intermezzo politic, din nou, ultimul

Despre politică, din nou, pentru ultima oară

Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu prin defecte ale mele.

Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, Oana Jitaru, nepoata istoricului Dumitru Almaș, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.

Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.

În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare – eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața.
Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.

Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, despre care eu nu știu nimic.

Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, unde eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare.

Continui imediat, dar va merge puțin mai greu, fiindcă azi, după ce m-am simțit ieri rău, m-au trezit la ora 6.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceeqa putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.

Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.

Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive complet departe de bani sau sex sau politică.

Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”

Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile ,dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva dar Lennon avea dreptate.

Și totuși ei spun că unii cred că eu trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (?) Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Chiar dacă, în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele Oana, și tatăl Irinei era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav.

Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent politic față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.

Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, incllusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.

Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și Irina și ea asculta și la Constanța Bob Dylan,care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.

Iar au intrat niște nebuni cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (?) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.

Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”

Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?

Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial.Ba chiar în ultimii ani înainte de 89 nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alții, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei cântă mai peste tot unde merg muzica mea. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.

Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu puteau fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.

Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gâîndurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost. Au fost și unii care spuneau că memorialul durerii sunt eu, că eu am fost singura persoană care a suferit mult, tot timpul.

Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.

Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu Irina și părinții ei la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl Irinei asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.

Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.

Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu.De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.

Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.

Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.

Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, cum am făcut eu.

Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.

Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.

De curând am primit răspuns de la Alina Iovănel de la Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.

Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu Luiza știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, 8 martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar negrii de la ambasada mamei indirect și chiar asiatici – de pildă Olguța, soția unui văr al mamei avea ochii prelungi și înguști și fiul ei Andi a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu în tot blogul, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeei inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile.

Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui Irinei, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.

Deci ne oferim în permanență pacea zi de zi unul altuia, așa cum făceau catolicii la o slujbă la care am asistat. Mai am un ultim lucru de adăugat și povestirea definitivă despre politică e gata. Oricum restul e scris tot pe blogul meu.

Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra Vișoiu care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie Anghelescu de la Colegiul ILCaragiale unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Livia Șchiopu, colegă acolo, am văzut că și-a dat doctoratul, nu știu sigur dacă după sau îaninte de a îi povesti eu câte ceva despre Zăgrean Leon, că venise vorba. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au abuzat mult și acolo și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu.

Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.

Azi, 9 martie 2020, m-au trezit tot dimineața devreme și apoi am adormit din nou, tehnică de tortură pe care ei au aplicat-o des. Imediat ce m-am trezit, s-au luat de mine cu ceva puțin neclar din această povestire a mea despre aberații politice pentru proști de ieri – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere, prin fondul subconștient comun, l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.

Repet, ei insinuează sau afirmă că unii i-au făcut pe proști să creadă că eu reprezentam URSS sau Rusia sau altă forță politică din două motive de plauzabilitate: unu că oamenii proști erau obsedați de vecinii din răsărit sau de politică în general și doi că eu eram un copil inteligent, chiar dacă eram singură și săracă. Oricum, eram, conform teoriilor victimologiei, victima ideală, deoarece întruneam condiții clare de vulnerabilitate - sărăcia, izolarea, faptul că eram femeie, faptul că eram ulterior închisă la psihiatrie și șchioapă. Crima asupra mea, spun ei, se petrece clar pe șest și nimănui nu îi pasă, fiindcă nu are cui să îi pese și oricum absolut nimeni nu mă cunoaște, mai mult chiar, ei cred că eu sunt ceva rău, din câte am văzut, și e exact invers. Pe deasupra și copil ilegitim.

(Din nou celeași idei ale lor - că ei se îngrozesc că un om ca mine, fără nici cea mai mică greșeală, a devenit obiectul de ură al lumii întregi -?- că nu sunt o anomalie genetică, deși proștii ar putea crede așa ceva, că am fost izolată toată viața, dar oamenii nu au cum să înțeleagă ce înseamnă izolarea, că lumea m-ar respecta și admira dacă ar m-ar cunoaște cum sunt, dar nimeni nu dorește ca lumea să afle adevărul despre mine etc.)

Am terminat azi Harta și teritoriul, roman de Houellebecq, m-a dezamăgit puțin, fiindcă, deși mereu literatura e amară sau neagră, mai ales despre timpul prezent în societate, câteodată mai sper ceva mai senin și frumos, și apoi mă refugiez în eseuri filozofice.

În seara asta iar au intrat nebunii peste gândurile mele cu ideea că îmi vor moartea neapărat, deși eu vreau să trăiesc și alte amenințări și ură.
Citez inexact: ”trebuia să fie moartă până acum, așa era planul, ce s-a întâmplat?”