Alt rezumat al vieții mele contemporane partea 1

Din nou, rezumat despre viața mea
A nu știu cîta oară scriu din nou absolut tot adevărul succint despre mine, cum am făcut adesea în ultimii ani, din motive pe care le veți înțelege dinrîndurile de mai jos, deși știu că e logic că înțelegeți, fiindcă toți par să înțeleagă că tot ce am spus eu e adevărat și ei știu că toți oamenii maltratați, închiși, torturați fără nicio vină, mereu spun adevărul, cu speranța că ceilalți vor înțelege și nu îi vor omorî. Mai ales pacienții psihiatrici. Toți spun că e de la sine înțeles, fiindcă toți știu că psihiatria e un mecanism punitiv, și toți pacienții inteligenți torturați încontinuu exact asta fac, spun mereu adevărul, findcă sînt de fapt omorîți și ei nu pot înțelege asemenea barbarie fără sens. Repet, toți par să știe, și dvs. de asemenea, că singurul lucru normal pe care îl așteptau de la mine erau aceste plîngeri și exprimarea clară a adevărului. Este exact ceea ce era predictibil, de așteptat de toți. Acum dureruile de coloană lombară, genunchi drept și tibie dreaptă sînt tot mai oribile și au început imediat după ce m-am întors în oraș, vineri 22 februarie 2019, după o ședere de vreo 3 luni la Voluntari la mama, unde durerile s-au diminuat și aproape au dispărut și nu am avuit nici sete deloc. De atîtea zile în oraș, iar sete tot timpul. Mă doare rău și în piept. Ca întotdeauna, după ce vecinii de sus au bubuit și scîrțîit, s-au adunat huliganii sub fereastră. Rîzînd, aruncînd vorbe porcoase și bătînd din palme, așa cum fac ei de 10-11 ani mereu. Au intrat peste mintea mea iar cei care spun că ei nu înțeleg de ce eu nu mă întorc la Voluntari, unde nu e nimic rău, știind că aici în oraș am fos tsigur și otrăvită, cum puteam dovedi uneori, dar nu totdeauna. Aveam dovezi și era perfect clar. Am povestit o parte pe blogul despre viața mea, Papalașcă de lumină.

Nu pot dovedi că era otravă și în aerul din apartament, așa cum spun unii, dar e cert că vecinii m-au obligat să las în pereți guri de aerisire, deși alți vecini nu le aveau și e adevărat că au intrat în lipsa mea și au deschis ușițele de aerisire, creînd astfel cel puțin stres de otrăvire, în timp ce eu puteam dovedi doar otrava alimentară sau în lichide sau ce a fost în blocul 2 din viața mea, cu dantela acea croșetată. Mai puteam dovedi că mi-au sustras obiecte și poze, că mi-au pus murdărie, că mi-au pus păr pe fereastră – am postat și poza – și alte lucruri urîte clare. Ei intrau peste mintea mea cu ideea că eu am fost condamnată la moarte irevocabil, pentru a avea o justificare a conduitei lor față de mine. Deoarece probabil eu nu am fost considerată proprietar cu drepturi depline ca ei sau o femeie respectabilă. E posibil ca ei să creadă ceva rău despre mine sau să fie ei înșiși răi. Am fost obligată să accept închiderea balconului – dar nu toți vecinii de pe Moșilor au fost obligați. La semnarea recepției lucrării le-am arătat că geamul nu se închidea, dar muncitorii l-au forțat foarte tare și au refuzat să îl repare – și tot nu era bine închis. Desigur, fiind femeie singură total și foarte săracă, am fost refuzată mereu de oamenii de care aveam uneori nevoie – instalatori, lucrători la gaze – de exemplu cînd am început să am scurgeri de gaze, omul a refuzat să vină, deși îmi dăduse cu amabilitate numărul de telefon anterior – un lucru ce mi s-a întîmplat aproape întotdeauna : Inițial oamenii par să fie buni și normali și respectuoși, apoi, fără niciun motiv, își schimbă brusc comportamentul față de mine și refuză să se poarte normal sau să mă ajute. Ca și cum cineva le-a spus ceva rău despre mine, dșei nimeni nu mă cunoaște. Ca și cum credeau că eu aș fi nebună sau altceva rău. La fel, anul trecut 2018, un individ de la reparații electrocasnice de pe Moșilor, la care mai fusesem, repara o combină muzicală asemănătoare cu a mea, și inițial a acceptat să vină să o ia și pe a mea la reparat, că eu nu puteam să o duc și chiar aveam nevoie de ea, să fie reparată. Ulterior, cînd i-am telefonat să vină, a spus că el nu mai repară și să caut în altă parte. I-am propus chiar să merg eu cu aparatul acolo, dar a refuzat din nou. Au fost multe astfel de exemple în viața mea, ceea ce a prilejuit mamei mele motivul să se mîndrească din nou că ea e diplomat și știe să vorbească cu oamenii și pe mine toți mă refuză fiindcă sînt proastă. Că sînt neajutorată și incapabilă și numai ea poate să îmi aducă instalator etc. Vă dați seama deci ce gîndeam eu legat de izolarea mea forțată și viitorul meu după moartea mamei mele, dacă ar fi fost să fie moartea ei, cum e natural, după moartea mea. Mama mea a vorbit autoritar și urît despre mine, chiar de față cu mine, cu actualii mei vecini, ca și cum eu aș fi nebună, ceea ce dvs. vi se pare normal, că așa au judecat psihiatrii. De fapt, ea așa făcea din 1984, mereu vorbea, chiar de față cu mine, cu musafirii – rari oricum – ca și cum eu eram proastă și nebună și rea. Așa făcea și cu paznicii de la spitalul de psihiatrie sau personalul medical – infirmiere sau medici. La fel cu profesorii mei din școală, cînd ea aducea cadouri profesorilor de față cu colegii mei. În ultimi ani, unii au inventat că pe oameni i-au mințit că eu eram idioată și că notele mele de 10 erau nemeritate sau erau fiindcă toceam etc. De fapt numai eu învățam mai bine și încă vreo cîțiva așa și așa, eu dădeam lecții colegelor la ele acasă, sau îi ajutam pe copii în recreații sau la extemporale. Mă simțeam fericită și utilă.
De fapt mama mereu mi-a făcut așa față de musafiri, inclusiv la sfîrșitul anului trecut, cînd ne-a vizitat la Voluntari o fostă colegă a ei. Vorbea rău de mine de față cu ei și cu mine.
Am insistat acum pe aceste detalii cît se poate de evidente, pe care le-am mai povestit în trecut, fiindcă am vrut să subliniez că la fel am pățit în ultimii ani și pe internet, unde am avut cîteva relații distante cu alți oameni. Dar și acelea puține la număr, la fel cum am fost singură toată viața din 84. Oameni cu unele interese comune cu ale mele, oameni care păreau să fie buni și puri ca și mine în raport cu diferite lucruri, inițial mă recunoașteau ca om și mă acceptau ca suflet și ca intelect, după care, în mod brusc, își retrăgeau cuvintele sau sprijinul pentru poeziile mele sau pentru alte lucruri bune din viața mea, ca și cum aflaseră brusc ceva, nu știu ce secret despre mine, care îi obliga să mă lovească. S-au comportat în acest mod chiar dacă eu nu m-am plîns de tortura și nedreptatea zilnică din viața mea. Ca și cum oamenii inventau minciuni despre mine, cum au zis unii peste mintea mea mereu în ultimii ani. Ca și cum erau obligați să mă lovească. Ca și cum credeau că eram altceva decît eram, ca și cum credeau că eram nebună sau proastă etc. Cînd de fapt nu aveau nicio dovadă și eu de fapt nu îmi schimbam comportamentul față de nimeni și nici nu m-am schimbat ca persoană din 84. La fel mi s-a întîmplat pe toate siteurile de poezii sau socializare de pe internet. Am fost respinsă total de pe internet, ca și în viața reală, la fel ca și la Cenaclul de seară la care am participat. Respingerea totală pe internet este și ea un lucru dăunător, chiar dacă e vorba doar de internet, în timp ce eu nu eram acceptată să muncesc sau să am familie și familia de ”apartenență” mă respingea total. De fapt, să explic puțin, pe scurt :
· Am intrat pe internet în 2010. Am fost respinsă în viața reală și de către autorii de haiku și de cei de poezie. Mi-am șters toate conturile în 2012, inclusiv blogurile, din diferite motive, apoi am revenit în același an și am rătăcit de la un site la altul.

· Autorii de haiku din România erau împărțiți în 2 tabere – unii oficiali cu asociație și revistă tipărită și întîlniri de cenaclu la Casa Armatei, unde am mai fost și cu alți ”poeți” militari. Cei oficiali m-au respins de la început, nu am fost acceptată în nicio asociație, sau la întîlniri cu ei, dar mi-au publicat 1-2 haiku. Am vorbit frumos, nu am avut gînduri rele niciodată, toată viața. Aș fi putut munci ceva intelectual, aș fi putut scrie sau ajuta la ceva, chiar și fără bani, dar nu m-au acceptat. Ei între ei se întîlneau etc. Tot cu cei oficiali am fost și la Festivalul International de haiku-haiga, Ediţia a VII-a organizata în perioada 7 august 2013 -11 august 2013, împreună cu Societatea Română de Haiku din Bucureşti şi Universitatea “Ovidius.” Tema festivalului: Haiku–haiga contemporan, în România şi în străinătate.Oaspeţi din 7 ţări: Canada, Bulgaria, Franţa, Serbia, Rusia, Ungaria, Noua Zeelandă şi din România. Erau deja trei ani de cînd scriam haiku, și fusesem nominalizată 2 ani succesiv drept autoare în top 100 european și avusesem cîteva haikuuri publicate de Frogpond în SUA și de alte reviste online etc. și pînă atunci prietenii mei autori de haiku din alte țări de pe facebook nu mă respinseseră. Am fost respinsă desigur și la acel festival, ca întotdeauna toată viața și nimeni nu ar fi vrut ca eu să public vreo carte de haiku sau în revista lor Albatros dau alte lucruri create de ei. În mod foarte straniu, cum mi s-a întîmplat și pe alte planuri în viață, un autor cunoscut al lor mi-a dat numărul lui de telefon și trebuia să îl sun și a răspuns soția și m-a împroșcat destul de mult cu cuvinte porcoase și furie, la fel cu toți nebunii din viața mea. Naiba știe ce se întămplase, dar jur că toată viața nu am greșit nimic și nu am gîndit nimic rău și toți m-au tratat așa, ca și cum știau a priori ceva rău despre mine, exact opusul a ceea ce am fost, cum zic unii peste mintea mea. Ceilalți toți erau clar nebuni în modul în care se relaționau cu mine, aproape întotdeauna, eu nu le-am dar niciodată apă la moară sau vreun motiv real să mă trateze ca și cum eram idioată sau rea sau copil. Oricum nu aș fi putut merge la Constanța în 2013, dacă nu mi-ar fi plătit hotelul o noapte o fostă colegă, unul dintre puținii oameni care au existat în viața mea toată viața. Dar nu m-au lăsat, cu zgomote, să dorm, vreo trei nopți atunci, inclusiv la hotel și aveam scurgeri verzi albastre inghinal, cum am avut mulți ani, înăc de cînd eram studentă la medicină și medicii toți, mulți la care am fost, nu au vrut să îmi dea diagnostic sau tratament. Chiar și la subsuoară aveam pete albastre, ca și cum era ceva în limfă sau ganglioni – încă am poze ca dovadă cu ciorapii mei albaștri, pentru proteza de gambă. Chiar și unii ciorapi mai am, deși mama îi arunca. Unii zic că era tot otravă.

· Tabăra neoficială a aplicat tactica de a mă accepta inițial. Dar tot m-au respins. Eu citeam mult și puteam citi și scrie și mai mult, puteam să scriu și eu eseuri de haiku vreodată, îmi plăcea. Inițial ma primit un număr de telefon ca să am și eu prin donație o carte- două din fosta bibliotecă de haiku a maestrului dispărut, Florin Vasiliu. Inițial au zis că îmi vor trimite și mie, apoi au refuzat. Mi s-a spus că trebuie să insist cu telefoane, dar au refuzat. Știu, par să fie detalii neplăcute foarte mici, dar eu spun adevărul că am fost respinsă complet, de moarte de fapt, întreaga viață, în cele mai mici detalii, fără nicio greșeală, ca și cum toți mințeau despre mine, așa cum mi se spune mereu. Fără nicio tulburare psihică toată viața, ceea ce încă pot dovedi. Numai binele toată viața, în gînd cuvînt și faptă. Ceea ce scriu acum aici, a fost zilnic în viața mea, fără niciun motiv real. Ei spun că dvs. credeți că am fost respinsă fiindcă spuneam adevărul, că mă plîngeam, dar nu e așa, veți înțelege din ce urmează. Și ideea aceasta că am fost respinsă pe internet findcă spuneam ce mi-au făcut alții rău e o minciună. Ceea ce urmează să citiți mai jos e doar adevărul, deci e ceva curat, nu e niciun fel de ranchiună sau ceva rău din partea mea, e doar ADEVĂRUL curat, ca și adevărul despre lucruri mai grave din viața mea. Nu cred că adevărul poate jigni, veți înțelege poate de ce îl scriu, chiar și despre lucruri minore. Tabăra neoficială m-a respins din concursurile și grupurile lor online, fără niciun motiv. Mi s-a spus că eu nu am spirit de competiție, deși fusesem fair-play și nu greșisem niciodată. Unul-doi dintre membrii grupurilor intrau în dispute false cu mine, eu nu îi provocam, nu mă pălîngeam de nimic și nu cerșeam bani fiind săracă și nu povesteam adevărul despre mine, pur și simplu mă bucuram și mă gîndeam numai la haiku și ei erau cei care mă atacau, inventînd că eu eram impertinentă și dificilă. Jur că erau doar înscenări, naiba știe de ce. M-au dat de 2-3 ori afară, fără motiv. Eu reveneam, ei mă dădeau afară, fără niciun motiv. Apoi, trecînd anii, am constatat că mulți – aproape toți - au cărți de haiku publicate, dar haikuul meu a fost respins, deși era comparabil ca valoare cu al lor. Mie mi-au sponsorizat, fiindcă așa au vrut ei, intrarea la un concurs de publicare carte de haiku, la care nu voiam să particip. Am acceptat, eu mereu am fost om bun, cum am povestit. Era logic că nu aveam cum să cîștig și astfel mi-au tipărit cartea de haiku, dar nu în calitate de carte, deci fără ISBN și restul, cărți fiind doar la autorii pe care i-au acceptat. Aceeași tehnică agresivă au aplicat-o diverse poete care au comunicat pe mail cu mine. Încă de la începutul prezenței mele pe siteul www.poezie.ro, chiar dacă nu mă plîngeam de nimic. La început, Cristina Rus de exemplu, m-a acceptat într-una din lucrările ei de haiga în lanț, cu diverși autori de pe site. Încă o dată nu am greșit nimic. M-a invitat și a doua oară și a început să mă facă cu ou și cu oțet, a aplicat tactica scrierii unor alte și alte mesaje pe mail, cum mi-au făcut diverse persoane, fără să răspundă la mailul inițial, ca să dea impresia că eu greșesc, nu ea. Unii care intrau în cutia mea poștală electronică au modificat chiar și ordinea acelor mesaje trunchiate de Cristina sau de altă poetă, dar încă am dovezi că ea avea reavoință și că eu eram doar binele curat, ca întotdeauna. Un om politicos și blînd, niciun fel de ambivalență sau echivoc, era clar că îmi plăcea să fiu împreună cu alți oameni și că gîndeam numai binele. M-a dat afară din haigaua aceea, fără nicio greșeală sau gînd rău din partea mea. La fel s-a purtat pe mail și Carmen Tania Grigore, la care de asemenea m-am gîndit frumos, și dracu știe ce avea cu mine. Așa m-au respins toți, fie s-au purtat urît, fie au refuzat să vorbească cu mine.

· La fel mi s-a întîmplat pe toate siteurile, de poezie sau de haiku. Am încă dovezi că nu am avut nici cea mai mică greșeală și că ei erau ticăloși sau răi etc. Inițial am cîștigat locuri bune cu haiku la Shiki kukai, apoi Shiki kukai s-a desființat. La fel am pățit cu toate lucrurile mele în viață, nu doar pe internet. Nu mai detailez. Abia începusem să scriu în 2010 și Ion Codrescu, pe care l-am văzut la Constanța, mi-a acceptat un haiku pentru cartea lui. Am mai cîștigat un loc mai bun la Yamadera și atît. Inițial eram acceptată pe facebook, cum spuneam, apoi, brusc, prietenii mei de pe facebook din alte țări m-au respins cu toții, complet. Intrau unii peste mintea mea în engleză cu ideea că ei nu sînt un grup de terapie, ca să dea impresia că ei mă resping fiindcă ei consideră că eu aș fi nebună și că haikuul meu nu e bun, sau că aș fi avut defecte de comportament, ceea ce nu a fost adevărat. Este posibil, dar nu știu adevărul, ca ei să mă fi respins fiindcă am început în 2012 blogul despre viața mea personală, dar acel lucru era absolut necesar, era datoria mea oricum și nu aveam de ales. Deși o vreme am mai scris haiku relativ la fel de bun ca mai demult, haikuurile mele nu au mai cîștigat nici vreo mențiune și nu au mai fost publicate unde le trimiteam în engleză, iar în română eram respinsă clar, mereu. Toți prietenii de pe facebook au încetat brusc să îmi mai aprecieze postările, fie că erau despre haiku, fie din viața mea personală. Eu gîndeam că eram mai normal să fiu acceptată la mine în țară, dacă aș fi fost, fie în haiku, fie în poezie. O vreme, cum spuneam, am scris haiku la fel ca înainte, dar fiind apoi respinsă total, am scris apoi mai slab și apoi deloc. Haikuurile mele au fost apreciate de Radu Șerban în cartea lui Triptic româno-nipon, care există și la Haku Foundation. Apoi toți m-au respins. Nu aveau niciun motiv, valoarea mea ca om cu caracter și suflet foarte curate și bune a fost mult mai mare decît cea de haijin, dar, oricum, aș fi putut scrie în continuare la fel de luminos și cu sufletul întreg și limpede și sincer. Problemele mele personale, pe care le scriam uneori pe facebook erau evident adevărul, dar nimeni nu îmi vorbea, nu avea reacții etc., din România sau din altă țară. Aceleași probleme sau unele similare erau considerate normale dacă erau scrise de ceilalți, oricare de pe facebook, și nu de mine și ei primeau compasiune și comentarii. Autorii din alte țări i-au acceptat și pe cei din România, dar pe mine nu. Aș fi putut munci și scrie multe lucruri și eram numai bine și lumină, dar și ei ”nu m-au vrut”, cum zic toți ăștia peste mintea mea.

· Voi continua mîine, voi scrie lucruri mai importante, desigur.