Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traseul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea - nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată - care era de fapt Apa - era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă Lili Stoicescu, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea - ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar - buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit - vezi aici grăsimea mea din copilărie, fiindcă m-au îngrășat oarecum cu forța și de acum, fiindcă m-au otrăvit, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă - mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai amintește de a bufni, a răbufni - chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă - sau cucuvea/cucu-vaie - pasăre legată de simboluri nefaste - de lumea morților, de rea prevestire etc. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii - notez aici și versuri dintr-un cântec vechi - ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”. Mai erau unele gânduri peste mintea mea de câteva ori cu cu ideea că mi s-a dus buhul - adică aș avea faimă rea - deși practic nimeni nu știe nimic despre mine, în afară de cei care mi-au citit blogurile, dar aceștia cunosc doar adevărul despre faptele din viața mea, ale mele și ale altora, dar tot nu mă cunosc, fiindcă nimeni nu a fost cu mine.

Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică - dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere - puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile - iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri - prin omonimie, paronimie și polisemie - ale cuvintelor.