6 ianuarie 2014.
Sunt din nou încărcată de vorbele şi gândurile urâte ale unor oameni pe care nu îi înţeleg, care intră peste mintea mea numai din 2005, după moartea tatei, când aveam 34 de ani, cum am povestit. Dar diagnosticul psihiatric mi l-au pus din 1992, la 21 de ani.
Ştiu că aceşti oameni ticăloşi nu se vor opri şi vor scuipa mereu lucruri urâte şi ameninţătoare peste mintea mea, în ciuda faptului că eu mereu am gândit frumos despre alţii. De aceea încerc să scriu această postare drept ultima de acest fel, oricâte lucruri urâte vor continua ei să arunce asupra mea.
De pildă acum două zile, sâmbătă 4 ianuarie, au intrat peste mintea mea cu ideea, repetată de ei de sute de ori în ultimii 9 ani, că eu am dreptate 100%, dar ei nu au ce face, ei nu pot să recunoască adevărul şi vor muşamaliza totul, adevărul care e vital pentru mine nu va fi spus şi în consecinţă eu mă voi omorî, de fapt ucisă de ei. Eu nu ştiu cine sunt aceşti oameni şi de ce au luat o decizie atât de murdară. Îmi pare extrem de rău, fiindcă mereu am ţinut la viaţă. Azi, 6 ianuarie, au intrat din nou peste mintea mea cu ideea de asemenea repetată de multe ori, că ei nu pot să îmi şteargă memoria. Dumnezeule, de ce să îmi şteargă memoria (alţii au intrat chiar cu ideea că m-au lobotomizat, ca pe schizofreni, ca să îmi distrugă naturaleţea afectivităţii, etc.) repet de ce să îmi şteargă memoria? Eu de ce să nu am dreptul la carieră intelectuală şi realizări creative pentru societate, chiar la carieră universitară, să am dreptul să îmi dau masterul şi doctoratul cum profesorii au spus că eu nu am dreptul? De ce să îmi şteargă memoria, când am fost mereu un om normal şi chiar perfect, cu amintiri normale şi frumoase fiindcă nu am greşit nimic? Cum adică, numai ei au dreptul la memorie, un lucru fundamental în constituţia unui om? Eu de ce nu? Repet, am fost un om capabil de muncă, fără defecte psihice. De ce creează ei un scenariu de groază din viaţa mea atât de luminoasă şi mă tratează mai rău ca pe un animal?
Alţii au intrat din nou peste mine cu ideea că eu nu am înţeles de ce m-au închis la 21 de ani la psihiatrie şi sugerează faptul că m-au închis fiindcă oamenii au văzut că eu vorbeam singură la pereţi în camera mea, nu pe stradă. Dar e absurd, complet absurd. Ei puteau să vadă că aveam rezultate maxime la învăţătură cu efort minim, deci eram un om inteligent. Comportamentul meu era perfect normal în rest şi mereu adecvat realităţii. Atunci concluzia firească a oricărui om normal ar fi fost că eu am un motiv raţional să vorbesc la pereţi în singurătate. Gândiţi-vă că eu nu am perceput gândurile altora în mintea mea până la 34 de ani. Cred că psihiatrul m-a întrebat acest lucru şi am spus adevărul. Deci nu aş fi putut ghici că există aşa ceva. În consecinţă am crezut în Leon Zăgrean, care mi-a dovedit timp de 6 luni că el ascultă vorbele părinţilor mei sau dialogul meu cu ei la mine în casă cu ajutorul unor minuscule microfoane. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori şi a dovedit tot timpul. Atunci firesc eu i-am vorbit, fiindcă trebuia să am încredere în el, care părea un om normal şi de treabă, cu toate că avea puteri "paranormale", cum sugera el atunci. Iar eu nu aveam bani şi nici unde fugi, iar părinţii mei erau monstruoşi, nu le puteam povesti nimic şi intenţionau nu ştiu de ce (ei spuneau că fiindcă eram prea inteligentă) să mă închidă la psihiatrie...! Astfel i-am vorbit lui Zăgrean şi el îmi răspundea la meditaţii prin vorbe diferite, legat de ceea ce îi vorbeam eu la mine acasă. Deci de ce să creadă lumea că eram nebună, când eram 100% normală? Iar când am încetat să îi vorbesc torturile sexuale şi altele asupra mea au fost mai oribile!
Sâmbătă am fost în oraş. Un lucru tragicomic a fost că o femeie oarecare m-a făcut ţărancă pe stradă, zicea că vin la ei în oraş de la ţară şi că am putere destulă...să urc scările de la pasajul Universităţii, în timp ce mie îmi era greu. Duminică a fost mama pe la mine şi a făcut o scenă urâtă, amintind de vremurile dinainte de Zăgrean când mă bătea zilnic fără motiv şi făcea scene şi scandaluri de ore în şir. Acum nu a ţipat chiar tare.
Un ultim aspect pe care îl repet e că unii sugerează pe mintea mea că oamenii mă acuză pentru povestea aceea din nordul ţării, chiar dacă în ceea ce mă priveşte nu au fost acte sexuale ci doar atingeri, aşa cum sunt la ginecolog. Doar simţul tactil era implicat, dar nici acela complet. Unii spun că oamenii nu pot înţelege de ce eu am reacţionat la torturi aşa, prin acele acţiuni sau prin fumat. Dar, repet, vă puteţi imagina ce scârbă îmi provoacă ideea de sex oral sau fumatul (să mă ierte fumătorii!), în consecinţă cât de mult m-au torturat brutal ani de zile înainte. Pentru numele lui Dumnezeu, m-au torturat violent sexual şi psihiatric înainte de povestea de la Lăpuş şi eu nu înţelegeam de ce. Poate alţi oameni care sunt închişi psihiatric nu sunt torturaţi aşa cumplit, poate ei au unele defecte de gândire...dar eu nu aveam deloc.De aceea ei nu pot înţelege. Poate că e altfel când loveşti sexual şi psihiatric înfiorător un om perfect normal şi nevinovat cum eram eu (deşi eu nu am motive să cred că alţi pacienţi erau anormali, poate erau doar ceva mai puţin inteligenţi). De asemenea violenţa chinurilor sexuale de la distanţă a fost imensă asupra mea la numai 18-19 ani şi mai departe. Şi prea mult eram chinuită de la 13 ani de părinţi.
Alţii au intrat din nou peste mine cu ideea că eu nu am înţeles de ce m-au închis la 21 de ani la psihiatrie şi sugerează faptul că m-au închis fiindcă oamenii au văzut că eu vorbeam singură la pereţi în camera mea, nu pe stradă. Dar e absurd, complet absurd. Ei puteau să vadă că aveam rezultate maxime la învăţătură cu efort minim, deci eram un om inteligent. Comportamentul meu era perfect normal în rest şi mereu adecvat realităţii. Atunci concluzia firească a oricărui om normal ar fi fost că eu am un motiv raţional să vorbesc la pereţi în singurătate. Gândiţi-vă că eu nu am perceput gândurile altora în mintea mea până la 34 de ani. Cred că psihiatrul m-a întrebat acest lucru şi am spus adevărul. Deci nu aş fi putut ghici că există aşa ceva. În consecinţă am crezut în Leon Zăgrean, care mi-a dovedit timp de 6 luni că el ascultă vorbele părinţilor mei sau dialogul meu cu ei la mine în casă cu ajutorul unor minuscule microfoane. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori şi a dovedit tot timpul. Atunci firesc eu i-am vorbit, fiindcă trebuia să am încredere în el, care părea un om normal şi de treabă, cu toate că avea puteri "paranormale", cum sugera el atunci. Iar eu nu aveam bani şi nici unde fugi, iar părinţii mei erau monstruoşi, nu le puteam povesti nimic şi intenţionau nu ştiu de ce (ei spuneau că fiindcă eram prea inteligentă) să mă închidă la psihiatrie...! Astfel i-am vorbit lui Zăgrean şi el îmi răspundea la meditaţii prin vorbe diferite, legat de ceea ce îi vorbeam eu la mine acasă. Deci de ce să creadă lumea că eram nebună, când eram 100% normală? Iar când am încetat să îi vorbesc torturile sexuale şi altele asupra mea au fost mai oribile!
Sâmbătă am fost în oraş. Un lucru tragicomic a fost că o femeie oarecare m-a făcut ţărancă pe stradă, zicea că vin la ei în oraş de la ţară şi că am putere destulă...să urc scările de la pasajul Universităţii, în timp ce mie îmi era greu. Duminică a fost mama pe la mine şi a făcut o scenă urâtă, amintind de vremurile dinainte de Zăgrean când mă bătea zilnic fără motiv şi făcea scene şi scandaluri de ore în şir. Acum nu a ţipat chiar tare.
Un ultim aspect pe care îl repet e că unii sugerează pe mintea mea că oamenii mă acuză pentru povestea aceea din nordul ţării, chiar dacă în ceea ce mă priveşte nu au fost acte sexuale ci doar atingeri, aşa cum sunt la ginecolog. Doar simţul tactil era implicat, dar nici acela complet. Unii spun că oamenii nu pot înţelege de ce eu am reacţionat la torturi aşa, prin acele acţiuni sau prin fumat. Dar, repet, vă puteţi imagina ce scârbă îmi provoacă ideea de sex oral sau fumatul (să mă ierte fumătorii!), în consecinţă cât de mult m-au torturat brutal ani de zile înainte. Pentru numele lui Dumnezeu, m-au torturat violent sexual şi psihiatric înainte de povestea de la Lăpuş şi eu nu înţelegeam de ce. Poate alţi oameni care sunt închişi psihiatric nu sunt torturaţi aşa cumplit, poate ei au unele defecte de gândire...dar eu nu aveam deloc.De aceea ei nu pot înţelege. Poate că e altfel când loveşti sexual şi psihiatric înfiorător un om perfect normal şi nevinovat cum eram eu (deşi eu nu am motive să cred că alţi pacienţi erau anormali, poate erau doar ceva mai puţin inteligenţi). De asemenea violenţa chinurilor sexuale de la distanţă a fost imensă asupra mea la numai 18-19 ani şi mai departe. Şi prea mult eram chinuită de la 13 ani de părinţi.
Azi, 7 ianuarie 2021, aceasta nu a fost ultima mea lamentație, dar atunci așa speram.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...