Infernul sunt ceilalţi, partea a XVI-a

Postez aici o trecere în revistă a unei părţi din ceea ce citisem în adolescenţă, dar vă asigur că eram o citioare cu spirit critic, chiar dacă aveam obiceiul să citesc, în viaţa mea de autodidact, mai multe cărţi din opera unui autor, pentru a avea o viziune comprehensivă, acesta era idealul meu atunci. Am citit mai mult decât am scris aici şi, în anii tinereţii, am trecut la literatură ştiinţifică, şi în facultatea de psihologie şi la medicină. Nu am avut autori preferaţi, în general am apreciat aproape tot ce am citit. Am găsit ceva bun la fiecare. Am descoperit că diverşi autori au într-adevăr stilul lor, am descoperit un singur autor care mi se părea proteic, la care nu am găsit un numitor comun între cărţile lui, ca şi cum le-ar fi scris persoane diferite, şi anume John Fowles, din care am citit trei sau patru cărţi. Poate a fost doar o părere, poate nu am fost destul de pătrunzătoare. În perioada despre care vorbesc aici chiar citeam încă câte o carte pe zi. Tata avea unele cărţi bune, dar în general am evitat să citesc din biblioteca lui. Părinţii încercau să mă oprească din citit uneori, ziceau că citesc prea mult. A fost totuşi unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea. În anii de suferinţă, la început, naşul meu mi-a recomandat Cartea Blocadei, ca fiind un fel de antidot pentru suferinţă. Şi avea dreptate. Tot aşa, la început m-a ajutat sufleteşte Decameronul şi m-a mirat că era chiar despre povestiri spuse în vremea ciumei. Povestirile din Canterbury le-am descoperit mult mai târziu. În prezent mă lupt să citesc "Să ucizi o pasăre cântătoare", care îmi scăpase atunci. Înainte de aceasta am citit "Cei frumoşi şi blestemaţi". Am citit Mizerabilii târziu, cu puţin înainte de facultatea de medicină (era din biblioteca tatei, de la el am citit Stendhal, dar nu şi Goethe de exemplu, tot de la el mi-a plăcut Ghepardul mult, cred că e o carte foarte bună) şi m-a impresionat profund. Am citit Proust integral când eram profesoară la liceul Caragiale, parţial de la biblioteca liceului. În anii maturităţii am citit Conrad, care mi-a plăcut mai mult ca alţii. Am detestat cartea Parfumul de Suskind, dar am citit-o. Cartea aceasta a fost publicată în 84, la fel cu Vrăjitoarele din Eastwick, pe care am aruncat-o cât colo, cred că vă daţi seama de ce. Mi-a plăcut Thomas Mann, dar mai mult povestirile. La un moment dat am citit Condiţia umană şi mi-a plăcut, tot datorită suferinţelor prin care treceam şi care mi-au lăsat drept bune pentru mine doar cărţile sau filmele de război. De pildă, unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut, şi care mi-a şi plăcut mult pe vremea aceea, a fost Cold Mountain. Niciodată nu se întâmpla să las o carte cu prefaţa sau postfaţa necitite, din două motive: unu -- pur şi simplu îmi plăcea critica literară, doi -- mă ajuta să îmi găsesc alte cărţi sau autori pentru următoarele lecturi. Dar ceea ce am scris mai sus sau în continuare sunt doar păreri ale mele şi adevărul despre mine, nu idei din critica literară. Şi naşul meu avusese o bibliotecă bună, nu ştiu sigur dacă nu era compusă din cărţi date de-o parte de tata. Naşii mei citeau mereu. Tata citea şi el mereu (după revoluţie tata citea numai SF şi spunea că el abia aşteaptă să iasă la pensie să recitească cărţi bune, cum ar fi Cei trei muşchetari), mama citea mai puţin, în ultimii ani porcării gen Sandra Brown. Taică-meu avea ideea că e rău să citeşti Dostoievski, dar nu cred că avea dreptate. Tata spunea despre Mihai Plămădeală, de care am mai vorbit, că "O să ajungă rău săracu. A citit Dostoievski." În biblioteca mea, culmea ironiei sorţii, tronează peste toate cartea Crimă şi pedeapsă în limba franceză, fiindcă aşa am aranjat cărţile din întâmplare când m-am mutat aici, respectiv cărţile în franceză pe primul raft de sus, în corpul lateral şi apoi nu am mai schimbat aranjamentul. Pe raftul bazal filozofie, pe raftul de la mijloc poezie, pe raftul doi de sus limba engleză. Eu am puţine cărţi aici, în general cumpărate de mine în anii când aveam încă bani, şi câteva de la tata, mama (cărţi de poezie clasică franceză) sau de la naşu. În anii de după 90 mai deschideam uneori radioul. Odată citeam geografie şi istorie din cărţi sau din noile manuale aşa numite "alternative" pe vremea aceea, fiindcă voiam să fiu la curent cu ce e nou şi fiindcă istoria şi geografia sunt primele lucruri pe care omul le uită în suferinţă, fiind mai puţin logice. Când am deschis radioul, moderatorii au vituperat că "geografia s-a porcărit, istoria s-a porcărit", cuvinte care m-au rănit, atât prin coincidenţa fantastică legată de viaţa mea de atunci, cât şi prin cuvântul "porcărit" pe care nu l-am înţeles, şi consideram, pe bună dreptate, că eu nu sunt porcar sau porc. Azi mă gândesc că poate ei nu se refereau la mine, că poate se refereau la faptul că aceste ştiinţe nu prea o duceau bine în România de atunci, deşi acest lucru e anormal de afirmat într-o emisiune tâmpită pentru tâmpiţi, cu muzică tâmpită.(Astfel de coincidenţe au fost enorm de multe).

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării mici şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă îmbătam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Cum ai putea fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

____________________________
În jurul vârstei de 35 de ani, după ce am citit câteva cărţi de istoria artei şi mi-am deschis mintea şi sufletul în faţa unor tablouri mai mult sau mai puţin celebre, am simţit că încep să mă trezesc la realitate. Această trezire a fost destul de bruscă în cazul meu. Am înţeles că până atunci doar ştiam lucruri diverse şi doar acumulam informaţii prin lectură, lucruri frumoase şi bune, dar pe care alţii le aruncau mereu la gunoi, internându-mă la psihiatrie nevinovată. Am înţeles că până atunci cunoşteam doar nişte date şi nişte nume practic, nişte lucruri care îmi lăsau doar întrebări. Atunci am început să înţeleg ceea ce citisem. Totul devenea tot mai luminos şi clar. Era o adevărată bucurie sufletească, iar cunoaşterea răului nu mi-a întunecat cunoaşterea binelui şi credinţa că binele este deasupra, lucru pe care torţionarii mei îl neagă. Unul dintre primele lucruri pe care l-am înţeles a fost că în general cărţile nu sunt ceea ce crezusem. Am înţeles, comparând ediţia mea veche din Andersen şi cea nouă, cumpărată de mine, că potentaţii lumii le modifică substanţial, odată cu modificările istorice. Am început să cuget mai mult, să văd ce este mai stabil, ce se întâmplă cu poezia (spre deosebire de proză), ce se întâmplă cu anticariatele şi bibliotecile şi ce rol au memoria şi uitarea celor inteligenţi în societate. Am început să mă gândesc serios la rostul arderii pe rug a cărţilor, la ce e bine şi ce e rău. La uşile interzise deschise de copii inteligenţi din întâmplare şi la rostul lor...(şi eu găsisem din întâmplare şi cărţi vechi şi acte vechi despre bătrânii mei, când îmi făceam arborele genealogic, în podul bunicilor la ţară, altădată împrumutasem de la un ţăran o carte, etc.) Am deschis ochii mai bine asupra rolului muzicii, atât cea înscrisă în partituri vechi, cât şi cea prinsă pe suport fizic. E adevărat, aşa a fost şi a fost un lucru normal, firesc, care s-a produs în mine datorită picturilor şi vârstei maturităţii, exact cum e scris în psihologia clasică, că omul pe la 35 de ani trece în altă etapă a vieţii, mai stabilă, mai aşezată. Omul pierde ca flexibilitate, dar câştigă ca profunzime.

Azi, 5 noiembrie 2014 (scriu noaptea) aş vrea să adaug aici un lucru din viaţa mea. Am fost mereu un om simplu, chiar dacă am citit mult. Am fost un om cu rădăcini puternice în sat, cu inima largă în care susurau izvoare ascunse printre copaci umbroşi, deasupra bisericii cu strane vechi din poala dealului. Izvoare pe care le descopeream eu însămi, curcubeie mirifice printre frunzele a numeroase esenţe, unele tari ca lemn, altele rezistând mulţi ani în arşiţă şi secetă. De aceea nu am putut uita cântecul lui Şt. O. Iosif, oricât vi se pare de banal şi cu nuanţe aparent lipsite de naturaleţe fiindcă sare de la un registru descriptiv şi obiectiv la început, la unul vocativ şi subiectiv în partea a doua. Dar mie îmi place încă şi acum. Şi nu am putut uita, dintre poeziile pe care le recitam odată.

Cântecul ce-ades ţi-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi şi simplu de la ţară. Mama mi-l cânta şi ea, Şi, la versul lui cel dulce, Puiul ei se potolea Şi-o lăsa frumos să-l culce. Azi te-adorm cu dânsul eu, Ieri - el m-adormea pe mine, Şi-adormi pe tatăl meu Când era copil ca tine... Mâine, când voi fi pământ, Nu uita nici tu - şi zi-le, Zi-le doina, cântec sfânt, La copiii tăi, copile!

În momentul acesta iar a intrat un porc pe mintea mea şi iar mă înjură, cum fac ei mereu în ultimele zile şi nu e prima oară...Porcul zice "dă-o dracu! Nu-i e de ajuns că a redus la tăcere o ţară întreagă!" Nu ştiu la ce se referă porcul, eu nu sunt sursa niciunui rău, nu am avut niciodată de ales şi nu am greşit propriu zis nimic. Nici nu am înjurat niciodată. Nu am fost niciodată hapsână, nu am avut niciodată bani şi am fost masacrată încontinuu, deci cuvintele lui că nu îmi e de ajuns sunt absurde. Mai mult decât atât, eu am spus doar esenţialul despre tot ce a fost viaţa mea şi cum m-au chinuit peste 30 de ani, am spus puţin despre mult rău asupra unui om nevinovat cum am fost mereu. Şi am avut absolut mereu dreptate, puteţi să luaţi drept adevăr şi acest lucru. Am fost un om calm mereu. Şi alt porc, sau acelaşi spune acum "nu are dreptate". Fie blestemat...eu am blestemat numai acum în finalul vieţii, aşa cum fac toţi marii inocenţi...şi am dreptate, e un porc infect.

V-am dat ca exemplu două cântece care arată că mulţi au spus înaintea mea lucrurilor pe nume. În literatură şi în filozofie ar fi mii şi mii de exemple. Însă ei, spre deosebire de mine, sunt dintre intelectualii acceptaţi de societate. Un lucru foarte important legat de ceea ce am scris mai sus e că chiar azi noapte a intrat iar peste mine unul, exact cu aceleaşi vorbe cu care m-au lovit de mii de ori (printre altele) şi anume că oamenii m-au condamnat la moarte fiindcă ei cred că eu aş fi nebună. Şi ei cred că eu sunt nebună din cauza faptului că ei nu înţeleg aspecte mai complexe sau mai profunde intelectual, precum cele de mai sus. Dar e total absurd! Cum ar putea un om mai puţin inteligent să judece un om cu intelectul superior lui şi să îl considere nebun? De ce? adică de ce spuneţi că oamenii mai puţin inteligenţi au dreptul să omoare pe cei buni şi lucizi cu gândire corectă, numai fiindcă lor li se pare că omul inteligent e nebun? Înseamnă că nu oamenii de rând omoară, nu ei m-au omorât, ci stăpânii lor, care nu m-au acceptat între ei. Până şi un om prost poate înţelege că că el nu are cum să judece o persoană care îi este superioară ca intelect. Atunci de ce ei au dreptul să omoare? Chiar şi Luiza mi-a spus odată că "normalitatea este ceea ce crede omul de rând", ceea ce gândeşte de exemplu ciobanul de la stână (sau alt exemplu), adică simţul comun. Mulţi m-au atacat cu ideea că sunt nebună fiindcă îmi lipseşte simţul comun, adică judecata asemănătoare oamenilor de rând. Nu este adevărat, am avut mereu simţ comun, încă din copilărie, am înţeles totul despre cum gândesc oamenii de rând, fără exagerare am înţeles tot. Am ales ce e bun din simţul comun. Am gândit mereu corect, dar, fiind un om inteligent, nu am avut prejudecăţile oamenilor de rând sau erorile lor de gândire niciodată. Concluzia este următoarea: ori viaţa mea a fost exact modelată după filmul Planeta maimuţelor, în care maimuţele doctori docenţi judecă drept nebun şi retardat omul normal şi cuminte şi inteligent, ori mai clar poate e că oamenii porci şi la putere în ţara mea au hotărât să mă sacrifice pentru a profita de creierul meu, de realizările mele intelectuale, prin furt, şi pentru a se ridica ei la putere prin măcelul asupra mea, care le conferă statut superior, putere asupra proştilor sau nebunilor adevăraţi şi imunitate şi protecţie în faţa atacurilor vulgare ale oamenilor de jos. Eu m-am purtat mereu normal cu oamenii aşa numiţi simpli sau comuni, dar ei m-au distrus şi toţi în ansamblu mă condamnă şi la moarte după peste 30 de ani de abuzuri încontinuu. Lucrurile acestea au mai fost scrise de mulţi alţii înaintea mea şi toţi recunosc că e vorba de crime de fapt, că omul martirizat nu are nicio şansă şi nicio vină. Un exemplu ar fi ideea notată de mine din filmul Contele de Monte Cristo, unde Napoleon spune tânărului naiv şi cu sufletul frumos că asta e lumea: împăraţi şi nebuni. În multe cântece apare aceeaşi idee şi tot adevărul despre astfel de "cazuri", cum ar fi de exemplu "The Wind Beneath My Wings", aceasta pentru ideea valorii omului în societate. Întâmplător totul a fost adevărat şi în cazul meu...

Continuare (despre facultatea de medicină) în partea a XVII-a