o imensă, disperată și creștinească rugă de a fi ajutată, de a fi acceptată să ajut

Cu rugă umilă vin la dvs. să citiți această scrisoare de mai jos, sunt un om singur din 1984 - sunt deja 37 de ani și acum încă sunt în viață, am contact doar cu mama. Am fost respinsă din cauza unui diagnostic psihiatric total nedrept, datorat violenței asupra mea din partea părinților și unui abuz din partea unui profesor meditator. Aceste lucruri s-au întâmplat de mult, eu am absolvit facultatea de psihologie și am făcut 5 ani de medicină și acum am 50 de ani. Tot singură și nu mai pot îndura. V-aș ruga să înțelegeți că oamenii m-au respins fără să știe nimic despre mine, întreaga mea viață familia m-a ținut închisă și izolată cu forța - în afară de 2 ani când am fost profesoară la un liceu din capitală, fiindcă unii profesori din facultate credeau că eram un om normal și capabil de muncă și lucruri bune, ceea ce era și e adevărat. Nu au existat decât câteva persoane care au vorbit cu mine întreaga mea viață, 50 de ani. Situația mea e de pensionară cu 800 de lei pe lună, am reședința în Voluntari (stau cu mama) dar am locuință în București. Poate că dvs credeți că psihiatrii sau psihologii au mereu dreptate și că pacienții trăiesc în iluzii și delir, fiindcă așa sunteți învățați la școală și în alte părți. În cazul meu toată dreptatea e de partea mea.

Am scris un blog despre viața mea și l-am făcut public, cu toate cele prin care am trecut. Fiindcă e vorba de o crimă și am fost cu adevărat otrăvită, fiind un om nevinovat și bun, da, e adevărul, dar nu contează mult dacă nu credeți - nu mă respingeți vă rog în genunchi, fără să știți cum sunt în realitate. Sunt dispusă să ajut orice aș putea - să scriu articole sau traduceri, să corectez, să stau cu bătrâni sau copii singuri etc. Nu pot face efort fizic, fiindcă am lipsă un picior în urma unei tentative de sinucidere, dar am proteză cu care merg bine. Mulțumesc în numele lui Dumnezeu și al binelui între oameni. Am trimis cererea mea peste tot fără rezultat - mă rog lui Dumnezeu să vă lumineze sufletul. Anul acesta sunt 37 de ani de izolare - e adevărul și sunt un om normal, e imposibil să mai continuu, unde să mai merg în genunchi? Merg duminica la slujbă în apropiere, dar, fiind un tip intelectual, nimeni nu vorbește cu mine. Mai jos aveți atașată o scrisoare despre viața mea. Cu stimă, Cristina-Monica Moldoveanu

Scrisoarea de mai sus am trimis-o la o societate filantropică atașată de Patriarhia Română, nu m-au acceptat nici ei... deocamdată. Unii spun tot timpul că eu nu pot înțelege că oamenii au fost îndobitociți despre mine. ????Ei spun că oamenii au iluzia că eu am greșit ceva și de fapt eu nu am greșit nimic, sau că sunt proști și cred că eu sunt nebună.????