Politica, din nou

Deși am scris totul despre aberațiile lor politice, azi iar m-au atacat cu idei de genul acesta, încât le voi povesti din nou. Voi scrie acestea ultima oară, chiar dacă vor continua, nu e nimic altceva de adăugat. Spuneam ieri că am primit din nou dovezi suficiente că sunt otrăvită. Din nou intră unii cu ideea ”inculpatul”. Sunt unii care spun că eu sunt omorâtă din rațiuni politice. Alții ceva similar, că Uniunea Europeană comite o greșeală foarte mare sprijinind omorârea mea și nu invers. Eu nu am avut niciodată idei politice. Unii consideră că îi deranjează adevărul spus de mine și că trebuie să îl reneg, deși astfel m-ar omorî oricum și eu nici nu pot minți, îmi repugnă enorm, mai ales după tot ce a fost.

Iată, scriu din nou adevărul – amintindu-mi că în oraș, când locuiam pe Moșilor, unii intrau peste mintea mea mereu cu idei așa zis politice – ca și cum eram un caz politic, ceea ce nu era posibil, fiindcă eram prea inteligentă ca să fiu interesată sau păcălită de politică. Unii din blocul meu intrau peste mintea mea cu ideea că pe ei nu îi interesează deloc adevărul, că tot ce îi interesează e să aibă ce să bage în oală.

Am observat că în general așa-numiții de mine poeți de internet, care tipăresc destul de multe cărți sau reviste de poezie cu creații proprii, fiindcă au bani pentru edituri, care încă funcționează, deși acum formatul digital, electronic al cărții e mult mai avantajos, în general se interesează de politică și scriu adesea mici pamflete sau își exprimă suportul față de politica la zi și dezacordul față de ceea ce nu a existat măcar – comunismul, spectrul-fantomă dușman. La fel făceau la orice colț și în timpul lui Ceaușescu, erau astfel de agape politice oriunde, fiindcă nu exista vreun fel de poliție politică dură nici atunci în București din ce știu eu – acum mai degrabă există. De pildă cum se iau de mine și mai sunt și otrăvită. Fenomenul e puțin bizar: foarte mulți indivizi de 50-60 de ani sau chiar mai tineri se înscriu în vituperări ale fostului regim politic, au nerv demagogic, deși ei nu au habar de marile crime sau nedreptăți care s-ar fi petrecut atunci, cel mult au auzit de la alții, dar nu din surse sigure. Adică sunt un fel de haită de lilieci lătrători care se agață de oameni, sau altfel de animale, să îmi fie cu iertare comparația, fiindcă cei mai bătrâni așa vorbesc și ei la cozi la medicul de familie, adică despre ”câinii” lui Ceaușescu, lucru care m-a mirat oarecum. E vorba de altfel de educație a lor – eu de exemplu, față de alții, am fost un om foarte sărac în fostul regim și întotdeauna săracii încasează cel mai mult răul datorat politicii în orice regim politic. Mi se spunea că sunt persecutată, cum am povestit, din cauză că am rude în SUA și caz de fugă în Germania federală în familie. În același timp familia mi-a trezit repulsie normală față de bârfe politice încă din copilărie, find extrem de vulgari și răi la fiecare masă în familie față de ”clanul” Ceaușescu. Eu am avut așa o repuilsie față de lătraturi sau ciripituri politice ale oamenilor de rând, încât nici foamea și nici cuțitul sau amenințarea cu moartea nu m-ar fi putut face să trădez umanitatea și să întrețin bârfe politice și în niciun caz să mă prostituez să mint cu substrat politic, cum au făcut mulți după 1989. Nici să mă înregimentez în vreun partid politic. Pe vremuri nu știu dacă au existat comuniști adevărați vreodată, fiindcă s-a spus în 89 sau 90 la început că PCR (partidul comunist, nu proteina C reactivă, care face obiectul testelor pentru actuala epidemie de covid), s-a autodizolvat și pe vremuri înscrierea în partid era adesea obligatorie, nu reprezenta vreun fel de convingere politică. Spre deosebire de tinerii de azi, eu știu cum a fost atunci înainte de 89 în școli și pe străzi și am avut și neșansa să fiu prezentă la Revoluția din 89 în Piața Revoluției, unde s-a ridicat acel monument ulterior, am povestit totul despre asta. De multe ori, unii au spus că eu sunt omorâtă dincauza faptului că am povestit adevărul despre revoluție, că adevărul nu interesează pe nimeni, dar minciuna da. Nu aveau cum să mă omoare din cauza revoluției, fiindcă mulți știau cum a fost atunci – stăteau bine relaxați în interiorul fostului CC al PCR și în plus oricum nu aș fi povestit adevărul, nu aveam cui și nu eram nebună să povestesc așa ceva fără niciun interes – cui ar fi folosit? Eu am suferit oarecum în fostul regim politic, îmi amintesc și cum și-a bătut joc de mine Pavelescu, maistrul mecanic din liceu, când am fost cu colegii la Padina, când aveam doar 15 ani.

Astfel, unii s-au agățat de ideea că pe mine mă omoară fiindcă am scris adevărul despre revoluție. Acest lucru nu poate fi logic adevărat. Totuși unii intrau peste mintea mea și în ultimii ani cu ideea că ei nu pot crede că numai eu spun adevărul și biserica minte, armata minte, guvernul minte etc. Nu înțeleg ce vor să spună. Alții au fixul că istoria se scrie cu sânge și vezi doamne tocmai pe mine trebuie ei să mă omoare. Am observat că în prezent este exact cum era pe vremea comunismului, adică socialismului ”glorios”, adică toți mint sau copiază idei unul de la altul, incriminându-i pe ruși sau pe comuniști – întreținând un memorial al durerii cu aceleași idei și după 32 de ani de la revoluție anul acesta. Același dezgust îl simțeam odinioară, când au întreținut memorialul durerii după al doilea război mondial – bazat se pare pe realitate – dar asta era aproape toată propaganda la tv până în 1989 – deci 55 de ani din 1944. Oricum atunci fusese conflagrație mondială și a durat mult curățarea rănilor și memoriei, acum durează iar. Pe mine nimeni nu m-ar fi convins să mint, fiindcă știu că minciuna lovește indirect în oamenii cei mai buni și nevinovați, cum am fost eu de plidă, deci era exclus ca eu să fac așa ceva. În ceea ce privește conștiința politică a așa-numiților oameni de cultură, adică a celor care acționează în planul public, al mass-mediei, fiindcă restul au voie să nu mintă, eu nu aveam cum să devin ca ei, și sunt conștientă că ei cântă în cor ca să fie totul mai armonios. Și înfulecă minciuni – cum ar fi cele despre propaganda de odinioară – când de fapt totul era laissez-faire, nu era nimeni stresat în licee de tezele PCR. Multe lucruri nu erau cum spun ei, dar eu nu sunt deranjată de minciunile oficiale. Ce puteau avea cu mine? Scriitorii și chiar și poeții – deși poezia politică nu are esențe lirice și nu are rost în acest moment istoric – critică de-a valma comuniștii cu tot felul de idei, în parte false, dar e posibil ca ei, referindu-se la trecut, cum au făcut mereu în orice epocă, să critice de fapt prezentul și tarele sociale ale momentului, nu ceea ce a fost, prin procedeul alegoriei, metaforei etc.

Spuneam că nu au ce să aibă cu mine. Azi-noapte m-am trezit din nou cu sete puternică și amorțeală a mâinilor. A intrat unul peste mintea mea cu ideea că eu mi-am făcut țara de râs și de aceea am fost condamnată la moarte. Și că mă omoară că am scris adevărul despre revoluție. Alții spuneau că un văr al mamei a făcut avere pe pielea mea și a mințit că a fost erou la revoluție, cum au făcut mulți. Eu nu cunosc, nu știu decât că aveau bani mulți dinainte de revoluție! Dar otrava și tortura erau în mod sigur dinainte de a scrie adevărul, oricât de puțin. Cu mulți ani înainte. Îmi amintesc că nu înțelegeam de ce infirmierele de la psihiatrie mă luau cu ideea ”ai fost cuminte?” – ei spun că inventaseră că eu mă frec și eu nu ghiceam măcar că ele credeau așa ceva sau credeau că eram proastă. Nu am făcut pe nimeni de râs, darmite o țară! Am fost dintre puținii oameni cu sentimente patriotice adevărate, normale și pure. Eu nu puteam ghici ce gândesc ceilalți. Unii spun adesea că eu nu am înțeles încă faptul că pe mine din cauza politicii m-au închis la psihiatrie. Unii spuneau că și Vișoiu, acea nefastă medic psihiatru, de aceea a urlat la mine – din rațiuni așa-zis politice. Și eu nu înțelegeam și poate tot ea a fost acel medic ginecolog care m-a maltratat în 2018 la clinica Regina Maria. Îmi amintesc și cartea Despe dragoste și umbră de Isabel Allende, unde un bărbat se sinucidea din rațiuni politice, fiind lipsit de loc de muncă și nevinovat. Îmi amintesc că odinoară, în anii 90, nașul meu îmi spunea că trebuie să am răbdare, că va veni Uniunea Europeană și va fi mai bine și pentru mine. Mă gândeam că e total absurd că mă urăște cineva din rațiuni așa zis politice, e altceva, și ei numesc acest altceva politică. Mă gândeam la drepturile și libertățile cetățeanului și la faptul că dacă e democrație, atunci de ce îi deranjează că am spus numai adevărul? Nu am avut ce face, am fost oricum forțată de tortură, că altfel nu descriam aceste fapte din viața mea. Ce problemă au ei legat de adevărul că o femeie singură și așa-zis nebună a suferit mult? E vorba doar de un pretext pentru omorârea mea, nu de un motiv real.