1 ianuarie 2014

Iar a avenit scârba de maică-mea la mine în vizită...
Am fost totuşi un om perfect şi nu înţeleg de ce nimănui nu i-e milă de mine după 30 de ani de chinuri atroce şi toţi mă lasă izolată şi obligată să o suport pe scârba asta groaznică de maică-mea...de ce nu aveţi milă şi respect, am fost un om atât de bun...

Acum ultimul obicei al mamei mele e să plece de la mine după ce varsă o căldare de apă pe jos în baie. Azi a fost a 4-a oară sau a cincea. La început nu ştiam ce este, am crezut că e inundaţie. Apoi am văzut că apare numai după ce pleacă ea şi a trebuit să scot preşul din baie pe balcon, că stătea mereu împuţit şi ud. Azi era să alunec chiar în baie. Iar unii răi peste mintea mea gândesc aşa "Nu pot să o aranjeze". Cum adică să mă aranjeze? Nu am greşit nimic şi nu am făcut cel mai mic rău şi trebuie din 1984 să am drepturi depline şi copil.

Mai adaug aici o povestire (absolut tot ce am scris e adevărul), din anii 90.

Ca să vedeţi ce oribil e să fii un om drept şi bun, cum am fost eu întreaga viaţă. Părinţii au fost mult mai monstruoşi cu mine decât tot ce am putut povesti şi eu nici măcar nu îi provocam. În acelaşi timp jucau teatru că lumea îi crede pe ei şi că ei îi pot manipula pe idioţi şi proşti că sunt destui din ăştia, să creadă că eu sunt rea şi ei sunt nevinovaţi că mă bat zilnic etc. Chiar aşa mi-au spus de mai multe ori. Că nimeni nu îi crede pe cei buni, fiindcă în mod logic cei răi sunt mereu la putere şi îi oprimă din copilărie pe cei buni, care sunt doar călcaţi în picioare, cum a făcut Zăgrean şi cum au făcut toţi ceilalţi cu mine.

Eram după prima mea internare psihiatrică la Colun, cu părinţii şi bunicii, iarna, poate de vreun revelion chiar. Din senin, ca de obicei fără să îi provoc, aşa cum făceau mereu, părinţii au început să mă ocărască, să mă împroaşte cu tot felul de acuzaţii false şi minciuni şi ţipau chiar urăt. Eu, oricum chinuită de medicamente, am încercat să mă apăr şi am răspuns calm că nu e adevărat, că nu am făcut nimic rău şi nimic din ce spuneau atunci tata şi mama ( nu mai ţin minte în detaliu de ce mă acuzau). Atunci tata a scos Biblia şi m-a pus să jur pe Biblie. Eu eram scârbită de nefirescul şi anormalul acelei situaţii de copil chinuit cum eram, în plus batjocoriotă de părinţii torţionari, care mă chinuiseră atâţia ani. Chiar nu înţelegeţi ce spun? E anormal, de ce întârzie şi societatea adevărul? Chiar am fost un om perfect, şi la fel era şi atunci, adică minciuna asasinilor asupra unui miel nevinovat. Tata l-a cooptat atunci şi pe bunicu, care nu mă mai apăra ca în copilărie de urgia părinţilor. În copilărie bunicii amândoi mă mai apărau de nervii şi bătăile nedrepte ale părinţilor. Dar în seara aceea bunicu, la incitarea din partea părinţilor mei care erau foarte violenţi, s-a repezit asupra mea şi m-a trăznit puternic peste gură cu palma sau chiar cu dosul palmei. Era ca şi cum ura părinţilor mei se transmisese telepatic în mintea slabă a bietului bătrân, care a început şi să mă scuipe cu tot felul de insulte aberante şi oribile, spunea că eu mi-am chinuit părinţii, care sunt oameni aşa buni cu mine etc. Dar foarte violent. Era ca şi cum uitase brusc tot ce fusese înainte, când ştia adevărul şi mă apăra şi vorbea corect despre părinţii mei nebuni şi răi cu mine. Am înţeles că era inconştient, o simplă jucărie în mâna părinţilor mei, ca un topor cu care ei îmi dădeau în cap. Bineînţeles că nu i-am purtat pică.

Să vă explic puţin cum gândesc eu: cred că unii dintre dvs. mă pot acuza că o numesc scârbă pe maică-mea, că nu am altă expresie mai puţin urâtă faţă de ea, femeia care mi-a dat viaţă, chiar dacă ulterior a luat totul înapoi. Vă explic pe scurt: Încercaţi să vă imaginaţi că am iubit-o cu adevărat şi că tot ce am scris pe acest blog e adevărul. Este normal ca un om cum am fost eu să reziste la suferinţă şi singurătate mulţi ani şi aşa a şi fost...mulţi ani nu am numit-o scârbă. La început o alintam mami, după vreo 7 ani îi spuneam numai mamă, după încă vreo şapte ani a devenit maică-mea şi abia după douăzeci, cu unele fluctuaţii în timp i-am spus scârbă. Adică vreau să spun că pe termen lung concepţiile cele mai stabile ale unui om se pot schimba dacă e chinuit în permanenţă. Dar e urât să îi spun scârbă, mă voi corecta atât cât pot.

Un alt aspect: întrebările mele retorice de genul DE CE sau altele... Uite ce gândesc eu. Ştiu că mulţi copii, unii poate cu potenţial bun intelectual sunt abandonaţi în orfelinate şi soarta lor nu e mai bună decât a fost a mea (poate). Pe de altă parte, ei poate suferă mai puţin fiindcă încă de la început sunt orientaţi spre meserii mai simple, nu au şi suferinţa intelectuală pe deasupra, cum am păţit eu fiindcă am avut educaţie de nivel înalt şi sute de cărţi bune citite. Eu nu pot pretinde nimic, ştiu asta. Ştiu că în societate fiecare se luptă să îşi sprijine proprii copii să reuşească în viaţă şi să aibă serviciu, nu au timp de copiii altora, mai ales dacă aceşti copii sunt respinşi în aşa hal de familia de apartenenţă. Dar eu am foat degeaba la ONGuri sau alte organizaţii, nici acestea nu au grijă de cei ca mine sau de drepturile omului, statul însuşi serveşte doar interesele elitei, claselor sociale dominante prin forţă financiară. Bun. Ce rămâne atunci pentru cei ca mine? Rămâne întrebarea - de ce lumea nu m-a acceptat când au văzut clar, fiindcă dovedisem, că familia mă omora şi că eu crescusem ca om, un om de valoare intelectuală, care merita poate să fie lăsat să realizeze ceva în profesie, merita poate să aibă drepturi universitare şi dreptul de a întemeia o familie şi a creşte cel puţin un copil. Ar fi fost un bun deja dobândit pentru societate, nu eram un gunoi cum spunea tata uneori. De ce chiar nimeni nu m-a iubit când eu am iubit cu adevărat oamenii şi de ce toţi m-au batjocorit când eu am respectat cu adevărat pe toţi?

Azi, 7 ianuarie 2021 - știu că pentru dvs. pare exagerat faptul că am numit-o ”scârbă” pe mama - mai ales fiind eu un om inteligent, cu ecducație superioară. Totuși, din păcate am avut dreptate. E de la sine înțeles că mama m-a tratat întreaga viață drept copil și nebună, deși nu am greșit nimic nici față de ea și nu am fost nici nebună sau copil ci m-am afirmat normal dar ea nu m-a accpetat. În rest, tot ce am spus despre ea e adevărul trist și mi-a făcut răul intenționat și a spus că toți o vor crede pe ea încă din 84-85. Îmi făcea mult rău, am iertat degeaba ani de zile. Nu contează ceea ce a fost, trecutul nu e niciodată o problemă. Nu știu cu precizie dacă ea mă freacă în somn, dar e cert că ea îi spunea tatei că își face prea multe păcate cu copilul ăsta, adică cu mine. Eu eram femeie matură, dar ei mă vedeau tot copil, poate din cauza faptului că mă chinuiseră, printre altele. Un cântec de-al tatei, Delta Dawn, despre o femeie de 42 de ani, nebună și tratată drept copil, ca toți nebunii: