Iar au început să mă scuipe cu ideile lor de nebuni - ei zic că întreaga omenire depinde de mine, dar întreaga omenire mă urăște (ceea ce e imposibil, fiindcă nu am greșit nimic și absolut nimeni nu mă cunoaște) și că ei socotesc că e mai bine să mă omoare - mai bine decât ce?
voi continua totuși mâine povestirea despre Sebeș, înainte să părăsesc din nou facebookul, azi sunt din nou îngrijorată, trebuie să stau întinsă, fiindcă piciorul mi s-a umflat din nou, poate fiindcă nu am luat antibioticul la ore fixe, acum pot să îl iau corect, poate îmi voi reveni; mama a fost mușcată de ceva veninos pe brațul stâng și e umflată de azi dimineață
În sfârșit, deși e redundant, repet ceea ce am spus de multe ori - ei zic că eu sunt un om luminos, bun și pur, dar oamenii toți cred că eu sunt ceva rău - ceea ce și mie mi se pare adevărat, dat fiind că sunt izolată și evident martirizată sau chinuită încontinuu din 1984- și dacă întreb de ce cred oamenii așa mi se spune că din cauza minciunilor oamenilor despre mine. ????
Azi m-au împroșcat întreaga zi și mai ales seara. Ei spun o aberație - că proștii și nebunii i-au păcălit pe ceilalți că eu aș fi un om imoral , deși eu am fost mereu un om de o moralitate desăvârșită. Nu are cum să fie așa,, fiindcă dacă unii au fost păcăliți așa înseamnă că erau și ei proști.
13 iulie 2021
azi e o zi tristă pentru mine - ziua în care vecinii care au cumpărat proprietatea bătrânului care a fost omorât în casă, despre care Marinică vecinul spunea că a stat singur vreo 40 de ani sau așa ceva, om sărac fiind, au început demolarea și construcția altei case, mai bogată și arătoasă - oare câți ani de zgomot încontinuu, iar...
azi voi termina povestirea despre Sebeș, chiar dacă unii au insinuat că lumea mă consideră mitomană, adică mincinoasă, deși nu am mințit niciodată
absolut niciodată cei care spun adevărul nu fac răul altora, fiindcă adevărul e mereu ceva bun și frumos, numai minciunile omoară, adevărul nu dăunează nimănui, absolut sigur, ei zic iar că am fost pur și simplu un om prea bun și că oamenii nu mă vor fiindcă am suferit prea mult
mama iar face scandal urât și țipă că e sluga mea, fiindcă trebuie să stau fără proteză câteva zile, în cârje mereu a făcut la fel, deși eu toată viața i-am cerut doar câteva lucruri, rugând-o frumos, numai de câteva ori nu suportă să îmi dea nici cel mai mic ajutor, înjură f_ți dumnezeii etc
așa mi-a făcut mereu
azi nu am îndrăznit să îi cer să îmi dea să mă spăl pe față, fiindcă face foarte urât orice i-aș cere
de fapt, pierderea piciorului meu și faptul că nu am avut serviciu a fost din cauza ei, mai ales faptul că nu am avut serviciu și tot ea se plânge și îmi face mult rău
eu mereu am servit-o frumos pe ea, i-am făcut masaj și la fund când a vrut și nu m-am supărat niciodată orice îmi cerea - o cană cu apă etc. cu dragoste creștinească, dar ea nu suportă să mă ajute deloc și se vede slugă și urlă în fiecare zi din 1984 aceeași ură și negativitate - ei ziceau și atunci (familia) și acum că mama e nebună, dar aceiași spun că poporul român e un popor nebun care crede că eu sunt dușmanul lor și de fapt eu sunt tot ce e mai bun
Am venit de la Sebeș, a fost foarte frumos, dar extrem de cald. La ducere am vomat de 4 ori, adică apă cu medicamente și salivă, fiindcă nu mâncasem, și suc gastric sau intestinal în formă de spumă albă, iar ultima oară doar un lichid galben-culoarea lămâii coapte, pe care mama l-a ținut în pungă în mașină - șoferul conduce relativ cu viteză și trebuia să ia curbele repede pentru a nu încurca circulația. La întoarcere nu aș fi mai vomat, dar cineva m-a ținut în stare de somnolență și toropeală. Din nefericire am făcut două răni, nu mai explic acum în detaliu cum, am avut mare noroc că luasem cu mine antibiotic. La festivitatea de premiere a trebuit să calc peste răni cu greutatea mea de 111 kg. Șchiopătam, deși eu de obicei nu șchioapăt. Ei puseseră pe jos o carpetă roșie urâtă, fapt pentru care una dintre fetele premiante a spus că premiul echivalează cu un Oscar pentru ea. În curtea muzeului unde am stat puseseră în pomi fluturi mari de hârtie, ca în poemele lui Blaga. Era o curte împrejumuită de zid de piatră cu iederă și peste el se vedeau ziduri ruinate, dând impresia unei cetăți vechi, nu știu unde era turnul octogonal vechi din Sebeș.
La ducere vecinii au oprit la castelul de lut de lângă Porumbacu de Sus și era extrem de cald. Am avut mare noroc cu vecinii, căci fără ei nu aș fi reușit, dacă mă aventuram singură cu autocarul. Ei trebuiau să rămână în Ardeal în scop turistic, dar s-au întors cu mine duminică de la Sebeș, deși eu nu le-am cerut nici în vis așa ceva. Mi-a părut rău pentru ei și m-am gândit că era așa fiindcă au înțeles că aveam răni urâte și piciorul din proteză umflat, dar nu au vrut poate să spună adevărul că veneau pentru mine. Mi s-a părut că erau prost dispuși.
Cât timp am stat la Sebeș nu am pus gura pe hrană deloc, fiindcă altfel mi s-ar fi făcut extrem de rău, știu asta sigur, foarte rar mi se întâmplă să mănânc fără să îmi fie tare rău și să mă doară capul rău. Dacă nu mănânc, nu am nimic, nu mi-e rău deloc. Logic, nu am vrut să risc, fiindcă voiam să fiu prezentă la ceremonia de premiere.
Așadar să povestesc mai departe totul despre Sebeș - cu mai multe luni înainte să plec, poate chiar înainte să particip în luna martie la concursul literar, am avut un vis ciudat - complicat și aproape l-am uitat - cu multe imagini ciudate, printre care și un muzeu cu pietre vechi, cu basoreliefuri etc. așezate cam așa cum erau zilele trecute la intrarea în muzeul din Sebeș. Un alt aspect e că în curte, după cum ați văzut, îmi crescuse o lumânărică și a înflorit și apoi am văzut pe mare parte din drumul la ducere, din loc în loc. De multe ori mi s-au întâmplat lucruri asemănătoare, care mi-au dovedit absolut clar (mai mult decât acum) că lumea vegetală și ea participă la viața omului la fel cu lumea animalelor și se leagă de psihicul omului la fel. - cam așa cum mi s-a întâmplat povestea cu frunza în fir de păianjen, după ce am scris despre aceasta, probabil că alte spirite îmi luminau drumurile cu vegetație legată de memoria și gândul meu și îmi îndrumau pașii și gândurile în acest sens. În curtea muzeului e și un nuc imens, ca o zeitate vegetală, și vîntul mi-a scuturat o frunză mică galbenă în poală pe care am pus-o în geantă, dar apoi am pierdut-o, trebuie să o bag într-una dintre cărțile de la premiu ca amintire.
Spuneam că la Sebeș a fost frumos, a fost de fapt excepțional de frumos, în ciuda unor mici incoveniente pe care am început să le povestesc. Eu nu mai ieșisem din București de patru ani, după o adolescență în care am avut ocazia să merg la mare o dată doar și o viață întreagă în care am plecat la Colun, satul bunicilor numai de câteva ori și pentru puțin timp față de copilărie. În rest aproape deloc. Dar eu am fost un om echilibrat psihic, nu aveam absolută nevoie de călătorii, dar am fost total singură și fără rost pe lume, prin urmare simțeam că mă sufoc de izolare și mă deranja din această cauză sedentarismul.
Am rezervat la hotelul Leul de Aur o cameră de trei stele pentru 2 nopți, insistând să fie 2 paturi single - adică twins și un duș. Recepționera mi-a spus mereu pe alt nume - adică insista să îmi spună Monica Moldovan, nu Cristina, deși am corectat de vreo trei ori, la fel cum pățisem pe internet în primii ani după 2010. Ca și cum avea ceva cu mine, ca și cum cineva îi transmisese că trebuie să mă înțepe. Când am ajuns în Sebeș, recepția hotelului a spus că nu aveam cameră rezervată, deși eu sunasem și luni ca să modific camera de o noapte în una de două nopți. În final mi s-a dat cameră dar cu paturi alipite, ceea ce m-a îngrozit, fiindcă știam ce nervos doarme mama și ce riscam. Într-adevăr mama m-a trezit în prima noapte la ora 4, deși dormeam tare bine, prin faptul că tușea în nasul meu și eu tot dormeam dar ea continua să tușească până m-a trezit și apoi s-a oprit. Nu mai explic totul, de la acea trezire mi s-a stricat bontul ulterior.
La acordarea premiilor eu am fost chemată drept Monica-Cristina Moldoveanu de două ori și regret că, din cauza neajunsurilor și emoției, am uitat să spun în fața publicului că numele meu e Cristina, deși nu am treabă cu oamenii de acolo - fiindcă nu suport așa ceva și mi-au făcut asta imediat după ce am intrat pe internet, și e un lucru care îmi amintește de faptul că oamenii mi-au izolat și mistificat viața de atâția ani, în ciuda faptului că am spus mereu adevărul. Nu mi-au lăsat nici numele adevărat... Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că proștii au crezut mereu că scrierile mele sunt făcute de alții, deși erau clar ale mele toate și că la concurs ceilalți erau impostori și numai eu eram adevărată, ceea ce nu am de unde ști cu precizie, eu nu cred, poate nu era așa, dar uneori cei care sunt peste mintea mea spun răul și declară că mă urăsc.
Pe drumul către Sebeș totul a fost bine în afară de vomă, dar îmi cam bătea soarele în poală, și peste proteză. Drum frumos și relativ liber, fără multe mașini. Autostrada frumoasă și utilă și apeducte. La un moment dat am văzut una-două denumiri în limba germană și m-a mirat că nu erau în românește, gândindu-mă că e un lucru care poate stimula gândirea greșită a ultranaționaliștilor. Una dintre denumiri se termina cu bach la coada cuvântului, amintindu-mi de cartea Luntrea lui Caron, unde autorul povestește că le-a spus unor copii despre sensul cuvântului Bach - pârâu în germană - și Bachlein - pârâiaș, legat fiind acest joc de cuvinte de muzica lui Bach, iar numele orașului Sebeș vine de la cuvintele Pârâul morii în limba maghiară și se spune Mullbach - scris altfel - în germană.
Această referire la patimi naționaliste îmi amintește de ideea celor care întrețin o parte din delirul despre mine în modul următor - România este mereu sub ocupație spun ei și din cauza aceasta, tu (adică eu) ești ținută în închisoare și tortură fără drepturi toată viața. Fără să fiu naționalistă niciodată, m-am bucurat că aveam cărțile de premiu legate cu panglică tricoloră, așa cum era la școală, în copilărie, unde aveam multe amintiri frumoase. Au cântat și imnul național, din păcate cu fanfară, cu toții își pot da seama că nu am agreat niciodată fanfara. Fanfara a cântat mai mult și, la una dintre melodiile pe care nu le recunoșteam, m-a pufnit plânsul mai tare, nu știu cine mă influența. Apoi am mai plâns mai mult când recita un elev din Sebeș parcă câteva poezii din Blaga.
În prima seară am ajuns obosită (noroc că nu mâncam, ca să am energie) la Sebeș și am rămas în hotel când mama cu vecinul au plecat la cumpărături și în recunoaștere, fiindcă proteza îmi devenise foarte largă și nu se fixa. Umflătura se face în două cazuri - dacă proteza e prea largă sau nu e după forma anatomică - ambele lucruri în cazul meu adevărate - dar nu mai explic totul. Proteza nu era bună de la început. Era și foarte cald, piciorul intrase încă și mai mult în cupă. Am sperat că voi fixa proteza a doua zi și prin urmare nu am fost nici la spectacolul cu Monica Anghel și Marcel Pavel care însoțitorilor mei le-a plăcut - mama repeta un cântec cu cuvintele ”ce folos, viață fără de Hristos”.
Astfel, în prima seară am continuat să nu mănânc deloc și la fel am făcut și zilele următoare, și acum din nou, căci altfel imediat mi-e foarte rău dacă mănânc. Foamea e o senzație plăcută pe lângă răul pe care îl creează hrana.
stând singură în casă, am văzut pe fereastra mea, care dădea spre o curte interioară cu un magazin de obiecte de cult, un apus de soare blând și frumos și nu am mai rezistat, mi-am pus proteza cât mai bine și am ieșit - nu mi-am gâtuit piciorul sub genunchi ca să fixez proteza prea largă și neanatomică, fiindcă asta ar fi însemnat să se umfle mai rău - ceea ce în final s-a întâmplat, să facă bășică și să se spargă și să se infecteze imediat, cu risc de temperatură peste 40 de grade, cum am mai pățit
am ieșit din hotel și am mers câțiva pași dar am văzut imediat că nu pot să mă plimb, să văd eventual biserica veche luterană din apropiere - am făcut câteva poze doar și am mers puțin și am stat pe o bancă și am venit înapoi - apoi vecinii și mama au plecat la masă în hotel - eu am rămas în pat. Orășelul Sebeș era frumos și liniștit și era plin de flori ornamentale
noaptea am văzut, cum mi s-a întâmplat de multe ori în viață, o singură stea - Luceafărul poate - pe cerul ferestrei mele, strălucind solitară
Noaptea, cum am povestit, mama m-a trezit la ora 4 și apoi nu am mai adormit o vreme - dar am făcut greșeala să merg prin cameră mult cu proteza, încercând în zadar să o fixez, până când s-a umflat din cauza traumatismelor mecanice și s-a și umflat, încât a doua zi a trebuit să o port așa, ba chiar gâtuită puțin, ca să nu cadă. Apoi a făcut bășică și ea s-a spart și s-a infectat imediat, fiind foarte cald. Noaptea ar fi trebuit să aștept să o rog dimineața pe mama să tragă ea de ciorapul meu din proteză, fiindcă singură nu o puteam fixa și așa aș fi avut șanse să nu fac umflătură și rană. Am mers deci ca pe ace la Lancrăm, fiindcă vecinul a avut bunăvoința să ne ducă acolo dimineața. Fără ei și fără mama ar fi fost imposibilă mica mea excursie, una din puținele șanse de acest fel întreaga mea viață.
La Lancrăm a fost frumos, o casă tipic ardelenească cu toate cele bune - cu aceleași rosturi și cu o doamnă muzeograf foarte amabilă, mai ales la început, care ne-a arătat casa și chiar și grădina sau fosta șură - transformată în sală de conferințe. Am făcut câteva poze, doamna ne-a făcut și ea și apoi a făcut de departe, în așa fel încât eu să nu apar și să se vadă vecinii mei. Apoi am sesizat un fel de stânjeneală și închidere în glasul dumisale după ce a rămas cu vecina câteva momente. Oricum ea făcuse pozele acelea ciudate mai demult.
Mă întorc cu povestirea pe drumul spre Sebeș - a fost oribil de cald și soarele îmi bătea pe proteză, făcând mai mult rău. În plus sufeream fiindcă încă aveam destul ciclu, deși prima zi fusese luni, era a 5-a zi, am 50 de ani și jumătate și nu mai avusesem ciclu de peste un an. Sâmbătă nu prea a mai fost. În seara de vineri am făcut un duș la hotel, unde dușul era bun și apa bună. Apoi nu am mai avut cum face duș din cauza umflării piciorului.
A doua zi, după Lancrăm nu am mai fost la Alba Iulia, fiindcă era cald și aveam piciorul bolnav. Mă gândeam ce să fac - să merg puțin la conferința lui Dulcan, cel care a scris Inteligența materiei sau nu? oare nu era mai bine să stau să mă odihnesc, din moment ce voiam să ajung totuși la premiere - dar m-am dus totuși, fiindcă muzeul era foarte aproape și m-am gândit că am foarte puțin de mers pe jos și oricum nu voi sta mult și oricum aș fi mers și la premiere un pic pe jos, având în vedere scopul mai important și anume întoarcerea acasă. Atunci era vorba să plecăm cu trenul din Blaj a doua zi la București, iar vecinii aveau să ne ducă la Blaj.
Așadar m-am dus la conferința lui Dulcan și a trebuit să semnez la intrare și, ca întotdeauna, una dintre femeile care intrau odată cu mine s-a plâns de această procedură - considerând că i se cere un cec în alb - o semnătură pentru ce? Am ales un răvaș cu poezii de Blaga și am nimerit ceva trist - ”vei plânge mult ori vei zâmbi”, un răvaș galben. Mi s-a oferit un loc așa zis la umbră, dar mi-am dat seama că umbra va dispărea repede și m-am temut apoi, când a venit soarele, pentru piciorul bolnav.
Conferința nu a fost interesantă, nu a fost așa cum erau de obicei conferințele acestui om, din câte am văzut pe youtube. La un moment dat am început să am gaze - flatulență- și nu mai puteam, și totuși nu voiam să plec înapoi la hotel, iar să mă plimb era exclus. Voi nota aici un lucru mai puțin frumos - tata era obsedat de o expresie ridicolă și vulgară și mă apostrofa uneori cu ideea ”tineretul sebeșesc” și eu l-am luat puțin la rost - iar el a spus că nu știe cum e corect - eu am spus sebeșean , și el a spus că așa nu se poate etc.
Revin din nou pe drumul de dus la Sebeș, pentru a nota că, după ce am vomitat (sau chiar înainte, nu mai țin minte numele locului), șoferul a oprit la un popas turistic care avea și loc de plajă și cazare cu masă, pentru ca ei, împreună cu mama, să mănânce pe o terasă îmbrăcată în lemne, unde spuneau cu încântare că e mâncare bună - ei și mama vorbesc foarte mult despre mâncare. Eu nu am fost un om lacom, dar s-ar putea ca, pe lângă ciroză, să am și boală tiroidiană pe care ei nu vor să o recunoască și, în plus, am fost mereu otrăvită, am avut accese de foame imensă mai demult, acum nu mai sunt, iar medicii au recunoscut doar că am prediabet.
în acel popas turistic am fost la toaletă din cauza situației mele cu ciclu menstrual (am mai fost la o toaletă la o benzinărie) și am descoperit o toaletă extrem de murdară, deși vecinul spunea că știe din alte dăți că e curat acolo. Pe pereți erau înrămate multe caricaturi de Ștefan Popa Popas și poate și de alții. Cum ședeam la masă un bărbat mă fixa. Bineînțeles că nu am mâncat, dar am băut o apă tonică Evervess. Am văzut că vecinii mănâncă porții imense cu poftă incredibilă și lăudând hrana, fiindcă la acel popas era o cantină cu porții imense și ieftine, de mâncare de calitate îndoielnică - mama nici nu a putut mânca papanașii și i-a dat lor, dar nici ei nu au putut să îi consume. Stăteam privindu-i pe cei trei și am fost invadată de un sentiment de milă și iubire pentru oameni în general și pentru ei în mod particular, milă și pentru oamenii care se îndoapă cu porcării săracii, înțelegere și respect față de om, cum am simțit eu adesea. Vecinii mei au bani mulți, dar le place să mănânce așa săracii. Și în plus, atât eu, cât și ei avem evident burta umflată sus, caracteristică suferinței hepatice, și am făcut greșeala, recunosc, să menționez fără să vreau ciroza și ei au ripostat că ei au steatoză, ceea ce e același lucru, dar nu am vrut să îi necăjesc, mi-a scăpat, spunând și despre mine la fel.
Deci, datorită gazelor intestinale, am intrat la toaletă, dar acolo fâs - nimic, ce fusese se absorbise. Am stat poate un minut- două, nu mai mult și a intrat doamna Rodica Hăprean, o doamnă care lucrează la biblioteca Sebeș, o rog să mă ierte dacă o supără faptul că o pomenesc pe dumneaei aici. Am recunoscut-o fiindcă avea ecuson și observasem numele ei, pe care îl știam dinainte. Dumneaei se purtase cu oarecare răceală cu mine la telefon. La primul apel, când m-a anunțat premiile și mi-a spus că pot merge acolo, fiindcă ei asigurau cazarea la un liceu și masa pentru o zi. Nu puteam merge la liceu nici singură și nici cu mama, a trebuit să merg la hotel. I-am spus, când a intrat (bine că nu eram pe toaletă) că am probleme cu stomacul. Adevărul mai puțin plăcut este că, în aparență, Rodica Hăprean dădea impresia acum o săptămână că nu ar fi vrut să merg al Sebeș, voia să mă facă să mă simt neplăcut și nedorită. După ce a vorbit relativ frumos cu mine prima oară, dar fără să îmi ofere suficiente informații, a trebuit să o sun eu și am fost politicoasă, dar nu aveam cum să ghicesc că dumneaei se afla la slujba de la biserică în ziua nașterii sfântului Ioan Botezătorul - dacă aș fi știut că e slujbă aș fi mers și eu căci oricum merg săptămânal, fiindcă nu am unde merge în altă parte. Bineînțeles că mi-am cerut scuze, dar dumneaei a închis precipitat și luându-mă la rost. Ar fi putut să îmi ofere șansa să o sun peste o jumătate de oră sau la altă oră și putea să îmi spună că nu poate vorbi pe moment de la început, nu avea rost să mă ia la rost și să mă repeadă înainte să termin ce aveam de întrebat. Întreaga mea viață am fost un om cu foarte multă atenție și politețe față de alții. Apoi nimeni nu m-a mai sunat și nici la Sebeș nimeni nu a vorbit cu mine, în afară de ce am de spus mai încolo. Oricum a venit și un așa zis prieten de pe facebook, Dorin Cozan, și nu a vrut să schimbe nici două vorbe cu mine, acentuând senzația de ostilitate nemeritată. Este posibil ca cei doi să nu fi acționat așa intenționat, dar astfel, din astfel de pățănii întâmplătoare, am ajuns să fiu complet izolată toată viața.
Azi, 14 iulie 2021
rana nu se vindecă orice fac - am sunat la medicul de familie și am vorbit cu asistenta care nu a știut ce să îmi spună, în afară de apă caldă, fiartă cu sare, ceea ce nu voi încerca deocamdată, este foarte greu, fiindcă mama fierbe și nu suportă să mă ajute deloc
din această cauză au intrat unii peste mintea mea, cu ideea că nimeni nu are voie să mă ajute, fiindcă au mințit despre mine și că ei spun, de exemplu (??) că eu aș fi avut păcate și chiar păcatul urii, ceea ce era exclus, totul fiind așa cum am povestit pe blogul meu, inclusiv faptul că nu am avut nici păcatul urii
ei spun din nou că eu am fost martirizată monstruos întreaga viață și oamenii au fantasme că nu ar fi fost așa și că aș fi avut oarecare confort sau șanse în viață
ei spun din nou că totul trebuie mușamalizat și că oamenii nu trebuie să înțeleagă că am fost chinuită monstruos făăr nicio greșeală întreaga viață
voi termina în curând povestirea despre Sebeș și apoi mă voi retrage de pe facebook din nou, definitiv, fiindcă nici dvs nu aveți nici cea mai mică nevoie de mine și niciunul dintre dvs nu a vorbit vroedată cu mine, ei au spus că au păcălit oamenii că aș fi nebună și că oamenii din cauza asta nu vorbesc cu mine
ei spun din nou că toți vor să mușamalizeze totul fiindcă altfel ar fi scandal monstruos
ei spuneau ieri că oamenii care se nasc din asemenea părinți, cum m-am născut eu, sunt considerați copiii diavolului - deci vă dați seama cât sunt de nebuni aceștia care spun așa o idioțenie
până una alta, una dintre răni mi s-a suprainfectat și nici cu antibiotic nu se vindecă, nu mai pot ieși din casă de duminică și fiindcă e foarte cald
aveți vreo idee? că eu am cam uitat medicina
baneocin pudră?
ei zic că psihologii toți sunt nebuni și că oamenii cu mame așa cum e a mea nu au nicio șansă să supraviețuiască ???? tot ei zic că eu am fost într-adevăr tot ce e bun, dar am fost ”prezentată” oamenilor drept ceva rău ????
ei zic că oamenii au fost îndobitociți și au crezut numai minciunile care li s-au spus și niciodată adevărul care era clar în fața lor
mai am puțin și termin despre Sebeș și apoi voi pleca din nou de pe facebook
ei iar au început cu ideea că oamenii nu mă vor (??) și că oamenii care nu sunt vruți sunt toți omorâți
azi mi s-a spart un canin pe toată suprafața și jumătate din el a căzut și am și rana care nu se vindecă, iau Augmentin de sâmbătă seara și rana încă supurează
acum dau și cu Baneocin
mama m-a certat iar că nu vreau să mor și iau prea multe medicamente, deși, dacă nu luam baneocin chiar riscam să mor acum dintele ăsta, destul de grav și nu am nici bani
ei spun că eu degeaba am scris adevărul clar și în detalii, că oamenii cred mereu altceva, fiindcă au impresia greșită că se ascunde ceva în spatele a ceea ce am spus eu, și asta nu s-a întâmplat deloc
acum nu pot trata această imensă gaură în canin și mi-e frică de infecție supramaxilară, chiar dacă nu mănânc nimic
Ieșind îngrijorată de la conferința lui Dulcan (se poate ca ulterior să se fi terminat repede) m-am îndreptat spre hotel cu gândul să vizitez totuși biserica veche dacă era deschisă. Mai stătusem puțin la umbră pe un alt scaun adus chiar de doamna Hăprean, cu multă solicitudine reală.
Biserica nu am putut-o vizita, fiindcă intrarea era prea departe și am intrat doar în curtea bisericii - nu puteam merge mai mult. Ulterior, mama mi-a spus că era oricum închisă. Ajunsă la hotel m-am gândit dacă să merg sau nu la festivitate, fiindcă cel mai important era să ajung acasă a doua zi, duminică și aveam drum greu cu trenul. Senzația de ostilitate bizară, ca în literatura existențialistă, s-a accentuat când nu am găsit apă în zona centrului vechi, unde mă aflam. Am întrebat politicos o femeie mai simplă și vârstnică unde găsesc apă și ea s-a debarasat de mine repede, cu ideea pe aici, pe unde ați venit, deși în zonă nu era nimic, decât o cofetărie cu un singur fel de apă la 8 lei litrul, de unde, din păcate, nu luasem. Femeia era cam ostilă. Totuși, o fată tânără a fost mai amabilă, spunând că nu este niciun astfel de loc, deși este centrul orașului și mi-a explicat că e mai departe, după o intersecție. În final am găsit, la un mic fast food cu specific grecesc, la 3 lei jumătatea de litru. Era și în hotel, dar mai scumpă, și deja luasem din hotel 2 sticle de suc.
Am încercat tot timpul să ascund de mama adevărul că piciorul era rănit sau pe cale să fie rănit, fiindcă știam că face scandal foarte urât - dar ea oricum face, indiferent de orice. Încă de când eram copil făcea pe cața sau țața în public cu mine și eu mă simțeam prost - dar nu o pot controla. La fel, ca întotdeauna, a făcut și la Sebeș la festivitatea de premiere și de asemenea la hotel. Asta știam că așa urma să fie, nu e vina mea - ea nu a făcut din cauză că era nervoasă din cauza piciorului meu, ci fiindcă așa face mereu, indiferent de orice. Întotdeauna s-au găsit nebuni care intrau peste mintea mea cu ideea că ”este un joc foarte urât al...” nu spuneau ce - dar inventau că e un joc politic sau altceva, când de fapt era adevărul și mama mereu îmi făcea la fel, fără să greșesc ceva și fără să fie teatrul cuiva anume ca să îi păcălească pe alții - ei spun că mama era mereu așa rea și nebună cu mine, încât proștii credeau că eu aș fi nebună sau vinovată, fără să dea crezare ochilor și urechilor. Poate că proștii credeau că e din cauza psihicului sau inconștientului meu și de fapt nu era așa.
Apoi am urmărit festivitatea de premiere și am fost foarte emoționată. Am avut și surpriza foarte plăcută să constat că mi se acordă 500 de lei - adică prețul hotelului - pentru cele două premii, deși era o mică greșeală la premiul al treilea pentru eseu, adică era trecut altcineva, dar am corectat-o. Sub carpeta pe care trebuia să pășesc avuseseră ideea proastă să pună un fel de burete sau plută și a trebuit să ocolesc zona, că riscam să cad. A fost bine. Mai întâi am spus un scurt discurs de mulțumire și la a doua venire am citit o poezie de a mea. La început m-am referit la cartea Istoricitate și eternitate a lui Noica și voiam să vorbesc două-trei cuvinte despre faptul că Blaga are, pentru Noica, o calitate de universalism, dar m-am încurcat - m-am cam bâlbâit, și începusem această idee fiindcă antevorbitorul meu din juriu vorbise despre Noica explicându-l pe Blaga.
În fine, cam asta e tot ce a fost esențial despre călătoria mea la Sebeș - ar mai fi de adăugat doar puțin despre ceilalți participianți, dar nu știu dacă voi mai scrie - poate peste o zi-două. Sunt profund recunoscătoare lui Dumnezeu și lumii pentru șansa de a merge acolo, deși prezentatoarea spunea, în timpul spectacolului, că au nevoie de poeți tineri. Nu a spus așa împotriva mea, ci fiindcă erau prezenți câștigătorii secțiunii copii a concursului.Iată 2 momente cu mine în fața publicului:
sinteza zilei:
rugați-vă și pentru mine - rana nu se vindecă deloc, am schimbat tratamentul azi - nu știu dacă am imunosupresie, am luat vitamina C 1000 mg, Augmentin la 12 ore de sâmbătă seara, toaletarea rănii, spray Cicatridină, pudră Baneocin, Rivanol, apă oxigenată
e riscant, piciorul e umflat dublu față de duminică seara când m-am întors, până luni dimineața, era rana uscată, apoi s-a agravat fiindcă am pus proteza, apoi nu s-a mai vindecat, nu am mai pus proteza, nu pot ieși nici în curte, dar oricum e prea cald - ceea ce oricum agravează rana
antibioticul nu mai are efect, mă gândesc că poate trebuie schimbat cu oxacilină sau ceva mai specific rănilor altfel e riscul de infecție și mai gravă cu febră mare, acum nu am
mâine voi suna din nou la medicul de familie, oricum mi se termină rețeta lunară
în plus mi s-a spart caninul azi rău, până la gingie, acum iau antibiotic, dar peste câteva zile ce mă fac? caninul dreapta sus
dintele era vital, fără carii tratate, avea doar o spărtură de la o bomboană care exploda cu mică explozie, luată de mama
după aceea nu am mai mâncat din acelea
dintele a fost poate sensibilizat de otravă, eu am fost cu adevărat otrăvită și apa de la chiuvetă cu care m-am spălat pe dinți
nu găsesc în farmacii comprese sterile chirurgicale pentru curățarea rănii... nu cred că se vând și pansamentele sterile nu sunt adecvate, nu mai explic
recunosc că mi-e puțin frică de moarte, mai ales fiindcă nu am greșit nimic toată viața și nu trebuia să fiu omorâtă și fiindcă unii m-au amenințat mereu cu moartea
mai rugați-vă și pentru mama, să aibă răbdare cu treburile mele strict necesare, că în rest am cârje, pot merge la baie, dar am nevoie de lighean și ibric pentru igiena necesară
îmi aminteam cum copiii, când mergeam eu la școală, învațau să scrie desenând microbi - bețișoare, bastonașe, cerculețe... copii deștepți, acestea sunt jocurile vieții și ale morții - nici eu nu știam să scriu, știam doar să citesc la 6 ani și ceva
15 iulie 2021
iar au intrat monștrii - unul sau una dintre ei sunt extrem de porci - unul a repetat de pildă de zeci de ori în ultimii ani fraza ”Nu a greșit absolut nimic toată viața, îți dai seama ce scârbă îmi este.” Ei nu se termină niciodată. Faptul că repetă la infinit aceste vorbe sau altele dovedește cât se poate de clar (coroborat cu alte dovezi) că acest om e nebun sau prost și dotat cu multă răutate sau reavoință - fie că crede în mod real că eu am greșit ceva, fie că se preface doar. Sau că face acest lucru intenționat, ca un fel de asasin plătit, pentru a îmi face mie rău și a crea minciună, așa cum spune unul din ei azi
nu are de unde ști că că eu am greșit ceva și e posibil să fi fost păcălit sau mințit de alții, așa cum spuneau unii mereu că oamenii au fost încontinuu mințiți despre mine, deși eu nu am greșit nimic toată viața și că toți vor să mă tortureze și să mă omoare ca să mușamalizeze eroarea lor de judecată și că sunt otrăvită din acest motiv etc. repet, deși ei mint așa încontinuu și au numeroase metode prin care răspîndesc minciuna, totuși e adevărat că nu am greșit absolut nimic în 50 de ani, în afară de acea mică de fapt greșeală din copilărie, dar numai până la 12 de ani, fără vină propriu zisă
rana e ceva mai bine, voi continua să scriu și să termin cu adevărat ce aveam de scris despre Sebeș
ei spun din nou că oamenii pur și simplu nu pot înțelege și crede ce este mama mea în mod real
Așadar eram cu povestea la ceremonia de premiere. Tinerii și adulții câștigători au fost admirabili, sau poate mie mi s-a părut așa. Erau diverse categorii - unii dintre ei aveau ținute de gală, alții erau săraci și prost îmbrăcați, unii erau cu mama sau bunica sau alte rude. Cei mai mulți erau din județul Alba. Au existat și câteva momente mai puțin plăcute sau mai amuzante, care erau parțial legate - probabil că nu intenționat - și de viața mea, anume: fata care făcea aluzie la carpeta roșie, care spunea că ea simte că a câștigat un Oscar, altcineva, sau aceeași, a făcut o glumă cu ideea că mama ei e în juriu când era de fapt în public - ceea ce a stârnit ilaritatea, altcineva spunea că soțul ei se mira că e așa liniștit orașul și că poate ar fi mai bine să nu meargă la festivitate, mărturisind că ea nu era obișnuită cu așa liniște, ceea ce i-a adus empatia publicului. O fată povestea despre ceva și numea acel ceva ”chestie”, cum fac, din păcate, unii dintre cei care mă chinuiesc. A fost interesant momentul în care un tânăr a cântat la caval, după ce cântase melodia ”Tu, Ardeal. Una din câștigătoare - o doamnă în vârstă, membră a cenaclului local, purta o rochie albastru deschis, care amintea de bluzița mea de pânză topită cu care venisem la conferință și care era pătată de la vomitatul pe drum. La decernare premii am avut o bluziță roșie-grena. Nu știu de ce, dumneaei se strâmba când eram eu pe scenă, poate că o durea ceva - dar mi se întâmplase în trecut așa ceva pe stradă - apăreau femei care zâmbeau strâmb la vederea mea. Cel mai ciudat e că era în public o femeie pe care o știam de undeva, nu știu de unde și care mă privise țintă, cam neplăcut - totuși știu în mod sigur că nu am avut greșeli întreaga viață. Eu am avut gândire pozitivă, cum spunea Constantin Dulcan la conferință, dar oamenii plecau din public rând pe rând, iar la sfârșit mie mi-era frică să mai stau, din cauza rănii, și din păcate am avut dreptate. Vecina mea a venit mai târziu și a vrut să mai stea la spectacolul dat de cenaclul local de poezie. A fost vorba de niște doamne în vârstă - vreo 4 sau 5, nu mai țin minte, care recitau poezii și o altă persoană în vârstă cu părul mai lung, care cânta folk la chitară, îmbrăcată în stilul de odinioară. Mama mă chinuise încontinuu în public ostentativ, așa cum a făcut ea la toate spectacolele, de când eram copil. Din ceea ce cânta acea doamnă, îmi amintesc un cântec despre sine, cuvintele le-am cam uitat, dar era cam deșucheat, mai ales ca melodie, era practic vorba de o nebună care era și vioară și nu mai știu ce și raiul torcea raze numai pentru ea, cântec care îmi amintea de imaginea mea greșită de nebună, cântecul fiind aproape opusul a ceea ce sunt și am fost întotdeauna, respectiv un om foarte serios, câtuși de puțin nebuna din multele cântece de acest gen, dar e posibil ca acel cântec să fi fost despre acea cântăreață. Mai țin minte doar cuvintele ”munte cocoșat” din cântec, fiindcă într-adevăr eram cocoșată, lucru accentuat de obezitate și, temporar, de rănile la bont. În orice caz, doamnele au avut o prestație lirică destul de frumoasă.
Am scris poate greșit deșucheat, poate nu am folosit bine cuvântul, mie așa mi se părea - am vrut să notez absolut fiecare detaliu, inclusiv cele care se leagă, poate inconștient, poate nu, de necazurile mele.
Ulterior, după ce a plecat și grupul în care se afla Dorin Cozan, am reușit cu greu să mă despart de mama și să plec - că știam că ei vor să meargă la spectacolul cu Ioan Bocșa și grupul Icoane, care nu le-a plăcut ulterior și eu eram rănită și umflată la picior. Mă gândeam că voi ajunge la hotel în 10 minute, mergând mai încet. Am avut norocul că unul din membrii juriului, care mergea cu mașina, mi-a propus să merg cu el și ceilalți trei bărbați la hotel. În ziua aceea am mărturisit de 2 ori că visasem acel muzeu demult, deși nu îl văzusem în mod cert pe internet sau la televizor. Am spus asta mai mult fiindcă voiam să țin minte momentul. Micile mele greșeli de prea multă autodezvăluire se datorează de fapt izolării crunte în care mă aflu de 37 de ani. Unii spun că li se pare ciudat că eu încă mai sper și că nu am înțeles că lumea m-a judecat greșit în mod ireversibil și că mă consideră nebună.
Anterior ieșirii, mă oprisem în curtea muzeului la secțiunea de protocol, unde am cerut apă, dar nu mai era din cea la jumătate de litru, din care luasem o sticlă Roua când venisem la festivitate. Acolo era și doamna Rodica și erau și alte două doamne, am stat puțin de vorbă cu dumnealor, dar erau desigur vorbe reci, spuse pe un ton convențional, artificial - și mă simțeam puțin prost, nelalocul meu, fiindcă eram politicoasă, dar vorbeam mai deschis. Eram oarecum dată afară, fără rost fiind eu acolo. M-am gândit atunci pentru o clipă că poate acesta e motivul pentru care am fost mereu respinsă de lume - faptul că eu mereu am fost naturală, lipsită de ipocrizie, fiindcă de fapt nu am avut nciun statut social și nicun rol de jucat, cum se spune în psihologie.
Știam că plec și că mă întorc iar la totala mea izolare. Anul acesta se împlinesc 37 de ani. Eram extrem de amărâtă. Mă gândeam, ca întotdeauna, că aș fi dorit așa de mult să pot scrie ceva, chiar și despre Blaga, și că aș putea să scriu mult mai bine ca la concurs, dar nu am pentru cine și pentru ce și nimeni nu mă vrea și nimeni nu mă știe, nu am nicun rost... Mă gândeam că anul trecut nu mi-am atins scopul de lectură, dar poate anul acesta voi termina de citit Blaga integral și alte lucrări filozofice și apoi voi putea să scriu eseuri mult mai serioase, așa cum îmi este felul de fapt, dar nu aș avea cui să le trimit, degeaba am mers la Sebeș, nu am avut niciodată pe nimeni... nimeni nu m-a vrut pentru o muncă oricât de umilă de traducere sau de compilații, sau de corectură, orice aș fi făcut cu drag. Scrierea eseurilor a fost felul meu de a fi, mult mai puțin poezia, dar nu am apucat, fiindcă am fost torturată încontinuu. Nici acum nu am vreun rost și pe nimeni, că altfel ar fi fost bine...
În mașină bărbatul acela m-a întrebat dacă sunt chiar din București - eu i-am spus că m-am născut în sectorul doi al Bucureștiului și că am trăit acolo și poate că a fost puțin - dar nu mult - exagerat să spun așa, fiindcă domnul acela mi-a spus că bine că nu m-am născut în sectorul unu, apoi mi-a spus că el știa strada Armenească și eu i-am spus că era locul meu preferat de plimbare odinioară și că probabil că am făcut meditații (la fizică) în zonă. Am ajuns la hotel și ei s-au întâlnit cu o doamnă acolo, eu am urcat, după ce am mulțumit din suflet.
Piciorul era într-o stare foarte proastă, nu mai detaliez situația. Noroc că aveam antibiotic - Augmentin cu mine. A doua zi ne-am întors cu toții pe Valea Oltului. I-am dat lucrările mele despre Blaga vecinei, care era interesată, din câte spunea mama - care i-a dat foile mele dactilografiate cu vorbele puțin ironice ”producțiile literare”, cam cum vorbea tata despre mine. Și vecina m-a înțepat o leacă - ”nani nani, puiul mamii”, fiindcă mi-era tare somn în mașină, dar ei au fost într-adevăr niște oameni tare cumsecade, buni și politicoși pe tot drumul și le sunt oricum tare recunoscătoare că am reușit să merg acolo. Asta a fost totul. Acum zac în pat, e joi seara și de duminică nu am ieșit din casă. La Lancrăm:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...