Intermezzo revoluţionar

Doresc acum să scriu câteva cuvinte despre revoluţia din decembrie 1989. Nu fiţi speriaţi, nu voi povesti ce s-a întâmplat atunci, fapte la care am fost martoră. Mă gândeam că dacă aş descrie acum toate cele de atunci poate aş deranja puţin pe cei care ţin la anumite minciuni sau poveşti incomplete, deteriorate. Şi nu sunt eu nici om politic, nici istoric pentru a inventa propriile mele minciuni. Trebuie să scriu despre acest lucru fiindcă s-a întâmplat cu puţin înainte de torturile sexuale groaznice asupra mea în 1990. De asemenea vreau să explic (poate în zadar) faptul că nu am avut nicio vină nici atunci. Am descoperit pe blogul unei persoane cu statut social superior faţă de mine care sunt un nimeni sau dacă preferaţi un căcat cum spunea tata sau un gunoi social, am găsit pe acel blog afirmaţia că atunci nu a fost chiar revoluţie sau faptele nu au fost cum se povestesc dar el va vorbi altădată (poate niciodată) despre acest lucru. Mi se pare normal să nu povestesc despre ce s-a întâmplat atunci, între 16-26 decembrie sau cam aşa ceva. Vă pot spune doar că a fost ridicol şi foarte trist în acelaşi timp.

În anii de după revoluţie, până acum vreo şapte ani am căutat să rămân informată nu despre politică, pe care o detest, ci despre cum se scrie istoria, mi-am cumpărat cărţi de istorie şi manuale şcolare, am citit istoria Europei şi altele şi pot spune că am înţeles, la fel ca toată lumea "bună", respectiv cu capul pe umeri, că istoria se scrie din minciuni în orice epocă istorică. La fel, evenimentele din 1989 au devenit acum istorie, deşi încă mai există din câte îmi dau eu seama şi o dimensiune politică a lor. Aristotel spunea că omul este "zoon politikon", dar eu cum spuneam detest politica, am o explicaţie a acestui fapt undeva prin calculatorul meu dezordonat şi când o voi găsi poate o voi posta pe acest blog. În ultimul timp am căutat şi în wikipedia informaţii despre revoluţia din 1989 fiindcă eram puţin curioasă (ceea ce nu sunt de felul meu), ce fel de poveşti au inventat acolo sau ce fel de mistificări se fac. Vă spun cu mâna pe inimă că nu a fost aşa cum scrie acolo, dar acest lucru îl ştie oricum toată lumea. În orice caz eu nu am avut 42 de ani pe nimeni cu care să discut şi acele evenimente în care eu am suferit destul de mult le pot povesti doar unui om adevărat faţă în faţă...ceea ce mă tem că nu se va întâmpla şi voi muri în sărăcia şi izolarea mea forţată.

Numai cei în vârstă îşi amintesc acum că pe vremea lui Ceauşescu (cu a cărui moarte eu nu am nicio legătură, să îmi fie iertat, dar nu am niciun păcat) chiar până către 89 obsesia istorică, desigur şi aceea mistificată, era al doilea război modial. După 89 acest loc l-a luat revoluţia şi comparând cele două minciuni şi rele am reuşit să înţeleg cum funcţionează psihologia mulţimii în astfel de cazuri.

Eu am fost dintre copiii oarecum persecutaţi (dar absolut fără mare importanţă) în vechiul regim aşa-numit azi comunist (pe vremea aceea se spunea socialist) fiindcă aveam rude în S.U.A., cel puţin aşa ziceau părinţii. Mi s-a refuzat plecarea într-o tabără pentru copii în Franţa, am fost făcută pionier ca şi toţi ceilalţi, dar numai în seria a doua, eram un fel de avizer chiar în timpul orelor la şcoală, alergând din clasă în clasă cu anunţuri pioniereşti, etc. Dar, mai presus de toate, eram săracă, îmbrăcată ca vai de doamne-ajută în haine cusute de bunica, iar în adolescenţă aveam doar câteva şi mă îmbrăcam la vreo ocazie cu hainele mamei. Însă, deoarece citeam foarte mult, îmi dezvoltasem simţul critic destul de mult şi consideram cu sufletul curat că nu sunt de acord cu toate bârfele uneori porcoase ale familiei sau ale altora despre Ceauşescu şi doamna lui, fiindcă erau doar un fel de marionete politice în viziunea mea, oameni obligaţi să stea de fapt în lanţuri jucând un anumit rol în faţa mulţimii. Nu eram deloc nemulţumită de regim...eram chiar mai nemulţumită că ne intoxicau în liceu cu matematica în orele care ar fi trebuit să fie de pregătire social-politică. Oricum puţini le ţineau, nu erau verificări.

Eram conştientă că trăiam într-o perioadă de pace (războiul rece nu atingea viaţa unui copil ca mine) şi relativ liniştită, eram mulţumită (fiindcă citisem despre adevărate nenorociri) că am posibilitatea de a citi gratuit cărţi cu adevărată valoare literară şi că puteam spera cel puţin să ajung într-un cămin de nefamilişti undeva în ţară în caz că scăpam din gheara părinţilor. Între noi fie vorba, regimul actual reuşeşte să îi alunge dintru început pe cei săraci de la masa stăpânilor fiindcă bibliotecile nu mai sunt gratuite (acum câţiva ani am descoperit) şi poate că este mai omeneşte aşa, aţi văzut ce se întâmplă cu cei ca mine...aţi citit poate cartea Martin Eden sau altele pe această temă. Aşadar nu aveam niciun ghimpe împotriva regimului vechi. Vă puteţi întreba de ce m-am dus la revoluţie sau în următoarele zile pe străzi...ei bine din cauza chinurilor fizice şi psihologice asupra mea, multe bătăi, multe violuri de la distanţă, vecini îngrozitori şi durerea imensă a iubirii pierdute. Am ajuns întâmplător acolo numai pe 22 decembrie, apoi tata râdea de mine că am fost "revoluţionară" şi sunt de acord cu el, era ridicol. Dar am suferit mult. Am fost practic luată de mulţime, târâtă de val şi de clopote de biserici...

De ce nu povestesc mai mult? Uite mă bate un gând: unii oameni se luptă întreaga viaţă pentru adevăr, deşi nu au nicio vină totuşi nu au de ales, cum am fost eu, în timp ce alţii au puterea în dinţi în societate şi se luptă pentru întărirea minciunilor. Este ceva similar cu educaţia formală din şcoli, unde copiii sunt îndopaţi cu fapte precum "Pământul se învârte în jurul Soarelui" şi multe altele de acest gen şi dacă nu cred orbeşte sunt consideraţi nebuni. Câţi dintre dvs. au ÎNŢELES  cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui? Sau orice alt lucru de aceste gen. Eu de exemplu am început să înţeleg cu adevărat, adică să mă apropii de înţelepciune, abia la 35 de ani...poate mai târziu ca alţii din cauza suferinţelor nenumărate. Dacă aş fi fost primită la masa stăpânilor aş fi scris şi eu istorie (ceea ce nu este un act deosebit de criminal) sau poate aş fi reuşit să fiu printre marii asasini din psihiatrie sau psihologie. (vă rog nu faceţi ochii mari, că exact asta sunt ei). Şi aş fi avut desigur bani şi tot ce îmi poftea inima...dar nu m-au vrut.

Există unii oameni care fac exces de gândire ilogică şi au un fel de paranoia legată de politică; în realitate mare parte din politica pentru mulţimi şi diferite grupuri se bazează pe acest gen de paranoia. Ei ar putea spune că eu am fost persecutată parţial fiindcă am fost la revoluţia aceea şi am văzut lucruri pe care o femeie nu ar trebui să le vadă. Acest gen de oameni greşesc, judecata lor nu e corectă. Revoluţia a fost doar un intermezzo în viaţa mea şi chiar dacă aş fi avut drepturi în societate nu aş fi fost nebună să scriu eu istoria în locul specialiştilor. În plus pot să vă mai spun că atunci am intrat şi în fostul CC, nu am stat doar afară cu "luptătorii" de rând şi am descoperit înăuntru o lume privilegiată, şi femei şi bărbaţi. Să nu spuneţi că eu am fost proastă -- adevărul e că ei nu m-au acceptat ca om normal şi cu drepturi în societate, cum sunt convinsă că acele femei au avut toate privilegiile viaţa toată.

Poate unii dintre dvs. au vizionat filmul "Contele de Monte Cristo", care paradoxal aminteşte de numele meu. Era acolo o scenă cu Napoleon cel exilat şi bietul Edmond Dantes, care căzuse în cursa unor complotişti, iar fostul împărat zâmbea cu înţelepciune cinică spunându-i tânărului din faţa lui: "Aşa e lumea asta construită...împăraţi şi nebuni." În concluzie pot spune că şi legat de revoluţie, ca şi de alte aspecte ale vieţii mele, am fost doar un pion de sacrificiu, în ciuda aptitudinilor mele intelectuale. Dar v-aţi gândit oare ce se poate întâmpla dacă persoana sacrificată este mai inteligentă decât călăii săi?

În plus, domul profesor Zăgrean a devenit erou la acea revoluţie, la care chipurile a fost prezent la datorie pe 21 nu pe 22, fapt meţionat pe prima pagină din primul număr liber al revistei "Pentru Patrie", am avut acea revistă în mână, de la mama mea grijulie.