deoarece eram deja studentă la psihologie, m-au lăsat de formă și ca să mă amăgească să termin studiile dar mi-au explicat clar cu toții la sfârșitul facultății că nu am ce căuta între ei. Și nici la master. Și nici să mă angajez nicăieri. Apoi, tot de formă, m-au lăsat să intru la medicină, deși nu era legal, și profesorii mi-au spus că nu am ce căuta acolo și colegii m-au respins total. Când eram la master și m-au alungat eram un om perfect pot spune și perfect lucidă și perfect sănătoasă mental cum am fost întotdeauna. Zâmbeam cu inima deschisă și fără prefăcătorie. Același zâmbet sincer și curat, dar cu fericirea și calmul maturității și întreaga cunoaștere și înțelegere a lumii, l-am avut și când m-am mutat în blocul trei și au început să mă maltrateze mai monstruos. Zâmbeam cu tot sufletul, priveam lumea cu ochii curați. Vorbeam frumos cu oamenii la care țineam atât de mult, cu fiecare în parte, viața era paradisul, cu multă înțelepciune aș zice. Eram încă tânără și iubeam lumea și viața enorm și atinsesem maximul calm și luminos în viața mea.

Erau celebrele versuri ale lui Esenin din Omul negru:

”Când te bântuie tristeţea,/Când pierzi toate,/ Când te doare,/ Când te-nşfacă gerul vieţii,/Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -/ Să zâmbeşti cu nepăsare/ E cea mai înaltă artă/ Dintre câte-s pe pământ."

Eu nu zâmbeam cu nepăsare, ci cu drag de viață și de oameni și gând bun și optimist, și calm și energie adevărată, nu melancolie. Priviți poza de mai jos, eu la 36 de ani și jumătate, deși în acel an m-au chinuit enorm, cum mai am de povestit, din perspectiva acestor adevăruri:

De asemnea vă reamintesc celebrul cântec al lui Elvis (Elvis îi plăcea mult tatei, fiind muzica tinereții lui) despre omul care poate să cânte chiar dacă nu are nimic al lui, drept urmare este regele întregii lumi. Așa eram și eu și fericirea mea era stabilă, nu o iluzie.

De foarte multe ori mi-au spus în limba engleză că adevărul despre mine nu va fi spus niciodată, că toți au hotărât așa, deși este necesar și este chiar foarte frumos, și trebuie spus tot de când eram copil mic și eu trebuie să trăiesc. Da, povestea vieții mele e foarte frumoasă, fără păcat sau greșeală și e o lecție frumoasă de bine și calm și înțelepciune. Altfel mă omor sigur. Să învingă binele și viața, cum am sperat din 84. Cum îmi promiteau toți. Am fost și am rămas un om perfect normal și inteligent și merit să fac o facultate ca om liber între oameni, nu prin corespondență. Mi-au luat acest drept din 84 și de atunci implor. Nu am avut nici cea mai mică nebunie sau tulburare psihică o viață întreagă. Era mai bine la 35 ani după moartea tatei, cum am explicat încă de atunci când oricum era tot adevărul de cunoaștere scris pe acest blog. Nu am fost niciodată proastă. Cei precum Cristina Grabovschi își bazează strălucirea și fericirea pe spinări de sclavi pe care îi și studiază pentru doctorate, ca în cântecul lui Păunescu. Ei sunt ca mâncătorii de furnici de lângă mușuroaie. Veți spune de unde bani pentru studii, din moment ce m-am născut așa săracă? Eram un om perfect, de aceea am cerut excepție în cazul meu. În realitate am fost aptă de muncă toți anii și ei mi-au interzis legal deci ar trebui în cazul meu să fie dreptate să îmi dea măcar o pate din banii furați înapoi, la nivelul salariului minim pe economie măcar. Am fost un om perfect și nu am greșit nimic și am spus de mii și mii de ori că creierul meu are mare nevoie de muncă 8-10 ore pe zi și că pot citi din nou una sau două cărți pe zi să recuperez ceea ce mi-au furat alții ținându-mă cu sila în lanțuri, fiindcă eu nu am pierdut nimic așa cum ei tot zic mereu. Ei tot mereu spun că eu trebuie să mă sinucid fiindcă am pierdut totul - de când aveam 35 de ani. Dar în realitate viața mi s-a furat cu ură, eu nu am pierdut nimic, fiind ținută în lanțuri și puteam recupera fiind tânără. În realitate nu am avut parte de nimic niciodată din 84, deci nu puteam pierde nimic nici din acest punct de vedere. Oricum fără dreptul la studii care să se și realizeze efectiv eu mă omor sigur, cum am spus încă din 84, fiind om lucid încă de atunci. Există obiceiul ca unele femei să fie lăsate să facă facultatea în jur de 40 de ani, cum a fost de pildă și fiica Ginei din Colun la facultatea de drept. Gina trăia singură în Colun cu zeci de câini și pisici și amenajări să aibă WC în casă și avea muzică veche country americană de la soțul ei, de care avea și tata. Sau Violette Rose-Jones dintre prietenii mei pe facebook - nu mai știu ce studii. Era mai bine din 2006, aveam multă energie și eram o adevărată capacitate. Acum abia la 60 de ani aș ajunge să îmi dau doctoratul, ca în Evul Mediu. Am explicat totul clar demult și nu am ascuns nimic. Încă și acum aș mai putea citi și munci cel puțin o carte pe zi cu mult drag. Dar mai presus de orice trebuie să am bani și să am măcar un copil, chiar dacă eu aș muri la naștere. Era mai bine la început, la 31-34 de ani, cum am explicat clar de atunci când am început să îmi cer drepturile. Altfel mor precis. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, cum am spus de mii de ori în ultimii ani. Să am măcar bucuria și fericirea imensă să fiu gravidă și să îmi aduc copilul pe lume, să trăiesc și eu un strop de fericire câteva luni pe lumea asta, după 45 de ani și jumătate de nenorocire, culmea, în aparență numai fiindcă Zăgrean voia să mă sacrifice fiindcă voia copilul altei femei. El știa că fără copil mor. Era dator să îmi dăruiască un copil, măcar prin însămânțare artificială. Am fost totuși un om perfect, chiar dacă nu știu nimic despre sex și nu am avut niciodată activitate sexuală. Lipsa copilului și chiar a dreptului de a adopta (dar vreau copilul meu) înseamnă moartea sigur.

Din cauza a toate cele spuse deja pe blog și destule care mai sunt de spus și sper că le voi termina înainte să mor, am urlat singură în casă în blocul trei de vreo două ori sau de trei ori la pereți, dar din fericire vecinii nu m-au închis la psihiatrie. Tot ce am spus și mai am de spus despre ei e adevărul. Eu nu pot trăi fără copil și nici fără drepturi, adică dreptate. Am urlat singură că ”este strigătoare la cer întârzierea adevărului de 32 de ani (sau câți erau mai înainte) și faptul că mă omoară în izolare fără nicio greșeală toată viața, fiind și tânără încă”. Oricum eu nu mai pot îndura. Înainte să mor, acum în aceste ultime săptămâni, nu voi mai urla.

În ce privește cunoașterea acumulată de-a lungul anilor, repet, ea nu mi-a fost dată mură în gură de cărți și de nimeni altcineva. Dvs puteți spune că eu am fost un mare sau mic mistic, așa cum se spune în general despre spiritele capabile, dar aflate la marginea societății. În realitate am fost un om inteligent și lucid și tot ce știu se bazează desigur pe fapte observate în lumea exterioară, mai mult decât pe intuiția combinată cu sinteze a omului singur. Vă dau un exemplu - m-am aflat adesea printre întrebările ce se deschid la granița dintre cunoaștere și creație. Există ceva acolo? m-am întrebat și dacă da, ce este cert? Unul dintre răspunsuri e oglinda. Sau microscopul umilului histolog puteți spune. De-a lungul secolelor. În vara lui 1989 stâteam în iarbă în grădina de la Colun și, datorită posesiei sexuale puternice asupra mea, m-a mirat că un fluture alb se așezase exact pe pubisul meu, peste chilot, și a stat vreme de câteva minute nemișcat, cum stăteam la soare și îmi întindeam oasele moi și fragede peste delușorul din grădină (hamlet e un cuvânt englezesc pentru cătun mic, dar atunci nu îmi puneam întrebarea a fi sau a nu fi). Cu un an în urmă găsisem în celar aruncat un manual frumos de anatomie și fiziologie umană pentru liceu, după care studiaseră și Nelu și Zăgrean, născut în același an cu Nelu. Acela mi l-au furat dintre lucruri, (absolut cert nu l-am aruncat eu) iar cel de pe vremea mea există încă în debara (dulap). Cel vechi mi-a plăcut așa de mult, încât am copiat cu foiță subțire structura peretelui intestinal, așa cum era în manualul vechi și am lipit-o în cel nou. Zăgrean poate a văzut când am deschis manualul, poate inconștient a trăit ceva din viața lui tânără, atunci când am fost eu la meditații. După ani, am observat, fiindcă foița mai e acolo, chiar dacă cartea veche nu mai este, că desenul vechi era total diferit. O altă structură a peretelui intestinal. În același timp am înțeles, tot din proprie experiență, cum se schimbă cărțile în edițiile lor noi și cum se modifică infrastructura intelectuală a societății. M-am gândit atunci în mod firesc la structura modificată a țesutului omenesc și la teorii antropologice și evoluționiste și creaționiste. Totul sub microscopul aflat sub ochiul omenesc. Microscop care și el se schimbă tot mai mult. Om care se schimbă și el de la o generație la alta, pe măsură ce și poveștile de odinioară sunt înlocuite și miturile și religiile dispar, și așa mai departe... cum spunea Paul Valéry - ”Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommmes mortelles”.

Era un cântec demult în anii numiți de tristă amintire cu versurile, care există acum numai într-un singur blog nenorocit pe internet în afară de al meu (îl cântam pe vremea iubirii mele față de LZ) - ”Nu poti opri din zborul ei o ciocârlie care cântă bucuria, Izvorul nu-l oprești nicicum, prin stâncă iși croiește drum, rodind campia, Se risipesc neguri și fum, conturul lor pălește-acum, îndepărtat, îndepărtat, Privește-mă, aceeași sunt și totuși nu mai sunt la fel, eu m-am schimbat.”

Vă reamintesc în acest context și filmul Mașina timpului din 1960 după romanul lui HG Wells, un film foarte întunecat. Mie literatura sf nu mi-a plăcut niciodată, este extrem de urâtă în opinia mea. Mi se pare logic că trebuie să fie adevărul tot și să am copil măcar, că altfel mor. Nu am trăit deloc timp de 45 de ani și jumătate, și nu am avutunicio greșeală de gândire măcar și am fost binele absolut și merit să am copil, nu am avut nici cea mai mică nebunie toată viața și totuși ei mint, deși am spus adevărul de la început. Porcii ăștia în engleză spun că oamenii au inventat chiar mai multe orori decât faptul că am fost chipurile nebună, deci sinuciderea mea e certă așa cum vreți toți. E logic că trebuie să fie tot adevărul de când eram copil, am spus de zeci de mii de ori. E logic că trebuie să trăiesc deplin și liberă și să fie interzis legal mamei mele să mă vadă, fiindcă tot ce am spus e adevărul. Eu aș fi fost oricum cel mai fericit om din lume și merit putere deplină în societate și să nu fiou considerată iresponsabilă sau incapabilă sau inconștientă cum spun porcii, fiindcă nu am avut nici cea mai mică tulburare psihică sau dizarmonie toată viața. Fără copil mor și fără tot adevărul la fel. Și azi mi se zbate coapsa dreaptă cum spuneam și mă îngrozește faptul că nu vreți adevărul și îmi vreți moartea. Am fost mereu un om perfect și merit viața și puterea absolută în societate și copilul cât mai curând, altfel mor. Deși mi-e foarte greu datorită rupturii sulfetești și minciunilor lor implicite, voi scrie mai departe tot restul despre cum m-au masacrat în acești 32 de ani, ce mai e de scris, voi termina și apoi mă omor așa cum vreți încă din 84.

În ce privește medicamentele psihiatrice, în această lume coruptă și rea, în această țară care m-a masacrat în ciuda marii mele iubiri față de România, au scos și o lege care interzice ca pacientul psihiatric să primească două neuropleptice de la policlinică. Dna Căpraru îmi prescrisese Abilify de 15 mg dimineața și Seroquel doză mare seara când m-a dispensarizat, adică m-a scos afară din sistemul medical, ca să mă omoare dna Cârlig și restul lumii prin diverse torturi și abuzuri. Datorită legii acesteia, cum au fost mai multe legi care au lovit în mine, nu mi-a putut da decât Seroquel. Acum dacă nu îl iau mă masacrează sexual sau în tot corpul, fiindcă am îmbătrânit și m-au chinuit din ce în ce în ultimii ani. Vă reamintesc că schizofrenie sau alte boli psihice nu înseamnă decât că omul este violat monstruos de la distanță, comoplet împotriva voinței sale. Nu am avut absolut nicun alt simptom și nici greșeală și abia aștept să îmi cresc copilul și să fie tot adevărul, fiindcă am fost un om perfect. Cum să îmi cresc copilul dacă voi mințiți că eu sunt nebună sau proastă și incapabilă când puteam face atâtea lucruri bune? Normal că trebuie să fie adevărul că altfel mor precis. Am așteptat destul din 84. Acum cardul meu de sănătate este la asistenta lui Cârlig și nu știu ce face cu el. Ea, dna Carmen, a început să vină la mama acasă în Voluntari să îmi aducă Seroquel și somnifer, de pildă Stilnox acum, ceea ce este convenabil. Mama a spus că ea și doctorița au probabil aranjamente ilegale, pe sub mână, cu farmaciștii, și ultima oară când am fost eu acolo într-adevăr a fost o scenă ciudată cu farmacista de dincolo de drum, nu cu cea de la parterul spitalului. Oricum, legal sau corupt, eu dacă nu iau aceste pastile mor de rău în tot corpul fiindcă mă ”fut” ei (asta e expresia lor pentru viol de la distanță). Însă recunosc că aceste pastile nu prea au rost fiindcă oamenii nu mă vor, cum zic toți porcii în română. Ei spun mereu că țara mea nu mă vrea și că poporul român nu mă place. Eu nu înțeleg de ce ei vor să omoare de fapt oamenii pe care nu îi place sau nu îi vrea țara, dar în mod firesc mor fiindcă adevărul a întârziat prea mult - 32 de ani - și fără copil nu pot trăi și la fel și fără dreptul la studii. În concluzie, pastilele acestea luate cu efort nu sunt utile decât pentru ca eu să pot termina de scris povestirea adevărată despre viața mea, care nu interesează absolut pe nimeni, deși este adevărul absolut și în întregime și are valoare morală. După aceea, în cam două luni de acum mă voi omorî desigur, că nu sunt idioată să mai stau, am sperat și am cerșit destul. Am fost mereu la fel cum sunt acum.

Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-19_31.html